CAPITOLUL V

ANALIZA COSTURILOR DE PRODUCŢIE

5.1. Definiţia şi caracteristicile costului

Costul de producţie este un indicator economic care cuprinde

ansamblul consumurilor de muncă vie şi materializată exprimate în formă
bănească, efectuate sau care urmează a fi efectuate pentru procurarea,
producerea sau desfacerea unei unităţi de bunuri economice, lucrări
executate sau servicii prestate de către o întreprindere.
Analizând definiţia de mai sus, se pot evidenţia câteva caracteristici
ale noţiunii de cost:
 costul exprimă consumul de resurse. În această calitate, costurile
cuprind consumul factorilor de producţie, respectiv materii prime,
materiale, combustibil, energie, apă, forţă de muncă, mijloace de
producţie, prestaţii externe şi alte consumuri;
 costul include cheltuielile efectuate de întreprindere pentru obţinerea
realizărilor firmei care se identifică cu bunurile produse, lucrările executate
sau serviciile prestate destinate fie consumului intern, fie desfacerii;
 consumurile de resurse sunt evaluate în unităţi monetare. În expresie
bănească, costul reprezintă numărul de unităţi monetare necesare
înlocuirii resurselor consumate şi care sunt încorporate în valoarea
bunurilor şi serviciilor realizate de firmă;
 costul este componenta preţului de vânzare a produsului.
Din punct de vedere contabil, costul reprezintă ansamblul
cheltuielilor care este reprezentat de totalitatea operaţiilor economice ce
afectează patrimoniul întreprinderii prin diminuarea activului, cum ar fi,
de exemplu, consumul de materiale sau prin mărirea pasivului ca, de
exemplu, înregistrarea obligaţiei de plată pentru utilităţi prestate de terţi.
 Cadrul general al I.A.S.C., Vol. al II-lea, din ordinul Ministerului
Finanţelor nr. 94/2001, defineşte cheltuielile ca fiind diminuări ale
beneficiilor înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de
ieşiri sau scăderi ale valorii acestora sau creşteri ale datoriilor care se
concretizează în reduceri de capital propriu, altele decât cele rezultate din
distribuiri către acţionari.
Paul Hayne, în lucrarea sa, “Modul economic de gândire” defineşte
costul de producţie astfel: “costul total este costul şansei şi astfel el include
nu numai plăţile făcute de firmă către alţii pentru mărfurile şi serviciile de
care beneficiază, dar şi valoarea implicită a oricărui bun – forţă de muncă,
teren, capital – pe care firma şi-l livrează ei însăşi.”
O altă abordare a costului de producţie o întâlnim la Frank Knight,
în lucrarea “Riscul, incertitudinea şi profitul”, unde “costurile reprezintă,
pur şi simplu, punctul de atracţie a concurenţei.”
Gilbert Abraham-Frois defineşte costul de producţie ca “ansamblul
cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui volum de producţie dat.
Întreprinzătorul utilizează, în acest scop, materii prime, energie,
semifabricate care trebuie transformate, fluide diverse, utilaje, lucrători de
calificări diferite.”
Costul de producţie trebuie caracterizat, de asemenea, şi prin prisma
funcţiilor sale. Profesorul universitar doctor Niţă Dobrotă defineşte
următoarele funcţii ale costului:
1) Funcţia de măsurare a cheltuielilor necesare obţinerii producţiei şi
a corelaţiilor ce pot apărea între eforturi – costuri şi efect – bunuri
produse. Prin această funcţie, costul îşi manifestă caracterul de
important indicator economic calitativ.
2) Funcţia de cercetare – dezvoltare a costului constă în aceea că
tehnologiile şi noile produse apar ca efect al cheltuielilor de cercetare.
 Cu cât raportul dintre tehnologiile noi şi costuri este mai mare, cu atât
funcţia respectivă se manifestă mai pregnant.
3) Funcţia de producţie a costurilor se referă la faptul că acestea joacă
un rol important în realizarea conceptelor constructive şi tehnologice pe
baza inovărilor şi investiţiilor.
4) Funcţia de personal presupune compararea costurilor cu
pregătirea, perfecţionarea şi cu motivaţia în muncă, pe de o parte, cu
sporirea productivităţii muncii şi ridicarea calităţii bunurilor, pe de alta.
5) Funcţia comercială evidenţiază efectul benefic al cheltuielilor
făcute cu livrarea la timp a bunurilor şi asigurarea pieţelor de desfacere.
6) Funcţia financiar-contabilă arată costurile necesare asigurării
fondurilor băneşti în mărimea şi structura corespunzătoare unei acţiuni
rentabile.
7) Funcţia de optimizare presupune asigurarea şi determinarea
costului cel mai mic ce revine unui nivel maxim al producţiei.
8) Funcţia de control şi reglare este cea prin care se evidenţiază modul
de fundamentare a deciziilor de politică economică prin care se dirijează
consumul de resurse”. 1
Se consideră că aceste funcţii trebuie completate cu cea referitoare
la protecţia mediului, întrucât, în prezent, companiile poluante trebuie să
facă eforturi financiare considerabile pentru reducerea sau chiar
eliminarea acestui proces, iar toate cheltuielile efectuate în acest sens,
direct sau indirect, afectează costurile agenţilor economici.

5.2. Criterii principale utilizate în clasificarea costurilor

Noţiunea de cost de producţie care cuprinde evaluarea eforturilor

implicate de un act economic determinat mai ales de activitatea de

1
Niţă Dobrotă, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 129
producţie nu a fost întotdeauna înţeleasă în aceeaşi manieră pe parcursul
dezvoltării gândirii economice, însă se pot distinge trei mari interpretări, şi
anume:
 costul fizic (real sau în natură) reprezintă suma cantităţilor de bunuri şi
a cantităţilor de muncă (consumuri de factori de producţie necesare pentru
realizarea unui bun);
 costul monetar exprimă suma evaluărilor în monedă a costului real.
Numitorul comun al tuturor consumurilor este moneda cu ajutorul căreia
se pot aduna unităţile monetare corespunzătoare preţului bunurilor de
producţie, salariile, dobânzile datorate, etc. deci toate cheltuielile generate
de producerea bunului şi de aducerea lui pe piaţă;
 costul psihologic sau costul de oportunitate este, de fapt, un cost al
renunţării şi cuprinde cantitatea ce s-ar fi produs dacă nu s-ar fi optat
pentru producerea altui bun. El rezultă din necesitatea de a alege dintre
cele mai multe întrebuinţări posibile ale resurselor rare.
Producătorii fac o alegere în legătură cu bunurile şi serviciile ce vor fi
produse şi costul apare astfel ca un sacrificiu care reprezintă abandonarea
unei utilităţi pentru puterea de a dispune de o abilitate mai mare.
Aşadar, toate costurile se pot considera costuri de oportunitate şi
adevărata măsură a costului este dată de valoarea celei mai bune
alternative de utilizare a resurselor; se văd, astfel, în cost, toate utilităţile la
care subiectul economic trebuie să renunţe pentru a o obţine pe cea pe care
o preferă.
Analizele la nivel microeconomic se bazează şi pe luarea în
considerare în clasificarea costurilor a naturii elementelor care îl compun.
Ţinând cont de această clasificare, se deosebesc trei categorii de cost:
Costul explicit cuprinde ansamblul plăţilor (cheltuielilor) efectuate
de o firmă pentru procurarea factorului de producţie (materii prime,
materiale, energie, forţă de muncă necesare producţiei şi procurate din
afara acesteia).
Costul explicit mai poate fi denumit şi “cost de buzunar”.
Costul implicit cuprinde acele cheltuieli care apar în procesul de
producţie, sunt efectuate din resurse proprii şi care nu presupun plata
către terţi (amortizare, munca proprietarului şi întreprinzătorului,
dobânda cuvenită capitalului propriu).
Costul implicit este perceput ca un cost de oportunitate, respectiv ca
sumă a tuturor veniturilor pe care ar fi putut să le obţină un întreprinzător
de pe urma factorilor de producţie aflaţi în proprietatea sa, în cea mai bună
variantă de utilizare la care, însă, a renunţat.
Costul de producţie însumează costul explicit şi costul implicit.
Distincţia dintre costul explicit şi costul implicit este necesară pentru
înţelegerea conceptului de profit.
Costul contabil este format din costul explicit şi din amortizare.
Aceste costuri rezultă din evidenţa contabilă a firmei. Ele au în vedere
folosirea alternativă a capitalului de către proprietarii firmei, precum şi a
forţei de muncă a acestora.
Costul economic este ansamblul intrărilor de resurse exprimat
valoric într-o anumită perioadă. Acest cost reflectă costul de oportunitate a
resurselor consumate. Costul economic este format din costuri implicite şi
costuri explicite.
Costurile implicite reprezintă ansamblul intrărilor de resurse care nu
au fost achiziţionate de firmă de pe piaţă, ci sunt resurse proprii acesteia.
Spre exemplu, salariul ce revine întreprinzătorilor pentru munca depusă,
dobânda ce ar reveni capitalului propriu, rentele care ar reveni
întreprinzătorului pentru pământul ce îi aparţine.
Costurile explicite sunt intrările de resurse achiziţionate de firmă de
pe piaţă pe baze contractuale.
 Analizând relaţia care se creează între evoluţia diferitelor cheltuieli şi
modificarea producţiei, costul de producţie este format din cost variabil şi
cost fix.
Costul variabil (CV) este acela care variază în volum total în mod
direct proporţional cu schimbările intervenite în activitatea de bază şi
cuprinde cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, salarii directe, etc.
Aceasta înseamnă că, odată cu volumul producţiei, se modifică şi aceste
costuri în mod proporţional. Dacă volumul producţiei este zero, atunci
volumul costului variabil este zero.
Costul fix (CF) rămâne constant în valoare totală, în timp ce volumul
activităţii se modifică. Exemple de astfel de costuri includ chiria,
iluminatul şi încălzirea, dobânda, etc. În cazul în care volumul producţiei
este zero, costul fix are o valoare pozitivă şi are aceeaşi mărime ca şi costul
total.
Costurile fixe (de structură) sunt indispensabile existenţei şi
funcţionării normale a întreprinderii. Această categorie de costuri este
dependentă de capacitatea potenţială de producţie, respectiv de distribuţie
a întreprinderii, de structura acesteia.
Costurile fixe sunt angajate într-o manieră permanentă şi constituie,
în principiu, o consecinţă a deciziei de investiţie. Volumul constant al
costurilor fixe se păstrează pe perioade scurte de timp. Într-o observare de
lungă durată, modificarea capacităţilor de producţie duce la modificarea
costului fix.
Cele două categorii de costuri însumate formează costul total (CT).
CT = CV + CF
Costul fix, costul variabil şi costul total pot fi reprezentate grafic astfel:

C CT
O CV
S
T
U
R
I CF

PRODUCŢIE

Graficul nr 4.1 Diagrama costurilor

După modul de raportare a costurilor de producţie (totale, fixe sau

variabile), la producţia realizată se obţin categoriile de costuri medii sau
unitare (pe unitatea de produs, serviciu sau lucrare).
Utilizarea costurilor unitare se bazează pe faptul că toate
consumurile care se cuprind în costuri sunt efectuate într-un scop unic care
este producţia, iar pentru fabricarea unei unităţi de produs, firma
efectuează în medie aceleaşi cheltuieli. Modalitatea de calcul a costurilor
unitare este raportarea tuturor cheltuielilor de producţie şi desfacere la
volumul total de bunuri produse, servicii sau lucrări într-o anumită
perioadă de timp, obţinându-se cheltuieli ce revin, în medie, pe o unitate
de produs. Costul mediu poate fi variabil, fix şi total.
Costul mediu variabil (CVM) se calculează raportând costul variabil
la producţia fizică obţinută.
CV
CVM =
Q
Costul mediu fix (CFM) se calculează prin raportarea costului fix la
producţia obţinută.
CF
CFM =
Q
 Costul mediu total (CTM) reprezintă suma costurilor variabile medii
şi a costurilor fixe medii.
CF CV
CTM = CFM + CVM = 
Q Q
Costurile medii se pot reprezenta grafic astfel:

C Cmg
O
S
T CTM
U
R CVM
I

CFM

PRODUCŢIE

Graficul nr 4.2 Diagrama costurilor medii şi a costului marginal

În cadrul unităţilor economice, în funcţie de etapele consumării

muncii, ale formării cheltuielilor de producţie, potrivit fluxului de
activitate, se disting următoarele categorii de costuri:
Costurile directe reprezintă suma mărimii absolute a cheltuielilor
directe aferente unei lucrări, unui serviciu, unei comenzi.
Costul de secţie cuprinde cheltuieli cu materii prime şi materiale,
cheltuieli cu personalul care îşi desfăşoară activitatea pe secţii, contribuţii
privind asigurările sociale – costuri directe - cheltuieli cu întreţinerea şi
funcţionarea utilajelor, reparaţiile, cheltuielile comune ale secţiilor de
producţie, amortizarea capitalului fix.
Costul de uzină este format din costul de secţie la care se adaugă
cheltuieli de interes general şi administrativ ale firmei.
 Costul complet sau comercial cuprinde, pe lângă costul de uzină, şi
cheltuielile de desfacere a mărfurilor.
Interesantă în abordarea sa este împărţirea costurilor prin prisma
procesului decizional; în acest sens, costurile se clasifică în:
Costurile pertinente sau relevante sunt costuri viitoare ce pot fi
evaluate şi care sunt folosite în deciziile conducerii şi asupra cărora se
poate acţiona.
Costurile de scufundare sunt cele care s-au produs şi nu pot fi
anulate prin decizii ulterioare. Ele sunt denumite şi costuri istorice ce au
fost deja “sacrificate” într-o activitate deja desfăşurată. Costurile de
scufundare pot fi utile managerilor în deciziile pe care doresc să le ia,
deoarece confruntările cu previziunile anterioare permit studierea
comportamentului acestora.
Costurile de oportunitate sunt generate de oportunităţile sacrificate
în urma luării unei anumite decizii. Aceste costuri trebuie luate în
considerare în luarea tuturor deciziilor privind angajamentul de resurse ale
firmei. De exemplu, dacă se are în vedere extinderea capacităţilor de
producţie pentru linia de produse curente, managerul trebuie să ia în
considerare costul de oportunitate al investirii resurselor în alte linii de
produse.
Costurile incrementale sau marginale sunt costurile suplimentare
generate de realizarea unei unităţi suplimentare de producţie.
În funcţie de conţinutul lor, costurile pot fi:
Costuri complete, respectiv acele costuri care regrupează totalitatea
cheltuielilor generate de consumul factorilor de producţie. Un astfel de cost
este un cost tradiţional, deoarece, dacă se procedează la o ajustare a
acestuia prin eliminarea anumitor cheltuieli în vederea stabilirii unei mai
bune expresii economice a costului, el va deveni un cost complet economic.
 Costuri parţiale, adică acele costuri care încorporează numai o
anumită parte din cheltuieli. În acest caz, se preferă a se lua în considerare
numai cheltuielile pertinente în raport cu problemele urmărite sau de a se
renunţa la repartizarea anumitor cheltuieli, pentru a evita repartizarea
arbitrară, aşa cum este cazul, spre exemplu, al cheltuielilor de transport,
aprovizionare.
Momentul calculării permite diferenţierea a două tipuri de costuri:
Costuri constante (efective). Se mai numesc costuri istorice sau
costuri reale şi sunt costuri de producţie aferente produselor obţinute,
lucrărilor executate sau serviciilor prestate. Ele sunt costuri care au fost
calculate după realizarea faptelor care le-au angajat. Costurile constante
pot fi:
a) costuri controlabile, adică costuri asupra cărora se poate exercita
urmărirea şi controlul de către responsabilul locului generator de
cheltuieli, dar care pot deveni necontrolabile la nivelul unei alte
entităţi tehnico-ştiinţifice căreia i se transmit;
b) costuri necontrolabile care sunt acele costuri asupra cărora nu se
poate interveni pentru a le modifica.
Costurile prestabilite sunt costuri care sunt stabilite înaintea
producerii faptelor care le angajează. Ele pot îmbrăca forma normelor, a
costurilor standard sau a unor simple previziuni.
Sub aspectul contabilităţii financiare, costurile prestabilite servesc la
înregistrarea produselor finite, a lucrărilor sau a serviciilor executate în
cursul lunii până în momentul determinării costului efectiv de producţie şi
corectarea acestuia cu diferenţe de preţ. În contabilitatea de gestiune,
costurile prestabilite permit urmărirea pe parcurs a încadrării
consumurilor efective în nivelul lor deja stabilit. Astfel, se pot determina
abaterile care apar şi, prin urmare, măsurile corespunzătoare.
De-a lungul timpului, clasificarea costului a captat atenţia unor
economişti de seamă. Astfel, având în vedere legătura diverselor categorii
de costuri cu nivelul producţiei, Gilbert Abraham-Frois2 grupează costurile
de producţie astfel:
A. Costul global care cuprinde ansamblul costurilor ce corespund unui
volum dat al producţiei. Se disting astfel:
Costul fix este costul suportat de firmă în orice condiţii, oricare ar fi
nivelul activităţii sale, chiar dacă acesta este zero.
Costul variabil este acela a cărui importanţă se schimbă în funcţie de
cantităţile produse. CV = F(Q)
Unele din aceste costuri pot varia strict proporţional cu volumul
producţiei (consumul de materii prime), altele pot oscila neproporţional.
Costurile variabile vor fi o funcţie crescătoare, variind cu nivelul de
producţie.
Costul total este suma costurilor fixe şi variabile, fluctuaţiile acestuia
reproducând, deci, variaţiile costului variabil.
B. Costul marginal (Cmg) este definit drept creşterea costului
determinată de creşterea producţiei cu o unitate.
CT
Cmg =
Q
Costul marginal apare ca primă derivată a costului total şi ca primă
derivată a costului variabil şi este independent de costul fix.
C. Costul mediu sau unitar se calculează raportând componentele
costului global la unitatea de produs. Se disting trei categorii de
costuri medii:
Costul fix mediu reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de
producţie:
CF
CFM =
Q

2
Gilbert Abraham-Frois, Economia politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag 141
 Costul variabil mediu reprezintă costul variabil ce revine fiecărei
unităţi de produs:
CV
CVM =
Q
Costul total mediu reprezintă costul total ce revine fiecărei unităţi de
produs:
CT
CTM =
Q
P.A. Samuelson şi William D. Nordhaus 3 delimitează costurile într-o
manieră asemănătoare, astfel:
Costul total (CT) reprezintă cheltuiala minimă ce trebuie efectuată
pentru a produce o cantitate de bunuri, Q; în situaţia în care aceasta
înregistrează creşteri, atunci şi costul total se măreşte.
Costul fix (CF) reprezintă cheltuiala ce trebuie efectuată chiar dacă
nu se produce nimic; mărimea lui nu este influenţată de volumul
producţiei. Costurile fixe sunt denumite, uneori, şi costuri “indirecte” sau
“investite” şi reprezintă cheltuieli pe care o firmă le face cu plata chiriei
corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu
achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor
echipamente, cu plata dobânzilor la împrumuturi, a sumelor necesare
pentru obţinerea diverselor autorizaţii.
Costurile variabile (CV) sunt acele cheltuieli a căror mărime variază
în funcţie de volumul producţiei, respectiv, cheltuieli cu achiziţionarea
materialelor necesare producţiei, salariile muncitorilor care lucrează pe
liniile de montaj, costul energiei electrice, etc. Prin definiţie, costul variabil
este zero când producţia este zero. Costul variabil reprezintă partea din
costul total care creşte odată cu producţia, creşterea lui CT fiind egală cu
creşterea lui CV.

3
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti, pag. 13
 Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi
suplimentare dintr-un anumit produs. Uneori costul marginal poate fi
extrem de mic. Spre exemplu, pentru un zbor cu avionul la care există
locuri neocupate, costul unui nou pasager este reprezentat, pur şi simplu,
de costul alimentelor şi băuturii oferite gratuit pe parcursul călătoriei; nu
este necesar nici capital suplimentar, nici forţă de muncă suplimentară.
Alteori, însă, costul marginal poate fi destul de ridicat. Spre exemplu,
o societate de distribuţie a energiei electrice, în condiţii normale, poate
produce suficientă energie, folosind capacităţile cele mai eficiente de care
dispune.
În timpul unei zile caniculare de vară, când toată lumea dă drumul la
aparatele de aer condiţionat, cererea de curent electric este foarte mare,
astfel încât societatea poate fi nevoită să pună în funcţiune şi generatoare
mai vechi care funcţionează cu costuri mai mari. Curentul electric
suplimentar obţinut are un cost marginal foarte ridicat.
 Cost explicit

Cost implicit
După natura elementelor
componente
Cost contabil

Cost economic

După relaţia dintre evoluţia Cost fix

cheltuielilor şi modificarea
producţiei Cost variabil

Cost mediu variabil

În raport cu producţia
realizată Cost mediu Cost mediu fix

Cost mediu total

Costuri directe
În funcţie de etapele
consumării muncii, ale Costul de secţie
formării cheltuielilor de
producţie Costul de uzină

Costul complet

Costuri pertinente

Prin prisma procesului Costuri de scufundare

decizional
Costuri de oportunitate

Costuri incrementale

Costuri complete
După conţinut
Costuri parţiale
Costuri controlabile
Costuri constante
În funcţie de momentul
calculării Costuri necontrolabile
Costuri prestabilite

Figura nr.5.1. Clasificarea costurilor în funcţie de

diferite criterii
 Costul unitar reprezintă raportul dintre costul total şi cantitatea de
produse realizate. Aşa cum se împarte costul total în cost variabil şi în cost
fix, tot aşa se poate împărţi costul unitar în cost unitar variabil şi în cost
unitar fix.
Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunului sau serviciului la
care se renunţă. Costul de oportunitate al unei decizii include toate
consecinţele adoptării acestora, indiferent dacă ele sunt sau nu
consecinţele unei tranzacţii de ordin bănesc.
Unii economişti români consideră următoarea tipologie a costurilor 4:
„1) Costul antecalculat al unui producător care se stabileşte pe baza
cheltuielilor de producţie normate necesare executării produsului sau
prestării serviciului;
2) Costul mediu antecalculat pe ramură se determină ca nivel mediu
normat ce trebuie respectat de toate unităţile care produc acelaşi
produs;
3) Costul efectiv pe produs la nivelul întreprinderii depinde de
condiţiile de producţie individuale; dacă acestea sunt folosite cu
eficienţă, costurile vor fi mai mici şi invers;
4) Costul mediu pe ramură este egal cu media ponderată a costului
de producţie pe unitatea de produs din întreprinderile care compun
ramura respectivă.
5) Costul marginal care reflectă nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor
efectuate de unitatea economică care îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile cele mai puţin favorabile datorate mediului natural, în special
în industria extractivă şi în agricultură, dar ale căror produse sunt
socialmente necesare.”
Costul ţintă reprezintă un cost de producţie estimat după valorile
previzionate ale unui preţ de vânzare concurenţial şi se determină în

4
Vasile C. Nechita şi colectiv, Economie politicǎ, Vol.I, Editura Porto Franco, Galaţi 1992
perioada de concepţie a produsului în funcţie de piaţa vizată, de gradul
concurenţei şi de tipul de produs fabricat. Din preţul de vânzare
previzionat se deduce profitul sau marja aşteptată şi prin diferenţă se
obţine costul ţintă.
Indiferent de modul în care este clasificat costul, o analiză pertinentă
a acestuia nu poate fi realizată fără studierea elementelor componente ale
acestuia.

5.3. Metode de analiză a costurilor

5.3.1. Analiza structurală a costului de producţie

Utilizarea acestui tip de analiză este necesară datorită faptului că la

realizarea unui bun concură o serie de cheltuieli care au influenţă asupra
rezultatului final.
Analiza structurală a costului se bazează pe diferitele clasificări ale
cheltuielilor şi prin acest tip de analiză se pun în evidenţă rezultatele
obţinute, evoluţia fiecărei subgrupe de cheltuieli, posibilităţile de
optimizare ale acestora.

5.3.2. Analiza factorială a cheltuielilor

Metoda substituţiei în lanţ se utilizează pentru analiza diferitelor

categorii de cheltuieli rezultate din activitatea agenţilor economici.
Activitatea unui agent economic necesită resurse materiale,
financiare, umane. După natura lor şi după felul cum se realizează şi
grupează în contul de profit şi pierdere, cheltuielile şi veniturile firmei se
împart astfel:
 de exploatare;
  financiare;
 extraordinare.
În general, se poate face o corelaţie între venituri şi cheltuieli, în
sensul că realizarea unui venit presupune efectuarea unei cheltuieli sau
invers. Există şi excepţii, spre exemplu, cheltuielile financiare nu
generează, de regulă venituri şi nici realizarea acestora nu presupune
cheltuieli. Pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor aferente veniturilor se
utilizează indicatorul “rata de eficienţă a cheltuielilor totale” (cheltuieli la 1
leu venituri).
Modelul de calcul şi analiză:
n n

 ch i g c i i
RCh  i 1
n
 i 1

V
100
i
i 1

chi = suma cheltuielilor pe cele trei grupări (exploatare, financiare,

extraordinare) ;
Vi = suma veniturilor pe grupările similare cheltuielilor ;

g i = structura veniturilor pe categorii ;

ci = cheltuieli la 1 leu venituri pe grupe de venituri.

Modelul se bazează pe relaţia efect-efort, nivelul descrescător al ratei

demonstrând creşterea eficienţei cheltuielilor.
Analiza factorială, pe baza acestui model se bazează pe cuantificarea
influenţelor generate de modificarea structurii pe categorii, şi apoi a
cheltuielilor la 1 leu venituri.
Analiza poate fi extinsă şi pe categorii, spre exemplu, se poate calcula
nivelul cheltuielilor de exploatare la 1 leu venituri din exploatare.
Acest din urmă indicator este necesar pentru a se putea oferi o
imagine clară a modului în care s-a realizat programul stabilit, şi în mod
special, pentru a se putea identifica acele categorii de cheltuieli care
necesită atenţie din partea factorilor decizionali.
Analiza poate fi adâncită şi prin determinarea cheltuielilor la 1 leu
cifră de afaceri.
Pornind de la relaţia de calcul a cheltuielilor la 1 leu cifră de afaceri :
n

q c i i n
ci
C i 1
n
  gi 
q p i 1 pi
i i
i 1

g i = structura producţiei vândute, stabilită valoric .

Se poate stabili un sistem de trei factori cu acţiune directă asupra

modificării nivelului cheltuielilor, şi anume:
 structura producţiei (q);
 preţul de producţie sau de valorificare (p);
 costul pe unitatea de producţie (c).
Informaţiile obţinute în urma analizei acestui model, se pot
valorifica în studii de contabilitate şi de valoare, în care partea de analiză
are o importanţă deosebită.
Analiza factorială se poate utiliza şi pentru determinarea influenţelor
factorilor asupra modificării cheltuielilor fixe sau a cheltuielilor variabile.
Analiza cheltuielilor variabile se utilizează pentru elaborarea bugetelor de
cheltuieli şi venituri, a politicilor de vânzare, a politicilor de producţie, în
determinarea rentabilităţii firmei.
Modelul de analiză factorială este următorul:
n

 qc V n
cV
CV  i 1
n
 g
 qp i 1 p
i 1

Cei trei factori a căror modificare influenţează modificarea

cheltuielilor variabile la 1 leu cifră de afaceri, sunt:
  structura producţiei (q);
 preţul de producţie sau de valorificare (p);
 costul variabil pe unitatea de producţie (c).
În analiza riscului operaţional (componentă a riscului global al
firmei) se utilizează aşa-numita structură de exploatare, care este de fapt,
un raport dintre cheltuielile fixe şi cele variabile.
Analiza cheltuielilor fixe se realizează pentru sporirea eficienţei
acesteia, modelul de analiză fiind următorul:
Cf
Cf / CA 
 qp
Succesiunea factorilor în analiza cheltuielilor fixe la 1 leu cifră de
afaceri, este:
 structura producţiei (q);
 preţul de producţie sau de valorificare (p);
 costul fix (Cf).
Aşa cum s-a enunţat anterior, cheltuielile de producţie pot fi
structurate în funcţie de diferite criterii, şi de aceea analiza poate fi făcută
şi pe diverse categorii de cheltuieli, dintre care se pot aminti următoarele
modele:
- cheltuieli materiale aferente exploatării:
n

 g cm i i
Cm  i 1

100
g i = structura veniturilor;

cmi = cheltuieli materiale la 1 leu venituri pe categorii de venituri.

- cheltuieli materiale la 1 leu cifră de afaceri:

n

 q cm i i
Cm  i 1
n

q p
i 1
i i
 cm = cheltuielile materiale pe produse.

- cheltuieli cu amortizarea la 1 leu cifră de afaceri:

A A Kf A
AK    
CA  qp CA Kf
A = amortizarea anuală;
CA = cifra de afaceri;
Kf
= eficienţa utilizării capitalului fix;
CA
A
= rata medie de amortizare.
Kf
- fondul de salarii (Fs):
Fs  L  S
L = numărul mediu de salariaţi;

S = salariul mediu pe societate.

- cheltuieli salariale la 1 leu venituri din exploatare:
FS L F L S
CS    S 
Ve Ve L L W
FS = fondul de salarii;

Ve = veniturile din exploatare;

L = numărul de lucrători;

S = salariul mediu;

W = productivitatea medie a muncii.

4.3.3. Analiza cheltuielilor prin metoda indicelui ratei de eficienţă a

cheltuielilor.

Pentru a analiza gestionarea consumului de resurse se utilizează

metoda ratei cheltuielilor care se bazează pe gruparea pe termen scurt a
cheltuielilor în fixe şi variabile.
 Pentru aplicarea acestei metode se consideră că evoluţia cheltuielilor
variabile este direct proporţională cu cea a cifrei de afaceri, fapt ce
conduce la ideea că diminuarea relativă a cheltuielilor fixe stă la baza
reducerii costurilor. Demersul acestei metode presupune determinarea
ratei optime de cheltuieli, precum şi a ratei efective a cheltuielilor.
În situaţia în care rata optimă a cheltuielilor are valori mai mici
decât cea efectivă, se impun măsuri pentru reducerea cheltuielilor întrucât
gestionarea consumului de resurse a fost efectuată în mod defectuos.
Calculul ratei optime a cheltuielilor porneşte de la relaţiile:
CT CV  CF CV CF
RCT      RCV  RCF 
CA CA CA CA
  
RCT 1  RCT 0  RCV 1  RCF 1  RCV 0  RCF 0 
Dacă I CV  I CA  RCV 1  RCV 0 .

Astfel, reducerea ratei medii a cheltuielilor se determină pe seama

ratei cheltuielilor fixe:
CF0 CF0 CF0 CF0
RCT 1  RCT 0   , unde   RCT 1  RCT 0 + 
CA1 CA0 CA1 CA0

CF0  CA0  RCT 1   CA0  RCT 0   CF0


CA1 CA0

RCT 1
Având în considerare relaţia RCT 1  RCT 0 
RCT 0

RCT 1 R 
CA0  RCT 0   CA0  RCT 0   CF0 CA0  RCT 0  CT 1  1  CF0

CF0

RCT 0
  RCT 0 
CA1 CA0 CA0

CA0  RCT 0  CT0

R 
CT0  CT 1  1  CF0

CF0
  RCT 0 
CA1 CA0
 Prin izolarea indicelui costului unitar se obţine:
CA0  CF0 R  CA0  CF0
CA1  ; CT0  CT 1  1  CF0 
 RCT 1   RCT 0  CA1
CT0   1  CF0
 CT 0
R 

R  CA0  CF0 R   CA0  CF0   CA1  CF0 

CT0  CT 1  1   CF0 ; CT0  CT 1  1 
 RCT 0  CA1  RCT 0  CA1

CA0  CF0   CA1  CF0 

RCT 1 CA1 RCT 1 CF0 CA0  CA1 
-1 =   1
RCT 0 CT0 RCT 0 CT0  CA1

 
 
CF0  1
 1  1.
RCT 1
=
RCT 0 CT0  CA1 
 
 CA0 

RCT 1
= indicele ratei cheltuielilor exprimat ca sumă a cheltuielilor ce
RCT 0

revine la 1 leu cifră de afaceri;

CF
= ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor;
CT
CA1
= indicele cifrei de afaceri.
CA0

1 
Pentru generalizare se utilizează relaţia x  z  1  1 .
y  

RCT 1 CA1 CF
x ; y ; z .
RCT 0 CA0 CT

Conform relaţiei anterioare, ponderea cheltuielilor fixe în totalul

cheltuielilor determină proporţia de diminuare a costului unitar. Teoretic,
cu cât greutatea specifică a cheltuielilor fixe creşte, cu atât se găsesc rezerve
necesare reducerii relative a cheltuielilor. De asemenea, realizarea unui
ritm sporit de creştere a volumului de activitate creează premisa unei
diminuări a costului unitar. Această metodă se poate folosi atât pentru
planificarea, cât şi pentru controlul costurilor. Astfel, pentru
fundamentarea ratei planificate a cheltuielilor se foloseşte relaţia:
R ' CTp  RCT 0  x p / 0

 1 
xp/0  zp   1  1; RCTp
'
 RCT 0  x p / 0 .
y 
 p/0 
'
RCTp = valoarea teoretică (optimă) a ratei cheltuielilor planificate;

RCT 0 = rata cheltuielilor din exerciţiul precedent.

În cazul în care bugetul cheltuielilor este bine fundamentat, rata

realizată (efectivă) a cheltuielilor se verifică pe baza relaţiei:
 1 
'
RCT 1  RCTp  x1 / p x1 / p  z1   1  1;
y 
 1/ p 
Dacă în urma calculelor de fundamentare a costului planificat se
obţine inegalitatea RCTp
'
 RCTp , verificarea ratei realizate se face prin

raportare la RCTp
'
sau la RCT 0 .

R ' CT 1  RCTp
'
 x1 / p ; RCT
'
1  RCT 0  x1 / 0 .

4.3.4. Metoda de analiză a costurilor bazată pe activităţi (Activity Based

Costing-ABC).

Punctul de pornire în conturarea metodei ABC îl reprezintă

cercetările care au fost efectuate la General Electric în anii ’60 şi care au
demonstrat că majoritatea cheltuielilor indirecte îşi au originea încă din
faza de concepţie a produselor.
În perioada ’70-’ 80 cercetători americani (Cooper, Kaplan, Porter şi
Miller) şi francezi (Mevellec, Lebas, Lorino) au dezvoltat metoda ABC în
versiunea ei actuală, o metodă nouă şi raţională de repartizare a
consumurilor pe produse, operaţiuni, canale de distribuţie, zone de
desfacere.
Lipsa unei alocări corecte a costurilor indirecte şi implicit a
cunoaşterii cât mai exacte a costurilor de producţie a dus la necesitatea şi
posibilitatea implementării acestei metode care să permită crearea unor
sisteme informaţionale adaptate cerinţelor utilizatorilor interni. Rolul
metodei ABC constă în realizarea unei afectări mai realiste a costurilor
indirecte decât metodele tradiţionale, eliminând pe cât posibil
convenţionalismul din repartizarea acestor costuri (figura nr. 15)

Abordarea tradiţională Abordarea prin metoda ABC

Resurse Resurse Resurse

Costuri directe Costuri indirecte Costuri

Produse Centre de analiză Activităţi

Produse Produse

Figura nr. 5.2. Etapele alocării costurilor pe produse

Conceptul metodei porneşte de la ideea că nu produsele (elemente

efemere) sunt cele care consumă resursele, ci activităţile (elemente
permanente şi stabile ale întreprinderii). Activitatea reprezintă ansamblul
atribuţiilor omogene care se îndeplinesc de către o persoană sau un grup de
persoane care posedă cunoştinţe de specialitate sau de către o maşină sau
un grup de maşini. De asemenea, activitatea mai poate fi definită ca
„ansamblu de persoane, tehnologii, materii prime, metode care concură la
realizarea unui produs sau serviciu”.5

5
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag 193
 Delimitarea activităţilor este o problemă specifică fiecărei
întreprinderi. Astfel, Robin Cooper grupează activităţile în:
 activităţi la nivel de produs care au loc de fiecare dată când
produsul este obţinut, cheltuielile corespunzătoare acestor
activităţi cuprinzând cheltuielile cu salariile directe, materialele
directe, energia şi cheltuielile consumate proporţional cu orele de
prelucrare pe maşină. Consumul activităţilor la nivel de produs
este direct proporţional cu nivelul numărului de unităţi executate;
 activităţi la nivel de lot ce au loc ca urmare a executării unui lot de
produse. Cheltuielile activităţii la nivel de lot sunt direct
proporţionale cu numărul de loturi executate, dar au un nivel
constant pentru toate unităţile de lot;
 activităţi de susţinere a produsului. Au loc pentru menţinerea
produsului în fabricaţie şi permit ca produsele să fie fabricate şi
vândute. Creşterea numărului de produse fabricate determină şi
creşterea activităţilor de susţinere a produsului.
De asemenea, într-o întreprindere pot fi identificate şi următoarele
tipuri de activităţi: de concepţie, de realizare, de întreţinere, de
„discreţionare”.6
În multe lucrări activităţile sunt grupate după natura deciziilor şi
orizontul lor astfel: 7
- activităţi legate de producţia şi comercializarea produselor;
- activităţi legate de forma de organizare;
- activităţi legate de însăşi existenţa produsului;
- activităţi legate de existenţa unei capacităţi de producţie.
Ideea de bază a metodei ABC este că produsele consumă activităţile,
iar acestea consumă resursele. Esenţial în această metodă este focalizarea

6
Ph. Lorino, Le contrôle de la gestion stratégique, Dunod, Paris, 1991, pag. 67
7
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag 193
atenţiei asupra factorilor ce cauzează costurile. Aceştia poartă numele de
conducători de cost (cost-drivers) şi măsoară prestaţiile furnizate de
activitatea respectivă produselor. Construcţia modelului de calcul al
costurilor potrivit acestei metode presupune parcurgerea următoarelor
etape:
1. Identificarea activităţilor şi, respectiv, a centrelor de analiză
corespunzătorare acestora. Este necesară detalierea activităţilor fără a
neglija costul obţinerii informaţiilor necesare acestui scop, calitatea
urmărită în repartizarea cheltuielilor indirecte determinând numărul
activităţilor alese.
2. Determinarea resurselor consumate pe activităţi. Multe din
consumurile de resurse ce sunt indirecte în raport cu produsele sunt
directe pe diverse activităţi. Astfel, ele nu vor mai fi repartizate în costul
producţiei în mod arbitrar. Informaţiile culese în această etapă
constituie baza în etapele următoare.
3. Determinarea inductorilor de cost şi calculul costurilor unitare
pe inductori. Toate activităţile ale căror consumuri valorice au acelaşi
factor de cauzalitate vor fi regrupate într-un centru de regrupare. Pe
baza costurilor activităţilor din fiecare centru de regrupare se calculează
costul unitar pentru fiecare inductor:
Costul resurselor pe activitati
Costul unitar al inductorului =
Volumul inductorului

4. Stabilirea costului unui produs. Costul obţinut este format din

costurile directe la care se adaugă costul activităţilor consumate (în
funcţie de costul unitar pe fiecare activitate şi volumul producţiei
fabricate).
Metoda ABC vizează pe de o parte calculul şi analiza costurilor, iar pe
de cealaltă parte poate fi privită ca un instrument de măsură a
performanţelor întreprinderii.
 Trebuie să precizăm câteva consideraţii privind implementarea
metodei ABC:
 timpul necesar implementării sistemului ABC, analiza informaţiilor
şi adoptarea deciziei privind costurile necesită o perioadă de timp
cuprinsă între 2-3 ani;
 integrarea trebuie realizată între sistemul ABC şi alte sisteme de
gestiune şi contabile din cadrul firmei;
 echilibrul trebuie realizat între nivelul analizei, posibilităţile firmei
şi nivelul de corectitudine a rezultatelor;
 stocurile finale sunt evaluate pe baza metodei de calculaţie
diferenţiale şi aceasta pentru toate activităţile, chiar şi pentru
activităţile manageriale;
 este posibil să fie dificil de urmărit toate costurile, în special
costurile indirecte şi acest fapt trebuie luat în considerare când se
analizează evoluţia costurilor;
 implementarea sistemului ABC poate veni în contradicţie cu
anumite aspecte contabile, cum ar fi conservatorismul şi
obiectivitatea.
Aplicarea metodei ABC conferă o serie de avantaje, cât şi de
dezavantaje în raport cu metoda clasică şi pot fi redate astfel:

Avantaje Dezavantaje
- furnizarea informaţiilor necesare - sistemul constituie o „ramă” modernă
deciziilor de management în special în a unui vechi concept al costurilor bazat
ceea ce priveşte alocarea resurselor; pe principiul secţiunilor omogene;
- urmărirea costurilor pe fiecare - relaţiile resurse – activităţi şi
activitate şi asigurarea corectitudinii activităţi - produse sunt lineare;
datelor privind aceste costuri;
- repartizarea optimă a resurselor - dificultatea urmăririi tuturor
disponibile din cadrul firmei; costurilor pe activităţi şi apoi pe fiecare
produs;
- creşterea eficienţei în planificarea - costul implementării este foarte
bugetară; mare;
- administrarea costurilor indirecte de - se concentrează pe nivelul de
producţie pe baza urmăririi lor şi nu pe fabricaţie, în timp ce eficienţa sa faţă
baza repartizării lor, ci conform relaţiei de deciziile strategice este redusă;
„cauză-efect”;
- prezentarea relaţiilor ce se stabilesc - simplificarea aspectelor contabile
între activităţi şi compararea greşite.
performanţelor fiecărei activităţi;
- analiza căilor de reducere a costurilor
sau de raţionalizare a producţiei prin
diminuarea numărului de componente
sau prin limitarea seriilor specifice;
- responsabilizarea decidenţilor privind
nivelul cheltuielilor, în special pentru
activităţile de susţinere;
- o stăpânire mai bună a costurilor de
lansare a produselor noi sau a celor
referitoare la modificările produselor
existente;
- determinarea indicatorilor necesari
managementului într-un demers al
calităţii totale şi cunoaşterea costului
acestei activităţi.

5.3.5. Metoda costului ţintă (Target-Costing)

Metoda costului ţintă (Target-Costing) este un concept ce a fost

aplicat şi dezvoltat de către întreprinderile japoneze fiind utilizat, în
special, în cazul produselor industriale şi se caracterizează prin aceea că la
calcularea costului produsului contribuie în mod evident factorii exogeni.
Costurile ţintă se bazează pe regula potrivit căreia piaţa dictează
preţurile de vânzare şi nu costurile întreprinderii. Metoda reprezintă un
program complex de reducere a costurilor pe toată durata ciclului de viaţă
al produsului fără să fie afectată calitatea produselor.
Metoda costurilor ţintă se bazează pe următoarele principii:
 determinarea şi analiza costului se face pe produs. Produsul
constituie puntea de legătură între întreprindere şi piaţă şi,
totodată, produsul este purtătorul profitului;
 analiza costurilor se efectuează pe toată durata de viaţă a
produsului. Datorită faptului că odată introdus produsul în
fabricaţie modalităţile de reducere a costului sunt extrem de reduse
(se apreciază costul aferent fazei de concepţie şi fazei de
preindustrializare la circa 80% din costul total) accentul este pus
pe faza de proiectare. Posibilităţile de a exercita o influenţă majoră
asupra costului se diminuează mult după depăşirea fazelor de
cercetare-dezvoltare a produselor. De asemenea, costul modificării
unui produs se măreşte odată cu trecerea de la o fază la alta a
realizării acestuia;
 durabilitatea unui produs se măsoară în raport cu piaţa atât sub
aspectul satisfacerii clientelei, cât şi a unui preţ care să fie
competitiv.
Produsul este orientat spre cerinţele consumatorilor, ei aşteptând un
anumit raport între preţ şi capacitatea funcţională a produsului, iar
întreprinderea producătoare trebuie să se orienteze către aceste cerinţe.
Astfel, pentru ca firma să-şi vândă produsul dar, în acelaşi timp, să poată
obţine un anumit profit, este necesar din punct de vedere strategic un
proces de analiză în faza de definire a produsului pe traseul preţ-profit-
cost.
În concepţia metodei, preţul de vânzare este o limită peste care nu se
trece datorită concurenţei. Costurile trebuie să rămână pe toată durata
ciclului de viaţă a produsului în mod constant sub preţul de vânzare. Dacă
acest deziderat nu se îndeplineşte se poate considera produsul ca neviabil.
Obiectivele Target-Costing-ului în concepţia lui P. Horvath sunt: 8
 orientarea de ansamblu a întreprinderii şi, în special, a gestiunii
sale către piaţă;
 o legătură strategică datorată unui demers orientat spre piaţă;
 o susţinere a gestiunii costurilor în primele faze de concepţie a
produsului;
 o gestiune a costurilor dinamice, deoarece costurile ţintă sunt
constant reevaluate;
 ameliorări în termeni de motivaţie, deoarece comportamentele
sunt direct influenţate de constrângeri ale pieţei şi nu de obiective
abstracte valabile pentru toată întreprinderea.
Costul ţintă reprezintă un cost de producţie estimat, fiind calculat
după un preţ de vânzare concurenţial previzional. În urma deducerii unui
beneficiu sau marje aşteptate din preţul pieţei se va obţine costul care nu
trebuie să fie depăşit. Aşadar, costul ţintă este un cost previzional,
determinat în perioada de concepţie a produsului şi se poate determina în
diferite moduri, în funcţie de piaţa vizată, de gradul concurenţei şi de tipul
de produs fabricat, formula generală de calcul fiind:

COSTUL ŢINTĂ = PREŢUL DE VÂNZARE CONCURENŢIAL – MARJA

AŞTEPTATĂ

8
P. Horvath, Revue française de gestion, nr. 104, pag. 73-74
 Având în vedere toate elementele de calcul ca obiective de atins,
relaţia se poate exprima şi în forma următoare:

COSTUL ŢINTĂ = PREŢUL ŢINTĂ DE VÂNZARE – PROFITUL ŢINTĂ

Operaţionalizarea metodei costurilor ţintă presupune realizarea mai

multor etape:
1. Identificarea necesităţii realizării noului produs sau serviciu,
precum şi precizarea caracteristicilor esenţiale ale acestuia solicită acele
componente de marketing şi design din cadrul unei întreprinderi. Baza
realizării acestei etape o constituie studiile de piaţă, cererile
cumpărătorilor produselor existente, precum şi aplicarea de noi
tehnologii.
2. Stabilirea preţului de vânzare estimat (ţintă) se poate derula
simultan cu prima etapă. În principiu, fixarea preţului ţintă se
realizează prin tehnici de studiu a pieţei şi are în vizor întreaga durată
de viaţă a produsului, are o determinare strategică, un caracter dinamic
şi capătă numeroase forme şi niveluri în raport cu evoluţia în timp a
cererii şi ofertei şi segmentele de piaţă.
3. Fixarea profitului ţintă care este dedus din bugetul stabilit
pentru fiecare unitate de afaceri în parte, iar acest buget derivă, la
rândul său, din planul strategic general. Adesea, menţinerea unui nivel
competitiv al preţului de vânzare implică diminuarea marjei de profit,
aspect ce poate fi negociat ulterior în cadrul gestiunii costurilor
împreună cu managementul superior al firmei.
4. Determinarea nivelului costului ţintă total şi divizarea acestuia
pe centrele principale de costuri (activităţi). Principalele centre de
costuri sunt: costul activităţii de marketing, costul activităţii de
producţie, al activităţii generale şi de administrare, costul logisticii şi al
 activităţii de distribuţie şi cel al achiziţiilor externe. Evaluarea se
realizează în mod analitic, în cadrul fiecărui centru de cost în parte, în
funcţie de componentele şi subansamblele produsului.
5. Atingerea nivelului ţintă prestabilit a fiecărei componente
majore a costului total presupune implicarea adâncă a furnizorilor
firmei, dezvoltarea unor relaţii comerciale de lungă durată cu aceştia,
asigurându-se astfel o flexibilitate maximă în desfăşurarea activităţii. În
acest sens, sunt formate echipe interdisciplinare de experţi care includ
personalul furnizorilor, având ca scop principal omogenizarea
obiectivelor de natură calitativă legate de asigurarea parametrilor
funcţionali şi de calitate ai produsului cu cele de natură cantitativă care
se referă la încadrarea în valorile scontate ale costului.
6. Monitorizarea costurilor ţintă comparativ cu cele efective şi
perfecţionarea continuă a managementului.
Costul ţintă se situează deseori între costul admisibil şi costul
estimat, reprezentând un compromis ale celor două valori extreme. Costul
admisibil este determinat în funcţie de concurenţă după considerente
comerciale. Costul estimat este determinat pe baza datelor din contabilitate
în cazul perfecţionării produselor existente sau pe baza datelor de
proiectare în cazul noilor produse. Cel mai adesea evaluarea costului
produsului face să apară un cost estimat superior costului ţintă.
În aceste condiţii, unul din obiectivele metodei Target-Costing va fi
reducerea diferenţei dintre costul estimat şi costul ţintă. Reducerea
continuă a costurilor trebuie să privească toată întreprinderea, ceea ce
presupune un stil de management adaptat.
Din această perspectivă sunt vizate patru dimensiuni pentru a fi
integrate în conducerea unei firme:
- luarea în considerare a mediului (pieţele şi concurenţa);
- integrarea competenţelor diferitelor funcţiuni ale întreprinderii;
 - previziunea efectelor deciziilor prezente asupra rezultatelor viitoare
(concepţia produselor);
- crearea de legături mai strânse între planificarea şi controlul
activităţilor curente.
Astfel, costul ţintă este un exemplu de control feed-forward, aşa cum
rezultă şi din schema următoare:
Intrările Marketing Design Dezvoltarea producţiei Operativ Financiar Planificare
funcţionale

Procesul de Preţul Marja de profit

planificare ţintă

Sondarea - Design Costul

pieţei Specificare, Ordinea - Producţie Costul admisibil
caracterizare dezvoltării - Achiziţie curent
şi
performanţe Comparaţia
costului

Costul propus
este atins?

DA
NU

Post planificat Vânzare şi Programe şi

desfacere producţie

Figura nr. 4.3. Procesualitatea metodei Target-Cost

5.3.6. Analiza costurilor calităţii

Eforturile continue ale firmelor de a-şi spori eficienţa au dus la o

abordare din punct de vedere financiar a problemelor legate de calitatea
produselor şi serviciilor.
Pentru a avea succes, o întreprindere trebuie să aducă pe piaţă
produse sau servicii care au o necesitate, o utilitate sau un scop bine
definit, satisfac aşteptările clientului, sunt produse în conformitate cu
standardele şi specificaţiile aplicabile şi sunt furnizate la un cost ce va da
posibilitatea firmei să obţină un anumit profit.
 Pentru a-şi atinge obiectivele, trebuie să organizeze factorii tehnici,
administrativi şi umani, astfel încât să aibă loc reducerea, eliminarea şi, cel
mai important, prevenirea deficienţelor calitative.
Introducerea în vânzare a unor produse ce au o calitate
necorespunzătoare determină o creştere a costurilor suportate de client din
cauza defectelor apărute la produse după cumpărarea acestora, şi are ca
rezultat pentru firma producătoare deteriorarea imaginii sale, diminuarea
nivelului vânzărilor şi, implicit a cotei de piaţă.
Aşadar, există părerea larg răspândită potrivit căreia îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor determină îmbunătăţirea poziţiei firmei pe
piaţă şi creşterea marjelor de profit.
În acest scop este necesară implementarea şi dezvoltarea unui sistem
de conducere a calităţii în scopul realizării obiectivelor definite de politica
în domeniul calităţii a unei firme, care trebuie corelat cu necesităţile şi
aşteptările clientului, dar servind în acelaşi timp la protejarea intereselor
companiei.
Sistemul calităţii trebuie aplicat tuturor activităţilor ce au legătură cu
determinarea calităţii unui produs sau serviciu şi cuprinde toate fazele de
la identificarea iniţială până la satisfacerea finală a cerinţelor şi aşteptărilor
clientului. Impactul calităţii asupra profitului este semnificativ mai ales pe
termen lung şi de aceea este important ca eficienţa unui sistem al calităţii
să fie măsurată în termeni economici.
Astfel, la nivelul firmei se face necesară aplicarea unei metode de
gestiune a calităţii care s-a generalizat prin tehnicile de optimizare a
calităţii produselor în raport cu costurile aferente şi se bazează pe
principiul conform căruia creşterea cheltuielilor efectuate pentru
prevenirea apariţiei defectelor determină o redimensionare a costurilor
generate de identificarea lor şi o diminuare substanţială a celor generate de
remedierile acestora, astfel încât, per ansamblu, cheltuielile totale ale
calităţii şi implicit costurile totale ale firmei se diminuează considerabil în
condiţiile îmbunătăţirii acesteia.
Costurile calităţii trebuie urmărite periodic şi corelate cu alţi
indicatori, cum ar fi: vânzările, valoarea adăugată, cifra de afaceri, pentru a
putea identifica zonele suplimentare care necesită atenţie şi a stabili
obiectivele calităţii şi a costurilor.
Măsurarea costurilor calităţii concentrează atenţia asupra ariei
principale de reducere a acestora, permite măsurarea performanţelor şi
creează o bază de informaţii internă pentru produse, servicii, procese şi
departamente.
De asemenea, permite surprinderea disfuncţionalităţilor în alocarea
unor costuri care pot rămâne nedetectate.
Determinarea costurilor calităţii permite promovarea produselor şi
serviciilor de calitate superioară şi reprezintă un parametru al activităţii
firmei, furnizează mijloace de planificare şi control ale costurilor viitoare,
permite efectuarea de comparaţii atât cu costurile totale ale activităţii, cât
şi cu alte costuri stând la baza adoptării multor decizii şi reprezintă baza
motivaţiilor pentru activităţile întreprinse.
În funcţie de natura costurilor privind calitatea identificăm mai
multe categorii de costuri:
1. Costurile de prevenire a defectelor reprezintă suma cheltuielilor
rezultate în urma activităţilor de cercetare, proiectare, producţie,
aprovizionare, depozitare, livrare a produselor în vederea prevenirii
apariţiei defectelor sau ridicării nivelului tehnic şi calitativ al
produselor.

Se consideră că se pot delimitata costurile de prevenire a defectelor,

pe baza literaturii de specialitate, astfel:
 Tipul costului Categorii de cheltuieli Documente
de prevenire a purtătoare de
defectelor informaţii
Costuri - cheltuieli cu cercetări, studii statistice pentru - contracte;
determinate de întocmirea programelor de ridicare a calităţii - standarde.
stabilirea produselor;
standardelor de - cheltuieli necesare conceperii şi întocmirii
calitate, verificarea documentaţiilor constructive şi tehnice ale
proiectării produselor;
constructive şi - cheltuieli cu studii pentru remedierea unor
tehnologice, deficienţe ale unor subansamble, piese sau
elaborarea repere şi proiectarea acestora;
instrucţiunilor de - pentru omologarea produselor şi stabilirea
control actelor de calitate;
- cheltuieli generate de adaptarea unor linii
tehnologice care produceau un singur produs
la linii care să realizeze mai multe produse;
- cheltuieli legate de asigurarea şi creşterea
fiabilităţii şi mentenabilităţii produselor.
Costuri privind - cheltuielile cu personalul care desfăşoară - state de plată;
controlul şi activitatea de control; - tabele de
dirijarea - cheltuieli legate de dotarea cu aparate de ponderi;
proceselor în măsură şi control şi dispozitive pentru - fişe de calcul a
vederea asigurării realizarea în sisteme automatizate a amortizării;
calităţii controlului (standuri de probă şi încercări); - bonuri de
- amortizarea aparatelor şi dispozitivelor de consum;
măsură şi control; - situaţii de
- cheltuieli privind consumul de energie repartizare de
electrică, abur, combustibil, carburant, apă, energie electrică,
aer, etc. pentru standurile de probă şi abur, apă, etc.
încercare.
Costuri cu - cheltuielile cu personalul angajat în - state de
prelucrarea activitatea de prelucrare; retribuţii;
suplimentară a - amortizarea fondurilor fixe utilizate în cadrul - fişa de calcul a
materiilor prime şi activităţii; amortizărilor;
repere primite din - cheltuieli cu energia electrică sau termică - tabele de
exterior utilizată pentru prelucrarea suplimentară de ponderi;
necorespunză- materii prime şi materiale; - situaţia de
toare calitativ - cheltuieli cu sumele facturate de terţi şi repartizare şi
achitate acestora. facturi.
Costuri - plăţi pentru institutele de învăţământ care se - facturi;
determinate de ocupă cu perfecţionarea personalului; - dispoziţii de
ridicarea calificării - retribuţiile personalului pentru perioada cât plată;
personalului sunt scoşi din producţie pentru a urma un curs - tabele de
de perfecţionare; ponderi;
- cheltuieli de deplasare pentru personalul - state de
trimis la cursuri de creştere a pregătirii retribuţii
profesionale;
- cheltuieli cu multiplicarea instrucţiunilor de
lucru pentru a putea fi puse la dispoziţia celor
care trebuie şcolarizaţi;
- cheltuieli cu indemnizaţiile lectorilor care
predau la cursurile de perfecţionare fără
scoatere din producţie.
Costuri pentru - cheltuieli cu retribuţiile personalului angajat - bonuri de
realizarea în această activitate; consum;
ambalajelor de - cheltuieli determinate de operaţiile de - fişa limită de
protecţie specială a conservare, ambalare, transport, manipulare, consum;
produselor finite, depozitare; - fişa de calcul a
depozitarea şi amortizării,
conservarea în - stat de
spaţii retribuţii.
corespunzătoare a
produselor finite

2. Costurile identificării defectelor cuprind totalitatea cheltuielilor

efectuate în cadrul activităţii de control tehnic de calitate pentru
atestarea conformaţiei produselor cu prescripţiile de calitate, deci în
concordanţă cu standardele de stat, de ramură sau de întreprindere şi
sunt structurate astfel:

Tipul costului Categorii de cheltuieli Documente

de identificare purtătoare de
a defectelor informaţii
Costuri privind - cheltuieli cu personalul angajat în - state de
controlul de controlul de recepţie; retribuţii;
recepţie la - taxa de verificare şi încercare a - tabele de
intrarea în fluxul aparatelor de măsurat şi cântărit ponderi;
tehnologic şi cele afectate recepţiei; - facturi;
privind probele - cheltuieli generate de luarea probelor - fişe de calcul a
de fiabilitate de calitate; amortizării;
- sume facturate de terţi pentru - bonuri de
încercări şi expertize; consum;
- cheltuieli cu controlul efectuat de - buletine de
instituţii specializate. verificare
metrologică.
Costuri privind - retribuţiile personalului care - state de
controlul de efectuează activitatea de control; retribuţii;
calitate în fluxul - cheltuieli rezultate din efectuarea - tabele de
procesului de controlului, în scopul identificării cât ponderi;
producţie final mai amănunţite a calităţii fabricaţiei; - facturi;
- cheltuieli efectuate cu ocazia - fişe de calcul a
controlului de recepţie a produselor şi amortizării.
predării lor în magazia de produse
finite sau expedierii la beneficiari;
- amortizarea aparaturii folosite pentru
controlul de calitate.
Costuri privind - cheltuieli ocazionate de probele - state de
controlul de pentru controlul recepţiei finale a retribuţii;
recepţie finală a produselor, de probele de fiabilitate în - tabele de
produselor şi laboratoare proprii sau specializate; ponderi;
controlul periodic - cheltuieli legate de verificarea calităţii- facturi;
al acestora produselor după ce au fost predate de - balanţa de
secţiile de producţie; decontare;
- cheltuieli generate de produsele - dispoziţii de
încercate şi distruse în timpul probelor; plată;
- cheltuieli cu personalul specializat în - bonuri de
această activitate. consum.
Costuri privind - retribuţiile personalului care - state de
controlul periodic desfăşoară activitatea de control retribuţii;
în fluxul periodic; - tabele de
tehnologic sau în - cheltuieli cu plăţile către terţi; ponderi;
al produselor - cheltuielile privind materialele - facturi;
primite în consumate pentru control; - balanţa de
condiţiile cerute - cheltuieli determinate de acele decontare;
de beneficiar produse încercate şi distruse cu ocazia - dispoziţii de
controlului. plată;
- bonuri de
consum;
Costuri privind - cheltuielile cu retribuţiile personalului - state de
valorificarea, încadrat în activitatea de verificare, retribuţie;
întreţinerea şi întreţinere şi reparare SDV, AMC şi a - tabele de ponderi.
repararea SDV, standurilor de probă.
AMC şi a
standurilor de
probă

Costuri privind - cheltuieli cu personalul angajat în - balanţa de

verificarea, activitatea în cauză; decontare;
întreţinerea şi - cheltuieli ocazionate de reviziile - tabele de
repararea tehnice, reparaţiile curente, ponderi;
utilajelor în întreţinerea utilajelor şi mijloacelor de - jurnal privind
vederea asigurării transport. decontările cu
preciziei de lucru furnizorii;
- note de
contabilitate.
3. Costurile remedierii defectelor reprezintă totalitatea pierderilor
sau cheltuielilor datorită lipsei de calitate; ele nu sunt costuri necesare,
creşterea ponderii în totalul cheltuielilor determinând diminuarea
profitului firmei. Aceste costuri se evidenţiază în alte două categorii:

Tipul costului Categorii de cheltuieli Documente

de prevenire a purtătoare de
defectelor informaţii
- cheltuieli determinate de pierderea prin - note de rebut;
rebuturi definitive constatate la producător; - state de
- cheltuieli privind pierderile prin rebuturi retribuire;
parţiale şi remanieri; - note de
- cheltuieli cu verificarea şi repetarea de remaniere;
probe; - facturi;
- cheltuieli generate de stocarea produselor - bonuri de
Costurile necorespunzătoare; consum;
defectelor interne - cheltuieli ocazionate de resortarea - fişe de calcul a
(constatate la produselor; amortizării;
producător) - cheltuieli determinate de producţia - procese-verbale
declasată sau prin schema clasei de calitate; de inventariere;
- cheltuieli determinate de nerespectarea - deconturi pentru
obligaţiilor contractuale din cauza calităţii cheltuielile de
necorespunzătoare a produselor; deplasare;
- cheltuieli ocazionate de stingerea - procese-verbale;
reclamaţiilor făcute de beneficiarii interni şi - dispoziţii de
externi pentru calitate necorespunzătoare; plată;
- cheltuieli privind pregătirea suplimentară a - avize de
producţiei pentru export şi cele pentru expediţie.
service-ul comercial.
 - cheltuieli privind remedierea produselor - procese-verbale
reclamate de beneficiari; încheiate cu
- cheltuieli cu probele, controalele şi beneficiarii;
expertizele ocazionate de produsele ajunse la - facturi;
beneficiari; - state de plată;
- cheltuieli cu service-ul în perioada de - note cu privire la
garanţie; înlocuiri;
- cheltuieli determinate de înlocuirea - ordin de
Costurile produselor defecte la termenul de garanţie; deplasare;
defectelor externe - cheltuieli generate de ambalarea, - bonuri de
(constatate la manipularea şi transportul suplimentar în consum;
beneficiar) cazul operaţiunilor de remaniere şi înlocuire - CEC-uri.
a produselor;
- cheltuieli determinate de pierderile
datorate trecerii unor produse într-o altă
clasă de calitate sau trecerii acestora la o
categorie de produse inutilizabile;
- cheltuieli cu stocarea produselor
necorespunzătoare calitativ;
- cheltuieli ocazionate de stingerea unor
reclamaţii pentru calitatea
necorespunzătoare a produselor şi a daunelor
provocate beneficiarilor

Bilanţul costurilor calităţii produselor reflectă, în expresie bănească,

situaţia calităţii produselor privită prin prisma costurilor la un moment dat
şi care cuprinde în pasiv costurile privind lipsa de calitate, iar în activ
costurile de prevenire şi identificare a defectelor. Bilanţul calităţii
produselor se prezintă astfel: 9

Activ Pasiv
A.Costurile privind prevenirea C. Costurile remedierii defectelor
defectelor C.1. Costurile defectelor externe (la
B.Costurile privind identificarea beneficiar)
defectelor C.2. Costurile defectelor interne (la
producător)

În cazul bilanţului costurilor calităţii produselor se pot întâlni, de

regulă, două situaţii:
9
Anca Stanciu, Elena Condrea, Merceologie – note de curs, vol. I, Editura Ex Ponto, 2000, Constanţa, pag.
53
 1. Activ > Pasiv  diferenţa este reprezentată de reducerea costurilor
privind lipsa de calitate şi se înscrie în pasivul bilanţului.
2. Activ < Pasiv  diferenţa o constituie depăşirea costurilor privind
lipsa de calitate şi se înscrie în activul bilanţului.
În practică, bilanţul costurilor calităţii nu se prezintă într-o formă
simplă, precum cea prezentată, ci apare ca o înşiruire de rubrici în care
sunt cuprinse costurile privind calitatea produselor, calculându-se şi indicii
costurilor calităţii în raport cu producţia-marfă. În cadrul fiecărui tip de
costuri se defalcă costurile asupra cărora trebuie aprofundată analiza.
Indicatorii costurilor calităţii pot fi prezentaţi sub forma ponderii
categoriilor de cheltuieli în valoarea producţiei marfă:
1.Ponderea costului prevenirii defectelor - I CPD
C PD
I CPD   100
PM
în care: CPD = costul prevenirii defectelor;
PM = producţia-marfă.
2. Ponderea costului identificării defectelor - I CID
C ID
I CID   100
PM
în care: C ID = costul identificării defectelor.
3. Ponderea costului remedierii defectelor
a) Ponderea costului remedierii defectelor externe (la
beneficiar) - I CRDE
C RDE
I CRDE   100
PM
în care: CRDE = costul remedierii defectelor externe.
b) Ponderea costului remedierii defectelor interne (la
producător) - I CRDI
 CRDI
I CRDI   100
PM
în care: CRDI = costul remedierii defectelor interne.
4. Ponderea costului total al calităţii - I CTC
CTC
I CTC =  100
PM
în care: CTC = costul total al calităţii.
La întocmirea bilanţului, acesta trebuie să reflecte pe de o parte
cheltuielile determinate de defecţiunile calitative identificate în faza
concepţiei producţiei şi cele generate de lipsa calităţii (determinate în
faza de exploatare) şi pe de altă parte, economiile realizate.
Pentru a identifica acţiunile care generează costurile şi evoluţia lor în
dinamică, este necesară aprofundarea analizei costurilor calităţii atât în
structură, cât şi în dinamică, pe categorii şi elemente de costuri şi
extinderea sa asupra producţiei rebutate, a produselor refuzate de
beneficiari, a celor reclamate de aceştia în termenul de garanţie, a
pierderilor prin calitate (anuale, pe produse), a evoluţiei în dinamică a
reclamaţiilor, a acţiunilor de service, a pierderilor asupra instalaţiilor,
principalelor maşini sau agregate.
 CAPITOLUL V
ANALIZA COSTURILOR DE PRODUCŢIE

1. Costul de producţie se caracterizează prin:

a) exprimă consumul de resurse;
b) se determină prin însumarea preţului şi a profitului;
c) include cheltuielile efectuate de întreprindere pentru obţinerea
realizărilor firmei;
d) consumurile de resurse sunt evaluate în unităţi monetare;
e) este componenta preţului de vânzare al produsului.
A(a+b+c+d+e); B(b+c+d); C(a+c+d+e); D(d+e); E(a+d).

2. Costul psihologic este:

a) costul de oportunitate;
b) suma evaluărilor în monedă a costului real;
c) suma cantităţilor de bunuri şi a cantităţilor de muncă;
d) un cost al renunţării şi cuprinde cantitatea ce s-ar fi produs dacă nu
s-ar fi optat pentru producerea altui bun;
e) suma veniturilor obţinute prin muncă.
A(a+d); B(a+b+e); C(b+e); D(c+d); E(b+c+d+e).

3. Costul implicit se caracterizează prin:

a) este ansamblul intrărilor de resurse exprimat valoric într-o
anumită perioadă;
b) cuprinde ansamblul plăţilor efectuate de o firmă pentru procurarea
factorului de producţie;
c) este un cost de buzunar;
d) cuprinde acele cheltuieli care apar în procesul de producţie, sunt
efectuate din resurse proprii şi care nu presupun plata către terţi;
e) însumează costul de producţie şi costul explicit.

4. Costul de uzină:
a) cuprinde costul de secţie şi costurile directe;
b) reprezintă suma mărimii absolute a cheltuielilor directe aferente
unei lucrări, unui serviciu, unei comenzi;
c) format din costul de secţie la care se adaugă cheltuieli de interes
general şi administrativ ale firmei;
d) cuprinde cheltuieli cu materii prime şi materiale, cheltuieli cu
personalul care îşi desfăşoară activitatea pe secţii, contribuţii
privind asigurările sociale;
e) este costul comercial.

5. Costurile de scufundare:
 a) sunt cele care s-au produs şi nu pot fi anulate prin decizii
ulterioare;
b) sunt generate de oportunităţile sacrificate în urma luării unei
anumite decizii;
c) sunt denumite si costuri istorice;
d) sunt costurile suplimentare generate de realizarea unei unităţi
suplimentare de producţie;
e) sunt costuri viitoare ce pot fi evaluate şi care sunt folosite în
deciziile conducerii şi asupra cărora se poate acţiona.
A(b+e); B(b+c+d); C(a+b+d); D(d+e); E(a+c).

6. După natura lor şi după felul cum se realizează şi grupează în contul de

profit şi pierdere, cheltuielile şi veniturile firmei se împart astfel:
a) financiare;
b) excepţionale
c) de exploatare;
d) extraordinare.
e) materiale.
A(a+e); B(a+b+c+d); C(b+c+d); D(a+c+d); E(b+c+d+e).

7. În analiza factorială a cheltuielilor totale la 1 leu cifra de afaceri se

stabileşte un sistem de factori cu acţiune directă:
a) structura producţiei;
b) costul total pe unitatea de producţie;
c) costul variabil pe unitatea de producţie;
d) preţul de producţie sau de valorificare ;
e) costul fix pe unitatea de producţie.
A(b+d); B(a+b+ d); C(a+b); D(a+c); E(a+d+e).

8. Metoda indicelui ratei de eficienţă a cheltuielilor se bazează pe gruparea

pe termen scurt a acestora în:
a) directe şi indirecte;
b) fixe şi variabile;
c) complete şi parţiale;
d) efective şi prestabilite;
e) totale şi marginale.

9. Metoda indicelui ratei de eficienţă a cheltuielilor are la bază compararea:

a) ratei optime de cheltuieli cu rata efectivă a cheltuielilor;
b) cheltuielilor fixe cu cheltuielile variabile;
c) ratei profitului cu rata de schimb;
d) nici o varianta nu este corectă;
e) a) +b)+c).
10. Conceptul metodei ABC constă în ideea că:
a) produsele cosumă resursele;
b) activităţile consumă resursele;
c) salariaţii consumă resursele;
d) resursele se consumă în faza de concepţie a produsului;
e) majoritatea cheltuielilor directe îşi au originea încă din faza de
concepţie a produselor.

11. După natura deciziilor şi orizontul lor, activităţile sunt grupate în:
a) activităţi legate de existenţa unei capacităţi de producţie;
b) activităţi legate de producţia şi comercializarea produselor;
c) activităţi legate de însăşi existenţa produsului;
d) activităţi legate de instruirea personalului;
e) activităţi legate de forma de organizare.
A(a+b+c+e); B(c+d); C(a+d+e); D(b+c+d); E(a+b+c+d+e).

12. Etapele metodei ABC sunt:

a) identificarea activităţilor şi a centrelor de analiză;
b) determinarea inductorilor de cost şi calculul costurilor unitare
pe inductori;
c) stabilirea costului unui produs;
d) determinarea resurselor consumate pe activităţi;
e) toate variantele sunt corecte.

13. Avantajele metodei ABC sunt:

a) sistemul constituie o „ramă” modernă a unui vechi concept al costurilor
bazat pe principiul secţiunilor omogene;
b) costul implementării este foarte mare;
c) serveşte deciziilor de management în special în ceea ce priveşte alocarea
resurselor;
d) relaţiile resurse – activităţi şi activităţi - produse sunt lineare;
e) creşte eficienţa în planificarea bugetară;
A(c+d+e); B(a+d+e); C(c+e); D(a+b+c); E(a+b+c+d+e).

14. Dezavantajele metodei ABC sunt:

a) dificultatea urmăririi tuturor costurilor pe activităţi şi apoi pe fiecare
produs;
b) administrarea costurilor indirecte de producţie pe baza urmăririi lor şi
nu pe baza repartizării lor, ci conform relaţiei „cauză-efect”;
c) simplificarea aspectelor contabile greşite;
d) se concentrează pe nivelul de fabricaţie, în timp ce eficienţa sa faţă de
deciziile strategice este redusă;
 e) prezentarea relaţiilor ce se stabilesc între activităţi şi compararea
performanţelor fiecărei activităţi.
A(a+b); B(a+c+d); C(b+e); D(a+b+c+d); E(c+d+e).

15. Metoda costului ţintă se caracterizează prin:

a) piaţa dictează preţurile de vânzare;
b) costurile firmei dictează preţurile de vânzare;
c) la calcularea costului produsului contribuie în mod evident factorii
exogeni;
d) reprezintă un program complex de reducere a costurilor pe toată
durata ciclului de viaţă al produsului;
e) se aplică, în special, produselor industriale.
A(a+b+c+d+e); B(b+d+e); C(a+b+e); D(a+c+d+e); E(b+c).
16. Principiile metodei costului ţintă sunt:
a) analiza costurilor se efectuează pe anumite etape de viaţă a
produsului;
b) analiza costurilor se efectuează pe toată durata de viaţă a
produsului;
c) determinarea şi analiza costului se face pe produs;
d) determinarea şi analiza costului se face pe activităţi;
e) durabilitatea unui produs se măsoară în raport cu piaţa atât sub
aspectul satisfacerii clientelei, cât şi a unui preţ care să fie
competitiv.
A(b+c+e); B(a+d+e); C(b+d); D(a+c); E(b+e).

17. Costul ţintă:

a) este diferenţa dintre preţul de vânzare concurenţial şi marja aşteptată;
b) este un cost de producţie estimat;
c) este mai mare decât costul produselor concurente;
d) este calculat după un preţ de vânzare concurenţial previzionat;
e) este diferenţa dintre preţul ţintă de vânzare şi profitul ţintă.
A(a+b+c); B(b+c); C(c+e); D(a+c+d); E(a+b+d+e).

18. Etapele metodele costului ţintă sunt:

a) identificarea necesităţii realizării noului produs sau serviciu;
b) stabilirea preţului de vânzare estimat (ţintă) şi a profitului ţintă;
c) determinarea nivelului costului ţintă total şi divizarea acestuia pe
centrele principale de costuri (activităţi);
d) atingerea nivelului ţintă prestabilit a fiecărei componente majore a
costului total;
e) monitorizarea costurilor ţintă comparativ cu cele efective şi
perfecţionarea continuă a managementului.
A(b+d); B(a+c+e); C(a+b+c+d+e); D(b+d+e); E(b+c+d+e).
19. Managementul adaptat necesităţilor de reducere a costurilor unei firme
presupune:
a) ignorarea informaţiilor provenite din mediul extern;
b) luarea în considerare a mediului (pieţele şi concurenţa);
c) integrarea competenţelor diferitelor funcţiuni ale întreprinderii;
d) previziunea efectelor deciziilor prezente asupra rezultatelor viitoare
(concepţia produselor);
e) crearea de legături mai strânse între planificarea şi controlul
activităţilor curente.
A(a+d+e); B(b+c+d+e); C(a); D(b+c); E(a+c+d+e).

20. Produsele unei firme trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie utile, cu un scop bine definit;
b) să satisfacă aşteptările clientului;
c) să fie furnizate la un cost ce va da posibilitatea firmei să obţină un
anumit profit;
d) să fie în conformitate cu standardele şi specificaţiile aplicabile;
e) toate variantele de mai sus.

21. Introducerea în vânzare a unor produse ce au o calitate

necorespunzătoare are ca efecte:
a) creşterea costurilor suportate de firmă;
b) creşterea costurilor suportate de client;
c) deteriorarea imaginii firmei;
d) diminuarea nivelului vânzărilor;
e) reducerea cotei de piaţă.
A(a+b+c+d+e); B(a+c+e); C(b+c+d+e); D(b+d); E(a+b).

22. Determinarea costurilor calităţii permite:

a) măsurarea performanţelor firmei;
b) identificarea căilor de reducere a costurilor;
c) permite promovarea produselor şi serviciilor de calitate superioară;
d) permite efectuarea de comparaţii atât cu costurile totale ale
activităţii, cât şi cu alte costuri stând la baza adoptării multor
decizii;
e) furnizează mijloace de planificare şi control ale costurilor viitoare.
A(b+e); B(b+c+d); C(a+b+d+e); D(a+b+c+d+e); E(c+e).

23. Costurile privind calitatea se clasifică, în funcţie de natura lor, în:

a) costuri de desfacere;
b) costurile de prevenire a defectelor;
c) costuri de aprovizionare;
d) costurile identificării defectelor;
e) costurile remedierii defectelor.
 A(b+d+e); B(a+c); C(a+b+c+d+e); D(d+e); E(a+c+e).

24. Bilanţul costurilor calităţii produselor cuprinde în activ:

a) costurile privind prevenirea defectelor;
b) costurile remedierii defectelor externe;
c) costurile privind identificarea defectelor;
d) costurile remedierii defectelor interne;
e) costurile remedierii defectelor.
A(b+d); B(b+d+e); C(c+e); D(a+c+e); E(a+c).

25. Reducerea costurilor privind lipsa de calitate se înscrie în:

a) activul bilanţului;
b) pasivul bilanţului;
c) contul de profit şi pierdere;
d) balanţa de verificare;
e) nu se poate determina.

26. Depăşirea costurilor privind lipsa de calitate:

a) se înscrie în pasiv;
b) apare atunci când activul > pasivul;
c) apare atunci când activul < pasivul;
d) se înscrie în activ;
e) apare atunci când activul = pasivul;
A(a+b); B(a+c); C(c+d); D(b+d); E(e).

27. Ponderea costului prevenirii defectelor se calculează după următoarea

formulă:
C PD
a) I CPD   100 ;
PM
PM
b) I CPD   100 ;
C PD
PM
c) I CPD   100 ;
C PD1  C PD0
C  C PD0
d) I CPD  PD1 100 ;
PM
PM
e) I CPD   100 .
PM 1  PM 0

28. Indicatorii costurilor calităţii sunt:

a) ponderea costului remedierii defectelor;
b) ponderea costului prevenirii defectelor;
c) ponderea costului identificării defectelor;
 d) ponderea costului total al calităţii;
e) ponderea producţiei marfă în producţia globală.
A(a+b+c); B(a+b+c+d); C(e); D(b+c); E(d+e).

29. Se dau următoarele date:

Indicatori Prevederi Realizări

Producţia vândută, evaluată în 1.280.634 1.341.596
preţuri de vânzare
Producţia vândută evaluată în 1.112.434 1.158.846
costuri
Volumul efectiv al producţiei - 1.344.846
vândute exprimat în preţuri de
vânzare prevăzute
Volumul efectiv al producţiei - 1.161.446
vândute exprimat în costuri
prevăzute
Să se măsoare influenţa modificării preţului de vânzare asupra
modificării cheltuielilor totale la 1.000 lei cifră de afaceri.

30. Se dau următoarele date:

Indicatori Prevederi Realizări

Producţia vândută, evaluată în 1.280.634 1.341.596
preţuri de vânzare
Producţia vândută evaluată în 1.112.434 1.158.846
costuri
Volumul efectiv al producţiei - 1.344.846
vândute exprimat în preţuri de
vânzare prevăzute
Volumul efectiv al producţiei - 1.161.446
vândute exprimat în costuri
prevăzute
Capitalul total avansat 450.000 468.000
Active imobilizate 210.000 240.000
Active circulante 240.000 228.000
Să se măsoare influenţa modificării producţiei asupra modificării
cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri.

31. Se dau următoarele date:

Indicatori P0 P1
Venituri din exploatare 20.489.425 21.376.405
din care:
aferente cifrei de afaceri 16.588.103 16.368.139
Cheltuieli aferente cifrei de afaceri 15.803.784 14.981.779
din care:
Variabile 13.117.140 11.141.438
Fixe 2.686.644 3.840.341
Producţia efectiv vândută (cifra de afaceri) - 12.419.894
exprimată în costuri prevăzute
Producţia efectiv vândută (cifra de afaceri) - 13.767.897
exprimată în preţuri prevăzute
Cheltuieli variabile recalculate (costuri previzionale - 14.187.743
aferente volumului efectiv al producţiei vândute)
Să se analizeze factorial cheltuielile variabile la 1 leu cifră de afaceri.

32.Se dau următoarele date:

Indicele valorii medii anuale a mijloacelor fixe = 103%
Indicele cifrei de afaceri 11000 lei mijloace fixe = 104%
Indicele rezultatului din exploatare = 108%
a) a crescut valoarea mijloacelor fixe şi costul producţiei;
b) a crescut eficienţa mijloacelor fixe şi costul producţiei;
c) a scăzut eficienţa mijloacelor fixe şi costul producţiei;
d) s-a redus valoarea mijloacelor fixe şi costul producţiei;
e) a crescut cifra de afaceri şi s-a redus costul producţiei.

33. Influenţa modificării costurilor unitare asupra cheltuielilor la 1 leu

cifră de afaceri faţă de nivelul prevăzut este de - 18 lei. Aceasta reprezintă
o:
a) situaţie pozitivă, datorită creşterii preţurilor produselor faţă de
nivelul prevăzut;
b) situaţie negativă, datorită modificării costurilor unitare în funcţie
de oferta de pe piaţă a materiilor prime;
c) situaţie pozitivă, datorită scăderii costurilor unitare faţă de nivelul
prevăzut;
d) situaţie negativă, datorită scăderii costurilor unitare la majoritatea
produselor faţă de nivelul prevăzut;
e) situaţie pozitivă, datorită creşterii costurilor unitare faţă de nivelul
prevăzut.

34. Indicele cheltuielilor medii cu personalul este mai mic decât indicele
productivităţii muncii; aceasta reprezintă:
a) consecinţe nefavorabile ale utilizării timpului de muncă;
b) creşterea cheltuielilor de exploatare pe seama salariilor;
c) creşterea cheltuielilor variabile cu salariile la 1000 lei cifra de
afaceri;
 d) ineficienţa consumului de muncă vie;
e) sporirea eficienţei utilizării factorului muncă.

35.Se dau următoarele date:

Indicele producţiei vândute (tone) = 130%
Indicele preţului de vânzare = 105%
Indicele profitului pe tonă = 83%
a) s-a redus cantitatea vândută şi profitul pe produs;
b) s-a redus cantitatea vândută şi a crescut costul;
c) s-a redus costul şi a crescut cantitatea vândută;
d) a crescut cantitatea vândută şi costul aferent produsului;
e) s-a redus profitul aferent produsului şi costul de producţie.

36. Se dau următoarele date:

Indicele cheltuielilor fixe = 105%
Indicele cifrei de afaceri = 108%
Modificarea procentuală a nivelului cheltuielilor fixe la 1 leu cifra de afaceri
a fost de:
a) + 3,55%;
b) - 2,78%;
c) + 2,35%;
d) - 1,45%;
e) - 3,65%.

37. Indicele cheltuielilor medii cu personalul este mai mare decât indicele
productivităţii muncii; aceasta reprezintă:
a) consecinţe nefavorabile ale utilizării timpului de muncă;
b) creşterea cheltuielilor de exploatare pe seama salariilor;
c) creşterea cheltuielilor variabile cu salariile la 1000 lei cifra de
afaceri;
d) ineficienţa utilizării factorului muncă;
e) sporirea eficienţei utilizării factorului muncă.

38. Se dau următoarele date:

Indicatori 2002 2003

Programat Realizat
Cifra de afaceri 16.332.628 15.840.000 16.368.139
Suma cheltuielilor 15.803.782 15.854.300 14.981.779
Cheltuieli fixe 2.686.644 3.790.540 3.840.341
Ponderea cheltuielilor fixe în totalul 17% 23,9% 25,63%
cheltuielilor
Rata medie a cheltuielilor 967,29 1000 915,30
Rata teoretică a cheltuielilor 0 974,78 966,798
 Să se analizeze cheltuielile prin metoda indicelui ratei de eficienţă a
acestora.

39. Se dau următoarele date pentru o firmă producătoare de ulei:

- cantitatea produsă: 16.350.000 l/an;
- costul de producţie unitar actual: 24.652 lei;
- costul de comercializare: 3,5% din preţul de vânzare al produsului;
- cheltuielile administrative: 11.183.400.000 lei/an;
- preţul ţintă unitar: 28.500 lei;
- marja netă de profit dorită: 12%.
Să se determine costul ţintă.
40. Se dau următoarele date:
Indicatori Cognac Muscat Riesling Chardonnay Total
Murfatlar Otonel Italian
A B C D
Manoperă directă 370184 39400 42620 38584 490788
Materii prime 623061 39837 52210 47700 762808
Îmbuteliere 29124 33567 30934 23695 117320
Etichetare 16989 19580 18046 13822 68437
Depozitare 26698 30769 28357 21719 107543
Întreţinere 9709 11189 10311 7898 39107
Comercializare 42731 35660 42223 35814 156428
Costul total 1118496 210002 224701 189232 742431

Număr produse -sticle- 8850 10200 9400 7210 -

Numărul de comenzi 8400 7010 8300 7040 30750
Să se analizeze cheltuielile firmei prin metoda ABC.

40. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat

Producţia vândută evaluată în preţuri de vânzare 45.000 50.000
Suma cheltuielilor totale 27.000 29.500
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în preţuri x 48.512
prevăzute
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat pe baza x 29.350
cheltuielilor totale prevăzute pe produse
Să se determine influenţa modificării structurii producţiei vândute asupra
cheltuielilor totale la 1 leu cifră de afaceri.

41. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat

Cifra de afaceri 12.000 15.000
Cheltuieli aferente cifrei de afaceri 10.200 12.600
 Volumul efectiv al producţiei vândute x 15.035
evaluat în preţuri prevăzute
Volumul efectiv al producţiei vândute x 12.705
evaluat în costuri prevăzute
Să se determine influenţa modificării costurilor unitare pe produse
asupra nivelului cheltuielilor la 1 leu cifră de afaceri.

42. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat
Cifra de afaceri 50.000 60.000
Cheltuieli variabile 32.500 38.400
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în preţuri x 61.428
prevăzute
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în x 38.700
costuri variabile prevăzute
Să se determine influenţa modificării preţurilor de vânzare asupra
cheltuielilor variabile la 1 leu cifră de afaceri.

43. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat

Cifra de afaceri 30.000 36.000
Suma cheltuielilor fixe 4.500 5.220
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în preţuri x 33.333
prevăzute
Să se determine influenţa modificării preţurilor de vânzare asupra nivelului
cheltuielilor fixe la 1 leu cifră de afaceri.
 CAPITOLUL VI
ANALIZA RENTABILITĂŢII

Performanţa firmei are în vedere, printre altele şi rezultatele

obţinute prin utilizarea factorilor de producţie, respectiv cele recunoscute
şi prezentate în contul de profit şi pierdere.
Rentabilitatea reprezintă una din formele de manifestare a eficienţei
activităţii economico-financiare ale unei firme, respectiv a utilizării
mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă în toate stadiile circuitului
economic: aprovizionare, producţie, desfacere şi utilizează două tipuri de
indicatori: profitul şi ratele de rentabilitate.
Profitul reprezintă raţiunea de a fi a fiecărui agent economic şi are
forţa de a sintetiza aspectele cantitative şi calitative ale proceselor
economice, are o mare putere de relevare a realităţii economice, prin
intermediul său, putându-se urmări modul de folosire a factorilor de
producţie, iar oscilaţiile sale se constituie ca elemente esenţiale în analiza-
diagnostic şi evaluarea unei firme.
Multitudinea activităţilor economice are ca rezultat profituri sau
pierderi, ca o consecinţă a incertitudinii, prin urmare, profitul nu trebuie să
apară ca o plată ce trebuie făcută pentru a obţine o resursă oarecare, ci ca
un rezultat al previziunii corecte a viitorului.
Profitul este considerat ca o diferenţă între venitul total şi costul
total.

6.1. Contul de profit şi pierdere - sursă de informaţii pentru

determinarea performanţelor firmei

Analiza rentabilităţii porneşte de la contul de profit şi pierdere şi de

la indicatorii economico-financiari, care se pot construi plecând de la
informaţiile furnizate de acesta împreună cu bilanţul şi notele explicative
ale situaţiilor financiare.
Contul de profit şi pierdere face parte din situaţiile financiare de
închidere a exerciţiului financiar, fiind un document contabil de sinteză
care redă imaginea activităţii firmei într-o perioadă dată, respectiv
sintetizează fluxurile economice, cheltuielile şi veniturile perioadei de
gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi
extraordinară.
Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri apărute în
timpul activităţilor: consumuri de materii prime şi materiale, cheltuieli cu
personalul, amortizări şi provizioane, etc.
Veniturile cuprind totalitatea actelor de îmbogăţire a firmei, partea
preponderentă o constituie cifra de afaceri şi însumează vânzările,
creşterea stocurilor de producţie neterminată şi a stocurilor de produse
finite, reluări asupra amortizărilor şi provizioane, dobânzi, subvenţii.
Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli constituie rezultatul (profitul
sau pierderea) exerciţiului.
Structurarea veniturilor şi cheltuielilor se face după natura
activităţilor:
 activitatea de exploatare este activitatea curentă a firmei,
desfăşurată de o întreprindere potrivit obiectului său de activitate;
rezultatul obţinut în urma activităţii de exploatare permite
realizarea de comparaţii între firme cu aceeaşi activitate;
 activitatea financiară dă o imagine asupra costului de finanţare
al activităţii, iar rezultatul financiar depinde de performanţele
anterioare ale acesteia;
 activitatea extraordinară reprezintă evenimente sau tranzacţii
diferite de activităţile curente ale întreprinderii şi care nu apar
frecvent sau cu regularitate.
 În urma analizei informaţiilor rezultate din cele trei tipuri de
activităţi, se pot calcula trei indicatori parţiali ai rentabilităţii:
- rezultatul exploatării;
- rezultatul financiar;
- rezultatul extraordinar.

Structura contului de profit şi pierdere conform OMFP nr 306/2002,

privind Reglementările contabile simplificate, armonizate cu directivele
europene este următoarea:

Contul de profit şi pierdere

1. Cifra de afaceri netă
2. Variaţia stocurilor de produse finite, produse reziduale,
semifabricate şi producţie în curs de execuţie
3. Producţia imobilizată
4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materiale consumabile
b) Alte cheltuieli din afară
6. Cheltuieli cu personalul
a) Salarii
b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială, cu menţionarea
distinctă a celor referitoare la pensii
7. a) Amortizări şi provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
corporale şi necorporale
b) Ajustarea valorii activelor circulante
8. Alte cheltuieli de exploatare
Profitul sau pierderea din exploatare
9. Venituri din interese de participare
- din care în cadrul grupului
 10. Venituri din alte investiţii financiare şi crenţe care fac parte din
activele imobilizate
- din care în cadrul grupului
11. Venituri din dobânzi şi alte venituri similare
- din care în cadrul grupului
12. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor
financiare deţinute ca active circulante
13. Cheltuieli cu dobânzile şi alte cheltuieli similare
- din care în cadrul grupului
14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă
15. Venituri extraordinare
16. Cheltuieli extraordinare
17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
18. Impozitul pe profit
19. Alte impozite ce nu apar în elementele de mai sus
20. Rezultatul exerciţiului financiar

Informaţiile rezultate din analiza contului de rezultate sunt utilizate

de:
 acţionari: nivelul profitului, eficienţa conducerii, riscul financiar,
lichiditate, solvabilitate, capacitate de autofinanţare;
 creditori: lichiditatea şi solvabilitatea firmei, profitul actual şi
viitor, gradul de îndatorare, riscul de exploatare, riscul financiar,
şansele de dezvoltare a societăţii;
 salariaţi: rentabilitatea societăţii, valoarea adăugată, cheltuielile,
politicile contabile, impozitele;
 manageri: informaţii legate de toate domeniile de activitate ale
firmei, în vederea luării de decizii;
  statul: informaţii necesare stabilirii diverselor impozite şi taxe
(impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată).

6.2. Analiza soldurilor intermediare de gestiune

Analiza structurală a rezultatelor firmei pe baza grupării veniturilor

şi cheltuielilor după natura lor utilizează soldurile intermediare de
gestiune. Acestea pun în evidenţă etapele formării rezultatului unui
exerciţiu financiar, respectiv modul de folosire al resurselor materiale,
financiare şi umane în activitatea întreprinderilor.
Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori parţiali realizaţi
pe construcţia în trepte pornind de la cel mai cuprinzător (producţia
exerciţiului + adaosul comercial) şi încheind cu cel mai sintetic (profitul
net al exerciţiului).
Soldurile intermediare de gestiune au ca sursă de informaţii tabloul a
cărui întocmire, chiar dacă nu este obligatorie, oferă date utile proceselor
decizionale.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Nr crt Indicatori
1 Venituri din vânzarea mărfurilor
2 Cheltuieli privind mărfurile
3 Marja comercială (rd. 1 - 2)
4 Producţia vândută
5 Variaţia stocurilor
6 Producţia imobilizată
7 Producţia exerciţiului (rd. 4 + 5 + 6)
8 Consumuri intermediare, respectiv cheltuieli provenite de la terţi
9 Valoarea adăugată (rd. 3 + 7 - 8)
10 Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete
11 Cheltuieli cu impozitele şi taxele
12 Cheltuieli cu personalul
13 Rezultatul brut din exploatare (rd. 9 + 10 - 11 - 12)
14 Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane
15 Alte cheltuieli din exploatare
16 Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele
 17 Rezultatul din exploatare (rd. 13 + 14 - 15 - 16)
18 Venituri financiare
19 Cheltuieli financiare
20 Rezultatul curent (rd. 17 + 18 - 19)
21 Venituri extraordinare
22 Cheltuieli extraordinare
23 Rezultatul extraordinar (rd. 21- 22)
24 Rezultatul brut al exerciţiului (rd. 20 + 23)
25 Impozitul pe profit
26 Rezultatul net al exerciţiului (rd. 24 - 25)

Soldurile intermediare de gestiune sunt:

 Marja comercială - cuantifică nivelul de performanţă înregistrat de
firmă din activitatea comercială, permite determinarea rezultatului
obţinut din vânzarea mărfurilor;
 Producţia exerciţiului - reprezintă valoarea producţiei globale a
unei întreprinderi, are un caracter eterogen şi este un amesteec de
venituri din exploatare cu origine şi principii de evaluare diferite:
vânzările de produse finite şi prestările de servicii (evaluate în
preţuri de vânzare), producţia stocată şi imobilizată (exprimată în
costuri de producţie);
 Valoarea adăugată - constituie diferenţa dintre intrări şi ieşiri,
măsoară rezultatul creat de firmă, având ca destinaţie remunerarea
participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a firmei:
- salariaţii: prin salarii, sporuri, indemnizaţii, premieri;
- statul: prin impozite, taxe;
- creditorii: prin dobânzi, comisioane plătite;
- acţionarii: prin dividende;
- firma: prin capacitatea de autofinanţare.
În activitatea industrială obţinerea unei valori adăugate ridicate
înseamnă utilizarea de personal calificat, de tehnici şi tehnologii avansate
şi integrare pe verticală accentuată.
  Rezultatul brut din exploatare - reprezintă rezultatul obţinut din
activitatea de exploatare, evidenţiind fluxurile de numerar
implicate.
Dacă firma obţine un sold pozitiv din activitatea de exploatare,
acesta se numeşte excedent brut de exploatare, iar dacă înregistrează
pierderi, se numeşte deficit brut de exploatare.
Excedentul brut din exploatare este un rezultat obţinut după
remunerarea salariaţilor şi statului şi influenţează în mod direct potenţialul
firmei de a-şi susţine activitatea din surse proprii, respectiv capacitatea de
autofinanţare. Se utilizează ca bază de comparaţie a deciziilor productive
făcute de mai multe firme concurente din acelaşi sector de activitate,
independent de modalitatea de finanţare practicată.
 Rezultatul din exploatare - reprezintă diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile totale implicate în activitatea de exploatare a firmei şi
oferă informaţii cu privire la mărimea resurselor determinate de
activitatea de exploatare pe care firma se poate baza pentru
acoperirea cheltuielilor sale financiare.
 Rezultatul curent - reprezintă rezultatul obţinut din operaţiunile
obişnuite ale firmei şi în determinarea lui se iau în considerare şi
aspectele financiare; rezultă din însumarea rezultatului exploatării
şi cel degajat de activităţile financiare.
 Rezultatul brut al exerciţiului - cuprinde rezultatul curent şi
rezultatul extraordinar.
 Rezultatul net al exerciţiului - este format din rezultatul brut al
exerciţiului corectat cu impozitul pe profit şi participarea
salariaţilor la rezultate.
6.3. Capacitatea de autofinanţare

Capacitatea de autofinanţare exprimă în termeni monetari

capacitatea firmei de a-şi dezvolta activitatea prin mijloace financiare
proprii. Prin urmare, „aceasta reflectă potenţialul financiar de creştere
economică a firmei, respectiv sursa financiară, generată de activitatea
industrială şi comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor
plătibile la o anumită scadenţă.” 1
Astfel spus, capacitatea de autofinanţare reprezintă posibilitatea
firmei de a creşte necesarul de fond de rulment, investiţiile şi de a
rambursa datoriile, de a finanţa anumite nevoi de gestiune curentă, de a
remunera capitalurile investite.
Având în vedere faptul că acest indicator măsoară numerarul
potenţial creat de firmă prin desfăşurarea activităţii sale, în determinarea
sa se iau în calcul veniturile încasabile care sunt încasate şi toate
cheltuielile de plătit care sunt achitate.
CAF = Venituri încasabile - Cheltuieli plătibilie.

În calculul capacităţii de autofinanţare se utilizează două metode:

a. Metoda deductivă - în acest caz,
CAF = Rezultatul brut din exploatare
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli din exploatare
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
+ Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
- Impozit pe profit.

1
Ion Stancu - „Finanţe - Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiză şi gestiune
financiară”, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 338
 b. Metoda aditivă
CAF = Profit net - Venituri calculate + Cheltuieli calculate
sau
CAF = Rezultatul exerciţiului +
Amortizări şi provizioane (pentru exploatare, financiare,
extraordinare) -
Venituri din provizioane (din exploatare, financiare,
extraordinare) +
Valoarea netă contabilă a activelor cedate -
Venituri din vânzarea de active -
Subvenţii pentru investiţii virate în rezultatul exerciţiului.

Într-o economie caracterizată de blocaje financiare capacitatea de

autofinanţare îşi pierde din valoarea informaţională datorită faptului că în
calcul se iau încasări şi plăţi potenţiale, fiind recomandată analiza
fluxurilor de trezorerie.
Nu toate resursele care constituie capacitatea de autofinanţare vor fi
folosite pentru finanţarea întreprinderii, putându-se calcula următorul
indicator:
Autofinanţarea = CAF - Dividende distribuite - Cota managerului -
Participarea salariaţilor la profit

Mărimea şi variaţia capacităţii de autofinanţare este dependentă de

direcţiile politicii de amortizare, politicii fiscale şi de acţiunile legate de
creşterea rentabilităţii pe seama creşterii volumului de producţie, a
preţului, a diversificării portofoliului de produse.
6.4. Analiza factorială a profitului

Profitul se regăseşte sub o diversitate de forme, analiza factorială a

acestuia putând fi aprofundată prin luarea în considerare a mai multor
categorii de rezultate.
a. Modelul factorial al rezultatului brut al exploatării (Rbe)
 Ct 
Rbe  Ve1  e 
 Ve 

Ve Rbe
Rbe  Ae  
Ae Ve
Ve Rbe
Rbe  L  
L Ve
Ve = veniturile din exploatare;
Cte = costurile totale din exploatare
Ae = valoarea activelor de exploatare (active imobilizate şi active
circulante aferente exploatării);
Ve
= venitul mediu, la 1 leu active de exploatare;
Ae
Ve
= productivitatea muncii (eficienţa utilizării forţei de muncă);
L
Rbe
= profitul mediu din exploatare la 1 leu venit din exploatare
Ve
(nivelul de rentabilitate al veniturilor);
L = volumul forţei de muncă.
b. Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării (profitul brut total)
Modelul de analiză: Re  Vt  pr

Vt = venitul total (suma veniturilor din exploatare, a veniturilor

financiare şi excepţionale);
pr = profitul mediu la 1 leu venituri totale.

Modificarea profitului conform modelului va fi:

   
 Re  Vt1  pr1  Vt0  pr0 
din care:
- influenţa modificării veniturilor totale:
 Re Vt  Vt1  Vt0  pr0

- influenţa modificării profitului mediu la 1 leu venituri:


 Re pr  pr1  pr0 Vt1 
c. Analiza factorială a rezultatului aferent cifrei de afaceri
Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din
exploatare, iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai
importantă a rezultatului exploatării.
Modelele ce pot fi folosite în analiza factorială a profitului aferent
cifrei de afaceri sunt următoarele:
c.1. Pf   q  p   qc   q p  c

Pe baza acestui model se determină:

- influenţa volumului producţiei vândute:

Pf q  Pf 0 I q  Pf 0 ; I q 
q p 1 0

q p 0 0

- influenţa structurii producţiei vândute:

Pf q   q v1 
p0   qv1 c0  Pf 0 I q

Pf q  Pf q  Pf 

- influenţa modificării costurilor:

Pf c   q1 p0   q1c1    q1 p0   q1c0 

- influenţa modificării preţurilor:

Pf p   q1 p1   q1c1    q1 p0   q1c1 

Rezultă: Pf  Pf q  Pf q  Pf c  Pf p

c.2. Pf  CA  pr

pr = profit mediu la 1 leu cifră de afaceri

 Pmf CA Pf
c.3. Pf  Ae   
Ae Pmf CA

Ae = valoarea activelor economice (active imobilizate şi active

circulante) aferente exploatării;
Pmf
= producţia marfă la 1 leu active economice;
Ae
CA
= gradul de valorificare a producţiei marfă;
Pmf
Pf
= profit la 1 leu cifră de afaceri.
CA
CA Pf
c.4. Pf  Ae 
Ae CA
Dacă în model se introduce L în locul lui Ae rezultă:
CA Pf
c.5. Pf  L  
L CA
c.6. Pf   qv pv   qv cv   Cf

q v pv - cifra de afaceri evaluată în preţuri de vînzare, exclusiv TVA;

q c v v - cifra de afaceri evaluată în costuri variabile;

Cf - suma cheltuielilor fixe.

Pmf CA Pf
c.7. Pf  L   
L Pmf CA
L - numărul mediu de personal (timpul total de muncă);
Pmf
- productivitatea muncii pe baza producţiei marfă (eficienţa
L
muncii).
Mf Pmf CA Pf
c.8. Pf  L    
L Mf Pmf CA
Mf
- gradul de înzestrare tehnică a muncii (fonduri fixe pe un
L
salariat);
 Pmf
- eficienţa mijloacelor fixe (producţia la 1 leu mijloace fixe).
Mf
În aceeaşi manieră se poate determina şi influenţa activelor
circulante (prin volumul, structura şi eficienţa lor) asupra rentabilităţii:
CA Pf
c.9. Pf  S  
S CA
S - soldul mediu al activelor circulante;
CA
- rata de rotaţie a activelor circulante (exprimată în numărul de
S
rotaţii);
Pf
- rentabilitatea comercială.
CA
În comerţ, aprovizionarea cantitativă, calitativă, şi structurală cu
mărfuri conform cererii şi accelerarea rotaţiei acestora constituie premisa
folosirii integrale a potenţialului uman, a reţelei comerciale, respectiv a
ameliorării rezultatului exploatării. Pe lângă aceste sisteme factoriale cu
caracter general, în analiză se pot utiliza modele particularizate pe tipuri de
întreprinderi sau activităţi.
În întreprinderile cu profil comercial, mărimea rezultatului
exploatării, în condiţiile unui cost dat de cumpărare al mărfurilor, este în
funcţie directă de mărimea marjei comerciale (Mc) şi a cheltuielilor de
desfacere (Cd).
Mc = diferenţa dintre valoarea mărfurilor la preţ de vânzare şi
valoarea mărfurilor exprimată în costuri.


RE  Mc  Cd  CA  RMc  CA  RCd   100
1
 CAR Mc  100
 RCd 
1
,

1
deci RE  CA  Rc 
100
Mc - marjă comercială;
Cd - cheltuieli de desfacere;
  RE 
Rc - rata rentabilităţii comerciale  ;
 CA 

RCd - rata medie a cheltuielilor de desfacere

RMc - rata medie a marjei comerciale

În cazul activităţii de cazare turistice, performanţele firmelor sunt

direct dependente de gradul de utilizare a capacităţilor disponibile.
Impactul coeficientului de utilizare al bazei hoteliere asupra rezultatului
exploatării rezultă din relaţia:
n
g i rei
RE  CD  K  re sau RE  CD  K  
i 1 100

CD - capacitatea de cazare disponibilă, exprimată în locuri-zile;

K - coeficientul de utilizare al capacităţii de cazare;

re - rezultatul mediu al exploatării pe loc/zi;

g i - structura pe categorii de cazare;

rei - rezultatul exploatării pe loc/zi pe categorii de cazare.

6.5. Analiza rentabilităţii pe baza ratelor

Ratele de rentabilitate reprezintă indicatori sintetici de eficienţă a

activităţii întreprinderii, sunt mărimi relative care se determină ca raport
între indicatori de efect (rezultat) şi indicatori care reflectă un flux de
activitate sau un „stoc”.
Indicatorii de efect exprimă, de fapt, rezultatele firmei (rezultatul
exploatării, rezultatul brut al exploatării, profitul net), fluxurile de
activitate pot fi exprimate prin: cifra de afaceri, resurse consumate, iar
“stocurile” prin capital propriu, active economice, etc.
Ratele de rentabilitate au conţinut informaţional diferit şi exprimă
multiplele laturi ale activităţii economico-financiare ale firmei.
6.5.1. Rata rentabilităţii economice

Rata rentabilităţii economice (Re) se determină ca un raport între

rezultatele economice şi mijloacele economice ce sunt angajate în vederea
obţinerii acestui rezultat.
Rbe Re xp
Re   100 ; Re   100 ;
At At
Re xp
CA Rbe Re xp CA
Re    100 ; Re   100   100 ;
At CA Af  Ac 1 1

CA CA
Ai Ac

Re 
Pf
 100 
 qp   qc  100 .
At At
Analiza factorială pe baza ultimului model evidenţiază influenţa
modificării factorilor asupra modificării ratei rentabilităţii economice
astfel:

Total active economice

Rata rentabilităţii
economice
Structura producţiei

Profit Costul unitar

Preţul de vânzare unitar

Fig. nr 6.1. - Schema factorială a ratei rentabilităţii economice

 “Construirea ratei pe baza unui anumit rezultat determină o viziune
specifică semnificaţiei rezultatului:
 utilizarea rezultatului exploatării va determina o rată independentă
atât de politica fiscală şi de structura capitalurilor (politica de
finanţare), cât şi de fluxurile extraordinare;
 dacă rata rentabilităţii economice va fi construită pe baza
excedentului brut al exploatării (EBE), va fi independentă şi de
politica privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele
menţionate anterior;
 folosirea profitului brut este utilă managerilor întreprinderii şi va
determina un nivel mai ridicat al ratei, în măsura în care celelalte
două activităţi (financiară şi extraordinară) aduc profit; această
variantă este mai puţin utilizată.
În teoria şi practica internaţională, această rată este cunoscută sub
forma:
EBIT
ROA 
TA
unde:
ROA - rata rentabilităţii economice (return on assets);
EBIT - rezultatul înainte de impozitare şi dobânzi (earnings before
interests and taxes);
TA - total active (total assets).”2

5.5.2. Rata rentabilităţii comerciale

Rata rentabilităţii comerciale (Rc) are ca modalitate de calcul

raportarea profitului total la cifra de afaceri a firmei şi are ca importanţă
evidenţierea eficienţei politicii comerciale a firmei.

2
Gh. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu - “Analiză economico-financiară”, Editura Economică, Bucureşti
2004, pag. 278.
 Modelele de calcul şi analiză ale acestei rate sunt:

1) Rc 
Pf
 100 
 qp   qc 100
CA  qp
Ordinea factorilor în analiza ratei rentabilităţii comerciale în
modelul de mai sus este: volumul producţiei vândute, costurile unitare şi
preţurile medii de vânzare.
n

g r i ci
 c 
2) Rc  i 1
, rc  1  i   100
100  pi 
i

În acest model, indicatorii au semnificaţiile următoare:

gi - structura producţiei vândute, pe produse;
ri - rata rentabilităţii comerciale a produsului „i”;
ci - costul complet unitar al produsului „i”;
pi - preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA) al produsului ”i”.
Mc  Cd
3) Rc   100  RMc  RCd
CA
Mc - marja comercială;
Cd - cheltuieli de desfacere;
RMc - rata marjei cheltuielilor comerciale;
RCd - rata medie a cheltuielilor de desfacere.
Creşterea ratei rentabilităţii comerciale poate fi realizată printr-o
serie de măsuri care urmăresc:
 impulsionarea vânzărilor;
 îmbunătăţirea activităţiii de negociere cu furnizorii şi clienţii;
 obţinerea bunurilor de producţie la preţuri de achiziţie
avantajoase;
 accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor;
 reducerea cheltuielilor;
 îmbunătăţirea structurii vânzărilor.
6.5.3. Rata rentabilităţii fondurilor consumate

Acest tip de rată se calculează ca raport între profitul aferent cifrei de

afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor.
Modelul de calcul este următorul:

RCt 
Pf
100 
 qp   qc 100
Ct  qc
Factorii implicaţi în analiza factorială au următoarea succesiune:
structura producţiei vândute, nivelul costurilor unitare, nivelul preţurilor
medii de vânzare.
Mărimea optimă a acestei rate variază între 9% şi 15%.

6.5.4. Rata rentabilităţii financiare

Capitalurile reprezintă surse de finanţare a activităţii unei firme.

Rata rentabilităţii financiare (Rf) face legătura între aceste capitaluri şi
profit.
În funcţie de componentele capitalului există două tipuri de rate:
a) Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii - exprimă
eficienţa cu care au fost folosite sursele de natură proprie fiind bază
pentru determinarea ratelor de remunerare a capitalului adus ca
aport de către acţionarii firmei.
Pf net Vt At Pf
Formula de calcul Rf   100    net  100
Kprop At Kprop Vt
Vt
- viteza de rotaţie a activelor totale;
At
At
- factorul de multiplicare a capitalului propriu;
Kprop
 Pf net
- profitul net la 1 leu venituri (rentabilitatea netă a
Vt
veniturilor totale).
Factorul de multiplicare a capitalului propriu este influenţat de
gradul de îndatorare a firmei conform relaţiei:
At Pt Kprop  D D
   1
Kprop Kprop Kprop Kprop
At - activul total;
Pt - pasivul total;
D - datoriile totale;
D
- gradul de îndatorare (în practică, limita maximă de
Kprop
îndatorare se consideră de către anumite bănci ca 70% din sursele totale
ale firmei).
Creşterea ratei rentabilităţii financiare se bazează pe :
 accelerarea vitezei de rotaţie a activului total;
 creşterea factorului de multiplicare a capitalului;
 sporirea rentabilităţii nete a veniturilor totale.
b) Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor permanente - pune în
evidenţă legătura dintre capitalurile permanente şi profitul brut
înainte de deducerea cheltuielilor financiare legate de dobânzi şi a
impozitului pe profit.
Pf b CA Pf b
Rf   100    100
Kper Kper CA

Kper - capitalul permanent

CA
- cifra de afaceri medie la 1 leu capital permanent;
Kper

Pf b
- profitul brut la 1 leu cifră de afaceri.
CA
 CAPITOLUL VI
ANALIZA RENTABILITĂŢII

1. Profitul se caracterizează prin:

a) are o mare putere de relevare a realităţii economice;
b) prin intermediul său, putându-se urmări modul de folosire a
factorilor de producţie;
c) are valoare informaţională redusă;
d) sintetizează aspectele cantitative şi calitative ale proceselor
economice;
e) este un rezultat al previziunii corecte a viitorului.
A(a+b+c+d+e); B(b+c+e); C(a+e); D(a+b+d+e); E(b+d).

2. Contul de profit şi pierdere se caracterizează prin:

a) face parte din situaţiile financiare de închidere a exerciţiului
financiar;
b) pe baza lui se pot construi diverşi indicatorii economico-financiari
necesari firmei;
c) este un document contabil de sinteză care redă imaginea activităţii
firmei într-o perioadă dată;
d) sintetizează fluxurile economice;
e) sintetizează cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune;
A(b+d); B(a+c+e); C(a+b+c+d+e); D(d+e); E(a+b+d).

3. Activitatea de exploatare:
a) reprezintă evenimente sau tranzacţii diferite de activităţile curente
ale întreprinderii;
b) este activitatea curentă a firmei;
c) este activitatea desfăşurată de o întreprindere potrivit obiectului
său de activitate;
d) dă o imagine asupra costului de finanţare al activităţii;
e) este o activitate sezonieră.
A(b+c); B(a+c+e); C(a+b+d); D(a+b+d+e); E(b+c+e).

4. Principalii utilizatori ai informaţiilor obţinute prin analiza contului de

rezultate sunt:
a) acţionarii;
b) creditorii;
c) salariaţii;
d) managerii;
e) statul.
A(a+b+e); B(b+c+d+e); C(a+c+e); D(b+c+d+e); E(a+b+c+d+e).
5. Soldurile intermediare de gestiune nu se caracterizează prin:
a) permit analiza structurală a rezultatelor firmei;
b) întocmirea lor este obligatorie;
c) pun în evidenţă etapele formării rezultatului unui exerciţiu
financiar;
d) pun în evidenţă modul de folosire al resurselor materiale financiare
şi umane în activitatea întreprinderilor;
e) sunt indicatori parţiali realizaţi pe construcţia în trepte pornind de
la cel mai cuprinzător şi încheind cu cel mai sintetic;

6. Nu reprezintă sold intermediar de gestiune:

a) marja comercială;
b) valoarea adăugată;
c) rezultatul din exploatare;
d) rata rentabilităţii financiare;
e) rezultatul extraordinar.

7. Reprezintă sold intermediar de gestiune:

a) producţia exerciţiului;
b) adaosul comercial;
c) rezultatul curent;
d) productivitatea muncii;
e) rezultatul net al exerciţiului.
A(a+c+e); B(a+b+d); C(b+c+d+e); D(b+d); E(a+e).

8. Rezultatul brut al exerciţiului se determină:

a) rezultatul curent + rezultatul extraordinar;
b) rezultatul din exploatare+venituri financiare - cheltuieli
financiare;
c) rezultatul curent + venituri extraordinare - cheltuieli
extraordinare;
d) rezultatul net al exerciţiului + impozitul pe profit;
e) venituri din vânzarea mărfurilor + cheltuieli privind mărfurile.
A(a+b+c+d+e); B(b+e); C(a+c+d); D(a+b+e); E(b+c+d).

9. Valoarea adăugată are ca destinaţie remunerarea participanţilor direcţi

şi indirecţi la activitatea economică a firmei:
a) salariaţii;
b) statul;
c) creditorii;
d) acţionarii;
e) firma.
A(a+b+e); B(b+c+d); C(b+e); D(a+b+c+d+e); E(a+c+e).
10. Producţia exerciţiului se caracterizează prin:
a) reprezintă valoarea producţiei globale a unei întreprinderi;
b) are un caracter eterogen;
c) este un amestec de venituri din exploatare cu origine şi principii de
evaluare diferite;
d) constituie diferenţa dintre intrări şi ieşiri;
e) însumează vânzările de produse fine şi prestările de servicii,
producţia stocată şi imobilizată.
A(a+b+c); B(a+b+c+e); C(b+c+d+e); D(b+c+e); E(a+b+c+d+e).

11. Valoarea adăugată nu se caracterizează prin:

a) reprezintă valoarea producţiei globale a unei întreprinderi;
b) constituie diferenţa dintre intrări şi ieşiri;
c) se determină adăugând la marja comercială producţia exerciţiului
şi scăzând consumurile intermediare, respectiv cheltuielile
provenite de la terţi;
d) măsoară rezultatul creat de firmă;
e) are ca destinaţie remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la
activitatea economică a firmei.

12. Soldul pozitiv obţinut din activitatea de exploatare, se numeşte:

a) deficit brut de exploatare;
b) excedent brut de exploatare;
c) rezultat curent;
d) rezultatul net al exerciţiului;
e) marja comercială.

13. Capacitatea de autofinanţare se caracterizează prin:

a) reprezintă posibilitatea firmei de a reduce necesarul de fond de
rulment;
b) exprimă în termeni monetari capacitatea firmei de a-şi dezvolta
activitatea prin mijloace financiare proprii;
c) reflectă potenţialul financiar de creştere economică a firmei;
d) în determinarea sa se iau în calcul veniturile încasabile care sunt
încasate şi toate cheltuielile de plătit care sunt achitate;
e) se determină însumând veniturile încasabile cu cheltuielile
plătibile.
A(a+d+e); B(b+c+d+e); C(a+d); D(a+b+c+e); E(b+c+d).

14. Capacitatea de autofinanţare permite:

a) creşterea necesarului de fond de rulment;
b) creşterea investiţiilor;
 c) rambursarea datoriilor;
d) finanţarea anumitor nevoi de gestiune curentă;
e) remunerarea capitalurilor investite.
A(a+b+c); B(a+c+e); C(b+c); D(a+b+c+d+e); E(b+c+d).

15. Mărimea capacităţii de autofinanţare depinde de:

a) direcţiile politicii de amortizare;
b) politica fiscală;
c) creşterea rentabilităţii pe seama creşterii volumului de producţie;
d) creşterea rentabilităţii pe seama creşterii preţului
e) creşterea rentabilităţii pe seama diversificării portofoliului de
produse.
A(a+b+c+d+e); B(b+d+e); C(a+c+e); D(b+c); E(a+b+d).

16. Capacitatea de autofinanţare nu se calculează astfel:

a) CAF = Venituri încasabile - Cheltuieli plătibilie;
b) CAF = Venituri încasabile + Cheltuieli plătibilie;
c) CAF = Profit net + Venituri calculate + Cheltuieli calculate;
d) CAF = Profit net - Venituri calculate + Cheltuieli calculate;
e) CAF = Profit net + Venituri calculate - Cheltuieli calculate.
A(a+d); B(a+e); C(b+c+e); D(b+d); E(b+e).

17. Factorii direcţi de influenţă a profitului aferent cifrei de afaceri în

ordinea de analiză sunt:
a) structura, preţul de vânzare, cheltuielile materiale pe unitate de
produs;
b) structura, cheltuielile materiale pe unitatea de produs, preţul
materialelor;
c) cifra de afaceri, structura şi preţul materialelor;
d) volumul producţiei, costul materialelor, preţul de vânzare;
e) volumul producţiei, structura producţiei, costurile unitare şi
preţurile de vânzare.

18. Ratele de rentabilitate se caracterizează prin:

a) au conţinut informaţional diferit;
b) sunt indicatori sintetici de eficienţă;
c) exprimă multiplele laturi ale activităţii economico-financiare ale
firmei;
d) sunt mărimi relative;
e) se determină ca raport între indicatori de efect şi indicatori ce
reflectă un flux de activitate sau un stoc.
A(a+c); B(b+d+e); C(a+b+e); D(c+d); E(a+b+c+d+e).
 Rbe
19. Pe baza relaţiei 100 , se determină:
At
a) rata rentabilităţii comerciale;
b) rata rentabilităţii fondurilor consumate;
c) rata rentabilităţii financiare;
d) rata rentabilităţii economice;
e) rata rentabilităţii.

20. Factorii direcţi de influenţă a profitului aferent cifrei de afaceri în

ordinea de analiză sunt:
a) structura, cheltuielile materiale pe unitatea de produs, preţul
materialelor;
b) structura producţiei, costurile unitare şi preţurile de vânzare,
activele economice.;
c) activele economice, structura producţiei, costurile unitare şi
preţurile de vânzare.
d) activele economice, preţurile de vânzare, structura producţiei,
costurile unitare;
e) activele economice, structura şi preţul materialelor.

21. Rata rentabilităţii comerciale:

a) are ca modalitate de calcul raportarea profitului total la cifra de
afaceri;
b) se determină ca un raport între rezultatele econmomice şi
mijloacele economice ce sunt angajate în vederea obţinerii acestui
rezultat;
c) se calculează ca raport între profitul aferent cifrei de afaceri şi
costurile totale aferente vânzărilor;
d) exprimă eficienţa cu care este folosit capitalul firmei;
e) exprimă eficienţa cu care este folosit capitalul permanent al firmei.

22. Ordinea factorilor în analiza ratei rentabilităţii comerciale este:

a) costurile unitare, volumul producţiei vândute, preţurile medii de
vânzare;
b) volumul producţiei vândute, costurile unitare, preţurile medii de
vânzare;
c) volumul producţiei vândute, preţurile medii de vânzare, costurile
unitare;
d) preţurile medii de vânzare, costurile unitare, volumul producţiei
vândute;
e) costurile unitare, preţurile medii de vânzare, volumul producţiei
vândute.
23. Creşterea ratei rentabilităţii comerciale poate fi determinată prin:
a) îmbunătăţirea activităţiii de negociere cu furnizorii şi clienţii;
b) obţinerea bunurilor de producţie la preţuri de achiziţie
avantajoase;
c) accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor;
d) reducerea cheltuielilor;
e) îmbunătăţirea structurii vânzărilor şi impulsionarea acestora.
A(a+e); B(b+e); C(e); D(a+b+c+d+e); E(a+d+e).

Pf
24. Următoarea relaţie 100 reprezintă:
Ct
a) rata rentabilităţii;
b) rata rentabilităţii economice;
c) rata rentabilităţii comerciale;
d) rata rentabilităţii financiare;
e) rata rentabilităţii fondurilor consumate.

D
25. Următoarea relaţie 100 reprezintă:
Kpropriu
a) gradul de utilizare a forţei de muncă;
b) gradul de valorificare a producţiei fabricate;
c) gradul de îndatorare;
d) gradul de integrare pe verticală;
e) gradul de folosire a capacităţii de producţie.

26. Factorii care determină creşterea ratei rentabilităţii financiare sunt:

a) accelerarea vitezei de rotaţie a activului total;
b) scăderea vitezei de rotaţie a activului total;
c) reducerea factorului de multiplicare a capitalului;
d) creşterea factorului de multiplicare a capitalului;
e) sporirea rentabilităţii nete a veniturilor totale.
A(b+c); B(a+d+e); C(a+c); D(a+e); E(b+d+e).

27. Se dau următoarele date:

Indicatori Prevederi Realizări

Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare 280.634 341.596
Producţia vândută evaluată în costuri 112.434 158.846
Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 344.846
preţuri de vânzare prevăzute
Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 161.446
costuri prevăzute
Capitalul total avansat 45.000 46.800
Active imobilizate 21.000 24.000
Active circulante 24.000 22.800
Să se măsoare influenţa modificării producţiei asupra modificării
ratei rentabilităţii fondurilor avansate.

28. Se dau următoarele date:

Indicatori Prevederi Realizări

Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare 2.280.634 2.341.596
Producţia vândută evaluată în costuri 2.112.434 2.158.846
Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 2.344.846
preţuri de vânzare prevăzute
Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 2.161.446
costuri prevăzute
Să se măsoare influenţa modificării costului unitar asupra
modificării profitului.

29. Se dau următoarele date:

Indicatori Prevederi Realizări

Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare 1.280.634 1.341.596
Producţia vândută evaluată în costuri 1.112.434 1.158.846
Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 1.344.846
preţuri de vânzare prevăzute

Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 1.161.446

costuri prevăzute

Să se măsoare influenţa modificării costului unitar asupra modificării

ratei rentabilităţii fondurilor consumate.

30. Se dau următoarele date:

Indicatori Prevederi Realizări

Producţia vândută, evaluată în preţuri de vânzare 128.000 134.000
Producţia vândută evaluată în costuri 110.000 115.000
Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 134.400
preţuri de vânzare prevăzute

Volumul efectiv al producţiei vândute exprimat în - 116.000

costuri prevăzute

Să se măsoare influenţa modificării volumului producţiei asupra

modificării profitului.
31. Pe baza indicatorilor:
Indicatori P0 P1
Venituri din exploatare 57750 60900
Cheltuieli de exploatare 53025 54852
Să se determine influenţa sumei veniturilor asupra rezultatului
exploatării.

32. Se dau următoarele date:

Indicele valorii medii anuale a mijloacelor fixe = 103%
Indicele cifrei de afaceri la 1 leu mijloace fixe = 104%
Indicele rezultatului din exploatare = 108%
a) a crescut valoarea mijloacelor fixe şi costul producţiei;
b) a crescut eficienţa mijloacelor fixe şi costul producţiei;
c) a scăzut eficienţa mijloacelor fixe şi costul producţiei;
d) s-a redus valoarea mijloacelor fixe şi costul producţiei;
e) a crescut cifra de afaceri şi s-a redus costul producţiei.

33. Se dau următoarele date:

Indicele veniturilor totale = 110%
Indicele activelor totale = 108%
Indicele profitului înainte de impozitare = 104%
a) s-a accelerat viteza de rotaţie a activelor şi s-a redus rata
rentabilităţii veniturilor şi rata rentabilităţii economice a activului;
b) au crescut activele totale şi rata rentabilităţii veniturilor;
c) s-a încetinit viteza de rotaţie a activelor şi a crescut rata
rentabilităţii veniturilor;
d) a crescut rata rentabilităţii veniturilor şi au scăzut veniturile;
e) s-a accelerat viteza de rotaţie a activelor şi a scăzut rata
rentabilităţii veniturilor şi a crescut rata rentabilităţii economice.

34. Se dau următoarele date:

Indicele veniturilor totale = 110%
Indicele activelor totale = 108%
Indicele ratei rentabilităţii economice a activului = 112%
Să se determine indicele ratei rentabilităţii veniturilor.

35. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat

Cifra de afaceri 50.000 60.000
Cheltuieli aferente cifrei de afaceri 45.000 52.800
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în preţuri x 65.000
prevăzute
 Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în costuri x 54.000
prevăzute
Să se determine influenţa modificării preţului asupra profitului
aferent cifrei de afaceri.

36. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat

Profit net 1.800 2.880
Capital propriu 10.000 12.000
Activ total 15.000 24.000
Venituri totale 18.000 36.000
Să se determine influenţa modificării profitului net la 1 leu venituri
totale asupra ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu.

37. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat
Cifra de afaceri 35.000 42.000
Cheltuieli aferente cifrei de afaceri 31.500 36.960
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în preţuri x 45.500
prevăzute
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în x 37.800
costuri prevăzute
Să se determine influenţa modificării costurilor unitare pe produse
asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate.

38. Pe baza indicatorilor:

Indicatori Prevăzut Realizat

Cifra de afaceri 25.000 30.000
Cheltuieli aferente cifrei de afaceri 22.500 26.400
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în x 32.500
preţuri prevăzute
Volumul efectiv al producţiei vândute evaluat în x 27.000
costuri prevăzute
Să se determine influenţa modificării preţurilor de vânzare asupra
profitului aferent cifrei de afaceri.
 CAPITOLUL I
ASPECTE TEORETICE PRIVIND ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

1.1 Analiza economico-financiară - instrument esenţial în

eşalonul conducerii firmei

Creşterea numărului de întreprinderi ce se află într-o permanentă

stare de concurenţă, cât şi acţiunea factorului timp ce determină schimbări
semnificative la nivelul costului resurselor, cât şi în calitatea acestora
imprimă mediului economic un caracter extrem de dinamic care are drept
rezultat necesitatea adaptării firmei la noile condiţii în parametrii de
competitivitate.
Astfel, analiza economico-financiară reprezintă un instrument
esenţial ce trebuie utilizat de managerii firmelor şi care are ca rezultat
formularea unor aprecieri calitative şi cantitative despre starea, evoluţia şi
perspectivele unei întreprinderi. Informaţiile obţinute în analiză stau la
baza elaborării diagnosticului economico financiar necesar în studiile de
fezabilitate, în evaluarea întreprinderii etc.
Rădăcinile cuvântului diagnostic care înseamnă apt pentru a
discerne sunt de origine greacă şi în economie acesta are acelaşi sens ca şi
în medicină.
Diagnoza poate fi definită ca „totalitate a modurilor de abordare a
metodelor ştiinţifice exacte şi euristice de investigare, diagnosticare,
modelare, proiectare şi soluţionare pe această bază a problemelor din
lumea reală axate pe metoda abordării sistemice ţinând cont de contextul
incertitudinilor care acţionează în cadrul oricărui sistem în scopul
îmbunătăţirii calităţii deciziilor pentru conducerea eficientă a sistemului.” 1

1
Mihai Păun, Carmen Hartulari, Adrian Bădescu, Analiza şi diagnoza sistemelor economice, Editura
A.S.E. Bucureşti, 2001, pag. 9
 Rolul diagnosticului economico-financiar este acela de a determina
îmbunătăţirea sistemului decizional din cadrul întreprinderii, venind în
sprijinul managerilor în perfecţionarea sistemului de conducere, în vederea
rezolvării problemelor cu care se confruntă.
Metoda diagnosticului economico-financiar derivă din metodele de
stabilire a unui diagnostic medical şi urmăreşte descrierea structurii şi
funcţionalităţii unui sistem economic, caracterizarea cât mai exactă a stării
sale informaţional-decizionale, evidenţierea aspectelor pozitive şi a celor de
disfuncţionalitate, în vederea formulării globale a unor strategii şi
modalităţi de intervenţie pentru îmbunătăţirea performanţelor sale, luând
în considerare influenţa factorilor perturbatori din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea.
În realizarea analizei economico-financiare la nivelul firmei trebuie
stabilită în mod clar o serie de elemente, cum ar fi:
 contextul în care firma îşi desfăşoară activitatea, situaţie în care
trebuie să se ţină cont de modul cum interacţionează aceasta cu
mediul din care face parte;
 metodele utilizate în analiza diagnostic;
 instrumentele folosite care pot fi de natură logică, matematică,
previzională, informatică, decizională, etc.;
 scopul pentru care se realizează analiza diagnostic pentru a uşura
găsirea unor răspunsuri alternative şi ameliorative pentru
problemele analizate;
 beneficiarii diagnosticului economico-financiar care pot fi atât din
mediul intern al firmei, cât şi din mediul extern acesteia;
 relaţiile interumane care trebuie să aibă la bază schimbul continuu
de idei între cei ce constituie echipa de analişti şi beneficiarii
informaţiilor rezultate din analiza diagnostic.
 Analiza economico-financiară este definit drept un instrument
utilizat de manageri pe baza constituirii unei echipe multidisciplinare
incluzând conducători şi executanţi al cărei scop principal constă în
identificarea punctelor forte şi respectiv slabe ale domeniului studiat cu
evidenţierea cauzelor generatoare finalizat în recomandări cu caracter
corectiv sau de dezvoltare.
În literatura de specialitate anglo-saxonă analiza punctelor forte şi a
celor slabe este cunoscută şi sub denumirea de analiză SWOT (Strenghts –
Weaknesses – Opportunities – Threats).
„Punctele forte reprezintă resursele, aptitudinile şi alte avantaje pe
care organizaţia le posedă, iar concurenţii săi nu le au în activitatea de
acoperire a nevoilor unei pieţe reale sau potenţiale. Punctele forte pot să
existe în domeniul resurselor (materiale, financiare, umane), conducerii
pieţei, imaginii firmei, relaţiilor furnizori-cumpărători etc.
Punctele slabe reprezintă limitări sau deficienţe care privesc
resursele, aptitudinile şi competenţele şi aduc prejudicii serioase
performanţelor organizaţiei.
Oportunităţile reprezintă situaţiile favorabile existente în mediul în
care firma îşi desfăşoară activitatea, iar ameninţările sunt reprezentate de
situaţiile nefavorabile apărute în mediul ambiant al firmei (pătrunderea pe
piaţă a unui nou concurent, dezvoltarea prea lentă a pieţei, creşterea
puterii clienţilor sau furnizorilor, schimbările tehnologice, modificarea
regulamentelor etc.) şi constituie principalele impedimente în atingerea
unei situaţii favorabile dorite.” 2
Este cunoscut faptul că atât factorii interni cât şi cei externi sunt
percepuţi în mod diferit de la o întreprindere la alta, iar ceea ce poate fi

2
Mihai Păun, Carmen Hartulari, Adrian Bădescu, Analiza şi diagnoza sistemelor economice, Editura
A.S.E. Bucureşti, 2001, pag. 187
considerat un punct forte sau o oportunitate pentru firmă poate să devină o
ameninţare sau un punct slab pentru o altă firmă.
Importanţa utilizării analizei economico-financiare reiese şi din
funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte, respectiv funcţia de depistare a
cauzelor care pot duce la perturbarea stării de normalitate a firmei, funcţia
de reglare care constă în iniţierea măsurilor de redresare a activităţii
firmei, funcţia de verificare a modului în care au fost realizate obiectivele
prestabilite în planul de afaceri şi funcţia furnizoare de informaţii în scopul
elaborării strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung pentru efectuarea
controlului de gestiune şi a auditului periodic şi sistematic.
Altfel spus, analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de
concepte, tehnici şi instrumente utilizate în tratarea informaţiilor interne şi
externe în scopul evaluării stării unei entităţi economice, a nivelului şi
calităţii performanţelor sale, a gradului său de risc în condiţiile funcţionării
într-un mediu concurenţial dinamic.
Obiectul de studiu al analizei economico-financiare îl reprezintă
activitatea entităţilor economice la nivel micro şi macroeconomic din punct
de vedere al consumului şi rezultatelor utilizării resurselor umane,
materiale şi financiare în scopul determinării şi valorificării posibilităţilor
de perfecţionare în viitor.
Analiza microeconomică în cazul unor firme productive examinează
activitatea de producţie a acestora din punctul de vedere al interacţionării
factorilor, respectiv munca, natura şi capitalul.
Analiza economico-financiară parcurge etapele corespunzătoare
sensului real al evoluţiei fenomenului pornind de la procesele de producţie
spre factori şi continuând cu rezultatele finale ale acestuia sau sensul
invers pornind de la rezultate către factori. Indiferent de modul de
abordare, diagnosticul vizează măsurarea rezultatelor în raport cu
resursele consumate comparând efectele cu eforturile în scopul evaluării
eficienţei.
Principalele etape ale demersului metodologic de realizare a
analizei economico-financiare sunt următoarele:
1) Determinarea obiectului ce este supus diagnosticului economico-
financiar, respectiv constatarea unor anumite fapte, fenomene,
rezultate.
2) Construirea bazei informaţionale necesare diagnosticului care
presupune culegerea şi cercetarea amănunţită a tuturor datelor şi
informaţiilor. Sursele informaţionale sunt multiple şi variate şi pot fi
localizate atât în interiorul firmei – sursele interne care provin din
sistemul informaţional, contabil, financiar şi statistic al întreprinderii,
cât şi în exteriorul său – sursele externe care cuprind informaţii
generale pe plan economic, fiscal şi monentar, informaţii privind
sectorul de activitate al întreprinderii, precum şi informaţii de ordin
juridic şi legislativ (publicaţii de specialitate, studii şi analize sectoriale,
rapoarte elaborate de organizaţii de ramură – patronate, asociaţii de
profit, legi, decrete, hotărâri etc.).
3) Verificarea şi prelucrarea bazei informaţionale în scopul asigurării
viabilităţii datelor şi informaţiilor colectate, eliminării distorsiunilor şi
neconcordanţelor potenţiale, cât şi a asigurării comparabilităţii în timp
a indicatorilor valorici.
4) Efectuarea analizei propriu-zise care presupune determinarea
elementelor factorilor şi cauzelor fenomenului studiat, determinarea
corelaţiei dintre factori, cât şi dintre fiecare factor şi fenomenul analizat,
măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori asupra acestuia.
5) Formularea concluziilor, elaborarea măsurilor, stabilirea
programului de acţiune şi etapizarea acestuia. În această etapă este
necesară şi cuantificarea măsurilor financiare necesare adoptării
 deciziilor luate, precum şi stabilirea persoanelor responsabile cu
aplicarea acestora.
6) Aplicarea măsurilor şi monitorizarea rezultatelor obţinute, precum
şi efectuarea corecţiilor.
Analiza economico-financiară este necesară conducerii unei firme,
caz în care poartă denumirea de diagnostic intern şi permite realizarea
procesului de fundamentare a previziunii activităţii acesteia, identificarea
şi examinarea dificultăţilor întreprinderii reprezentând un instrument de
control al realizării performanţelor prestabilite. Informaţiile obţinute pe
această cale sunt utilizate în scopul comunicării interne în cadrul firmei.
De asemenea, diagnosticul poate fi solicitat şi realizat în beneficiul
unei entităţi exterioare firmei ce poate fi interesată de situaţia economico-
financiară a firmei, de performanţele sale, putând evalua pe această cale
riscurile pe care şi le asumă angajând relaţii cu aceasta.
Diagnosticul extern, cum este denumit de această dată, este utilizat
de instituţiile financiare şi bănci în fundamentarea deciziilor de acordare a
creditelor şi în definirea modalităţilor de stabilire a unor relaţii financiare
durabile. Ele sunt interesate să cunoască fluxurile de autofinanţare şi
rentabilitatea întrucât solvabilitatea şi lichiditatea firmei constituie cea mai
bună garanţie de rambursare a datoriei.
Clienţii şi furnizorii sunt interesaţi de sănătatea financiară a firmei,
întrucât o eventuală încetare a plăţilor este generatoare de pierderi şi
pentru unii şi pentru ceilalţi. Analiza are rol şi în cunoaşterea situaţiei
diverselor întreprinderi în cazul acordării unui sprijin sau anulării unei
subvenţii, informaţiile astfel obţinute fiind importante pentru organele
administraţiei locale sau centrale.
Tribunalele utilizează analiza pentru declanşarea procedurilor de
redresare sau lichidare judiciară. De asemenea, deciziile privind investiţiile
financiare, fuzionările, participaţiile etc. luate de către investitorii
potenţiali au la bază diagnosticuri desfăşurate în scopul cunoaşterii
situaţiei diferitelor firme.
Un element important într-o economie concurenţială îl constituie
identificarea de către firmele concurente a stării întreprinderilor care fac
parte din aceeaşi ramură, precum şi a punctelor lor forte şi slabe, în
vederea definirii strategiei şi fundamentării deciziei privind portofoliul de
produse şi activităţi.
Şi salariaţii, la rândul lor, sunt interesaţi de o situaţie economico-
financiară sănătoasă a firmei prin cunoaşterea evoluţiei şi viabilităţii
întreprinderii, aceasta fiind premisa păstrării locului de muncă şi a părţii
ce li se cuvine din bogăţia creată. Diagnosticul firmei este utilizat ca un
instrument de lucru de către consultanţi şi auditori pentru informarea şi
protecţia furnizorilor de fonduri şi a creditorilor.

Diagnosticul economico-
financiar

Diagnosticul intern Diagnosticul extern

DECIZII

decizii - instituţii financiare

Firma - bănci
- clienti
- furnizori
- tribunale
- potenţiali investitori
- firme concurente
- organe ale administraţiei locale şi
centrale

Figura nr. 1.1 Utilizatorii diagnosticului economico-financiar

Diagnosticul economico-financiar se bazează pe investigarea

detaliată a firmei din punct de vedere economic, tehnic, social, juridic,
managerial şi reprezintă izvorul unei varietăţi de informaţii pe domenii şi
probleme diferite.

1.2 Tipologia analizei economico-financiare

Tipologia analizei economico-financiare este vastă şi utilizează mai

multe criterii dintre care se pot menţiona:
1. Nivelul la care se desfăşoară analiza:
 analiza microeconomică. Acest tip de analiză cercetează
fenomenele şi procesele economice care au loc la nivel de individ, la
nivel de firmă şi are ca scop studierea rezultatelor obţinute, a
factorilor ce au influenţat aceste rezultate, a rezervelor de sporire a
eficienţei activităţii desfăşurate;
 analiză macroeconomică. Demersul acestui tip de analiză se
îndreaptă spre fenomenele şi procesele care au loc la nivel de ramură,
economie natională şi opereză în general cu mărimi agregate.
2. Studierea şi determinarea în timp a fenomenelor şi proceselor
economice:
 analiza statică. Fenomenele şi procesele economice prin
natura lor nu pot fi statice ci doar modul de efectuare a analizei care
urmăreşte cunoaşterea rezultatelor economice la un moment de
referinţă ales;
 analiza dinamică abordează procesele şi fenomenele
economice în mişcarea şi condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind
poziţia pe care o deţin modificările survenite în diferite momente ale
evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care
acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor economice
precum şi tendinţele în evoluţia viitoare.
 3. Orizontul temporal în care se desfăşoară analiza şi cel al
desfăşurării fenomenului:
 analiză post-factum (analiză operativă). Particularităţile
analizei operative rezultă din faptul că studiază procesele şi
fenomenele care se desfaşoară în prezent sau într-o perioadă
anterioară şi prin intermediul căreia se obţin aprecieri pe ansamblul
agentului economic, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau
asupra unor probleme economice. Variabilele utilizate în acest tip de
analiză sunt cunoscute, certe şi studiză o singură variantă a
fenomenului şi anume, cea de execuţie;
 analiza previzională (analiză prospectivă). Utilizează în cea
mai mare parte variabile incerte presupuse şi are în studiu mai multe
variante ale procesului studiat, aşadar urmăreşte evoluţia viitoare a
acestuia. Analiza previzională stă la baza elaborării programului unei
activităţi economice.
4. Natura însuşirilor fenomenului analizat:
 analiză calitativă. Scopul acestui tip de analiză este
determinarea esenţei fenomenului, a însuşirilor sale calitative, a
principalilor factori ce îl determină, cunoaşterea sa permanentă, a
tuturor conexiunilor sale, pe această bază putându-se lua decizii de
reglare şi optimizare a activităţii întreprinderii.
 analiza cantitativă cercetează fenomenul prin evaluări
cantitative, prin utilizarea unor procedee specifice, surprinzând şi
modificările structurale intervenite în structura acestuia.
În procesul de analiză este necesară îmbinarea tuturor tipurilor de
analiză, ceea ce permite cunoaşterea temeinică a evoluţiei fenomenelor
economice în timp şi spaţiu, în vederea fundamentării ştiinţifice a deciziilor
de reglare şi optimizare a întregii activităţii economico-financiare.
1.3 Informatia economică utilizată în analiza economico-
financiară

În era postindustrială, întreprinderea nu era privită doar ca

producător de bunuri şi servicii, ci şi ca producător şi deţinător de
informaţii şi cunoştinţe specializate. Firma trece de la statutul său strict
economic la o entitate cu scopuri multiple, adică nu produce numai bunuri
economice, ci şi bunuri sociale, informaţionale, politice, etc. Astăzi, puterea
economică şi financiară a celor mai importante companii este dată de
capacitatea acestora de a deţine, controla şi utiliza informaţiile pentru
atingerea obiectivelor dorite.
„Informaţia îţi dă putere” este sloganul după care se ghidează firmele
astăzi, competiţia mondială realizându-se în domeniul utilizării celor mai
eficiente informaţii şi a noilor tehnologii şi instrumente de comunicaţie.
Circulaţia informaţiei în reţele interconectate îi conferă acesteia
anumite particularităţi, şi anume:
 viteza mare de circulaţie şi prelucrare a informaţiei;
 costul redus al transmiterii datorat tehnologiilor moderne de
telecomunicaţii ce permite accesul liber la informaţie;
 informaţiile culese nu sunt întotdeauna cele dorite;
 informaţia poate avea un grad ridicat de perisabilitate;
 cererea de informaţii a crescut;
 oferta de informaţii a cunoscut un grad ridicat de specializare.
Dezvoltarea tehnologiei informaţionale a dus la utilizarea, la nivel
mondial, a calculatoarelor, ceea ce a determinat producerea şi distribuţia
informaţiilor în masă.
Informaţia de calitate obţinută la momentul oportun constituie o
resursă pentru întreprindere, cu condiţia să fie corespunzător integrată în
procesul decizional. Calitatea unei informaţii este dată de impactul acesteia
asupra deciziilor viitoare ale firmei.
În utilizarea unei informaţii este necesar să se determine cine este
emitentul informaţiei, utilizatorul acesteia, scopul pentru care informaţia a
fost emisă şi apoi motivul pentru care informaţia este utilizată, precum şi
costul informaţiei respective.
Valoarea brută a unei informaţii este dată de diferenţa dintre câştigul
generat de luarea unei decizii prin utilizarea informaţiei şi câştigul generat
de luarea aceleiaşi decizii, fără însă a lua în considerare informaţia
obţinută. Valoarea netă a unei informaţii este dată de diferenţa dintre
valoarea brută şi cheltuielile necesare obţinerii informaţiei.
În luarea unei decizii nu sunt suficiente doar informaţiile la nivel
macroeconomic, ci trebuie luate în considerare şi informaţii specifice
reprezentând materia primă de bază pentru analizele economico-financiare
în general şi în speţă pentru identificarea, determinarea şi diagnosticarea
costurilor şi care la rândul lor oferă informaţii necesare procesului
managerial.

1.3.1 Clasificarea informaţiilor. Proceduri informaţionale. Mijloace de

tratare a informaţiilor

Informaţia reprezintă un mesaj ce are un caracter de noutate

referitor la faptele care au avut loc, au loc sau vor avea loc atât în interiorul
sistemului, cât şi în afara acestuia. De asemenea, constituie un ansamblu
de elemente noi conţinute în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de
simboluri (mesaje orale sau scrise, semnale de natură tehnică, fizică, etc.)
cu ajutorul cărora se oferă date ce se referă la evenimente, stări, acţiuni ale
sistemului.
 În teoria comunicării, informaţia poate fi privită din trei ipostaze
posibile:
1) Informaţia originară este informaţia care urmează să fie transpusă
în mesaj şi să fie comunicată de către emitentul acesteia.
2) Informaţia circulantă care este existentă între emitentul şi
destinatarul informaţiei.
3) Informaţia receptată este forma în care ajunge informaţia la
destinatarul acesteia.
Informaţia economică reprezintă una din formele de bază ale
informaţiei în general, iar pentru analiza economico-financiară constituie
materia primă de bază deoarece analiza se bazează pe informaţii şi
furnizează informaţii ce stau la baza întregii activităţi a firmei. Informaţia
economică reprezintă un ansamblu de indicatori care constituie setul de
date necesare organizării şi conducerii activităţii economice.
Întregul sistem de indicatori conţine indicatori cantitativi/valorici
analitici şi indicatori cantitativi/valorici sintetici.
Informaţia economică, la nivelul unei firme, îmbracă forma de:
 factor de producţie;
 resursă intangibilă a firmei;
 suport în procesele de analiză, decizie şi control;
 formă specifică de reprezentare, capitalizare şi a cunoaşterii
organizaţionale;
 mediu al integrării şi operării organizaţionale.
Întreprinderea apare în triplă ipostază: ca generator de informaţie,
consumator de informaţie şi purtător de informaţie.
Prin participarea firmei la activitatea economică, prin
comportamentul său, prin produsele şi serviciile pe care le creează şi le
desface pe piaţă, firma este un generator de informaţii, informaţii care pot
fi grupate astfel:
  informaţii despre starea de ansamblu a firmei;
 informaţii despre activităţile şi proiectele individualizate;
 informaţii destinate instituţiilor din afara firmei cu atribuţii în
evidenţă, urmărire şi control;
 informaţii destinate acţionarilor privind activitatea firmei;
 informaţii destinate potenţialilor clienţi.
Ca receptor de informaţie, firma trebuie să fie interesată să-şi
asigure un flux constant de informaţii despre evoluţia domeniului principal
în care activează. Calitatea firmei de purtător de informaţii rezultă din
însăşi apartenenţa firmei la mediul economic care generează un ansamblu
de relaţii juridice de evidenţă şi care angajează responsabilităţi
patrimoniale şi comerciale.
Informaţia economică este sursa multiplelor clasificări generate de
complexitatea proceselor ce au loc în activitatea economică, precum şi de
sursele generatoare de informaţii.
După modul de exprimare, informaţiile economice se pot clasifica în:
1) Informaţii orale, care rezultă din comunicările directe dintre
oameni.
2) Informaţii scrise, care se află în documente, note contabile, dări de
seamă, registre.
3) Informaţii audio-vizuale, care se obţin prin intermediul telefonului,
fax-ului, radio-ului, filmelor grafice.
După mediul de provenienţă, informaţiile economice pot fi:
1) Informaţii economice endogene - sunt informaţii pe care firma le
produce în mod obligatoriu şi sunt folosite de aceasta. În această
categorie de informaţii se regăsesc:
 informaţii transmise de la nivele ierarhice inferioare către nivele
ierarhice superioare sub formă de informări, comunicări, rapoarte
scrise;
  informaţii transmise de la nivele ierarhice superioare către
nivelele ierarhice inferioare sub formă de instrucţiuni, hotărâri,
decizii;
 informaţii care se schimbă între nivelele ierarhice similare.
2) Informaţii exogene care provin din exteriorul firmei de la
instituţiile de stat, de la ceilalţi agenţi economici cu care firma are
relaţii. Acestea sunt informaţii privind conjunctura pieţei
internaţionale, contracte încheiate cu furnizorii şi beneficiarii,
informaţii legate de progresul tehnic în ramură, costurile concurenţilor.
În funcţie de nivelul organizatoric la care se concentrează şi se
utilizează datele există două categorii de informaţii:
1) Informaţii la nivel microeconomic care cuprind informaţii ce
provin de la agenţii economici şi se folosesc atât în activitatea firmei, cât
şi pentru raportare.
2) Informaţii la nivel macroeconomic care se obţin, în mare parte,
prin centralizarea datelor raportate de către firme la nivelul
ministerelor şi la nivel de ramură.
În raport cu gradul lor de prelucrare, informaţiile economice se
grupează în:
1) Informaţii primare care se regăsesc în documente fără nici un fel de
prelucrare. De exemplu, informaţii referitoare la consumul de materii
prime sau informaţii legate de timpii de funcţionare a utilajelor.
2) Informaţii intermediare care sunt rezultate prin calcule şi
centralizări ale informaţiilor primare şi au mai multe surse de
provenienţă, regăsindu-se, de exemplu, sub forma mărimilor absolute,
medii sau relative.
3) Informaţii finale care reprezintă informaţii cu caracter complex de
analiză şi sinteză şi sunt necesare elaborării de decizii şi de prognoze
asupra activităţii viitoare. Determinarea informaţiilor finale se bazează
 atât pe informaţiile primare, cât şi pe cele derivate. Informaţiile finale
sunt utilizate la aprecierea de ansamblu a activităţii sau a diferitelor
componente, la aprecierea eficienţei economice şi pentru găsirea căilor
de creştere a acestora.
Din punctul de vedere al utilităţii informaţiilor materializate în
activitatea firmei, regăsim cinci grupe de informaţii:
1) Informaţii de prognoză care estimează evoluţia viitoare şi
consecinţele anumitor fenomene şi procese pe o perioadă mai
îndelungată de timp.
2) Informaţii de planificare operativă care sunt necesare elaborării
bugetelor operative la nivelul activităţilor desfăşurate în cadrul firmei.
3) Informaţii de pregătire şi lansare care sunt folosite în procesele de
alocare a resurselor şi de începere a lucrărilor.
4) Informaţii de control şi de reglare care sunt utilizate în scopul
reglării operative a deficienţelor ce apar în procesul execuţiei producţiei.
5) Informaţii de evaluare şi raportare a consumurilor de resurse şi a
rezultatelor obţinute la nivelul firmei.
După natura lor, informaţiile pot fi: ştiinţifice, tehnologice, tehnice,
economice, financiare, politice, de marketing, juridice, sociologice,
ecologice, religioase.
După criteriul posibilităţilor de culegere şi prelucrare, informaţiile
pot fi:
1) Informaţii comensurabile care derivă din procese repetabile şi pot
fi bine exprimate cu ajutorul cifrelor, a simbolurilor, a indicatorilor.
2) Informaţii necomensurabile care îmbracă, de fapt, forma
informaţiilor orale şi care nu sunt lipsite de utilitate în procesul
conducerii.
 După sfera lor de cuprindere există:
1) Informaţii sintetice care sunt folosite pentru caracterizarea
generală a proceselor din interiorul unei firme.
2) Informaţii analitice care sunt necesare cunoaşterii în amănunt a
tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul întreprinderii.
În funcţie de unităţile de măsură folosite pentru exprimarea lor,
informaţiile economice pot fi:
1) Informaţii cantitative care definesc fenomenele şi procesele
economice sub aspect cantitativ pe baza unităţilor fizice.
2) Informaţii valorice care folosesc pentru exprimarea activităţii
firmei etalonul bănesc.
După gradul de prelucrare în procesul utilizării de către factorii de
decizie, informaţiile se pot clasifica în:
1) Informaţii neprelucrate şi folosite direct în starea în care au fost
culese din documentele firmei.
2) Informaţii prelucrate care se încadrează în categoria informaţiilor
derivate şi care presupun un ansamblu de calcule, prelucrări şi corelaţii
a datelor primare. Datele sau informaţiile pot fi prelucrate manual cu
ajutorul calculelor, interpretărilor, corelărilor, determinărilor de
indicatori prin procedee tehnice cu ajutorul echipamentelor electronice
de calcul şi de evidenţă.
Din punct de vedere funcţional, informaţiile utilizate în conducerea
şi funcţionarea unităţilor economice pot fi clasificate astfel:
1) Informaţiile de stare care caracterizează procesele şi fenomenele
economice care se desfăşoară în interiorul firmei pe parcursul evoluţiei
lor şi care oferă date despre capacitatea de producţie a firmei, despre
productivitate, etc.
 2) Informaţiile de intrare caracterizează din punct de vedere calitativ
şi cantitativ nivelurile intrărilor în firmă, respectiv cel al resurselor
alocate pentru desfăşurarea activităţii.
3) Informaţiile de ieşire sunt informaţii care conţin date referitoare la
volumul consumului de resurse şi la rezultatele firmei.
4) Informaţiile de cooperare sunt utilizate pentru caracterizarea
legăturilor dintre firmă şi mediul său intern şi extern.
5) Informaţiile de execuţie care sunt utilizate în procesele
informaţionale pentru execuţia lucrărilor.
În raport cu rolul informaţiei în procesul conducerii, informaţiile pot
fi:
1) Informaţii active care se referă la activitatea curentă a firmelor şi
care pot genera măsuri şi acţiuni concrete de reglare a activităţii în
timpul desfăşurării fenomenelor şi proceselor economice.
2) Informaţii pasive care se referă la informaţii istorice ale
întreprinderii, care reflectă fenomene şi procese economice trecute, dar
care sunt necesare în fundamentarea deciziilor privind dezvoltarea
viitoare a unităţilor economice.
Din punct de vedere al legalităţii lor, informaţiile pot fi: informaţii
legale, informaţii nelegale. Se apreciază că 90% din informaţii sunt
informaţii legale.
În funcţie de modalităţile de obţinere, informaţiile se împart în:
1) Informaţii deschise care sunt furnizate de reviste, cotidiane,
periodice, conferinţe, congrese, expoziţii, târguri, bănci de date.
2) Informaţii închise care sunt obţinute prin vizite, întâlniri, relaţii cu
clienţii, reţeaua proprie a firmei, relaţii cu furnizorii, relaţii cu firmele
concurente.
În raport cu locul de unde se regăsesc şi se extrag, informaţiile
solicitate se pot clasifica în trei categorii:
 1) Informaţiile contabile sunt formate din totalitatea datelor
înregistrate în conturile contabile sintetice şi analitice şi în lucrările de
postcalcul. Această categorie de informaţii prezintă un grad înalt de
certitudine. Ele sunt controlabile în orice moment.
2) Informaţiile statistice cuprind date existente în documentaţia
primară şi de evidenţă operativă şi sunt culese şi prelucrate prin metode
şi procedee specifice statisticii.
3) Informaţiile tehnic-operative sunt informaţii care rezultă din
procesul de realizare a programelor de activitate şi care sunt
consemnate în formulare şi dări de seamă periodice.
Utilizarea informaţiilor în procesele decizionale din cadrul firmelor
presupune existenţa anumitor cerinţe pe care acestea trebuie să le
satisfacă:
 utilitatea informaţiei care se determină prin modul cum aceasta
serveşte activităţii de conducere în elaborarea deciziilor care stau la
baza desfăşurării proceselor şi fenomenelor economice din cadrul
firmei;
 exactitatea informaţiei. Pentru a se realiza această cerinţă este
necesară culegerea şi prelucrarea corectă a datelor şi înlăturarea
filtrajului subiectiv care pot avea consecinţă asupra obiectivităţii
informaţiilor;
 profunzimea informaţiei care presupune evidenţierea relaţiilor
cauză-efect contribuind astfel la îmbunătăţirea capacităţii de
cunoaştere în procesul de analiză şi diagnostic;
 operativitatea informaţiei, respectiv decidenţii trebuie să
dispună la timp de informaţiile necesare;
 valoarea informaţiei se atestă prin crearea condiţiilor pentru
conducerea firmei de a lua deciziile cele mai eficiente privind
activitatea firmei;
  costul informaţiei care constituie elementul care oferă date
despre eficienţa realizată de pe urma informaţiei.
Procesul de prelucrare a informaţiilor cuprinde o serie de proceduri
informaţionale care se desfăşoară pe mai multe etape (culegere,
transmitere, prelucrare propriu-zisă, valorificare şi conservare a
informaţiilor) şi presupune folosirea unui sistem metodologic constituit
din metode şi procedee specifice, utilizarea integrată a mijloacelor de
tratare a informaţiilor etc.
Procedura informaţională reprezintă un ansamblu de elemente prin
care se determină modalităţile de culegere, înregistrare, prelucrare şi
transmitere a informaţiilor. În alegerea procedurilor informaţionale
trebuie să se ţină seama de o serie de cerinţe, cum ar fi:
 materialele utilizate pentru măsurarea datelor: hârtia, benzile
de hârtie, benzi magnetice, dischete, etc.;
 mijloacele de culegere, înregistrare, transmitere şi prelucrare
care exprimă nivelul dotării tehnice a sistemului informaţional;
 succesiunea tratării informaţiilor;
 modelele şi formulele de calcul necesare tratării informaţiilor.
Mijloacele de tratare a informaţiilor reprezintă suportul tehnic al
sistemului informaţional şi se pot clasifica astfel:
1) Mijloace manuale de tratare a informaţiilor
2) Mijloace mecanice de tratare a informaţiilor
3) Mijloace automatizate de tratare a informaţiilor.
Ele trebuie să satisfacă anumite cerinţe ale funcţionării sistemului
informaţional şi pentru folosirea lor în condiţii eficiente este necesară
utilizarea de personal cu nivel ridicat de specializare.
În categoria mijloacelor manuale de tratare a informaţiilor
regăsim: maşina de dactilografiat, maşina de calcul, maşina de contabilizat
şi facturat, instrumente clasice (creion, stilou, etc.). Mijloacele manuale de
tratare a informaţiilor prezintă o serie de caracteristici esenţiale: suportul
informaţional folosit este hârtia; transpunerea informaţiilor pe suporţi se
face cu claviere sau cu instrumente clasice; pot apărea erori la culegerea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiilor; timpul de tratare şi transmitere a
informaţiilor este ridicat; stocarea informaţiilor este posibilă numai prin
arhivare; există posibilitatea depistării rapide a erorilor; procedurile
utilizabile sunt simple; presupun costuri relativ scăzute.
Mijloacele mecanice de tratare a informaţiilor cuprind echipamente
mecanografice şi prezintă următoarele caracteristici: utilizarea hârtiei şi a
cartelei ca suport informaţional; informaţia este transpusă pe suporţi prin
claviere; erorile pot apărea numai la culegerea datelor, existând
posibilitatea depistării cu uşurinţă a acestora; presupun o viteză de tratare
medie; procedurile prezintă grad de complexitate mic şi mediu; costurile
obţinerii şi transmiterii informaţiilor sunt superioare celor manuale; există
capacitatea de stocare în anumite limite.
Sunt considerate mijloace automatizate de tratare a informaţiilor
calculatoarele electronice. Caracteristicile mijloacelor automatizate de
tratare a informaţiilor constau în: folosirea ca suporţi de informaţii a
hârtiei, cartelei, benzii magnetice; transpunerea informaţiei pe suport
automat, prin terminal; surse de erori scăzute care depind exclusiv de
calitatea datelor primare culese şi introduse în memorie; depistarea rapidă
a erorilor; existenţa unui timp redus de tratare şi transmitere a
informaţiilor; capacitate nelimitată de stocare a informaţiei; folosirea unor
proceduri complexe şi rafinate.

1.3.2. Surse de informaţii

Sursele de informaţii privind costurile sunt şi ele diferite, în funcţie

de natura informaţiei şi se pot grupa după mai multe criterii.
 Domeniul din care provin informaţiile grupează sursele de informaţii
în trei mari categorii:
1) Legislaţia economico-financiară care cuprinde legi, ordonanţe,
norme metodologice, instrucţiuni.
2) Planificarea economico-financiară furnizează informaţii de plan
sau de buget şi informaţii de prognoză economică, ţinând seama atât de
legislaţia în vigoare, cât şi de datele specifice fiecărei firme.
3) Evidenţa economică care oferă informaţii despre întreaga activitate
desfăşurată în diferite perioade de gestiune.
În funcţie de nivelul organizatoric sursele de informaţii se clasifică
în:
1) Surse de informare la nivel macroeconomic formate din acte
normative, materiale şi dări de seamă centralizate. Sursele informării la
nivel macroeconomic sunt: bugetul de stat şi raportul de execuţie al
acestuia, rapoartele statistice privind diferiţi indicatori la nivel de
economie, ramură sau pe probleme, dările de seamă contabile
centralizate pe economie şi întocmite pe baza bilanţurilor contabile ale
societăţilor comerciale, materialele rezultate prin centralizarea
rezultatelor controalelor efectuate de organele centrale de sinteză
economică, studii legate de prospectarea pieţei, etc.
2) Surse de informaţii la nivel microeconomic; ele pot fi surse interne
şi surse externe. Sursele interne cuprind informaţii prin care se reflectă
operaţiuni şi fenomene economice consemnate în documente, evidenţe
analitice şi sintetice ale firmei. Totalitatea documentelor, formularelor
şi situaţiilor care circulă în cadrul firmei formează:
 documentaţia tehnică de plan şi de producţie care este
reprezentată de ansamblul documentelor pe baza cărora se efectuează
operaţiile de elaborare a programelor de producţie, se fixează
consumurile de materiale şi de manoperă necesare fabricării structurii
 sortimentale, a producţiei, se determină gradul de fabricaţie, cum ar
fi: desene de execuţie, reţete de fabricaţie, analize de laborator, fişe
tehnologice, etc.;
 documentaţia primară ce este formată din totalul documentelor
şi formularelor în care se consemnează pentru prima dată operaţiile
privind fenomenele şi procesele economice în momentul şi la locul
producerii acestora. În categoria documentaţiei primare se cuprind:
actele de încasări şi plăţi în numerar sau virament (ordine de plată,
chitanţe fiscale, CEC-uri, facturi, situaţii de lucrări, deconturile de
justificare a avansurilor, liste de plată a drepturilor salariale aferente
colaboratorilor, state de plată, liste de avans chenzinal); documentele
care consemnează mişcarea valorilor materiale (note de intrare-
recepţie şi constatare diferenţe, buletine de analiză, note de predare-
transfer-restituire, bonuri de consum individuale sau colective, fişe
limită de consum, scrisori de trăsură, conosamente, dispoziţii de
livrare, procese verbale de recepţie şi punere în funcţiune a
mijloacelor fixe, inventarele periodice efectuate la nivelul gestiunilor
de valori materiale, etc.);
 documentaţia de raportare cuprinde dările de seamă contabile
(bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, anexa la bilanţ), dările
de seamă statistice, precum şi rapoartele de gestiune ale
administratorilor privind situaţia de ansamblu şi de detaliu cu privire
la unele probleme legate de modul de desfăşurare a activităţii.
Sursele externe cuprind informaţii din exteriorul întreprinderii,
informaţii ce pot proveni de la organele centrale şi locale de stat, de la
clienţi, furnizori, bănci, oficii de documentare.
Sursele de informaţii pot fi ordonate în funcţie de etapele în care se
desfăşoară activitatea firmei, astfel avem:
 1) Documente de pregătire tehnologică a producţiei, care cuprind:
desene de execuţie sau reţete de fabricare a produselor; nomenclatorul
pieselor sau substanţelor necesare la obţinerea produselor; lista de
consumuri specifice planificate de materii şi materiale, energie, apă,
gaze naturale, etc; extras de materiale pentru fiecare piesă şi produs;
plan de operaţii tehnice; fişa tehnologică; extrase de manoperă în care
se precizează nivelul de calificare al lucrătorilor, etc.
2) Documente privind lansarea producţiei în fabricaţie: grafic de
producţie sau comanda de fabricaţie; programul intern de producţie.
În baza acestor documente se emit fişa limită de consum în care se
stabilesc consumurile normate de materiale şi bonul de lucru în care
se determină operaţiile de prelucrare, utilajele la care vor avea loc
operaţiile, timpul de execuţie şi costul manoperei.
3) Documente pentru reflectarea executării şi urmăririi producţiei,
precum: fişa de însoţire sau bonul de lucru; raportul zilnic de
producţie; raportul de producţie şi salarizare; raportul de schimb.
4) Documente specifice operaţiilor economice de control şi predare
a producţiei la depozit, cum ar fi: bonul sau nota de predare produse
sau nota de transfer, restituire; nota de rebut; nota de remaniere;
certificatul de calitate.
5) Alte documente de cheltuieli: bonuri de consum; facturi; avize;
state de salarii; situaţii de calcul şi repartizare.
Sistemul informaţional are ca scop satisfacerea tuturor cerinţelor de
informare la nivelul întregii societăţi care să permită o informare detaliată
despre toate activităţile ce se desfăşoară. Sistemul modern presupune
manevrarea unui volum foarte mare de informaţii economice de la şi
pentru toate nivelurile de activitate ale întreprinderii.
Manevrarea şi vehicularea unui volum mare de informaţii economice
presupune existenţa unui proces de prelucrare a datelor informaţionale
deosebit de complex. Existenţa sistemului informaţional modern este
indisolubil legată de prelucrarea automată a informaţiilor economice prin
intermediul calculatoarelor electronice. Acest sistem trebuie să cuprindă
oameni, maşini, obiective, măsurile şi metodele firmei într-un tot unitar şi
se bazează pe integrarea funcţiilor şi activităţilor de unde provin şi cărora
se adresează informaţiile economice ale întreprinderii şi se caracterizează
prin faptul că trebuie să asigure funcţionarea întreprinderii ca un
mecanism unitar.

1.4 Metodologia analizei activităţii economico-financiare

Metodologia analizei activităţii economico-financiare reprezintă

ansamblul metodelor folosite de această disciplină ştiinţifică, metoda
arătând calea ce trebuie să o urmeze gândirea în cercetarea realităţii şi în
formularea rezultatelor. Printre metodele cunoscute sunt:

1.4.1 Descompunerea sau diviziunea rezultatelor

Descompunerea sau diviziunea rezultatelor este o metodă care se

foloseşte pentru studierea fenomenelor, a rezultatelor economice din
activitatea unităţilor ce se exprimă cu ajutorul unor indicatori sintetici
rezultaţi prin descompunerea lor în funcţie de anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc diviziunea fenomenelor
şi a rezultatelor economice sunt următoarele:
 descompunerea după timpul de formare a rezultatelor care
permite cunoaşterea evoluţiei în dinamică a fenomenelor analizate şi
evidenţierea abaterilor intervenite faţă de program, norme, normative.
Se poate studia, de exemplu, ritmicitatea fabricării, livrării şi realizării
 produselor, a aprovizionării cu materii prime şi materiale, evoluţia
cheltuielilor de producţie, a profitului, etc;
 descompunerea rezultatelor în funcţie de locul formării ce
permite depistarea locurilor de muncă unde rezultatele obţinute nu
corespund condiţiilor create sau estimărilor făcute, precum şi
contribuţia fiecărei verigi organizatorice (atelier, secţie, echipă etc.) la
tendinţa generală;
 descompunerea pe părţi sau elemente componente a
rezultatelor ce contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a
întreprinderilor, prin studierea mai în profunzime a fenomenelor
economice şi permite cunoaşterea aportului fiecărui element asupra
modificării acestor fenomene.
Analiza structurală a proceselor economice este necesară pentru
stabilirea acelor categorii care înregistrează valori crescute, a cauzelor
aferente şi a măsurilor care trebuie aplicate în scopul reducerii acestora în
vederea eficientizării activităţii. Divizarea fenomenelor şi proceselor
economice este urmată în demersul analizei de alte metode de studiu.

1.4.2 Modelarea

Modelarea şi implicit modelul reprezintă un instrument util în

evaluarea fenomenelor economice studiate. Modelul, care poate fi realizat
numai pe baza cunoaşterii în profunzime a fenomenului economic studiat,
poate determina luarea deciziilor în activitatea economică. „Modelul
constituie o reprezentare izomorfă a realităţii, el oferind o imagine
intuitivă, dar riguroasă în sensul structurii logice, a fenomenului studiat
care facilitează descoperirea unor legături şi legităţi imposibil sau foarte
greu de determinat pe alte căi.” 3
Modelul este o reprezentare simplificată a fenomenului şi a modului
său de funcţionare. Utilitatea folosirii modelelor în analiză rezultă din
funcţiile pe care acestea le îndeplinesc, respectiv funcţia de comunicare a
modelelor ce apare din necesitatea existenţei unui limbaj comun pentru
părţile implicate în analiza fenomenului şi care privesc în mod diferit
problemele abordate. Modelul este cel care oferă o bază comună de
comunicare pentru manageri, conducerea operativă, furnizori, clienţi etc.
 Funcţia de explicare a fenomenului constă în faptul că modelul
face legătura între concepte şi realitatea resurselor informaţionale. În
cadrul funcţiei de predicţie şi control, prima are rolul de a arăta
evoluţia viitoare a fenomenului economic în condiţiile modificării
variabilelor de intrare, iar cea de-a doua necesită determinarea căilor
prin care trebuie să modificăm anumite variabile, astfel încât abaterile
faţă de indicatorii stabiliţi să fie minime.
 Funcţia de documentare a modelului se realizează prin
diagrame, organigrame, tabele ce pot exprima cel mai sintetic
însuşirile modelului.
 Funcţia decizională are la origine concordanţa dintre conceptele
utilizate şi însuşirile reale ale fenomenului economic studiat, pe
această bază modelul servind ca suport de decizie pentru acţiunile
prezente şi viitoare.
Forma de prezentare a modelelor le clasifică în imitative, analogice şi
simbolice.

3
Mihai Păun, Adrian Bădescu, Carmen Hartulari, Analiza şi diagnoza sistemelor economice, Editura
A.S.E., Bucureşti, 2001, pag. 115
  Modelele imitative (hărţi, fotografii, machete) sunt acelea în
care proprietăţile, caracteristicile fenomenului sunt exprimate la altă
scară.
 Modelele analogice sunt reprezentate de grafice, structuri,
tendinţe ale fenomenelor cercetate.
 Modelele simbolice utilizează simbolurile în reprezentarea
fenomenelor şi a raporturilor dintre ele.
În analiza economico-financiară se utilizează modelele simbolice
care pot fi: de corelaţie, aditive, multiplicative.

1.4.3 Comparaţia rezultatelor

Comparaţia rezultatelor are un rol important în analiza activităţii

unei firme întrucât studiul acestora doar ca mărimi de sine stătătoare nu
poate oferi informaţii suficiente, ci doar în raport cu un anumit criteriu ce
constituie bază de comparaţie care permite determinarea abaterilor în timp
şi spaţiu. În funcţie de această bază utilizată, se pot efectua mai multe
tipuri de comparaţii:
1. Comparaţii în timp care pot fi între:
 rezultatele efective şi cele programate;
 rezultatele din perioada curentă şi cele din perioada precedentă.
2. Comparaţii în spaţiu ce se pot realiza între:
 rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei firme;
 rezultatele întreprinderii analizate şi rezultatele ramurilor;
 rezultatele unor firme cu profil similar din ţară şi străinătate.
3. Comparaţii mixte care se bazează pe îmbinarea lor în timp şi
spaţiu.
4. Comparaţii cu caracter specific ce pot interveni îndeosebi la
alegerea variantei optime de acţiune.
 Comparabilitatea datelor este o cerinţă în utilizarea acestei metode şi
presupune ca rezultatele economice să aibă un conţinut omogen şi să fie
exprimate în aceleaşi unităţi de măsură.

1.4.4 Gruparea

Gruparea este o metodă prin intermediul căreia colectivitatea

cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi după variaţia uneia
sau mai multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în
funcţie de scopul cercetării, de esenţa fenomenului studiat, fiind foarte
importantă întrucât de aceasta depinde separarea tipurilor calitative
conturate în colectivitatea cercetată.
Metoda grupării în procesul analizei economice îndeplineşte o serie
de funcţii dintre care:
 sistematizarea datelor individuale prin restrângerea numărului
de valori ale caracteristicii de grupare;
 structurarea (împărţirea colectivităţii în părţi omogene,
prezentarea şi descrierea structurii colectivităţii);
 relevarea tipurilor economice (în cazul în care ele există);
 determinarea legăturilor dintre caracteristicile studiate.
Gruparea începe cu analiza teoretică a colectivităţii studiate în
vederea stabilirii grupelor distincte şi omogene. În continuare se stabileşte
sistemul de caracteristici care permite identificarea şi delimitarea
grupelor/claselor preconizate. Se alege, cu alte cuvinte, caracteristica de
grupare. Se stabilesc intervalele de grupare sau grupe de variaţie prin mai
multe mijloace. Una dintre metodele de determinare a mărimii intervalului
de grupare este formula lui Sturges:
X max  X min
K ,
1  3,222 lg N
în care: K = mărimea intervalului de grupare;
N = numărul de unităţi supuse observării;
X max , X min = valorile extreme.

Gruparea se încheie cu încadrarea în diferite grupe a unităţilor

colectivităţii şi cu agregarea caracteristicilor, concretizându-se sub forma
unui tabel simplu sau combinat.

1.4.5 Utilizarea indicatorilor de structură şi dinamică în analiza rezultatelor

întreprinderii

Realizarea activităţii unei întreprinderi presupune parcurgerea mai

multor faze ale circuitului economic (aprovizionare, stocare, producţie,
vânzare, servicii post-vânzare).
De exemplu, pentru ca firma să fie competitivă trebuie să-şi reducă
costurile produselor şi serviciilor realizate, fiind necesare în acest sens
eforturi pentru optimizarea acelor categorii de cheltuieli care influenţează
preponderent rezultatul final. De aceea, este necesară, pentru fiecare fază a
circuitului economic, stabilirea structurii specifice a costului.
Analiza structurală se face cu ajutorul mărimilor relative de structură
care stabilesc în ce raport se află fiecare element sau grup de elemente faţă
de nivelul total al colectivităţii. Conţinutul informaţional al mărimilor
relative de structură poate fi acela de pondere sau greutate specifică,
formula de calcul fiind următoarea:
ci
gi  n
 100 ,
c
i 1
i

în care: g i = ponderea fiecărui element faţă de nivelul rezultatelor totale;

ci = elementele rezultatelor notate de la 1 la n.
 Analiza structurală poate fi detaliată la nivelul oricărui criteriu de
grupare a acestora în funcţie de obiectivele urmărite. Indiferent de
criteriile de grupare, prin analiza structurală se evidenţiază rezultatele
obţinute, tendinţele fiecărei grupe sau subgrupe de rezultate, rezervele de
optimizare a acestora.
Aprecierea dinamicii activităţii firmei trebuie să se realizeze ţinând
cont de sfera de cuprindere a elementelor la nivelul produsului sau al
producţiei, în general, precum şi din punctul de vedere al localizării
indicatorului în spaţiu: o verigă organizatorică, o întreprindere, mai multe
întreprinderi sau o anumită piaţă.
Compararea rezultatelor din diverse perioade de timp poate
evidenţia schimbările de strategie ajutând totodată la diagnosticarea
structurală a acestora. Diferenţele care pot apărea din analiza rezultatelor
pe perioade cu niveluri diferite de activitate ne pot oferi indicaţii privitoare
la sensibilitatea faţă de volumul producţiei şi la rolul pe care îl joacă gradul
de utilizare a capacităţii.
Analiza în dinamică utilizează indicii individuali sau sistemul de
indici individuali la nivelul produsului şi sistemul indicilor de grup la
nivelul producţiei marfă, la nivelul producţiei fabricate într-o perioadă de
timp dată sau la nivelul întregii activităţi. La nivel de produs dinamica
diferiţilor indicatori utilizează următoarele relaţii:
x1
Ix  100  indicele individual al indicatorului X exprimat în procente;
x0

 x %  Ix 100  modificarea relativă indicatorului X ;

Folosirea indicilor de grup în caracterizarea aspectelor economice

complexe presupune efectuarea unei analize calitative din care trebuie să
rezulte:
 influenţa factorilor extensivi şi intensivi;
  dacă elementele indicilor sunt însumabile direct sau trebuie
folosite ponderile;
 baza de comparaţie pentru ca indicele să fie corect;
 ponderile care trebuie aplicate;
 relaţia de calcul ce poate fi aplicată.

1.4.6 Analiza factorială

Analiza factorială este utilizată atunci când între factori există relaţii
de raport sau produs şi are ca scop determinarea abaterilor faţă de o
anumită bază de comparaţie, explicarea acestora prin prisma factorilor ce
influenţează cauzele acţiunii lor şi identificarea rezervelor de optimizare a
consumului de resurse, pe total sau pe anumite structuri implicate în
calcul. Legătura directă de condiţionare a factorilor, în forma cea mai
simplă, capătă expresia unei funcţii: Y = f(x).
Esenţa metodei constă în determinarea succesivă a influenţei
fiecărui factor asupra modificării fenomenului analizat, ceilalţi factori
rămânând la valori constante.
Principiile care stau la baza acestei metode sunt următoarele:
 scrierea factorilor în relaţiile de cauzalitate se face în ordinea
condiţionării lor economice, adică întâi factorii cantitativi şi apoi cei
calitativi. Factorii cantitativi exprimă cantitatea (ex: volumul
producţiei), factorii calitativi au aceeaşi esenţă cu fenomenul analizat
dar diferă prin gradul de extensie (ex: fondul de salarii - fenomenul
analizat şi salariul mediu orar - factor calitativ);
 substituirea factorilor se realizează în mod succesiv, începând
cu factorii cantitativi şi terminând cu cei calitativi;
 factorul care a fost substituit anterior rămâne substituit până la
sfârşitul perioadei de analiză şi se ia în calcul la valoarea lui efectivă;
  factorul care nu a fost substituit se ia în calcul la valoarea sa
programată sau din perioada de bază.
Metoda se poate folosi pentru calcularea influenţelor factorilor, în
cazul relaţiei de produs sau raport între factori, când aceştia sunt
exprimaţi, fie în mărimi absolute, fie în mărimi relative (sub formă de
indici).
În cazul relaţiei de produs între factori, exprimaţi în mărimi
absolute, tehnica calculării influenţelor este următoarea:
Presupunem că un fenomen sau un rezultat economic, notat cu R,
este influenţat de trei factori, notaţi cu a, b, c.
Mărimea fenomenului analizat în perioada de bază sau programată
(notată cu R0) şi în perioada efectivă (notată cu R1) va fi:
R0= a0 × b0 × c0; R1= a1 × b1 × c1

Analiza fenomenului economic porneşte de la determinarea

modificării absolute (∆R) şi procentuale (∆R%) care se calculează astfel:
Modificarea absolută:
∆R = R1 - R0 = (a1∙ b1∙ c1) - (a0∙ b0∙ c0)

Modificarea procentuală faţă de R 0 va fi:

R1  R0 R
∆R% =  100 =  100 = I R  100
R0 R0

Influenţa modificării sau variaţiei valorii efective a fiecărui factor

faţă de valoarea programată (sau din perioada de bază) asupra modificării
absolute se stabileşte în mod succesiv, astfel:
∆Ra = (a1∙ b0∙ c0) - (a0∙ b0∙ c0) = R′ - R0
∆Rb= (a1∙ b1∙ c0) - (a1∙ b0∙ c0) = R″ - R′
∆Rc= (a1∙ b1∙ c1) - (a1∙ b1∙ c0) = R1 - R″
Rezultă că: ∆R = ∆Ra + ∆Rb + ∆Rc
 Influenţele exprimate în mărimi relative (sau procentuale) indică
contribuţia fiecărui factor în modificarea procentuală a fenomenului
analizat. Se calculează astfel:
R   R0 R   R  R1  R 
∆Ra% = 100 ; ∆Rb% =  100 ; ∆Rc% = 100
R0 R0 R0

Suma influenţelor factorilor exprimată procentual trebuie să

corespundă cu modificarea procentuală totală a fenomenului studiat.
∆R% = ∆Ra%+ ∆Rb%+ ∆Rc%
Relaţia de produs între factori poate fi scrisa şi sub formă de indici,
i a  ib  i c  .....  i n a1 b1 n
IR = n 1
sau IR =   .......  1 100
100 a 0 b0 n0

IR - indicele rezultatului supus analizei;

ia ib ic.....in - indicii factorilor.
adică:
a1 b
 100; 1 100 etc.
a0 b0

În exemplu, relaţia este compusă din trei factori:

i a  ib  ic  a1 b1 c1 
IR = 2
; IR =     100
100  a 0 b0 c 0 
Calcularea influenţei factorilor asupra modificării indicelui total al
fenomenului analizat se va realiza astfel (indicii factoriali apar sub formă
procentuală):
a b c  a b c 
I R a   1  0  0   100   0  0  0   100  ia  100
i

 a0 b0 c0   a0 b0 c0 

a b c  a b c  i i
I R b   1  1  0   100   1  0  0   100  a b  ia
i

 a0 b0 c0   a0 b0 c0  100

a b c  a b c  i i i i i
I R c   1  1  1   100   1  1  0   100  a b 2 c  a b
i

 a0 b0 c0   a0 b0 c0  100 100

În mod identic se pot considera şi mai mulţi factori.

 Suma influenţelor indicilor factoriali trebuie să corespundă cu
modificarea totală a indicelui:
I R a  I R b  I R c  I R
i i i

Relaţia de produs între factori, exprimaţi în mărimi absolute sau sub

formă de indici, se întâlneşte frecvent în analiza unor indicatori de efect
sau efort, cum ar fi: valoarea producţiei, suma economiilor absolute,
cheltuielile cu materiale, cheltuielile cu salarizarea, etc.
În cazul aplicării metodei substituţiei în lanţ, în formă desfăşurată,
când avem relaţia de raport între factori exprimaţi în mărimi absolute sau
realtive, se pot întâlni două situaţii:
 când factorul cantitativ se găseşte la numărător şi, deci,
substituţia va începe cu numărătorul şi apoi va continua cu numitorul;
 cand factorul cantitativ se găseşte la numitor, iar substituirea va
începe cu acesta şi va continua cu numărătorul.

A) Când factorii sunt exprimaţi în mărimi absolute, iar factorul

cantitativ se găseşte la numărător.
Fie fenomenul economic R, influenţat de doi factori, a şi b, între care
există relaţia de raport:
a a0 a1
R ; R0  ; R1  ;
b b0 b1

Modificarea fenomenului analizat, ∆R, va fi:

a1 a 0
R  R1  R0 = 
b1 b0

Influenţele celor doi factori se stabilesc astfel:

a1 a0
R a    R  R0
b0 b0

a1 a1
R b    R1  R
b1 b0
 Influenţa totală este:
R  R a  R b

B) Cand factorul cantitativ se găseşte la numitorul raportului,

determinarea influenţelor se va face astfel:
a0 a0
R b    R  R0
b1 b0
a1 a0
R a    R1  R
b1 b1

Influenţa totală:
R  R b  R a
În cazul exprimării factorilor ca raport sub formă de mărimi relative
sau indici factoriali, relaţia de raport se prezintă astfel:
ia R a b 
IR   100 sau I R  1   1  1   100
ib R0  a0 b0 

A) Când factorul cantitativ se află la numărătorul relaţiei, influenţele

se stabilesc în felul următor:
 a b    a b  
I R a =  1  0   100   0  0   100  ia  100
i

 a 0 b0    a 0 b0  

 a b    a b   i
I R b =  1  1   100   1  0   100  a  100  ia
i

 a 0 b0    a 0 b0   ib

I R  I R a  I R b
i i

B) Când factorul cantitativ se află la numitorul relaţiei, influenţele se

determină cu ajutorul formulelor:
 a b    a b   100 2
I R b =  0  1   100   0  0   100   100
i

 a 0 b0    a 0 b0   i b

 a b    a b   i 100 2
I R a =  1  1   100   0  1   100  a  100 
i

 a 0 b0    a 0 b0   ib ib
 În cazul exprimării indicatorului sub formă de medie, R , în două
perioade:
Indicele total:
R1
IR   100
R0

IR 
a f  a f
1 1 0 0

f f
1 0

Influenţa nivelurilor individuale:

Ia 
a f  a f
1 1 0 1

a 1 1 f
 100
f f 1 1 a 0 1 f

Influenţa structurii:

If 
a f  a f
0 1 0 0

a 0 1 f

f 1

a 0 1 f

f 0

f 1f 0 a 0 f0 f 0 a 0 f0 f 1

Şi verifică relaţia:
IR = Ia  I f

1.4.7 Metoda balanţieră

Metoda balanţieră se foloseşte în analiza economică pentru

elaborarea programelor privind activitatea curentă şi viitoare a firmelor.
Aplicarea metodei balanţiere este posibilă când între elementele
fenomenului analizat există relaţii de sumă sau diferenţă.
Utilizarea acestei metode urmăreşte asigurarea unui echilibru între
resursele folosite şi necesităţile din cadrul firmei (balanţa consumurilor
materiale, balanţa veniturilor şi cheltuielilor). Acest tip de analiză ne
permite evidenţierea contribuţiei fiecărui element component al
fenomenului analizat asupra modificării fenomenului, explicând pe cât
posibil şi cauzele respectivei modificări.
 Această metodă este aplicabilă numai în cazul unor analize
economico-financiare de tip structural, explicaţia variaţiei fenomenului
economico-financiar supus investigării fiind făcută prin prisma acţiunii
elementelor sale componente care reprezintă o balanţă. Se procedează
astfel:
Considerăm un fenomen sau rezultat economic influenţat de trei
elemente (a, b, c), între care există relaţii de sumă şi diferenţă, adică:
R  abc
R0  a 0  b0  c0

R1  a1  b1  c1

Abaterea efectivă faţă de program sau perioada de bază va fi:

R  R1  R0 = a1  b1  c1   a0  b0  c0 

din care datorită:

R a  a1  a0 ; R b  b1  b0

R c   c1    c0   c1  c0 

din care rezultă:

R  R a + R b + R c
Deci, influenţa fiecărui factor sau element component se determină
ca diferenţă între mărimea efectivă şi cea programată a elementului
respectiv, ţinând seama de semnul său algebric din relaţia de condiţionare.
În procesul de analiză este necesar să se realizeze o interpretare
corectă a influenţelor factorilor, deoarece nu întotdeauna semnul algebric
al influenţei corespunde cu sensul economic al modificării factorilor.
Pentru aceasta, trebuie să se ţină seama de conţinutul fenomenelor
analizate şi de relaţiile de condiţionare dintre factori.
De asemenea, în munca de analiză un aspect important îl constituie
cunoaşterea posibilităţilor de combinare a factorilor, având în vedere
mărimea şi sensul influenţei lor.
 Numărul combinaţiilor posibile între factori, ţinând seama numai de
semnul influenţelor se determină cu ajutorul relaţiei:
x  2n
x - numărul combinaţiilor;
n - numărul factorilor de influenţă
De exemplu, în cazul unui fenomen sau rezultat economic (R)
influenţat de doi factori (a şi b), numărul combinaţiilor posibile între
factori, în funcţie de semnul influenţelor, va fi:
x  22  4
Cele patru variante de combinaţii pot fi:
1) + a şi + b
2) + a şi - b
3) - a şi + b
4) - a şi - b
Cunoaşterea posibilităţilor de combinare a influenţei factorilor
prezintă o mare importanţă în cadrul analizei cu caracter previzional, în
vederea optimizării rezultatelor economico-financiare ale întreprinderilor.

1.4.8 Metoda analizei regresionale

Metoda analizei regresionale se utilizează în cazul în care între

fenomenul analizat şi factorii săi există legături de tip stocastic. Acest tip
de legătură se întâlneşte atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale se obţin mai multe valori pentru variabila
dependentă sau rezultativă eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o
limită minimă şi una maximă.
Deci, legăturile de tip stocastic au un caracter probabilistic (aleator)
şi pot fi exprimate prin diferite funcţii statistico-matematice de tip liniar
sau neliniar (parabolic, hiperbolic, exponenţial, etc.). Particularitatea
acestui tip de legătură constă în faptul că o caracteristică „x” denumită
caracteristică factorială (independentă, exogenă sau cauză) exercită o
anumită influenţă asupra unei alte caracteristici „y” denumită
caracteristică rezultativă (dependentă, endogenă sau efect).
Folosirea metodei analizei regresionale presupune parcurgerea mai
multor etape:
1. Determinarea fenomenului supus analizei - y - şi a factorilor săi de
influenţă, precum şi a legăturilor de cauzalitate dintre aceştia.
2. Alegerea ecuaţiei de regresie care să exprime fidel legătura dintre
factori şi fenomen. Modelele de regresie pot fi unifactoriale (modelul
liniar, hiperbolic, parabolic, exponenţial) sau multifactoriale.
3. Determinarea valorii parametrilor ecuaţiei de regresie.
4. Calculul valorilor teoretice ale variabilei dependente y pentru
fiecare valoare concretă a factorului x, ceilalţi factori fiind consideraţi
constanţi.
Pe baza valorilor teoretice ale ecuaţiei de regresie se pot face
aprecieri cu privire la modificarea şi tendinţa evoluţiei fenomenului
analizat sub influenţa variaţiei factorului determinant, precum şi în
legătură cu existenţa şi direcţia corelaţiei dintre cele două variabile
studiate, în funcţie de mărimea şi sensul coeficientului de regresie.

1.4.9 Metoda ratelor

Utilizarea ratelor în analiza activităţii unei intreprinderi reprezintă

un instrument necesar pentru evaluarea performanţelor şi
disfuncţionalităţilor apărute şi permite realizarea unor studii comparative
în timp şi spatiu determinante în reglarea activităţii.
Rata reprezintă un raport între două mărimi comparabile ce are o
valoare informaţională mai mare decât a fiecărui indicator judecat separat.
In funcţie de conţinutul lor ratele pot fi de structură, de gestiune, de
echilibru, de eficienţă.

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII TEORETICE
PRIVIND ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

1. Elementele necesare realizării diagnosticului economico-financiar sunt:

a) contextul în care firma îşi desfăşoară activitatea;
b) metodele utilizate în analiza diagnostic;
c) instrumentarul utilizat;
d) beneficiarii diagnosticului economico-financiar;
e) comparaţiile internaţionale.
A (a+c+e); B (a+b+c); C(a+b+c+d); D(d+e); E(b+c+e).

2. Analiza punctelor forte şi a punctelor slabe este cunoscută în literatira de

specialitate sub denumirea:
a) metoda celor mai mici pătrate;
b) analiza SWOT;
c) metoda ABC;
d) metoda costului ţintă;
e) metoda globală.

3. Punctele slabe reprezintă:

a) situaţii favorabile existente în mediul în care firma îşi desfăşoară
activitatea;
b) situaţii nefavorabile apărute în mediul ambiant al firmei;
c) limite sau deficienţe care privesc resursele, aptitudinile şi
competenţele şi care aduc prejudicii serioase performanţelor firmei;
d) aptitudini şi avantaje pe care organizaţia le posedă;
e) instrumente de natură logică.

4. Funcţiile diagnosticului economico-financiar sunt:

a) funcţia de verificare a modului de realizare a obiectivelor prestabilite;
b) funcţia de depistare a cauzelor perturbatoare;
c) funcţia furnizoare de informaţii;
d) funcţia de reglare;
e) funcţia comercială.
A(a+b); B(c+d); C(b+c); D(a+b+c+d); E(c+d+e).
5. După nivelul la care se desfăşoară, analiza poate fi:
a) analiza microeconomică;
b) analiză macroeconomică;
c) analizaă dinamică;
d) analiză calitativă;
e) analiza statică.
A(a+b+e); B(c+d+e); C(a+b); D(a+b+c+d+e); E(c+e).

6. După orizontul temporal în care se desfăşoară analiza şi cel al

desf㺪urării fenomenului, analiza se poate clasifica în:
a) analiză cantitativă;
b) analiză post-factum;
c) analiza previzională;
d) analiză calitativă
e) analiză microeconomică.
A(a+b+d); B(b+c); C(a+b+c); D(b+c+d+e); E(b+d).

7. Particularităţile informaţiei care circulă în reţele interconectate sunt:

a) viteza mare de circulaţie şi prelucrare a informaţiei;
b) costul redus al transmiterii datorat tehnologiilor moderne de
telecomunicaţii ce permite accesul liber la informaţie;
c) informaţia poate avea un grad ridicat de perisabilitate;
d) cererea de informaţii a crescut;
e) oferta de informaţii a cunoscut un grad ridicat de specializare.
A(a+b+e); B(c+d+e); C(a+b+c+e); D(a+b+c+d+e); E(d+e).

8. Valoarea netă a unei informaţii este dată de:

a) diferenţa dintre câştigul generat de luarea unei decizii prin utilizarea
informaţiei şi câştigul generat de luarea aceleiaşi decizii, fără însă a
lua în considerare informaţia obţinută;
b) diferenţa dintre valoarea brută şi cheltuielile necesare obţinerii
informaţiei;
c) impactul asupra deciziilor viitoare ale firmei;
d) cererea de informaţii;
e) dezvoltarea tehnologiilor.

9. Informaţia economică reprezintă:

a) un mesaj ce are un caracter de noutate referitor la faptele care au
avut loc, au loc sau vor avea loc atât în interiorul sistemului, cât şi în
afara acestuia;
b) un ansamblu de elemente noi conţinute în semnificaţia unui simbol
sau a unui grup de simboluri;
 c) informaţia care urmează să fie transpusă în mesaj şi să fie
comunicată de către emitentul acesteia;
d) informaţia care este existentă între emitentul şi destinatarul
informaţiei;
e) un ansamblu de indicatori care constituie setul de date necesare
organizării şi conducerii activităţii economice.

10. Informaţia economică, la nivelul unei firme, îmbracă forma de:

a) factor de producţie;
b) resursă intangibilă a firmei;
c) suport în procesele de analiză, decizie şi control;
d) formă specifică de reprezentare, capitalizare şi a cunoaşterii
organizaţionale;
e) mediu al integrării şi operării organizaţionale.
A(a+b+c+d+e); B(a+d+e); C(b+c); D(b+d+e); E(a+e).

11. Firma este un generator de informaţii, informaţii care pot fi grupate

astfel:
a) informaţii despre starea de ansamblu a firmei;
b) informaţii despre activităţile şi proiectele individualizate;
c) informaţii destinate instituţiilor din afara firmei cu atribuţii în
evidenţă, urmărire şi control;
d) informaţii destinate acţionarilor privind activitatea firmei;
e) informaţii destinate potenţialilor clienţi.
A(a+b); B(b+c+e); C(a+b+c+d+e); D(b+c+f); E(b+c+d+e).

12. Caratcteristicile informaţiilor utilizate în procesele decizionale din

cadrul firmelor sunt:
a) utilitatea informaţiei;
b) exactitatea informaţiei;
c) profunzimea informaţiei;
d) operativitatea informaţiei;
e) valoarea şi costul informaţiei.
A(a+b); B(b+c+e); C(a+d+e); D(c+d); E(a+b+c+d+e).

13. Procedura informaţională reprezintă:

a) un ansamblu de elemente prin care se determină modalităţile de
culegere, înregistrare, prelucrare şi transmitere a informaţiilor;
b) un ansamblu de proceduri tehnice;
c) suportul tehnic al sistemului informaţional;
d) ansamblul mijloacelor automatizate de tratare a informaţiilor;
e) ansamblul mijloacelor manuale de tratare a informaţiilor.
14. Sursele de informaţii se grupează în funcţie de domeniul care le
furnizează în:
a) surse de informare la nivel macroeconomic;
b) legislaţia economico-financiară
c) surse de informaţii la nivel microeconomic;
d) planificarea economico-financiară;
e) evidenţa economică
A(a+b+e); B(a+b+c); C(b+d+e); D(c+d); E(e).

15. Desfăşurarea etapizată a activităţii firmei clasifică sursele de informaţii

în:
a) documente de pregătire tehnologică a producţiei;
b) documente privind lansarea producţiei în fabricaţie;
c) documente pentru reflectarea executării şi urmăririi producţiei;
d) documente specifice operaţiilor economice de control şi predare a
producţiei la depozit;
e) alte documente de cheltuieli.
A(a+c+d+e); B(c); C(b+c+d+e); D(a+b+c+d+e); E(a+d+e).

16. Descompunerea sau diviziunea rezultatelor reprezintă:

a) o metodă de culegere a informaţiilor;
b) o metodă prin intermediul căreia colectivitatea cercetată este
despărţită în grupe omogene;
c) o metodă utilizată când între factori există relaţii de raport sau
produs;
d) este o metodă care se foloseşte pentru studierea fenomenelor, a
rezultatelor economice din activitatea unităţilor ce se exprimă cu
ajutorul unor indicatori sintetici rezultaţi prin descompunerea lor în
funcţie de anumite criterii;
e) o metodă utilizată în cazul în care între fenomenul analizat şi factorii
săi există legături de tip stocastic.

17. Diviziunea fenomenelor şi a rezultatelor economice are loc în funcţie

de:
a) timpul de formare a rezultatelor;
b) posibilităţile de obţinere a rezultatelor;
c) locul formării;
d) elementele componente;
e) mărimea rezultatelor.
A(a+b); B(b+c+d); C(a+c+d); D(a+c); E(b+c+e).

18. Funcţiile pe care le îndeplinesc modelele sunt următoarele:

a) funcţia de comunicare;
 b) funcţia de predicţie şi control;
c) funcţia de documentare;
d) funcţia decizională;
e) funcţia de explicare a fenomenului.
A(a+b+c); B(c+d); C(a+c); D(b); E(a+b+c+d+e).

19. Tipurile de modele utilizate în analiza economico-financiară sunt:

a) modele imitative;
b) modele simbolice;
c) modele mixte;
d) modele simplificate;
e) modelele analogice.
A(a+b); B(a+b+e); C(a+e); D(c+d); E(d+e).

20. Comparaţiile, în timp, pot fi între:

a) rezultatele întreprinderii analizate şi costurile medii ale ramurilor;
b) rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei firme;
c) rezultatele efective şi cele programate;
d) rezultatele din perioada curentă şi cele din perioada precedentă
e) rezultatele unor firme cu profil similar din ţară şi din străinătate.
A(a+e); B(a+b+e); C(c+d); D(a+c+d); E(c+d+e).

21. Funcţiile metodei grupării sunt:

a) particularizarea informaţiilor;
b) relevarea tipurilor economice (în cazul în care ele există);
c) sistematizarea datelor individuale;
d) determinarea legăturilor dintre caracteristicile studiate;
e) structurarea colectivităţii în părţi omogene.
A(a+b+c); B(c+d); C(c+d+e); D(b+c+d+e); E(a+b+c+d+e).

22. Determinarea mărimii intervalului de grupare utilizează formula de

calcul:
ci
a) gi  n
 100 ;
c
i 1
i

X max  X min
b) K ;
1  3,222 log N
x
c) I x  1 100 ;
x0
d)  x %  Ix 100 ;
e) K  X max  X min .
23. Analiza calitativă a aspectelor economice privind folosirea indicilor de
grup trebuie să releve:
a) posibilitatea însumării directe a elementelor indicilor sau
utilizarea ponderilor;
b) influenţa factorilor extensivi şi intensivi;
c) ponderile care trebuie aplicate;
d) o bază de comparaţie a indicilor;
e) relaţia de calcul ce poate fi aplicată;
A(a+b+e); B(b+c+d); C(d+e); D(d); E(a+b+c+d+e).

24. Analiza factorială se bazează pe anumite principii:

a) scrierea factorilor în relaţiile de cauzalitate se face în ordinea
condiţionării lor economice;
b) substituirea factorilor se realizează în mod succesiv, începând cu
factorii calitativi şi terminând cu cei cantitativi;
c) factorul care a fost substituit anterior rămâne substituit până la
sfârşitul perioadei de analiză şi se ia în calcul la valoarea lui efectivă;
d) factorul care nu a fost substituit se ia în calcul la valoarea sa
programată sau din perioada de bază;
e) substituirea factorilor se realizează în mod succesiv, începând cu
factorii cantitativi şi terminând cu cei calitativi;
A(a+b+c); B(a+b+c+d); C(b+c+d); D(a+c+d+e); E(b+c+d+e).

25. Metoda substituţiei în lanţ se utilizează când:

a) între factori există relaţia de produs;
b) între factori există relaţia de sumă;
c) între factori există relaţia de diferenţă;
d) între factori există relaţia de raport;
e) între factori există relaţii directe şi indirecte.
A(a+b); B(a+b+c+d); C(a+d); D(e); E(b+c).

26. Metoda balanţieră:

a) este utilizată atunci când între factori există relaţii de raport
sau de produs;
b) se foloseşte în analiza economică pentru elaborarea
programelor privind activitatea curentă şi viitoare a firmelor;
c) este posibilă când între elementele fenomenului analizat există
relaţii de sumă sau diferenţă;
d) urmăreşte asigurarea unui echilibru între resursele folosite şi
necesităţile din cadrul firmei;
e) permite evidenţierea contribuţiei fiecărui element component
al fenomenului analizat asupra modificării fenomenului, explicând
pe cât posibil şi cauzele respectivei modificări.
 A(a+b+d+e); B(b+d+e); C(b+c+d+e); D(a+b+c+d+e); E(a+d+e).

27. Metoda analizei regresionale se utilizează în cazul în care între

fenomenul analizat şi factorii săi există legături de tip stocastic şi
presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) determinarea fenomenului supus analizei - y - şi a factorilor săi de
influenţă, precum şi a legăturilor de cauzalitate dintre aceştia;
b) determinarea modelului xy;
c) alegerea ecuaţiei de regresie care să exprime fidel legătura dintre
factori şi fenomen;
d) determinarea valorii parametrilor ecuaţiei de regresie;
e) calculul valorilor teoretice ale variabilei dependente y pentru fiecare
valoare concretă a factorului x, ceilalţi factori fiind consideraţi
constanţi.
A(a+b+c+d+e); B(a+c+d+e); C(b+c+d+e); D(b+e);E(a+d+e).

28. Ratele se caracterizează prin:

a) sunt instrumente în analiza performanţelor firmei;
b) reprezintă modele economice;
c) au valoare informaţională redusă;
d) reprezintă rapoarte între două sau mai multe mărimi comparabile;
e) pot fi: de structură, de gestiune ,de echilibru, de eficienţă.
A(a+c+d); B(b+c+d); C(c+d); D(a+b+c+d+e); E(a+d+e).
 CAPITOLUL IV
ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE PE
BAZA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICI

4.1. Indicatorii valorici ai activităţii de producţie şi

comercializare. Rapoartele statice şi rapoartele dinamice

Pe parcursul activităţii sale, o firmă include în spectrul activităţilor

proprii, următoarele activităţi de bază:
 cumpărarea de bunuri de producţie necesare activităţii productive;
 vânzarea produselor proprii;
 efectuarea diverselor plăţi;
Cuantificarea activităţii de producţie şi comercializare în practica
economică utilizează un sistem de indicatori economici care, prin conţinut
exercită o anumită putere informaţională. Principalii indicatori utilizaţi
sunt:
Cifra de afaceri (CA) - reprezintă suma veniturilor realizate din
vânzări de bunuri, vânzări de mărfuri, executarea de lucrări şi prestarea de
servicii, mai puţin rebuturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.
Producţia marfă fabricată (Pmf) - caracterizează volumul
rezultatelor activităţii industriale şi include produsele finite,
semifabricatele destinate vânzării, valoarea lucrărilor executate pentru
terţi, valoarea serviciilor prestate.
Valoarea adăugată (Va) - exprimă măsura valorii realizate din
activitatea firmei, respectiv capacitatea acesteia de a produce bogăţie.
Valoarea adăugată netă (Van) - reprezintă valoarea nou creată
într-o perioadă determinată din care se scad amortizările.
Producţia exerciţiului sau producţia globală (Pg) - reprezintă
volumul total al activităţii productive într-o perioadă determinată.
Cuprinde producţia vândută, diferenţele de producţie stocată şi producţia
realizată în scopuri proprii şi capitalizată.
Într-un interval de timp dat, între indicatorii valorici menţionaţi,
trebuie să existe anumite corelaţii, normale din punct de vedere economic
şi care, dacă sunt respectate, asigură bunul mers al procesului economic.
Astfel, se consideră ca fiind normale, următoarele situaţii:
a. I CA  I Pmf

Inegalitatea marchează faptul că dinamica cifrei de afaceri

devansează dinamica producţiei marfă fabricată, ceea ce însemnă că firma
îşi asigură vânzarea producţii fabricate şi diminuează stocurile de produse
finite şi semifabricate.
În cazul unei dinamici asemănătoare a celor doi indicatori se
menţine proporţia imobilizărilor în stocuri.
b. I Pmf  I Pg

În situaţia dată are loc o reducere a stocurilor de producţie

neterminată şi a consumului intern productiv până la limita la care să se
asigure o desfăşurare normală a procesului de producţie.
c. I Va  I Pg

Inegalitatea rezultă din necesitatea reducerii ponderii cheltuielilor

materiale şi, prin urmare, are loc o valorificare superioară a materiilor
prime şi materialelor, şi deci, activitatea productivă adaugă noi valori la
cele existente.
În concluzie, dezvoltarea activităţii productive presupune reducerea
producţiei stocate, scăderea imobilizărilor în producţie neterminată şi a
consumurilor interne, micşorarea ponderii cheltuielilor materiale, ce are
repercusiuni asupra nivelului de rentabilitate a firmei.
Pe baza acestor indicatori, analiza poate fi completată pe baza
rapoartelor statice şi a celor dinamice.
 Analiza rapoartelor statice permite caracterizarea dinamicii
elementelor care diferenţiază aceşti indicatori, spre exemplu raportul
dintre producţia marfă fabricată şi producţia globală caracterizează
evoluţia stocurilor de producţie neterminată şi a consumului intern.
Pe baza indicatorilor valorici se determină următoarele rapoarte
statice:
Nr Raport Perioada precedentă Perioada curentă
crt
Prevederi Realizări
1 CA  Exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite şi a
Pmf altor venituri din activitatea de bază.
 Situaţie favorabilă când valoarea raportului  1.
2 Pmf  Caracterizează evoluţia stocurilor de producţie neterminată şi a
Pg consumurilor interne productive.
 Situaţie favorabilă când valoarea raportului  1.
3 Va  Evidenţiază modificarea ponderii cheltuielilor materiale.
Pg  Situaţie favorabilă când valoarea raportului  1.
Analiza rapoartelor dinamice se realizează pe baza indicilor cu bază
fixă şi caracterizează evoluţia comparativă a indicatorilor valorici faţă de
un anumit criteriu.
Principalele tipuri de rapoarte dinamice sunt:
I CA
1. - reflectă relaţia dintre ritmul vânzărilor şi ritmul de
I Pmf

fabricaţie;
I Pmf
2. - sintetizează legătura dintre ritmul finalizării producţiei şi
I Pg

ritmul volumului total de activitate;

I Va
3. - evidenţiază creşterea sau scăderea gradului de valorificare a
I Pg

resurselor materiale provenite de la terţi.

Situaţia se consideră favorabilă când valorile rapoartelor sunt ≥ 1.
4.2. Analiza producţiei fizice

Producţia fizică este constituită din totalitatea valorilor de

întrebuinţare rezultate din activitatea industrial-productivă.
Prin intermediul acesteia se stabileşte gradul de valorificare a
resurselor materiale. Producţia fizică stă la baza determinării indicatorilor
valorici şi recalculării unor alţi indicatori economici de bază.
Urmărirea operativă a producţiei are în vedere modul de realizare a
programului de fabricaţie pe secţii, echipe, respectiv pe subdiviziuni
organizatorice. Se calculează zilnic şi se cumulează pe luni, trimestre, an.
În urmărirea producţiei fizice se poate utiliza principiul excepţiei, se
urmăresc doar sortimentele la care nu s-a atins nivelul prevederilor sau la
care s-a depăşit o anumită limită (de exemplu 5%).
Programul de fabricaţie trebuie urmărit şi pe perioade de timp mai
mari, producţia fizică centralizată fiind necesară factorilor de decizie.
Pentru caracterizarea îndeplinirii programului de fabricaţie, se pot utiliza:
 indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie;
 coeficientul mediu de sortiment;
 coeficientul de nomenclatură.
Indicii individuali răspund la întrebări precum: în perioada analizată
a fost realizat programul de producţie la toate sortimentele? şi, respectiv
care a fost proporţia de realizare? La nivelul societăţii comerciale, prin
acest procedeu nu se poate forma o imagine sintetică privind gradul de
realizare a programului pe fiecare sortiment.
Se utilizează, în acest scop, coeficientul de sortiment, Ks,
indicator ce are la bază principiul necompensării unor nerealizări la
unele sortimente cu depăşirile înregistrate la alte sortimente. Potrivit
acestui principiu, mărimea maximă a coeficientului mediu de sortiment
este 1. Ks poate lua următoarele valori:
 1. Ks = 1 când:
 programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele, în
proporţie de 100%;
 programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate
sortimentele, indiferent de gradul de realizare.
2. Ks < 1 când:
 programul de fabricaţie nu a fost realizat, atât pe total, cât şi pe
sortimente;
 programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit pe total, dar cel
puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.
Coeficientul mediu de sortiment se poate calcula prin relaţiile
următoare:

1) K S   q min p 0

q p 0 0

2) K S 
 g  i   g 
0 q 0
2
100 100

3) K S  1  
qp
q 0 p0

 q min p 0 - producţia recalculată, în limita prevederilor, stabilită

prin compararea valorilor realizate pe produse cu valorile prevăzute şi

luarea în calcul a nivelului minim (conform principiului neadmiterii
compensărilor) ;
g 0 - ponderea valorică la sortimentele la care nu s-au realizat

prevederile ;
iq - indicele de realizare a prevederilor la sortimentele respective;

g 0 - ponderea valorică a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv,

depăşit programul de fabricaţie;

 qp - suma abaterilor negative pe sortimente ;

 Obiectivele programului de fabricaţie sortimentală sunt :
 determinarea gradului de realizare a programului sortimental pe
produse fizice ;
 localizarea sectoarelor de activitate ;
 formularea măsurilor necesare pentru realizarea producţiei fizice.
Evoluţia coeficientului mediu de sortiment reflectă atât proporţia de
realizare a programului la unele sortimente, cât şi numărul acestora.
Situaţia sortimentală se analizează diferit, spre exemplu, când nu se
realizează programul la un sortiment, dar într-o proporţie mai mare sau
când sunt mai multe sortimente sub limita prevederilor din program.
Pentru urmarirea acestor asprecte, se recomandă ca analiza ce are la
bază coeficientul mediu de sortiment să fie completată cu coeficientul de
nomenclatură (Kn), calculat astfel :
n
Kn  1
N
n - numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul;
N - numărul total al poziţiilor programate.

4.2.1 Modalităţi de analiză a structurii producţiei

Programul de producţie pe sortimente este realizat în proporţii

diferite, ceea ce conduce la modificări în structura producţiei, respectiv
modificări în ponderile pe care le deţin diferitele sortimente din
nomenclatorul de fabricaţie.
Procedeele specifice de analiză a structurii producţiei sunt:
 ponderile (greutăţile specifice);
 coeficientul mediu de structură.
 Factorii decizionali la nivel microeconomic trebuie să cunoască
modificarea structurii, condiţiile în care s-a produs şi efectele modificării
structurii producţiei.
Caracterizarea structurii producţiei se poate realiza cu ajutorul
coeficientului mediu de structură, care se determină astfel :
K st  100   g 

K st - coeficientul mediu de structură

g - modificarea ponderii fiecărui sortiment (produs).

Un alt model are la bază relaţia:

Productia efectiv executatã în contul structurii prevãzute
K st 
Productia efectiv recalculat ă
Acest model presupune următoarele etape:
a. Recalcularea producţiei realizate, conform structurii prevăzute. Se
calculează prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la
valoarea efectivă realizată sau înmulţirea producţiei prevăzute pe
fiecare sortiment cu indicele mediu de realizare a programului de
producţie.
b. Producţia executată în contul structurii prevăzute se determină
prin compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu cea
recalculată, luându-se în calcul valoarea minimă.

Valoarea maximă a coeficientului de structură este 1 şi evidenţiază

realizarea structurii sortimentale conform programului.
Coeficientul de structură şi coeficientul de sortiment pot fi analizaţi
în corelaţie, compararea valorilor acestora ducând la următoarele situaţii:

a. Ks < 1; Kst = 1; Iq < 100

 Este o soluţie teoretică ce semnifică faptul că programul de producţie
nu a fost realizat la toate sortimentele, în aceeaşi proporţie.
i1 = i2 =…..in =IQ < 100
b. Ks = 1; Kst = 1; Iq ≥ 100
Acest caz este o soluţie teoretică şi evidenţiază că programul de
producţie s-a realizat la toate sortimentele în aceeaşi proporţie.
i1 = i2 =…..in =IQ
c. Ks < 1; Kst < 1; Iq ≥ 100
În acest caz programul de fabricaţie nu s-a îndeplinit la cel puţin un
sortiment, iar proporţiile de realizare diferă de la un sortiment la altul.
d. Ks = 1; Kst < 1; Iq > 100
În această situaţie programul de producţie a fost realizat şi/sau
depăşit la toate sortimentele dar în proporţii diferite.

4.2.2 Analiza calităţii produselor şi serviciilor

Eforturile continue ale firmelor de a-şi spori eficienţa au dus la o

abordare din punct de vedere financiar a problemelor legate de calitatea
produselor şi serviciilor.
Pentru a avea succes, o întreprindere trebuie să aducă pe piaţă
produse sau servicii care au o necesitate, o utilitate sau un scop bine
definit, satisfac aşteptările clientului, sunt produse în conformitate cu
standardele şi specificaţiile aplicabile şi sunt furnizate la un cost ce va da
posibilitatea firmei să obţină un anumit profit.
Pentru a-şi atinge obiectivele, trebuie să organizeze factorii tehnici,
administrativi şi umani, astfel încât să aibă loc reducerea, eliminarea şi, cel
mai important, prevenirea deficienţelor calitative.
Introducerea în vânzare a unor produse ce au o calitate
necorespunzătoare determină o creştere a costurilor suportate de client din
cauza defectelor apărute la produse după cumpărarea acestora, ceea ce
determină pentru firma producătoare deteriorarea imaginii sale,
diminuarea nivelului vânzărilor şi, implicit a cotei de piaţă.
Aşadar, există părerea larg răspândită potrivit căreia îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor determină îmbunătăţirea poziţiei firmei pe
piaţă şi creşterea marjelor de profit. În acest scop este necesară
implementarea şi dezvoltarea unui sistem de conducere a calităţii în scopul
realizării obiectivelor definite de politica în domeniul calităţii a unei firme,
care trebuie corelat cu necesităţile şi aşteptările clientului, dar servind în
acelaşi timp la protejarea intereselor companiei.
Sistemul calităţii trebuie aplicat tuturor activităţilor ce au legătură cu
determinarea calităţii unui produs sau serviciu şi cuprinde toate fazele de
la identificarea iniţială până la satisfacerea finală a cerinţelor şi aşteptărilor
clientului. Impactul calităţii asupra profitului este semnificativ mai ales pe
termen lung şi de aceea este important ca eficienţa unui sistem al calităţii
să fie măsurată în termeni economici.
Calitatea produselor şi serviciilor reprezintă rezultatul unor
proprietăţi care le fac capabile să satisfacă anumite nevoi.
Pentru analiza şi aprecierea calităţii, caracteristicile produselor se
pot diviza astfel:
 caracteristici tehnice;
 caracteristici estetice;
 caracteristici economice;
 caracteristici de utilizare (fiabilitate, mentenabilitate, caracteristici
ergonomice);
 caracteristici sociale.
Aceste caracteristici sunt evidenţiate de surse informaţionale ca:
programe de producţie defalcate pe calităţi, standarde, caiete de sarcini,
norme tehnice, fişe tehnologice, certificate de calitate, etc.
 Sarcina analizei calităţii serviciilor şi producţiei constă în
determinarea indicatorilor de calitate în dinamică şi faţă de program, în
calculul efectelor economico-financiare ale îmbunătăţirii calităţii
produselor şi serviciilor.
Modalităţile de caracterizare a calităţii produselor şi serviciilor sunt
următoarele:
a) Parametrul echivalenţei tehnice. Prin intermediul acestui
coeficient, proprietăţile calitative ale unui produs sunt reduse la
una singură, şi anume aceea care îl interesează pe beneficiar.
b) Parametrul de exploatare. Se utilizează în cazul produselor
complexe şi presupune desfăşurarea mai multor etape:
 determinarea listei însuşirilor calitative;
 stabilirea gradului de importanţă a fiecărei însuşiri calitative;
 alocarea unui anumit număr de puncte fiecărei însuşiri;
 determinarea parametrului de exploatare după relaţia

P
 g  i 
100
g - ponderea fiecărei însuşiri calitative;

i - numărul de puncte al însuşirii calitative.

c) Parametrul calităţii medii - Se determină în cazul produselor şi
serviciilor diferenţiate pe clase de calitate.

K
 qK sau K
 gK
q 100

q - cantitatea din fiecare clasă de calitate;

g - ponderea produsului dintr-o anumită clasă de calitate în totalul

producţiei;
K - cifra care indică calitatea pe clase (I, II, III) sau coeficientul de
echivalenţă.
 Coeficientul mediu de calitate se poate determina şi cu ajutorul
indicilor de echivalenţă pe baza relaţiei:

K
 qic
q
ic - indici de echivalenţă pe clase.

K 1  K 0 înseamnă îmbunătăţirea calităţii.

Coeficientul mediu de calitate trebuie să înregistreze valori apropiate
de 1 (clasa I de calitate).
d) Procedeul preţului mediu, în care preţurile sunt diferenţiate pe
calităţi. Creşterea preţului mediu este rezultatul modificării
structurii producţiei, în favoarea produselor de calitate superioară,
al căror preţ cu ridicata este mai mare. Modelul preţului mediu
este:
p  g p

g - ponderea produselor pe clase de calitate în totalul producţiei;

p - preţul de vânzare pe clase de calitate.

Când p1  p 0 se asistă la o îmbunătăţire a calităţii producţiei faţă de

perioada precedentă, în care :
p1 = preţul mediu al perioadei curente

p 0 = preţul mediu al bazei de comparaţie.

e) Alte procedee:
- dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ca
indicator ponderea produselor refuzate din totalul produselor;
- dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, folosindu-se
numărul de reclamaţii, valoarea produselor reclamate, numărul de
reclamaţii la 1000 livrări;
 - indicatorii tehnico-economici specifici fiecărei ramuri (viteza de
lucru, puterea maşinilor, consumul de materii prime în procesul de
exploatare).
Identificarea abaterilor de la calitatea programată trebuie realizată la
timpul şi la locul producerii abaterilor, evitându-se astfel propagarea în
continuare a deficienţelor respective.
Principalele căi de creştere a calităţii trebuie să vizeze:
 asimilarea de noi produse cu nivel tehnic-calitativ superior celor
existente;
 reproiectarea şi modernizarea produselor prin introducerea
progresului tehnic la nivel mondial;
 aprovizionarea cu materii prime de calitate superioară;
 reparaţii capitale de calitate;
 ridicarea calificării forţei de muncă.
Relaţia calitate - cost - profit poate fi urmărită prin intermediul
bilanţului calităţii. Acesta cuprinde:
- în activ - efectele economice ale calităţii ;
- în pasiv - costurile calităţii, plus pierderile determinate de
noncalitate.
În activul bilanţului calităţii, efectele se urmăresc la producător şi
utilizator, iar în pasiv, costurile calităţii se referă la :
 costurile formării şi asigurării calităţii (proiectare şi reproiectare de
produse noi);
 costurile evaluării calităţii cu procesul realizării ei (cheltuieli
generale de C.T.C.);
 costurile refacerii calităţii (cheltuieli cu remedieri, pierderi din
rebuturi, bonificaţii acordate pentru stingerea reclamaţiilor).
4.2.3.Analiza ritmicităţii activităţii de producţie

Asigurarea ritmicităţii procesului de producţie are consecinţe

pozitive asupra tuturor indicatorilor cantitativi şi calitativi ce
caracterizează activitatea economico-financiară a unităţilor.
Analiza ritmicităţii are menirea să precizeze cauzele nerespectării
ritmicităţii, consecinţele economice ale acesteia şi stabilirea programelor
care să contribuie la reglarea ritmicităţii.
Caracterizarea ritmicităţii fabricării producţiei, se poate realiza prin
folosirea mai multor procedee:
- indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp;
- coeficientul de ritmicitate;
- coeficientul de aritmicitate;
- coeficientul de variaţie.
a. Structura producţiei pe diviziuni de timp se determină raportând
valoarea producţiei fabricate sau realizate pe diferite diviziuni de
timp (zile, decade, luni, trimestre) la valoarea totală a producţiei
din perioada analizată :
qi
gq %  n

q
i 1
i

qi - volumul producţiei pe o diviziune de timp (o decadă, de exemplu)

la produsul “i”;
n

q
i 1
i - volumul total al producţiei din perioada analizată (o lună, de

exemplu) la produsul “i”.

Modificările intervenite în structura producţiei pe diviziuni de timp,
g q % , se stabilesc ca diferenţă între greutatea specifică efectivă şi cea

programată (sau din perioada trecută).

 g q %  g q1 %  g q0 %

Dacă ponderea efectivă, g q % , este egală cu cea programată, g q % , pe

1 0

diferite diviziuni de timp, înseamnă că s-a respectat ritmicitatea

programată.
b. Indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp, poate
caracteriza ritmicitatea producţiei pe intervale mai scurte de timp
(zile, săptămâni, decade, luni). Pentru stabilirea indicelui de
realizare a programului de producţie pe diferite diviziuni de timp şi
a modificărilor sale, se procedează astfel:
Indicele produsului pe o perioadă:
q1
i qt 
q0

Modificarea relativă:
iqt  iqt  100

i q - indicele de dinamică a programului de producţie pe diferite

diviziuni de timp;
q ti şi qt0 - cantităţile realizate în perioada de timp t i şi t 0 .

c. Coeficientul mediu de ritmicitate se determină prin formula:

Productia obtinuta în contul ritmicitat ii programate

Kr 
Productia sau desfacerea recalculat a in functie de ritmicitat ea programata

K r - coeficientul mediu de ritmicitate ;

Coeficientul mediu de ritmicitate poate fi egal sau mai mic decât 1
sau 100 ( K r  1 ). Desfăşurarea unei activităţi ritmice are loc atunci când
coeficientul mediu de ritmicitate este egal cu 1. Cu cât mărimea acestui
coeficient este mai mică decât 1, cu atât se accentuează fenomenul de
neritmicitate.
 d. Coeficientul mediu de aritmicitate, K n , se determină ca diferenţă
între 1 şi coeficientul mediu de ritmicitate.
K n  1 K r
e. Coficientul de variaţie este un raport între abaterea medie pătratică
a producţiei pe diferite diviziuni de timp  q  şi mărimea medie a

 
producţiei q t din perioada analizată:

 q 
n
2
i  qi fi
i 1
n

q f
i 1
i

K v  100  100
qt qt

Coeficientul de variaţie se foloseşte mai ales pentru aprecierea

ritmicităţii producţiei pe perioade de timp mai scurte şi poate fi cuprins
între 1>KV>0. Cu cât acest coeficient se apropie de zero, cu atât avem de-a
face cu o ritmicitate mai bună şi invers. Se poate calcula KV programat sau
efectiv şi apoi se compară.
Nerespectarea ritmicităţii fabricării şi realizării producţiei are
consecinţe negative asupra activităţii economico-financiare a unităţilor,
cum ar fi:
- crearea stocurilor mari, nejustificate de produse finite;
- diminuarea calităţii producţiei realizate;
- apariţia rebuturilor în procesul de producţie;
- creşterea costurilor de producţie, deoarece munca în asalt duce la
cheltuieli mai mari;
- creşterea suplimentară a volumului de active circulante, datorită
încetinirii vitezei de rotaţie a activelor circulante;
- folosirea neraţională a forţei de muncă;
- uzura prematură a mijloacelor fixe, ca urmare a suprasolicitării
acestora în perioadele de asalt;
 - diminuarea profitului unităţilor ca urmare a reducerii calităţii şi
creşterii costului.
Pentru reglarea ritmicităţii producţiei şi desfacerii, este necesară
luarea unor măsuri în funcţie de cauzele care au generat aritmicitatea, cum
ar fi:
- aprovizionarea la timp cu materii şi materiale în cantităţi şi calităţi
corespunzătoare;
- asigurarea unităţilor economice cu forţă de muncă, cu mijloace fixe
necesare, precum şi utilizarea lor raţională;
- îndeplinirea integrală şi la termen a programelor de investiţii;
- repartizarea uniformă a programelor de producţie pe diviziuni de
timp;
- eliminarea locurilor înguste prin organizarea mai bună a producţiei
sau realizarea de noi capacităţi suplimentare;
- sincronizarea activităţii de aprovizionare cu cea de fabricaţie şi
realizare a producţiei.

4.3.Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor realizate din

operaţiuni comerciale efectuate de o firmă într-o perioadă de timp.
În cifra de afaceri nu se includ veniturile financiare şi extraordinare.
În determinarea cifrei de afaceri se iau în considerare vânzările de
bunuri, contravaloarea lucrărilor executate şi a serviciilor prestate, alte
venituri.
Fiecare agent economic vizează o creştere a cifrei de afaceri, fie în
scopul realizării unui profit cât mai mare, fie a unuia moderat dar cu grad
de certitudine ridicat, prin urmare, multe firme îşi diversifică oferta având
o structură variabilă a veniturilor.
 Prin analiza cifrei de afaceri se urmăreşte obţinerea informaţiilor
legate de locul şi poziţia pe piaţă a firmei respective, capacitatea firmei de
a-şi diversifica activităţile şi de a se autofinanţa, performanţele economice,
principalele surse de venituri din ultimii ani şi stabilitatea lor, evoluţia
previzibilă a acestor surse în viitorul apropiat.
De analiza cifrei de afaceri sunt interesaţi managerii firmei,
concurenţii, potenţialii investitori, băncile, etc.
Se poate spune că cifra de afaceri poate fi caracterizată de o serie de
indicatori:
 Cifra de afaceri totală (CAt) - se determină însumând totalitatea
veniturilor obţinute din activităţile unei firme.
 Cifra de afaceri netă (CAn) - este formată din producţia vândută,
veniturile din vânzări de mărfuri şi veniturile din subvenţii de
exploatare aferente vânzărilor.
 Cifra de afaceri medie ( CA ) - reprezintă raportul dintre cifra de
afaceri (CA) şi volumul fizic al vânzărilor (Q).
CA
CA 
Q

 Cifra de afaceri marginală (CA mg) - arată modificarea veniturilor ca

urmare a modificării cu o unitate a volumului producţiei.
CA
CAmg 
Q

 Cifra de afaceri minimă (CAmin) - reprezintă punctul în care firma

poate să înceapă să obţină profit, şi la care îşi acoperă cheltuielile
pe baza încasărilor.
Cf
CAmin 
Cv
100 
CA
4.3.1. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri

În analiza evoluţiei cifrei de afaceri se utilizează mărimile de

dinamică ( indici, ritmuri de creştere).
Indicii caracterizează evoluţia cifrei de afaceri la modul general, iar
mărimile relative arată procentul de creştere a cifrei de afaceri faţă de
anumite criterii.
Analiza se face pe parcursul mai multor perioade şi permite
stabilirea modului cum evoluează activitatea întreprinderii: creştere,
stabilitate, regres.
În perioada actuală, când inflaţia chiar dacă este moderată, îşi face
simţită prezenţa, este necesară luarea în consideraţie a ratei inflaţiei,
situaţie în care indicele cifrei de afaceri se calculează astfel:
1
CA1 
1  ri
I CA  100
CA0

În situaţia în care ICA > 100 activitatea firmei se află în creştere şi se

caracterizează prin performanţă economică.
Când ICA < 100, situaţia este nefavorabilă, activitatea firmei aflându-
se în declin.
Analiza structurală a cifrei de afaceri se bazează pe împărţirea
vânzărilor totale ale firmei în funcţie de diverse criterii: produse, clienţi
activităţi, pieţe de desfacere şi permite luarea unor măsuri care să conducă
la creşterea rezultatelor economice. Informaţiile furnizate de analiza
structurală sunt numeroase şi se referă la aspecte legate de modificări ale
ponderii deţinute de diferite produse în totalul cifrei de afaceri, eficienţa
campaniilor de promovare, ierarhizarea clientelei, eficacitatea reţelelor de
distribuţie în diferite zone geografice, etc.
Modalităţile de analiză structurală sunt:
  mărimile relative de structură:
CAi
g 100
 CA
 coeficientul de concentrare Gini-Struck (G)

n g i  1
2

G , 0 < G < 1.
n 1
gi = ponderea activităţii “i” în cifra de afaceri;
n = numărul de termeni ai seriei.
În analiza coeficientului de concentrare se poate aprecia că dacă G ia
valori apropiate de 1, în structura activităţii firmei există un număr mic de
produse care contribuie în cea mai mare parte la realizarea cifrei de afaceri,
dacă G tinde către 0, există o distribuţie aproximativ egală a vânzărilor pe
structurile implicate în analiză.
 indicele Herfindhal (H)
n
H   g i2
i 1

gi = ponderea activităţii “i” în cifra de afaceri;

n = numărul de termeni consideraţi.
În cazul în care acest coeficient ia valoarea 1, înseamnă că cifra de
afaceri a firmei este compusă din vânzările unui singur produs.
1
Dacă valoarea coeficientului este egală cu înseamnă că în totalul
n
cifrei de afaceri, vânzările sunt repartizate în proporţii egale între produse.
 metoda ABC - ierarhizează în ordine descrescătoare vânzările
realizate de către principalii clienţi, pe produse, pe furnizori,
determinându-se ulterior valoarea cumulată a cifrei de afaceri.
Produsele comercializate contribuie în mod diferit la realizarea cifrei
de afaceri, distingându-se trei grupe de produse, după cum urmează:
  grupa A, în care 10 - 15% din numărul total de produse participă la
realizarea a 60 - 70% din cifra de afaceri;
 grupa B, în care 25 - 30% din numărul total de produse participă la
realizarea a 25 - 30% din cifra de afaceri;
 grupa C, în care 65 - 70% din numărul total de produse participă la
realizarea a 10 - 15% din cifra de afaceri;
În urma acestei grupări, se poate trasa curba teoretică a cifrei de
afaceri.

Grafic nr 1 - Curba teoretică a cifrei de afaceri

Dacă se clasifică produsele în funcţie de viteza de rotaţie şi de marja
comercială, se poate spune că la nivelul grupei A sunt produse cu rotaţie
mare şi cu marjă comercială redusă.
Produsele grupei B au o rotaţie şi o marjă comercială medie, iar cele
ale grupei C au o rotaţie mică şi marjă comercială mare.
 Curba reală rezultată din analiza la nivelul unei firme, poate să fie
situată fie deasupra, fie sub curba teoretică. În situaţia în care curba reală
se situează deasupra celei teoretice, în structura cifrei de afaceri, produsele
grupei A sunt preponderente şi sortimentul este redus.
Când evoluţia curbei reale se situează sub curba teoretică, firma are
la vânzare un sortiment larg, cu produse aparţinând grupelor B şi C.
Realizarea metodei ABC presupune parcurgerea următoarelor etape:
- ierarhizarea produselor în ordine descrescătoare din punct de
vedere al vânzărilor;
- calcularea vânzărilor cumulate;
- identificarea grupelor de semnificaţie;
- realizarea graficului ce cuprinde curba teoretică şi cea reală;
- analiza şi interpretarea rezultatelor;
- elaborarea măsurilor în vederea eficientizării activităţii.

4.3.2.Analiza factorială a cifrei de afaceri

Analiza factorială a cifrei de afaceri urmăreşte identificarea şi

cuantificarea factorilor care o influenţează în vederea elaborării măsurilor
care duc la corectarea aspectelor negative apărute în activitatea firmei.
Există un număr mare de modele de analiză factorială a cifrei de
afaceri:
a) analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu numărul de salariaţi (L),
productivitatea muncii (Pmf) şi gradul de valorificare a producţiei
(g). Relaţia de calcul este următoarea:
Pmf CA
CA  L    L  WL  g
L Pmf

Analiza începe cu numărul mediu de salariaţi (L) - factor cantitativ,

se continuă cu productivitatea muncii - factor calitativ esenţial, intensiv,
care are o contribuţie majoră la realizarea cifrei de afaceri şi cu gradul de
valorificare a producţiei marfă fabricată, care exprimă capacitatea
structurilor comerciale ale firmei de a valorifica ceea ce s-a realizat în
procesul productiv.
Modelul multiplicativ poate fi extins prin implicarea în analiză a
altor trei factori care influenţează productivitatea medie a muncii, şi
anume:
 Mf 
 gradul de înzestrare tehnică a muncii   , acţionează asupra
 L 
realizării mecanizate, automatizate a diferitelor operaţiuni din
cadrul procesului productiv;
 ponderea mijloacelor fixe productive în totalul mijloacelor fixe
 Mfp 
  , evidenţiază rolul dotărilor cu caracter productiv asupra
 Mf 
procesului muncii;
 Pmf 
 randamentul mijloacelor fixe productive   , demonstrează
 Mfp 
capacitatea acestora de a participa în procesul productiv, având ca
rezultat bunuri destinate vânzării.
Pmf CA Mf Mfp Pmf CA
CA  L    L   
L Pmf L Mf Mfp Pmf
b) Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi
cererea de mărfuri.
Principalele elemente care determină volumul de activitate şi care
dimensionează mărimea cifrei de afaceri sunt:
 capacitatea de producţie care reprezintă producţia maximă de o
anumită structură şi calitate care ar putea fi obţinută într-o
anumită perioadă în condiţiile utilizării normale a capitalului fix
productiv;
  resursele (materiale, umane, financiare, informaţionale) ce
reprezintă ansamblul elementelor utilizate în procesul productiv;
 cererea de produse care reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care
consumatorii doresc să o achiziţioneze.
Se utilizează o serie de indicatori:
- gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Gp):
Pmf
Gp   100
Kp
Pmf = Producţia marfă fabricată

Kp = Capacitatea de producţie

- gradul de satisfacere a cererii estimate (Gc) :

CA
Gc   100
Ce
Ce = Cererea estimată
- gradul de valorificare a producţiei marfă fabricată (Gmf) :
CA
Gmf   100
Pmf
Analiza acestor indicatori este utilă mai ales dacă ea se realizează în
dinamică.
În fundamentarea cifrei de afaceri trebuie avute în vedere, pe lângă
cauzele interne şi piaţa şi concurenţa.
În studiile economice este necesară realizarea a două tipuri de
analize:
 analiză cantitativă a producţiei şi desfacerii - se determină
posibilitatea de absorbţie de către piaţa produselor firmei;
 analiza calitativă - în care se urmăreşte obţinerea de informaţii
asupra gusturilor şi preferinţelor consumatorilor.
Segmentarea pieţei apare ca urmare a insuficienţei informaţiilor
legate de aprecierea generală a pieţei şi reprezintă evidenţierea raportului
dintre volumul vânzărilor proprii şi volumul total al vânzărilor pe o
anumită piaţă.
Segmentarea pieţei foloseşte indicatorul cotă globală de piaţă (Cp)
şi reprezintă un raport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) şi
totalul vânzărilor produsului respectiv (V).
n

Vp
g i  cp
Cp   Vp  V  Cp  V  i 1

V 100
g i - structura vânzărilor pe zone;

cp - cota de piaţă pe zone.

Prin urmare, influenţa interdependenţelor dintre vânzările totale,

cota de piaţă şi structura pieţelor asupra evoluţiei vânzărilor proprii poate
fi pusă în evidenţă prin intermediul: modificării vânzărilor totale, a
structurii vânzărilor pe zone şi a cotelor de piaţă pe zone.
Piaţa produsului trebuie analizată în funcţie de mai mulţi factori:
conjunctura economică, politică, socială, structura demografică,
particularităţile social-economice, conjunctura internaţională.
c) Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu preţurile unitare de vânzare
(factorul calitativ) şi cantităţile vândute din fiecare produs (factorul
cantitativ).
Determinarea sensului influenţei şi mărimii influenţelor exercitate
de cei doi factori are ca scop orientarea politicilor comerciale ale firmei în
raport cu cele ale concurenţei.
n
CA   qi  pi
i 1

n n
CA   qi1  pi1   q i0 pi0
i 1 i 1

din care:
- datorită modificării cantităţilor vândute:
 n n
CAqi   qi1 pi0   q i0 pi0
i 1 i 1

- datorită modificării preţurilor:

n n
CApi   qi1  pi1   q i1 pi0
i 1 i 1

Modelul de analiză poate fi aplicat unei producţii eterogene, dar şi

unei producţii omogene, caz în care poate fi determinată separat şi
influenţa structurii producţiei, astfel:
1) modificarea volumului fizic al producţiei:
n n
CAq   qi1 pi0   qi0 pi0
i 1 i 1

2) modificarea structurii producţiei vândute:

n n
CAq   qi1 pi0   qi0 pi0
i 1 i 1

q i0 pi0
pi0  i 1
n

q i 1
i0

Modificarea volumului producţiei este influenţată de o serie de

factori, cum ar fi :
 modificarea cererii pe categorii de produse ;
 existenţa produselor de substituţie ;
 modificarea concurenţei ;
 modificarea preţurilor de vânzare faţă de valorile medii ale
sectorului de activitate ;
Modificarea preţului poate fi justificată în sensul creşterii acestuia,
prin creşterea calităţii produselor, sau prin dobândirea unei poziţii
privilegiate pe piaţă şi nejustificată, prin creşterea consumurilor specifice
în urma utilizării neadecvate a factorilor de producţie.
 Cifra de afaceri, ca rezultat al celor doi factori, poate fi mărită prin
diferite căi:
 creşterea calităţii produselor conform standardelor internaţionale
de calitate;
 dezvoltarea serviciilor suplimentare;
 dezvoltarea unui sistem de fidelizare a clienţilor;
 reducerea preţurilor prin utilizarea mai bună a factorilor de
producţie fără afectarea calităţii produselor;
 dezvoltarea activităţilor de cercetare a pieţei şi a activităţilor
promoţionale;
 creşterea şi îmbunătăţirea ofertei.

4.4.Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată reprezină unul dintre cei mai importanţi

indicatori ce reflectă performanţele unei firme şi exprimă dimensiunea
valorii realizate în activitatea firmei, respectiv plusul de valoare (de
bogăţie), ca urmare a utilizării eficiente a potenţialului de care dispune
aceasta, peste valoarea consumurilor provenite de la terţi.
Indicatorul valoarea adăugată este utilizat atât pentru caracterizarea
activităţii economico-financiară a unei firme, a activităţii de ramură sau a
economiei naţionale şi are rol atât în stimularea agenţilor economici pentru
reducerea consumurilor intermediare, cât şi în determinarea indicatorilor
de eficienţă şi este folosită în diversele analize la nivelul firmei, în
elaborarea studiilor de fezabilitate, de către personalul firmei, acţionari,
instituţiile statului, instituţiile financiare.
Determinarea valorii adăugate utilizează două metode:
a) Metoda de repartiţie (directă), pe baza căreia în calculul valorii
adăugate se însumează următoarele elemente:
 - cheltuielile cu personalul (salarii, indemnizaţii, prime,
sporuri, compensaţii, impozite pe salarii, contribuţii privind
asigurările şi protecţia socială);
- amortizări;
- impozite şi taxe;
- provizioane;
- cheltuieli financiare;
- rezultatul exploatării.
Elementele valorii adăugate corespund de fapt remunerării,
salariaţilor, acţionarilor, instituţiilor care acordă credite, etc.
b) Metoda diferenţei, care presupune diminuarea producţiei
exerciţiului cu acele consumuri intermediare provenite de la terţi.
Relaţia de calcul este diferită pentru firmele cu activitate
industrială (1) şi firmele cu o activitate de comerţ (2).
VA  PB  Ci (1)
VA  PB  MC   Ci (2)
PB - producţia brută;
Ci - consumul intermediar = valoarea tuturor bunurilor (cu excepţia
bunurilor de capital fix) şi a serviciilor consumate pentru realizarea altor
bunuri şi servicii;
MC - marja comercială = diferenţa dintre valoarea mărfurilor vândute şi
costul de cumpărare al mărfurilor vândute.
Modalităţi de analiză:
A. Analiza structurii şi dinamicii valorii adăugate.
Analiza structurală a cifrei de afaceri se poate realiza cu ajutorul
metodei balanţiere, informaţiile necesare putând fi structurate astfel:
1. cheltuieli cu salariile personalului;
2. cheltuieli privind asigurările şi protecţie socială;
3. cheltuieli cu personalul (1 + 2 = 3)
 4. cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
5. cheltuieli cu impozite, taxe, vărsăminte asimilate (exclusiv
impozitul pe profit);
6. cheltuieli privind dobânzile;
7. rezultatul exploatării recalculat (exclusiv cheltuielile financiare cu
dobânzile şi rezultatul din alte operaţiuni decât cifra de afaceri);
8. valoarea adăugată (3 + 4 + 5 + 6 + 7).
Metoda balanţieră permite analiza elementelor componente ale
valorii adăugate, în vederea aprecierii variaţiei şi contribuţiei fiecărui
element la ansamblul general.
Analiza în dinamica valorii adăugate utilizează modificările absolute,
indicii, ratele valorii adăugate. Se pot determina indici, atât la nivelul
fiecărui element component, cât şi la nivelul întregii valori adăugate. Prin
compararea indicilor elementelor cu indicele volumului total de activitate,
rezultă aspecte legate de eficienţa activităţii firmei.
Ratele valorii adăugate pot fi enunţate astfel:
 rata medie a valorii adăugate - evidenţiază modul cum firma
contribuie la realizarea produsului finit:
VA
a. RVA   100 (gradul deintegrare pe verticală)
CA
VA
b. RVA   100
PG
 ratele de remunerare ale valorii adăugate (ratele de structură)
servesc la efectuarea de comparaţii între sectoare şi între perioade
şi se determină prin raportarea fiecărui element la totalul valorii
adăugate.
a. rata de remunerare a personalului
Salarii  participat ii
Rp   100
VA
b. rata de remunerare a statului
 Im pozite  taxe
Rs   100
VA
c. rata de remunerare a creditorilor
Dobanzi
Rc   100
VA
d. rata de remunerare a acţionarilor
Dividende
Ra   100
VA
e. rata de remunerare a firmei
PFnet
Ri   100
VA
f. rata de remunerare a capitalului tehnic
Amortizarea
Rca   100
VA

B. Analiza factorială a valorii adăugate

Factorial, valoarea adăugată se poate analiza pe baza următoarelor
modele:
 Ci   Ci 
VA  PB  Ci  PB1    T  W 1  
 PB   PB 
PG VA
VA  L    L  W  va
L PG
Prin analiza facorială se urmăreşte determinarea modificării valorii
adăugate faţă de valoarea din baza de comparaţie, determinarea
contribuţiei modificării factorilor de influenţă şi identificarea măsurilor de
redresare a activităţii economice.
Schema factorială pentru primul model este următoarea:
 ∆ VA PB(T)

∆ VAPB

∆ VAPB(W)
∆ VA
∆ VACi

Fig. nr. 4.1. Schema factorială a valorii adăugate

 CAPITOLUL IV
ANALIZA ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE PE
BAZA PRINCIPALILOR INDICATORI ECONOMICI

1. Activităţile de bază desfăşurate la nivelul unei firme pot fi:

a) participarea la diverse licitaţii;
b) cumpărarea de bunuri de producţie necesare activităţii productive;
c) efectuarea de donaţii;
d) vânzarea produselor proprii;
e) efectuarea diverselor plăţi.
A(a+b+c+d+e); B(b+d+e); C(a+c+e); D(b+c+d+e); E(a+e).

2. Producţia marfă fabricată se caracterizează prin:

a) exprimă măsura valorii realizate din activitatea firmei, respectiv
capacitatea acesteia de a produce bogăţie;
b) reprezintă suma veniturilor realizate din vânzări de bunuri,
vânzări de mărfuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii,
mai puţin rebuturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.
c) caracterizează volumul rezultatelor activităţii industriale şi include
produsele finite, semifabricatele destinate vânzării, valoarea
lucrărilor executate pentru terţi, valoarea serviciilor prestate.
d) reprezintă valoarea nou creată într-o perioadă determinată din care
se scad amortizările;
e) reprezintă volumul total al activităţii productive într-o perioadă
determinată.

3. La nivelul unei firme, între principalii indicatori valorici, se consideră

normale, din punct de vedere economic, următoarele corelaţii:
a) I Pmf  I Pg ;
b) I CA  I Pmf ;
c) I CA  I Pmf ;
d) I Va  I Pg ;
e) I Pmf  I Pg .
A(c+e); B(b+d); C(a+c+d); D(a+b+d); E(a+d).

4. Inegalitatea I Pmf  I Pg marchează:

a) devansarea dinamicii producţiei marfă fabricată de dinamica cifrei
de afaceri;
b) necesitatea reducerii ponderii cheltuielilor materiale;
c) devansarea dinamicii cifrei de afaceri de dinamica producţiei marfă
fabricată;
 d) reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului
intern productiv până la limita la care să se asigure o desfăşurare
normală a procesului de producţie;
e) creşterea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului
intern productiv până la limita la care să se asigure o desfăşurare
normală a procesului de producţie.

5. Principalele tipuri de rapoarte statice sunt:

Va
a)
Pg
I CA
b) ;
I Pmf
CA
c) ;
Pmf
I Va
d) ;
I Pg
Pmf
e) .
Pg
A(a+b+c); B(a+c+e); C(b+d); D(a+b+c+d+e); E(c+e).

6. În analiza îndeplinirii programului de fabricaţie se utilizează mai multe

metode:
a) coeficientul mediu de calitate;
b) coeficientul mediu de sortiment;
c) indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie;
d) coeficientul de nomenclatură;
e) coeficientul de structură.
A(b+d+e); B(b+c); C(a+b+c+d); D(a+c); E(b+c+d).

7. Atunci când coeficientul de sortiment ia valoarea 1:

a) programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate
sortimentele, indiferent de gradul de realizare;
b) programul de fabricaţie nu a fost realizat, atat pe total, cât şi pe
sortimente;
c) programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit pe total, dar cel
puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.
d) programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele, în
proporţie de 100%;
e) nici o variantă nu este corectă.
A(a+d); B(b+d); C(b+c); D(a+b+c+d); E(e).

8. Coeficientul mediu de sortiment se poate calcula prin relaţiile:

 a) K S   q min p 0
;
q p 0 0

n
b) K S  1  ;
N
c) K S  100   g  ;

d) K S 
 gi
0 q

 g  ; 0
2
100 100

e) K S  1   qp .
q 0 p0
A(b+c+d); B(a+b+c); C(a+d+e); D(a+c+e); E(a+b+c+d).

9. Obiectivele programului de fabricaţie sortimentală sunt :

a) calcularea ratelor de rentabilitate;
b) localizarea sectoarelor de activitate;
c) determinarea calităţii produselor;
d) determinarea gradului de realizare a programului sortimental pe
produse fizice ;
e) formularea măsurilor necesare pentru realizarea producţiei fizice;
A(a+c+e); B(b+e); C(b+c); D(a+b+c+d+e); E(b+d+e).

10. Coeficientul mediu de structură se determină astfel:

a) K st  1 
 qp ;
q p 0 0

b) K st 
 q min p ; 0

q p 0 0

c) K st  100   g  ;
Productia efectiv executatã în contul structurii prevãzute
d) K st  ;
Productia efectiv recalculat a
n
e) K st  1  .
N
A(c+d); B(a+c); C(a+c+d); D(c+d+e); E(a+b+d).

11. Valoarea maximă a coeficientului de structură care arată realizarea

structurii sortimentale conform programului este:
a) 0,5;
b) 0;
c) 1,5;
d) 1;
e) 2.
12. Dacă Ks < 1; Kst < 1; Iq ≥ 100, atunci:
 a) programul de producţie s-a realizat la toate sortimentele în aceeaşi
proporţie;
b) programul de producţie a fost realizat şi/sau depăşit la toate
sortimentele dar în proporţii diferite;
c) programul de producţie nu a fost realizat la toate sortimentele, în
aceeaşi proporţie.
d) programul de producţie a fost realizat în proporţie de 10%;
e) programul de fabricaţie nu s-a îndeplinit la cel puţin un sortiment,
iar proporţiile de realizare diferă de la un sortiment la altul.

13. În analiza şi aprecierea calităţii se iau în discuţie anumite caracteristici

ale produselor:
a) caracteristici de utilizare;
b) caracteristici tehnice;
c) caracteristici estetice;
d) caracteristici sociale;
e) caracteristici economice.
A(a+c+d+e); B(a+b+c+d+e); C(b+e); D(a+b+c); E(b+c).

14. Formula de calcul a coeficientului mediu de calitate este:

a) K   qK ;
q
b) K
 qic ;
q
c) K
 gK
100

d) K 
 g  i  ;
100
e) K   g  p
A(a); B(c+d); C(d+e); D(a+c); E(a+b+c).

15. Nu este cale de creştere a calităţii:

a) ridicarea calificării forţei de muncă;
b) reproiectarea şi modernizarea produselor prin introducerea
progresului tehnic la nivel mondial;
c) aprovizionarea cu materii prime de calitate superioară;
d) reparaţii capitale de calitate;
e) asimilarea de noi produse cu nivel tehnic-calitativ inferior celor
existente.

16. Activul bilanţului calităţii cuprinde:

 a) costurile formării şi asigurării calităţii;
b) efectele economice ale calităţii;
c) costurile calităţii, plus pierderile determinate de noncalitate;
d) costurile evaluării calităţii cu procesul realizării ei;
e) costurile refacerii calităţii.

17. Analiza ritmicităţii fabricării producţiei utilizează o serie de procedee:

a) indicele de realizare a programului pe diviziuni de timp;
b) coeficientul de sortiment;
c) coeficientul de ritmicitate;
d) coeficientul de aritmicitate;
e) coeficientul de variaţie.
A(c+d+e); B(a+c+d+e); C(b); D(a+c+d); E(a+b+c+d+e).

18. Coeficientul mediu de ritmicitate se determină astfel:

q
a) K r  1 ;
q0
Productia obtinuta în contul ritmicitat ii programate
b) K r  ;
Productia sau desfacerea recalculat a in functie de ritmicitat ea programata
qi
c) K r  n
;
q
i 1
i

Productia sau desfacerea recalculat a in functie de ritmicitat ea programata

d) K r  ;
Productia obtinuta în contul ritmicitat ii programate
Productia efectiv executatã în contul structurii prevãzute
e) K r 
Productia efectiv recalculat a

19. Nu reprezintă consecinţă negativă a nerespectării ritmicităţii fabricării

producţiei:
a) diminuarea calităţii producţiei realizate;
b) folosirea neraţională a forţei de muncă;
c) creşterea profitului unităţilor ca urmare a creşterii calităţii şi
reducerii costului;
d) apariţia rebuturilor în procesul de producţie;
e) creşterea costurilor de producţie.

20. Există o serie de măsuri pentru reglarea ritmicităţii producţiei şi

desfacerii:
a) aprovizionarea la timp cu materii şi materiale în cantităţi şi calităţi
corespunzătoare;
 b) asigurarea unităţilor economice cu forţa de muncă, cu mijloace fixe
necesare, precum şi utilizarea lor raţională;
c) repartizarea uniformă a programelor de producţie pe diviziuni de
timp;
d) eliminarea locurilor înguste prin organizarea mai bună a producţiei
sau realizarea de noi capacităţi suplimentare;
e) sincronizarea activităţii de aprovizionare cu cea de fabricaţie şi
realizare a producţiei.
A(a+c); B(b+e); C(a+b+c+d+e); D(b+c+d+e); E(b+e).

21. Analiza cifrei de afaceri este necesară pentru:

a) obţinerea informaţiilor legate de locul şi poziţia pe piaţă a firmei
respective;
b) determinarea capacitatăţii firmei de a-şi diversifica activităţile şi de
a se autofinanţa;
c) stabilirea performanţelor economice;
d) identificarea principalelor surse de venituri din ultimii ani şi
stabilitatea lor;
e) determinarea evoluţiei previzibile a surselor de venituri în viitorul
apropiat.
A(a+b+c+d+e); B(a+d+e); C(b+d); D(c); E(a+b+c+e).

22. Cifra de afaceri medie:

a) este formată din producţia vândută, veniturile din vânzări de
mărfuri şi veniturile din subvenţii de exploatare aferente
vânzărilor;
b) arată modificarea veniturilor ca urmare a modificării cu o unitate a
volumului producţiei;
c) se determină însumând totalitatea veniturilor obţinute din afacerile
unei firme;
d) reprezintă punctul în care firma poate să înceapă să obţină profit, şi
la care îşi acoperă cheltuielile pe baza încasărilor;
e) reprezintă raportul dintre cifra de afaceri şi volumul fizic al
vânzărilor.

23. Analiza structurală a cifrei de afaceri se realizează cu ajutorul:

a) metoda indicelui costului unitar;
b) coeficientul de concentrare Gini-Struck (G)
c) mărimile relative de structură;
d) indicele Herfindhal;
e) metoda ABC.
A(c+e); B(b+c+e); C(a+b+c+d+e); D(b+c+d+e); E(a+d).
24. Indicele Herfindhal se calculează astfel:
n
a) H   g i2
i 1
n

g
i 1
2
i
b) H 
n
n g i  1
2

c) H  ;
n 1
CAi
d) H  100
 CA
n
e) H   g i2  1
i 1

25. Cifra de afaceri a unei firme este compusă din vânzările unui singur
produs dacă indicele Herfindhal are valoarea:
a) 0,1;
1
b) ;
n 1
1
c) ;
n
d) 1;
e) 0.

26. În cazul metodei ABC produsele care participă la realizarea cifrei de

afaceri se constituie în:
a) 2 grupe;
b) 4 grupe;
c) 3 grupe;
d) 5 grupe;
e) 3-6 grupe.

27. Realizarea metodei ABC presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) identificarea grupelor de semnificaţie;
b) ierarhizarea produselor în ordine descrescătoare din punct de
vedere al vânzărilor;
c) realizarea graficului ce cuprinde curba teoretică şi cea reală;
d) calcularea vânzărilor cumulate;
e) analiza, interpretarea rezultatelor şi elaborarea măsurilor în
vederea eficientizării activităţii.
A(a+d); B(a+b+c+d+e); C(c+d+e); D(a+b+d); E(b+c).
28. În analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu preţurile unitare de vânzare
şi cantităţile vândute pentru fiecare produs, factorul cantitativ este:
a) preţul;
b) volumul producţiei;
c) costul unitar;
d) profitul unitar;
e) profitul total.

29. În analiza structurală a valorii adăugate se utilizează:

a) metoda substituţiei în lanţ;
b) metoda ABC;
c) metoda regresiei;
d) metoda balanţieră;
e) metoda grupării.

30. Rata de remunerare a firmei se determină după următoarea formulă:

Im pozite  taxe
a) Rs   100 ;
VA
Dividende
b) Ra   100 ;
VA
PFnet
c) Ri   100 ;
VA
Dobanzi
d) Rc   100 ;
VA
Dobanzi
e) Rc   100 .
VA

Valoarea adaugata
31. Pe baza relaţiei se determină:
Cifra de afaceri
a) contribuţia factorului uman la formarea cifrei de afaceri;
b) contribuţia factorului uman la formarea valorii adăugate;
c) gradul de folosire a capacităţii de producţie;
d) gradul de valorificare a producţiei fabricate;
e) gradul de integrare pe verticală.

32. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada de bază Perioada curentă

Valoarea adăugată brută 500.000 550.000
Consum intermediar 660.000 759.000
Producţia brută 1.160.000 1.309.000
Fond de timp 800.000 859.375
 Să se calculeze, pe baza acestor indicatori, influenţa modificării
producţiei brute şi a fondului de timp asupra modificării valorii adăugate
brute

33. Desfacerile unei firme se prezintă astfel:

Piaţa de Vânzări proprii Vânzări totale Cota de piaţă Structura

desfacere - mii lei - - mii lei - vânzărilor pe piaţa
naţională
%
Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada
de bază curentă de bază curentă de bază curentă de bază curentă
Zona 1 8 17 50 100 0,16 0,17 22,2 25
Zona 2 15 24,48 75 136 0,20 0,18 33,3 34
Zona 3 25 45,92 100 164 0,25 0,28 44,5 41
TOTAL 48 87,4 225 400 0,2133 0,2185 100 100
Să se determine influenţa modificării structurii vânzărilor asupra
modificării vânzărilor proprii.

34. Indicele cifrei de afaceri este de 97%, iar indicele stocurilor de produse
finite 114%. Aceasta semnifică:
a) creşterea volumului de activitate a întreprinderii şi o sporire a
stocurilor;
b) creşterea volumului vânzărilor prin reducerea stocurilor de
produse finite;
c) creşterea stocurilor şi încetinirea vitezei de rotaţie a acestora;
d) creşterea stocurilor ca urmare a supraaprovizionării cu materii
prime;
e) creşterea stocurilor prin accelerarea vitezei de rotaţie a acestora.

35. Se dau următoarele date:

Perioadă Valoarea producţiei

Valori prevăzute Valori
Realizate
Decembrie 139.000 148.200
I 46.000 44.620
II 44.000 46.200
III 49.000 57.600
Să se caracterizeze ritmicitatea activităţii de producţie a unei firme,
utilizând toate metodele cunoscute.

36. Se dau următoarele date:

Denumirea U.M Cantitatea fizică Preţ unitar Valori
produselor
Perioada Perioada Perioada Perioada q0 p0 q1 p1 q1 p0
de bază curentă de bază curentă
GRUPA 1 buc. 1.625 2.035 3.475.000 10.895.000 4.130.000
A buc. 1.000 1.500 1.800 5.000 1.800.000 7.500.000 2.700.000
B buc. 400 350 2.500 6.000 1.000.000 2.100.000 875.000
C buc. 225 185 3.000 7.000 675.000 1.295.000 555.000
Să se determine influenţa modificării producţiei asupra modificării
cifrei de afaceri.

37. Se dau următoarele date:

Indicele producţiei exerciţiului (Qe) = 105%
Indicele valorii adăugate (Qa) = 108%
Indicele productivităţii muncii (calculată pe baza valorii adăugate) = 97%
a) scăderea numărului de personal şi reducerea ponderii
consumurilor intermediare (cumpărărilor);
b) creşterea numărului de personal şi reducerea ponderii
consumurilor intermediare (cumpărărilor);
c) scăderea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor
intermediare (cumpărărilor);
d) sporirea productivităţii muncii şi reducerea numărului de personal;
e) scăderea numărului de personal şi a productivităţii muncii.

38. Se dau următoarele date:

Sortiment Valoarea producţiei Structura producţie

-mii lei- %
Perioada de Perioada Perioada de Perioada
bază Curentă bază Curentă
A 360.000 369.000
B 240.000 197.000
C 300.000 246.000
D 300.000 418.000
TOTAL 1.200.000 1.230.000
Să se determine coeficientul de sortiment.

39. Se cunosc datele:

 Piaţa de Vânzări proprii Vânzări totale Cota de piaţă Structura
desfacere -mii lei- -mii lei- vânzărilor pe piaţa
naţională
%
Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada Perioada
de bază curentă de bază curentă de bază curentă de bază curentă
Zona 1 8 17 50 100 0,16 0,17 22,2 25
Zona 2 15 24,48 75 136 0,20 0,18 33,3 34
Zona 3 25 45,92 100 164 0,25 0,28 44,5 41
TOTAL 48 87,4 225 400 0,2133 0,2185 100 100
Să se determine influenţa modificării cotei de piată de zone asupra
modificării vânzărilor proprii.

40. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada precedentă Prevederi Realizări

Cifra de afaceri 462.500 549.000 529.000

Producţia marfă fabricată 500.000 577.895 568.817
Producţia globală 513.888 600.000 575.000
Valoarea adăugată 256.944 260.053 273.032
Să se analizeze activitatea pe baza raportului static.

41. Se dau următoarele date:

Sortiment Valoarea producţiei Structura producţie
%
Perioada de Perioada Perioada de Perioada
bază Curentă bază curentă
A 480 510
B 330 250
C 300 220
D 270 420
TOTAL
Să se determine coeficientul de structură.

42 Pe baza indicatorilor:
Indicatori P0 P1
Numărul mediu de salariaţi 250 225
Producţia marfă fabricată 40.000 48.000
Cifra de afaceri 42.000 45.000
Să se determine influenţa numărului de salariaţi asupra cifrei de
afaceri.
43. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada de bază Perioada curentă

Valoarea adăugată brută 500.000 550.000
Consum intermediar 660.000 759.000
Producţia brută 1.160.000 1.309.000
Fond de timp 800.000 859.375
Să se calculeze, pe baza acestor indicatori, influenţa modificării
consumului intermediar asupra modificării valorii adăugate brute.

44. Se dau următoarele date:

Denumirea U.M Cantitatea fizică Preţ unitar Valori

produselor
Perioada Perioada Perioada Perioada q0 p0 q1 p1 q1 p0
de bază curentă de bază curentă
GRUPA 1 buc. 1.625 2.035 3.475.000 10.895.000 4.130.000
A buc. 1.000 1.500 1.800 5.000 1.800.000 7.500.000 2.700.000
B buc. 400 350 2.500 6.000 1.000.000 2.100.000 875.000
C buc. 225 185 3.000 7.000 675.000 1.295.000 555.000
Să se determine influenţa modificării preţului asupra modificării
cifrei de afaceri.

45. Se dau următoarele date:

Perioadă Valoarea producţiei

Valori prevăzute Valori realizate
Ianuarie
I 45.000 43.240
II 49.000 51.500
III 42.000 43.200
Să se determine coeficientul de ritmicitate.

46. Pe baza indicatorilor:

Indicatori P0 P1
Numărul mediu de salariaţi 150 125
Producţia marfă fabricată 20.000 24.000
Cifra de afaceri 21.000 22.500
Să se determine influenţa productivităţii muncii asupra cifrei de
afaceri.
47. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada precedentă Prevederi Realizări

Cifra de afaceri 462.500 549.000 529.000

Producţia marfă fabricată 500.000 577.895 568.817
Producţia globală 513.888 600.000 575.000
Valoarea adăugată 256.944 260.053 273.032
Să se analizeze activitatea firmei pe baza raportului dinamic.

48. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada de bază Perioada curentă

Valoarea adăugată brută 500.000 550.000
Consum intermediar 660.000 759.000
Producţia brută 1.160.000 1.309.000
Fond de timp 800.000 859.375
Să se calculeze, pe baza acestor indicatori, influenţa modificării
productivităţii muncii asupra modificării valorii adăugate brute.

49. Se dau următoarele date:

Denumirea U.M Cantitatea fizică Preţ unitar Valori

produselor
Perioada Perioada Perioada Perioada q0 p0 q1 p1 q1 p0
de bază curentă de bază curentă
GRUPA 1 buc. 1.625 2.035 3.475.000 10.895.000 4.130.000
A buc. 1.000 1.500 1.800 5.000 1.800.000 7.500.000 2.700.000
B buc. 400 350 2.500 6.000 1.000.000 2.100.000 875.000
C buc. 225 185 3.000 7.000 675.000 1.295.000 555.000

Să se determine influenţa modificării structurii producţiei asupra

modificării cifrei de afaceri.

50. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada de bază Perioada curentă

Productivitatea medie anuală 4.244.364,8 4.340.804,85
Numărul de zile/salariat 230 225
Productivitatea medie zilnică 18.453,8 19.292,47
Durata medie a zilei de lucru 8 7,40
Productivitatea medie orară 2.306,72 2.607,09
 Să se determine influenţa modificării productivităţii medii orare
asupra modificării productivităţii medii anuale.

51. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada precedentă Prevederi Realizări

Cifra de afaceri 462.500 549.000 529.000

Producţia marfă fabricată 500.000 577.895 568.817
Producţia globală 513.888 600.000 575.000
Valoarea adăugată 256.944 260.053 273.032
Să se analizeze corelaţiile dintre principalii indicatori ai activităţii
firmei.

52. Pe baza indicatorilor:

Indicatori P0 P1
Vânzări totale 600.000 650000
Vânzări proprii 280.000 294000
Cota proprie de piaţă recalculată x 47,5
Să se determine influenţa structurii vânzărilor pe piaţă asupra cifrei de
afaceri.

53. Se dau următoarele date:

Indicatori Perioada de bază Perioada curentă

Numărul mediu de salariaţi 600 640
Producţia marfă fabricată 1.800.000 1.944.000
Cifra de afaceri 1.710.000 1.866.240
Productivitatea muncii 3000 3037,5
Gradul de valorificare a producţiei fabricate 0,95 0,96
Valoarea medie a activelor fixe 360.000 380.000
Valoarea medie a activelor fixe productive 273.600 292.600
Ponderea activelor fixe productive în total 0,76 0,77
active fixe
Gradul de înzestrare tehnică 600 593,750
Randamentul activelor fixe productive 6,57895 6,64388
Să se determine:
a) Modificarea totală a cifrei de afaceri;
b) Influenţa modificării numărului de salariaţi asupra cifrei de afaceri;
c) Influenţa modificării productivităţii asupra cifrei de afaceri;
d) Influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate
asupra cifrei de afaceri.
54. Pe baza indicatorilor:
Indicatori P0 P1
Producţia exerciţiului 80.000 85.000
Consumuri intermediare 64.000 65.500
Să se determine influenţa consumului intermediar la 1 leu producţie
a exerciţiului asupra sumei valorii adăugate.

55. Pe baza indicatorilor:

Indicatori P0 P1
Producţia exerciţiului 7776 8400
Fondul total de timp de muncă - ore 432.000 420.000
Valoarea medie adăugată la 1 leu 0,59 0,60
producţie a exerciţiului
Să se determine influenţa productivităţii medii orare asupra valorii
adăugate.

56. Se dau următoarele date:

Clasa de calitate Cantitatea fabricată Structura pe calităţi
Perioada Perioada Perioada de Perioada
de bază curentă bază curentă
Calitatea III 1500 2500
Calitatea II 2500 3450
Calitatea I 850 600
Total
Să se determine coeficientul mediu de calitate.

57. Se dau următoarele date:

Producţia totală Indici de
Clasa de calitate Perioada de Perioada echivalenţă
bază curentă
Calitatea III 85.000 70.000 1,0
Calitatea II 40.000 25.000 0,8
Calitatea I 45.000 40.000 0,6
Total X
Să se caracterizeze calitatea produselor pe baza coeficientului mediu
de calitate.

58. Pe baza indicatorilor:

Indicatori P0 P1
Producţia exerciţiului 84.000 89.250
 Consumuri intermediare 67.200 68.775
Să se determine influenţa consumului intermediar la 1 leu producţie
a exerciţiului asupra sumei valorii adăugate.

59. Se dau următoarele date:

Structura producţiei Coeficientul mediu de
Produs calitate
Perioada de Perioada Perioada de Perioada
bază curentă bază curentă
A 75 50 1,8 1,5
B 15 45 1,6 1,2
C 10 5 1,4 1,8
Total 100 100 x x
Să se determine situaţia calităţii produselor pe baza coeficientului
mediu generalizat.

60. Se dau următoarele date:

Indicele producţiei exerciţiului (Qe) = 102%
Indicele valorii adăugate (Qa) = 105%
Indicele numărului de personal (Ns) = 96%
a) creşterea productivităţii muncii şi reducerea ponderii consumurilor
intermediare (cumpărătorilor);
b) scăderea productivităţii muncii şi reducerea ponderii consumurilor
intermediare (cumpărătorilor);
c) scăderea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor
intermediare (cumpărătorilor);
d) sporirea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor
intermediare (cumpărătorilor);
e) scăderea numărului de personal şi a productivităţii muncii.

61. Pe baza indicatorilor:

Indicatori P0 P1
Producţia exerciţiului 80.000 88.000
Fondul total de timp de muncă - ore 2.080.000 2.000.000
Valoarea medie adăugată la 1 leu 0,45 0,50
producţie a exerciţiului
Să se determine influenţa fondului de timp asupra valorii adăugate.