Luceafărul, de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este considerat poetul național, el sintetizând memorabil

ceea ce Constantin Noica ar numi ,,sentimentul românesc al ființei”.Versurile
eminesciene se adresează publicului larg, fără a fi însă facile; amestecul de
simplitate și profunzime constituie o notă definitorie a scriitorului. În ceea ce
privește încadrarea într-un curent literar, Eminescu insistă asupra
romantismului în poezia “Eu nu cred nici în Iehova”: “Eu rămân ce-am fost:
romantic”. Cultivarea afectivității în detrimentul rațiunii, preferința tematică
pentru: iubire, natură, istorie, timp, respectiv prezența unor motive literare
precum: viața ca vis, lumea ca teatru sau motivele vegetale consacrate (codru,
tei, plop) constituie argumente în favoarea caracterului romantic al operei
eminesciene.
Axiologic, Eminescu este un clasic al literaturii noastre, întrucât opera lui e
imună la efectele devastatoare ale timpului, în sensul că rămâne actuală, prin
valorile promovate, deși datează din secolul al XIX-lea. Aspirația necontenită
către perfecțiunea în plan formal constituie o altă trăsătură clasică. Între anii
1880 și 1883, Eminescu a elaborat cinci variante succesive ale poemului
Luceafărul care alcătuiesc subopera creatorului romantic, incluzând semne
ale căutării și ale refuzului în ceea ce privește anumite formulări considerate
imperfecte.
Poemul Luceafărul a apărut în 1883, la Viena în ,,România Jună”, fiind
publicat ulterior în țară în revista junimistă Convorbiri literare. În același an,
Maiorescu publică o selecție de texte eminesciene sub titlul “Poesii” la
editura Socec, din volum făcând parte și Luceafărul.
Poemul este construit simetric in sensul că primele două părţi conțin
intersecția planului teluric cu cel cosmic, partea a doua se concentrează în
mod exclusiv asupra planului teluric, partea treia fiind consacrată planului
celest și surprinzând zborul lui Hyperion către Demiung și interdicția acestuia
de a-l transforma pe Hyperion intr-un simplu muritor. Opera eminesciană a
captat interesul interpreților străini, o monografie valoroasă fiind redactată de
criticul italian Rosa del Conte, intitulată “Eminescu sau despre Absolut”.
Exegeta italiană afirmă că poemul Luceafărul e intraductibil, la fel cum
Noica observase că termenul ,,dor” nu are corespondent in alte limbi.
Rosa del Conte constată că in Luceafărul„se distinge o dublă aspirație: a ceea
ce este pământesc către divin și a ceea ce este divin spre pământesc” .
În prima secvență a textului se realizează portretul fiicei de împărat care este
singularizată în contextul relației cu sacrul: ,,Cum e fecioara între sfinți/ Și
luna între stele”. Eufonia versurilor eminesciene se remarcă încă din primul
catren prin accentul pe vocala ,,a” din versul ,,O prea frumoasă fată” care
conține un superlativ absolut în stil popular. Cristalizarea sentimentului de
iubire urmează registre temporale diferite în cazul celor doi protagoniști ai
poveștii de iubire: fiica de împărat experimentează dorința în relație cu
Luceafărul, iar această trăire se cristalizează rapid: ,,Îl vede azi, îl vede mâni/
Astfel dorința-i gata”. În cazul Luceafărului, îndrăgostirea de fata de împărat
reprezintă un proces de durată și implică o decădere din planul lumii ideale în
lumea materială, aspect surprins la nivelul locuțiunii verbale ,,îi cade dragă
fata”. Întâlnirea dintre fata de împărat și Luceafăr are loc în plan oniric. Se
remarcă un oximoron: ,,recile-i scântei” care implică aluzia la razele
Luceafărului ce pătrund în odaia fetei de împărat. Ea invocă prezența
Luceafărului ,,pătrunde-n casă și în gând”, adică hierofania lui. După prima
incantație rostită de fiica de împărat, urmează hierofania angelică a
Luceafărului. Astrul nocturn părăsește spațiul infinit al cerului și pătrunde
în ,,cămara” fetei de împărat, propunându-i să i se alăture într-o împărăție
neptunică. Refuzul fetei vizează incompatibilitatea dintre ființa cosmică și
cea umană : ,,Căci eu sunt vie, tu ești mort”.
Eminescu a prelucrat un basm popular românesc cules de germanul Richard
Kunisch, “Fata-n grădina de aur” în care un zmeu se îndrăgostește de o fată
de împărat. El cere să fie dezlegat de nemurire, însă fiica de împărat se
îndrăgostește de un muritor, iar zmeul îi ucide pe amândoi. Eminescu
modifică finalul, iar pedeapsa dată îndrăgostiților este ,,chinul de a nu muri
împreună”. Motivul cifrei magice trei, prezent în basm, rămâne înțesătura
textuală a poemului: ,,Trecu o zi, trecură trei”. Fata de împărat invocă din nou
prezența Luceafărului materializată în ipostaza demonului. Dorința de a
deveni muritor pentru a avea aceeași condiție precum fata de împărat
constituie un criteriu esențial în relația de cuplu.
Tabloul al doilea cuprinde lecția de ars amandi pe care o oferă Cătălin
Cătălinei. Episodul se referă la iubirea pământească ce are drept finalitate
beatitudinea în plan senzorial. Cătălina, inițial reticentă, cedează avansurilor
amoroase ale lui Cătălin, însă, ulterior, își amintește de ,,amorul nespus” pe
care îl simte față de Luceafăr. Această trăire generează ,,un farmec sfânt”,
situat dincolo de capacitatea umană de înțelegere a realității. Cătălin
minimalizează această himeră a Cătălinei; ,,Tu ești copilă, asta e” și
propune ,,Hai, ș-om fugi în lume”. El promite fericirea pământească ,,vom fi
voioși și teferi” în absența idealurilor incompatibile cu natura umană ,,visul
de luceferi”.
Partea a treia conține zborul către Demiurg al lui Hyperion, nume tălmăcit de
Constantin Noica drept ,,hyper-ion, pe deasupra mergătorul, în greacă, cel ce
nu este fixat într-o condiție individuală, ca noi toți, ci care trece peste
destinele noastre.” Episodul cosmogonic este simular cu cel din Scrisoarea I.
Luceafărul are aptitudinea de a reactualiza timpul mitic, al originilor, numit
de Mircea Eliade “illo tempore” în “Sacrul și profanul”. Hyperion îi cere
Demiurgului dezlegarea ,,de greul negrei vecinicii”, ignorând ritualul
rugăciunii care începe cu slăvirea divinității și apoi cu rugăciunea de cerere.
Plasând ulterior glorificarea divinității ,,Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii
scară întreagă”, Hyperion condiționează preamărirea de îndeplinirea cererii.
Hyperion este gata să-și schimbe condiția pentru o oră de iubire. Răspunsul
Demiurgului vizează denunțarea limitelor inerente firii umane,,Ei doar au
stele cu noroc și prigoniri de soarte”, adverbul restrictiv ,,doar” vizând
orizontul limitat al ființei muritoare. În contrast (antiteza ca procedeu preferat
de romantici), natura atemporală a Demiurgului și a lui Hyperion este
surprinsă în secvența ,,Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem
moarte”. Demiurgul îi poate oferi lui Hyperion vocația orfică sau vocația de
conducător, însă verdictul este lipsit de echivoc: ,,Dar moartea nu se poate.”.
Memorabilă rămâne interogația retorică ,,Și pentru cine vrei să mori?” prin
care este sintetizată inutilitatea acestui ,,sacrificiu absurd” . Panorama
deșertăciunilor îi este arătată lui Hyperion de către Demiurg ca argument
suprem al interdicției: ,,Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/
Și vezi ce te-așteaptă”.
Tabloul al patrulea surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina fixată într-un
moment inițiatic surprins cu ajutorul fonetismului moldovenesc ,,sara”. Se
poate afirma că orice ,,sară” este eminesciană în sensul că acest cuvânt este
impregnat de rezonanțele inițiatice ale universului imaginar al scriitorului
romantic. Cătălin se adresează Cătălinei într-un stil pătimaș,iar Hyperion
observă de sus mimica lor care trădează pasiunea. Cătălina, ,,îmbătată de
amor” își amintește de Luceafăr și rostește aceeași incantație: – „Cobori în
jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și în gând,/
Norocu-mi luminează!” Cătălina confirmă astfel vorbele Demiurgului cu
privire la condiția umană ,,Ei doar au stele cu noroc”. Dacă pentru Luceafăr,
iubirea pentru fiica de împărat constituia o formă a sacrificiului suprem,
pentru fiica de împărat, Luceafărul constituia doar un “porte-bonheur”, o
realitate îndepărtată cu impact pozitiv asupra existenței. Luceafărul nu
rămâne insensibil la această chemare ,,El tremură ca alte dăți/ [...]Dar nu mai
cade ca în trecut”, refuză hierofania de dragul unei iubiri efemere. La
începutul poemului, iubirea pentru fiica de împărat constituia o dovadă a
individualizării maxime. În final, prin metafora ,,chip de lut” se distinge
absența individualizării, ca marcă a evanescenței acestei iubiri. De altfel, fiica
de împărat a fost incapabilă să tezaurizeze unicitatea Luceafărului, aspect
surprins în reproșul adresat de Luceafăr în finalul poemului ,,Ce-ți pasă ție,
chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”. Cele două universuri ,,Cercul vostru
strâmt”, respectiv ,,lumea mea” sunt separate defintiv, aspect marcat prin
intermediul conjunției adversative ,,ci”. Luceafărul se refugiază în lumea
platoniciană a ideilor, rămânând nemuritor și rece, în vreme ce principiul
feminin rămâne captiv în lumea materială a cărei rațiune supremă este
norocul.
Poemul conține o varietate de câmpuri lexico-semantice ale iubirii:dorința
vizează planul fizic, senzorial, respectiv lumea materiei. Dorința este asociată
cu fiica de împărat ,,Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorința-i gata”.
Sentimentul fiicei de împărat are ca factor declanșator o hipnoză. José Ortega
Y Gasset arăta că există ,,o serie de coincidențe între îndrăgostire și
hipnotism” . Cristalizarea sentimentului de dragoste în cazul Luceafărului
este un proces de durată surprins cu ajutorul locuțiunii verbale ,,îi cade dragă
fata”. Această locuțiune verbală are corespondent atât în limba franceză
“tomber amoreux/amoureuse”, cât și în limba engleză, “to fall in love”.
Dorul, aspirația metafizică pentru Luceafăr este un sentiment care o
înnobilează pe fiica de împărat ,,De dorul lui și inima/ Și sufletu-i se umple”.
Constantin Noica scrie o Introducere la dor în care detaliază semnificațiile
acestui cuvânt cu rezonanțe profund românești care ,,reprezintă o contopire,
nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde și vine cuvântul, cu
plăcerea, crescută din durere, nu pricepi bine cum” . Luceafărul o numește pe
fiica de împărat ,,odorul meu nespus”, sensul termenului “odor” fiind de
ființă iubită, neprețuită. El râvnește materializarea acestei iubiri ,,Tu să-mi fii
mireasă”. Și Luceafărul trăiește acut dorul, sentiment a cărui marcă
distinctivă este durerea ,,Cum el din cer o auzi/ Se stinse cu durere”. Pasiunea
Luceafărului transpare la nivelul chipului ,,Căci ochii îi lucesc ca două patimi
fără saț”. Fiica de împărat denunță incompatibilitatea de ordin ființial care
justifică refuzul ei de a deveni mireasa Luceafărului ,,Mă dor de crudul tău
amor/ A pieptului meu coarde/ Și ochii mari și grei mi-s dor,/ Privirea ta mă
arde”.În discursul fiicei de împărat se distinge substantivul de origine latina
“amor”. Termenul este aproape peiorativ, conotând superficialitatea acestei
trăiri.
La polul opus, Hyperion utilizează termenul de origine slavă ,,iubire”
încererea adresată Demiurgului. Iubirea, ca sentiment trăit de Hyperion, are
rost profund, ființial și determină impulsul jertfei supreme: renunțarea la
condiția de entitate nemuritoare. În descrierea zborului către Demiurg există
o sintagmă care sintetizează condiția duală în acest moment a lui
Hyperion ,,el zboară, gând purtat de dor”. Revenind la viziunea lui Noica
asupra acestui cuvânt intraductibil, dar cu posibil echivalent în termenii
compuși din greaca antică ,,plăcere de durere” sau în limba germană ,,căutare
de negăsire”. Noica observă capacitatea acestui cuvânt de a cuprinde
semantic ,,căutarea, negăsirea, plăcerea și durerea” . Hyperion este o ființă
superioară care trăiește în lumea ideală, este ,,gând”, dar râvnește la condiția
muritoare ,,purtat de dor”.
Reciprocitatea iubirii este posibilă doar în plan uman și se materializează în
ritualul erosului între Cătălin șiCătălina. În alt loc, Cătălin imploră gestul
sărutării, la nivel textual distingându-se o metonimie ,,Să râzi mai bine și să-
mi dai/ O gură, numai una”. În finalulpoemului, se remarcă recurența
substantivului ,,amor” în contextul surprinderii unei experiențe la nivel
senzorial ,,Ea, îmbătată de amor”. În limba română, verbul “a se înamora”
apare în vocabularul colocvial cu sens ironic,depreciativ. Reținem ideea că
amorul este asociat, cu o singură excepție, planului uman, în vreme ce iubirea
este o experiență definitorie pentru planul cosmic. O singură dată, Cătălin se
adresează Cătălinei cu apelativul ,,iubito”.