UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

COSTEL SAMUIL

PRODUCEREA ŞI
CONSERVAREA
FURAJELOR
ANUL I, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2013
-1-
 CUPRINS

CAPITOLUL I. Importanţa şi vegetaţia pajiştilor ..………………….…. ...…...…...3

1.1. Importanţă clasificare, răspândire ………………………………. ....…...…..3
1.2. Vegetaţia pajiştilor …………………………………………….... ..…..…….5
1.2.1. Graminee …………………………………………………….... ………….5
1.2.2. Leguminoase ………………………………………………….. ..........….12
1.2.3.Ciperacee şi juncacee …………………………………….......... ..........….14
1.2.4. Plante din alte familii botanice …………………………........... ..........….14
CAPITOLUL II Tipologia pajiştilor ………………………………........... ..........….17
2.1. Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor ………………............ ..........….17
2.2. Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti …............ ..........….17
2.3. Unităţi zonale şi intrazonale de pajişti …………………….......... ..........….18
2.3.1. Pajişti zonale …………………………………………….......... ..........….19
2.3.2. Pajişti intrazonale ………………………………………........... ..........….20
2.4. Principalele tipuri de pajişti din România ………………............. ..........….20
CAPITOLUL III Îmbunătăţirea pajiştilor ………………………............. ..........….25
3.1 Lucrări de suprafaţă ………………………………………......................….25
3.1.1. Lucrări tehnico-culturale ………………………………............ ..........….26
3.1.2. Combaterea vegetaţiei lemnoase ………………………............ ..........….26
3.1.3. Combaterea buruienilor ……………………………….............. ..........….28
3.1.4. Îmbunătăţirea regimului de umiditate …………………............ ..........….29
3.1.5. Îmbunătăţirea regimului de nutriţie ……………………............ ..........….32
3.1.6. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti …............. ..........….35
3.1.7. Supraînsămânţarea ……………………………………............. ...........…39
3.2. Lucrări radicale …………………………………………............. ...........…39
CAPITOLUL IV Pajişti temporare ……………………………................ ...........…40
4.1. Pajişti temporare înfiinţate în locul pajiştilor permanente
degradate …………………………………………………............. ...........…40
4.1.1. Alegerea terenului ……………………………………….......... ...........…40
4.1.2. Pregătirea terenului ……………………………………............ ...........…41
4.1.3. Culturile premergătoare ………………………………............. ...........…42
4.1.4. Fertilizarea de bază şi amendamentarea ………………............. ...........…42
4.1.5. Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare ......... ...........…42
4.1.6. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene ... ……...…43
4.1.7. Sămânţa şi semănatul …………………………………………. ……..….46
4.1.8. Lucrări de îngrijire …………………………………………..... ………...47
4.1.9. Folosirea pajiştilor temporare ……………………………….... ………...48
4.1.10. Refacerea pajiştilor temporare ………………………………. ………...48
4.2. Pajişti temporare înfiinţate în teren arabil ………………............. ...............49
CAPITOLUL V – Folosirea pajiştilor ……………………………............ ....……...50
5.1. Folosirea pajiştilor prin păşunat ……………………………….... ......…….50
5.1.1. Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor . ………...50
5.1.2. Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni .. ………...50
5.1.3. Sisteme de păşunat ……………………………………………. ………...51
5.1.4. Principiile folosirii raţionale a păşunilor ………………............ ...............52
5.1.5. Tehnica păşunatului …………………………………………... ………...57
5.2. Folosirea pajiştilor prin cosit ……………………………………. ………...58
5.2.1. Importanţa fânului pentru asigurarea bazei furajere ………….. …...…....58
5.2.2. Recoltarea fâneţelor …………………………………………... …...…....58
5.2.3. Pregătirea fânului ……………………………………………... ………...59
5.2.4. Depozitarea şi păstrarea fânului ……………………................. ....……...62
CAPITOLUL VI Graminee anuale furajere ……………………............. ...............63
6.1. Porumbul furajer - Zea mays L. ….……………………………... ………...63
6.2. Orzul – Hordeum vulgare L. ……..…………………….............. ....……...66
6.3. Ovăzul - Avena sativa L. ………………………………............... ………...69
6.4. Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn. ………….............. ...............70

3
CAPITOLUL VII Leguminoase anuale furajere ……………………….. ..…….....72
7.1. Mazărea comună - Pisum sativum L.
mazărea furajeră - Pisum sativum ssp. arvense L. ………………. ..…….....72
7.2. Soia - Glycine max (L.) Merr. …………………………………... ..…….....74
7.3. Măzărichea de primăvară - Vicia sativa L.,
măzărichea de toamnă - Vicia pannonica Cr
măzărichea păroasă - Vicia villosa Roth.…………………………. ..…….....75
CAPITOLUL VIII Leguminoase perene furajere ……………………......…….....78
8.1. Lucerna albastră - Medicago sativa L.……………………........... ...............78
8.2. Trifoiul roşu - Trifolium pratense L. ……………………………. …….....83
CAPITOLUL IX Plante furajere suculente ……………………………. ..…….....87
9.1. Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B.…………….... ..…….....87
9.2. Gulia furajeră - Brassica napus L. Var napobrassica Rchb. ........ ...............89
CAPITOLUL X Culturi furajere succesive ……………………............... ...............91
10.1 Cerinţele culturilor furajere successive ……………………….... …….....91
10.2 Factorii climatici şi edafici …………………………………….. ..…….....91
10.3 Plantele premergătoare …………………………………………. ..…….....91
10.4 Sortimentul de plante ce se pretează în cultură succesivă ………..…….....91
10.5 Tehnologia de cultivare ………………………………………… ..…….....92
CAPITOLUL XI Conveierul verde …………………………………….... ..…….....93
11.1 Tipuri de conveier verde ……………………………………….. ..…….....93
11.2 Principii de organizare a conveierului verde …………………… ..…….....93
11.3 Sortimentul de plante furajere din conveierul verde ………….... ..…….....94
11.4 Întocmirea schemelor de conveier verde ………………………....…….....94
11.5 Eşalonarea producţiei de furaj verde ………………………….... ..…….....96
11.6 Folosirea culturilor din conveierul verde ………………………. ..…….....96
CAPITOLUL XII Însilozarea furajelor …………………………………. ..…….....97
12.1 Importanţa însilozării furajelor ……………………………….... ..…….....97
12.2 Categoriile de furaje însilozate …………………………………...…….....97
12.3 Procesele biochimice de timpul însilozării …………………….. ..…….....97
12.4 Tehnologia însilozării furajelor ……………………………….... ..…….....99
12.5 Tehnologii specifice de însilozare …………………………….... ..……...102
12.6 Tipuri de silozuri ……………………………………………….. ..……...103
12.7 Calitatea furajului însilozat …………………………………….. ..……...104
Bibliografie …………………………………………………………....……...106

4
 CAPITOLUL I

IMPORTANŢA ŞI VEGETAŢIA PAJIŞTILOR

1.1 Importanţă clasificare, răspândire

1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente
1.2.1 Graminee
1.2.2 Leguminoase
1.2.3 Ciperacee şi juncacee
1.2.4 Specii din alte familii botanice

1.1 Importanţă clasificare, răspândire

Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar
producţiile care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate
scăzută. Suprafeţe considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt,
terenuri foarte slab productive, care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.
Astfel, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu
vegetaţie ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor
familii botanice şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat
sau cosit.
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de
multiplele roluri pe care le pot avea.. In acest context, pajiştile pot reprezenta:
 sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în
România, se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi
25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;
 habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri,
pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;
 mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au
însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol,
mergând până la oprirea totală a eroziunii;
 mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor
naturale primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al
ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de
agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică; bacteriile din nodozităţile
leguminoaselor contribuie la ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului
atmosferic şi depozitarea lui în sol;
 sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile
contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea
speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.
Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de
formare, modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt
situate pajiştile etc.
După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.
Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia
ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi
pajişti naturale secundare.
Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în
diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor.
Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile

5
câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de
altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri
negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin
ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de
aproximativ 100.000 hectare.
Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de
om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la
o mare diversificare sub aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor
naturale. În ţara nostră pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării
până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,8 milioane hectare.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului
în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor
respective este determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe
suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de "pajişti
naturale". Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele
pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă care defineşte toate
pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.
Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti
cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se
însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.
Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau
masă verde) şi mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi
fâneţe. Pentru păşuni, se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar
pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.
Răspândire. La nivel mondial, arabilul ocupă 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiştile
permanente 3 361 733 mii ha (22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%), ceea ce
înseamnă că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri
(Production Yearbook., 1994).
Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după
această suprafaţă este următoarea: Africa circa 24,8%, Oceania şi Australia 24,8%, Asia
23,3%, America de Sud 14,4%, America de Nord 10,6% şi Europa 2,3%.
În unele ţări din lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia, Austria,
Elveţia şi Marea Britanie, suprafaţa pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa
ocupată de arabil (tab. 1.1 ).
Tabelul 1.1
Modul de folosire a teritoriului în unele ţări din lume (mii hectare)
din care :
Suprafaţa Suprafaţa
Ţara Arabil Pajişti permanente Păduri
Totală uscatului
total % total % total %
Algeria 238174 238174 7300 3,1 30700 12,9 4000 1,7
Mexic 195820 190869 23150 12,1 74499 39,0 48700 25,5
USA 980943 957311 185742 19,4 239172 25,0 286200 29,9
Argentina 276689 273669 25000 9,1 142000 51,9 50900 18,6
Brazilia 851197 845651 42000 5,0 185000 21,9 488000 57,7
Austria 8385 8273 1419 17,2 1954 23,6 3240 39,2
Franţa 55150 55010 18255 33,2 10764 19,6 14931 27,1
Germania 35691 34927 11676 33,4 5251 15,0 10700 30,6
Italia 30127 24406 9030 30,7 4300 14,6 6770 23,0
Spania 50478 49944 14981 30,0 10300 20,6 16137 32,3
Elveţia 4129 3955 396 10,0 1114 28,2 1252 31,7
Marea Britanie 24488 24160 6081 25,2 11048 45,7 2438 10,1
România 23839 23034 9338 40,5 4872 21,2 6680 29,0

Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, Romania se situează înaintea

altor state din Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveţia, dar
după alte state cum ar fi Franţa, Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit
6
anuarului statistic din 2001, în ţara noastră suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,872
mil. ha (3,378 mil ha păşuni şi 1,494 mil. ha fâneţe).
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de
deal şi munte (inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin 74% din suprafaţa fondului
pastoral (Teaci D. şi col., 1980).
Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de condiţiile
ecologice, înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi tipuri de pajişti.
Sunt unele judeţe, cum ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş-Severin, Bistriţa-
Năsăud, Sibiu, Braşov, Alba, Cluj, Vîlcea, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiştilor este
de peste 50% din suprafaţa agricolă ceea ce a determinat ca şi creşterea animalelor să fie
mult mai dezvoltată decât în judeţele cu suprafeţe mai mici de pajişti.

1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente

Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii diferite care formează
grupări complexe, supuse influenţei factorilor naturali şi economici, a căror variabilitate
de la o zonă la alta şi chiar de la un an la altul determină o mare diversitate floristică a
covorului ierbos. Astfel, se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere furajer, cu o
bună compoziţie chimică însă sunt şi specii nevaloroase, cele mai multe neconsumate de
animale sau consumate numai în primele faze de creştere şi specii dăunătoare,
vătămătoare şi toxice.
1.2.1 Graminee
Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul vegetal al
pajiştilor permanente, întâlnindu-se în cele mai variate condiţii ecologice, de la ecuator
până în regiunile polare, de la ţărmul mărilor până pe piscurile cele mai înalte ale
munţilor, pe soluri fertile şi erodate, alcaline sau acide, cu exces de apă sau insuficient
aprovizionate cu apă etc (Săvulescu Tr., 1933). Ele au cea mai mare dominanţă în pajişti,
ajungând frecvent la o acoperire de 30-50% (uneori chiar 80-90%). Datorită faptului că
gramineele acoperă bine terenul, acestea contribuie în cea mai mare măsură la formarea
stratului de ţelină care are un rol important în protecţia solului împotriva tasării şi în
procesul de evoluţie a pajiştilor.
1.2.1.1 Particularităţi morfologice şi biologice
Sistemul radicular. După germinaţia seminţelor se formează rădăcinile
embrionare (primare), care au rolul de a aproviziona tinerele plante cu apă şi elemente
nutritive, însă după o scurtă perioadă (de la câteva zile la 3-4 luni), funcţiile de fixare în
sol şi absorbţie sunt îndeplinite de rădăcinile adventive, care se formează în număr mare
din nodurile bazale ale tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi rizomilor, creându-se astfel
un sistem radicular fasciculat. La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă se găsesc
rădăcini groase, de regulă neramificate, cu rolul de a aproviziona planta cu apă din
straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu tufă deasă se întâlnesc rădăcini mai
groase, albicioase, care sunt prevăzute cu ţesuturi speciale conducătoare de aer, care fac
posibilă creşterea acestor graminee pe soluri mai compacte, slab aerate, cu strat gros de
ţelină. La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci, formând micorize
(Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina), iar la Alopecurus
pratensis, rădăcinile în simbioză cu bacterii formează nodozităţi, însă acestea sunt diferite
de cele ale leguminoaselor, ca formă mărime şi structură. La cea mai mare parte a
gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de un an şi împreună cu
nodul de înfrăţire asigură perenitatea acestora.
Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm), este formată din noduri şi
internoduri, în general cilindrică mai rar turtită pe toată lungimea (Poa compressa) sau
numai la bază (Dactylis glomerata). La baza tulpinii, la unele specii se găsesc îngroşări
bulbiforme (Poa bulbosa), unde se acumulează substanţe de rezervă.
Stolonii şi rizomii sunt organe metamorfozate subterane sau rar aeriene, formate
din noduri şi internoduri. Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, sunt supratereştri şi
subterani, iar rizomii au internodurile mai scurte şi groase şi sunt numai subterani.
Stolonii supratereştri se formează din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi
7
se culcă pe sol (Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formează din mugurii
extravaginali, au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe de rezervă ce ajută la
regenerarea gramineelor perene (Typhoides arundinacea, Glyceria maxima, Bromus
inermis). Sunt unele graminee din pajişti cu stoloni supratereştri şi subterani (Agrostis
stolonifera).
Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb (lamină), cu
formă mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere de recunoaştere. Teaca este de
obicei cilindrică închisă sau deschisă înconjură internodul pe o anumită porţiune şi poate
fi glabră (Lolium perenne) sau păroasă (Holcus lanatus).
Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei şi
reprezintă caracter de deosebire a gramineelor în stadiul verde de vegetaţie. Astfel,
aceasta poate lipsi (Festuca pratensis) sau este înlocuită cu perişori (Cynodon dactylon),
sau lungă de 5- 6 mm (Agrostis stolonifera), de 2 mm, retezată şi fin dinţată (Bromus
inermis), scurtă şi obtuză (Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), sau mai scurtă
la frunzele de la baza tulpinii (Phleum pratense).
Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului şi au rolul de a închide
teaca, pe care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi ligula, reprezintă caractere
de deosebire a gramineelor şi pot fi lungi şi subţiri (Agropyron repens), scurte şi glabre
(Agropyron pectiniforme), mari, înconjurând tulpina (Lolium multiflorum), mici
(Arrhenatherum elatius) sau pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis).
Inflorescenţa gramineelor reprezintă criterii de recunoaştere a speciilor în faza
generativă. Axa inflorescenţei se formează prin prelungirea axei tulpinale vegetative şi
are întotdeauna o ramificare monopodială. La nodurile axei inflorescenţei se prind
spiculeţele, grupate în spic compus, panicul spiciform şi panicul.
Spicul compus este alcătuit dintr-un ax articulat (rahis), la călcâiele căruia se
prind sesil spiculeţele. Când spiculeţele se inseră pe o singură parte a rahisului,
inflorescenţa este un spic unilateral (Nardus stricta); când spiculeţele se prind pe ambele
părţi ale axului, aceasta este un spic bilateral (Lolium perenne); la unele specii spiculeţele
se prind pe ax cu ajutorul unor pedunculi foarte scurţi şi se formează un spic racemiform
(Brachypodium sylvaticum); când spiculeţele se fixează direct pe ramificaţii ale
inflorescenţei, acestea pornind din vârful rahisului, se formează un spic digitat (Cynodon
dactylon); când ramificaţiile inflorescenţei cu spiculeţe pornesc din locuri diferite ale
rahisului, dar apropiate, aceasta este un panicul de spice (Bothriochloa ischaemum), iar
când inflorescenţa este formată din mai multe spice compuse, fixate pe rahis sub forma
unui racem, este un racem de spice (Beckmannia eruciformis).
Paniculul spiciform este alcătuit din spiculeţe inserate pe rahis cu ajutorul unor
pedunculi scurţi, formând o inflorescenţă cilindrică comprimată densă (Alopecurus
pratensis).
Paniculul este format dintr-un ax cu noduri şi internoduri a căror lungime se
micşorează spre vârf, spiculeţele fixându-se pe ramificaţii de diferite ordine dispuse
etajat. Paniculul poate fi piramidal (Festuca pratensis), ovoidal (Holcus lanatus),
glomerulat (Dactylis glomerata), lax (Stipa sp.) sau dens (Bromus inermis).
Spiculeţul este formaţiunea de bază care intră în componenţa inflorescenţelor
descrise mai sus. Spiculeţul are un ax propriu, format din internoduri scurte, care poartă
florile dispuse alternativ. La baza axului se găsesc 2-4 (mai rar 1) bractee, numite glume,
care au rolul de a proteja spiculeţul (fig.1.1). La unele specii, spiculeţul este lipsit de
glume (Nardus stricta) sau poate fi protejat de o singură glumă (genul Lolium), la alte
specii prezintă trei glume (genul Setaria) sau chiar patru glume (Anthoxanthum
odoratum).
Florile sunt de obicei hermafrodite, însă la unele specii se află în spiculeţ şi 1-2
flori sterile (mascule).
Spiculeţul poate avea o singură floare (genurile Phleum, Agrostis, Stipa etc.),
două flori (genurile Arrhenatherum şi Holcus) sau mai multe flori (genurile Lolium,
Festuca, Bromus etc.). La baza unei flori se găsesc două bractee numite palee, care
protejează organele reproducătoare (androceul şi gineceul).

8
 b d

Fig. 1.2 - Structura unui spicule] uniflor

a - glume; b - palee; c - androceu; d - gineceu

Paleea inferioară (externă) poate fi glabră sau păroasă cu o aristă apicală dorsală
sau bazală cu vârful ascuţit sau rotunjit, uneori bifidat, iar paleea superioară (internă) este,
de obicei, mai mică şi în general nearistată. La subsuoara paleei superioare se găsesc de
regulă doi solzişori numiţi lodicule, care au rolul de a ajuta la deschiderea florii. Sunt
graminee la care lodiculele pot lipsi (genurile Anthoxanthum şi Alopecurus), graminee cu
trei lodicule (genul Stipa) sau numai cu o lodiculă (genul Melica). Androceul florilor este
format, de regulă din trei stamine, cu filamente dorsifixe şi antere în formă de X. Se
întâlnesc şi graminee cu o singură stamină (Vulpia myuros) sau cu două stamine
(Anthoxanthum odoratum). Gineceul florii este alcătuit dintr-un ovar superior, cu 1-2 (3)
carpele concrescute, unilocular, cu stil foarte scurt, terminat cu două stigmate plumoase.
Fructul gramineelor este cariopsă sau pseudocariopsă cu pericarpul concrescut
cu tegumentul seminţei. La unele specii, fructul rămâne îmbrăcat în palee şi în glume
(Alopecurus pratensis), iar la altele este însoţit de o floare sterilă (Arrhenatherum elatius)
sau de un spiculeţ steril (Bothriochloa ischaemum). La speciile cu spiculeţele multiflore,
la maturitatea fructelor, rahisul se fragmentează şi rămân porţiuni din ax fixate la baza
paleei superioare, numite pedicel sau peduncul, care constituie elemente de recunoaştere a
fructelor.
Sămânţa este albuminată (cu endosperm), fiind formată din:
 un tegument, subţire la exterior, alcătuit din două straturi de celule;
 albumen, care se găseşte sub tegument şi prezintă la exterior un strat de celule cu
aleuronă iar în interior celule parenchimatice pline cu grăunciori de amidon;
 embrion, situat la baza seminţei, care este alcătuit din radiculă protejată de o
formaţiune în formă de manşon (coleoriză), tigelă şi gemulă formată din 3-4
frunzişoare (cea externă numită coleoptil).
 scutellum, care este un cotiledon prins de tigelă situat lateral şi care separă embrionul
de endosperm;
 epiblast, care este un cotiledon situat pe partea opusă scutellumului şi care se
întâlneşte doar la unele specii de graminee.
Înfrăţirea este una din cele mai importante însuşiri biologice ale gramineelor şi
constă în formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodul de înfrăţire situat la baza lăstarilor
mamă. Lăstarii, apăruţi anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a masei
vegetative şi asigură gramineelor o mare dominanţă în pajişti. Înfrăţirea, care constituie şi
un mijloc de înmulţire pe cale vegetativă a gramineelor perene, deşi pare a fi un proces
continuu, se petrece totuşi, cu intensitate mai mare primăvara şi toamna.
Înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a pajiştii, de înălţimea la care
se face prima recoltare, de concurenţa dintre specii. Dacă recoltarea se face deasupra
apexului (vârful de creştere a tulpinii), lăstarii continuă să crească însă numărul lor va fi
redus, iar dacă se înlătură apexul la prima recoltare, se va determina formarea din nodul
de înfrăţire de noi lăstari viguroşi. Păşunatul gramineelor la înălţime mai mare de 5-10 cm

9
nu afectează apexul, înfrăţirea se reduce, iar producţiile la ciclurile următoare vor fi mai
mici; dar şi păşunatul excesiv, la o înălţime mai mică de 1,5 cm, determină reducerea
înfrăţirii. Prin procesul de înfrăţire gramineele perene formează lăstari scurţi, alcătuiţi
numai din frunze şi lăstari alungiţi alcătuiţi din frunze şi tulpini. Lăstarii alungiţi care
formează inflorescenţe se numesc lăstari fertili sau generativi, iar cei care prezintă numai
frunze se numesc lăstari sterili sau vegetativi.
Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau vegetativi, este
determinată de specie, condiţiile de mediu şi modul de folosire al pajiştii. Doar unele
graminee ca Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum formează lăstari
generativi chiar în primul an de viaţă în timp ce la majoritatea gramineelor perene, lăstarii
generativi se formează începând cu al doilea an.
După poziţia lăstarilor faţă de teaca frunzei în axila căreia se dezvoltă înfrăţirea
poate fi extravaginală (când lăstarii străbat teaca frunzei) sau intravaginală (când lăstarii
rămân între tulpină şi teaca frunzei).
După modul cum se formează tufa prin înfrăţire, gramineele perene se împart în
patru grupe: graminee stolonifere, graminee cu tufă rară graminee cu tufă mixtă graminee
cu tufă deasă.
Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau rizomi) orizontale,
subterane, la 5-20 cm adâncime sau supraterestre, sub forma unor tulpini târâtoare. De la
nodurile stolonilor apar rădăcini adventive şi lăstari supratereştri care la rândul lor emit noi
stoloni şi lăstari, asigurând astfel înmulţirea vegetativă a plantelor (fig. 1.2).

Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele stolonifere

Gramineele cu stoloni se înmulţesc activ şi pe cale vegetativă. Din această grupă
fac parte speciile: Bromus inermis, Agropyron repens, Calamagrostis epigeios, Glyceria
maxima, Typhoides arundinacea, Beckmannia eruciformis, Phragmites communis, Poa
compressa, P. trivialis, Brachypodium pinnatum ş.a. cu stoloni subterani, Cynodon
dactylon cu stoloni supratereştri şi Agrostis stolonifera cu stoloni subterani dar şi
supratereştri.
Gramineele cu tufă rară au nodul de înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime în sol,
din care pornesc lăstari care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi paralel cu lăstarul
mamă formându-se astfel o tufă laxă goală în interior, când plantele îmbătrânesc.
Înmulţirea are loc numai pe cale generativă perenitatea plantelor fiind asigurată de
nodurile de înfrăţire ale noilor lăstari (fig. 1.3).

Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele cu tuf\ rar\

10
 Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat,
majoritatea sunt plante valoroase din punct de vedere furajer şi se pretează în funcţie de
talie şi etajare, la folosire prin cosit, păşunat sau mixt. Multe din aceste specii sunt
cultivate singure sau în amestec cu leguminoase, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare.
Dintre gramineele cu tufă rară menţionăm: Phleum pratense, Dactylis glomerata,
Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Agropyron pectiniforme,
Trisetum flavescens, Bromus erectus, Anthoxanthum odoratum etc.
Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin nodul de înfrăţire situat la
adâncimea de 2-4 cm în pământ, din care se formează tulpini scurte, subterane (rizomi).
Din mugurii de pe rizomi apar lăstari ce înfrăţesc după tipul gramineelor cu tufă rară iar
în acest fel iau naştere tufe rare legate între ele prin rizomi scurţi. Aceste graminee
acoperă bine solul cu vegetaţie şi formează o ţelină elastică rezistentă la păşunat (fig.1.4).
Acest mod de înfrăţire este caracteristic speciilor: Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi
Festuca rubra.
Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire foarte aproape sau la suprafaţa
solului, din care pornesc lăstari foarte apropiaţi unii de alţii şi care, de regulă nu străbat
totdeauna teaca frunzei, formând tufe compacte (fig. 1.5).

Fig. 1.4 Înfrăţirea la gramineele cu Fig. 1.5 Înfrăţirea la gramineele cu

tufă mixtă tufă deasă

Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă la condiţii de viaţă neprielnice

altor graminee (compactitatea solului, insuficienţa aerului şi a rezervei de substanţe
nutritive). Aceste specii au vivacitate mare şi nu pot fi concurate de gramineele din
celelalte grupe.
Datorită acestor particularităţi, gramineele cu tufă deasă se pot menţine mulţi ani
pe pajiştile cu stratul de ţelină gros şi compact. Gramineele cu tufă deasă dau producţii
mici şi de calitate inferioară iar în cazul când unele specii sunt mai productive, calitatea
nutreţului este slabă. Din această grupă fac parte: Nardus stricta, Festuca pseudovina, F.
valesiaca, Stipa lessingiana, S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea,
Deschampsia caespitosa etc. .
Acumularea biomasei vegetale supraterestre. Procesul de acumulare a
biomasei vegetale supraterestre are loc începând de la desprimăvărare şi continuă până
toamna, cu o pauză scurtă în timpul verii. În primele 10-15 zile după pornirea vegetaţiei,
creşterea plantelor se face pe seama rezervelor de hrană înmagazinate la nivelul nodurilor
de înfrăţire, rădăcinilor, bulbilor, rizomilor. Acumularea biomasei vegetative
supraterestre se corelează pozitiv cu fazele de dezvoltare a plantei până la înflorit, după
care urmează o perioadă de descreştere, până la scuturarea frunzelor.
Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică gramineelor de a-şi reface masa
organelor aeriene după folosire prin păşunat sau cosit. Regenerarea are loc pe seama
formării de noi lăstari, alungirea în continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi
prin alungirea frunzelor la care nu a fost afectat ţesutul meristematic. Otăvirea

11
influenţează producţia şi contribuie la o mai bună repartizare a acesteia în timpul
perioadei de vegetaţie.
Procesul de otăvire se caracterizează prin viteză energie şi capacitate de otăvire:
 viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface pentru o nouă folosire
prin cosit sau păşunat;
 energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări în cursul unei perioade de
vegetaţie şi se exprimă prin numărul de coase la fâneţe şi prin numărul ciclurilor
de păşunat la păşuni;
 capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală (fân sau masă verde)
care se realizează în urma procesului de otăvire.
Otăvirea este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol, de cantităţile de
substanţă de rezervă şi mai ales de glucidele solubile de care dispune planta în perioada
care urmează după recoltare, când are loc procesul migrării acestora din organele în care
s-au acumulat către părţile aeriene. Otăvirea mai depinde de însuşirile speciilor, faza de
creştere în momentul folosirii şi de modul de folosire al pajiştii.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor. Ritmul de dezvoltare
reprezintă timpul necesar parcurgerii tuturor fenofazelor, de la răsărire până la coacerea
seminţelor. În procesul de creştere, gramineele perene parcurg următoarele fenofaze:
înfrăţirea, alungirea paiului, înspicarea, înflorirea, fructificarea şi coacerea seminţelor.
Vivacitatea este durata vieţii plantelor de la germinaţie până la moartea celui din
urmă lăstar al tufei, rezultată dintr-o sămânţă. Între ritmul de dezvoltare şi vivacitate există o
strânsă corelaţie, iar pe baza acestor însuşiri, gramineele au fost împărţite în mai multe grupe:
 graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Acestea fructifică în anul
semănatului, dau producţii maxime în al doilea sau al treilea an şi trăiesc 2-4 ani:
Lolium multiflorum (trăieşte 1-2 ani), Lolium perenne (2-4 ani), Arrhenatherum
elatius (3-4 ani) ş.a. .
 graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie. Acestea fructifică în
anul al doilea de la semănat, dau producţii maxime în cel de al treilea an şi trăiesc
5-8 ani. Din această grupă fac parte: Dactylis glomerata, Cynosurus cristatus,
Festuca pratensis, Phleum pratense ş.a. .
 graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Aceste specii fructifică în al
doilea şi al treilea an, dau producţii maxime în al treilea şi al patrulea an, trăiesc
10 ani sau mai mult: Bromus inermis, Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis
stolonifera, Alopecurus pratensis ş.a. .
 graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare. Aceste graminee
formează mai târziu lăstari generativi, dau producţii maxime în al cincilea - al
optulea an şi trăiesc zeci de ani: Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca
rupicola ş.a. .
Odată cu vârsta au loc şi modificări importante, ca de exemplu: reducerea
înălţimii lăstarilor, micşorarea inflorescenţelor şi a producţiei de sămânţă scăderea
conţinutului de elemente minerale din frunze, scăderea intensităţii respiraţiei şi a
fotosintezei, micşorarea conţinutului de clorofilă care duc la realizarea unor producţii mai
mici şi în cele din urmă la moartea plantelor.
1.2.1.2 Valoarea economică a gramineelor
Valoarea economică noţiune cu un conţinut complex, se apreciază prin producţia
obţinută şi prin valoarea furajeră a plantelor.
Producţia gramineelor din pajişti este determinată de particularităţile biologice, de
condiţiile de mediu şi de modul de folosire. Gramineele de talie înaltă cu multe frunze
tulpinale şi care otăvesc repede, dau producţii mari, iar cele de talie joasă şi cele cu viteză
mică de otăvire, dau producţii mici. Astfel, pentru pajiştile de munte este cunoscut
fenomenul descreşterii producţiei, pe măsură ce creşte altitudinea, ca urmare a modului
diferit de manifestare a factorilor de mediu. În timpul verii, când precipitaţiile sunt reduse
şi temperaturile ridicate, se obţin producţiile cele mai mici, pentru ca spre toamnă acestea
să crească fără însă a ajunge la nivelul producţiilor de la primele cicluri de vegetaţie.
Valoarea furajeră a gramineelor din pajişti se apreciază după compoziţia
chimică gradul de consumabilitate şi digestibilitatea substanţelor nutritive din plante.

12
 Compoziţia chimică a gramineelor depinde de specie, condiţiile de creştere, faza
de dezvoltare în momentul folosirii. În mod obişnuit se ia în consideraţie conţinutul
plantelor în proteină brută şi celuloză calciu, fosfor, precum şi raportul dintre ele. Sunt
valoroase speciile: Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca pratensis, F. rubra,
Lolium perenne, L. multiflorum, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Poa pratensis,
Arrhenatherum elatius etc. Conţinut relativ scăzut de proteină şi ridicat în celuloză
caracterizează speciile: Stipa capillata, S. lessingiana, Koeleria cristata, Bothriochloa
ischaemum, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa etc.
Gradul de consumabilitate este un indice deosebit de valoros şi uşor de apreciat
în activitatea practică el variind mult de la o specie la alta, fiind influenţat de starea de
saturaţie a animalelor, faza de dezvoltare în care se găseşte planta în momentul folosirii,
compoziţia floristică a pajiştii etc.
Digestibilitatea substanţelor nutritive a gramineelor din pajişti, este diferită de la
o specie la alta şi variază foarte mult în funcţie de stadiul de creştere şi dezvoltare. Astfel,
pe măsură ce planta se apropie de fructificare, digestibilitatea scade, ca rezultat al
reducerii raportului dintre frunze şi tulpini, acestea din urmă fiind mai bogate în celuloză.
Valoarea furajeră a gramineelor a fost studiată de numeroşi cercetători, care au
făcut şi clasificarea lor după această însuşire. Pentru ţara noastră Csüros Şt. şi colab.,
1970 au stabilit o scară de apreciere cu opt trepte:
plante toxice ……………………………………………... nota - 2
plante dăunătoare ………………………………………... nota - 1
plante fără valoare furajeră ……………………………… nota 0
plante cu valoare furajeră slabă ………………………….. nota 1
plante cu valoare furajeră mică ………………………….. nota 2
plante cu valoare furajeră mijlocie ………………………. nota 3
plante cu valoare furajeră bună ………………………….. nota 4
plante cu valoare furajeră foarte bună …………………… nota 5
După valoarea economică gramineele perene din pajişti se împart în trei grupe:
 graminee cu valoare economică ridicată: Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius,
Bromus inermis, Lolium perenne, Phleum pratense, Festuca pratensis, Poa
pratensis etc.;
 graminee cu valoare economică mijlocie: Agrostis stolonifera, A. tenuis, Agropyron
pectiniforme, Festuca valesiaca, F. rubra, Cynosurus cristatus etc.;
 graminee cu valoare economică redusă: Festuca ovina ssp sudetica, Nardus stricta,
Deschampsia caespitosa, Stipa capillata, S. lessingiana, S. pennata etc.
1.2.1.3 Răspândirea gramineelor
Gramineele perene, fiind adaptate la condiţii ecologice diferite, se întâlnesc în toate
zonele naturale din ţară şi pe toate tipurile de pajişti. Nu se pot trasa graniţe precise ale
răspândirii gramineelor pe zone naturale datorită plasticităţii ecologice mari a acestora, însă se
poate stabili o anumită repartizare a lor. Astfel, în pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă
sunt răspândite gramineele xerofile: Bromus inermis, Festuca valesiaca, Agropyron
pectiniforme, A. repens, speciile genului Stipa, Koeleria cristata, Poa bulbosa, Bothriochloa
ischaemum, Cynodon dactylon, Bromus erectus etc., iar în regiuni mai umede se întâlnesc
specii mezofile ca Lolium perenne, Poa pratensis, Dactylis glomerata etc. .
În etajele zonei forestiere găsesc condiţii favorabile de creştere speciile: Phleum
pratense, Festuca pratensis, F. rubra, Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Trisetum
flavecens, Holcus lanatus, Agrostis tenuis etc..
În etajul subalpin şi alpin sunt răspândite speciile: Festuca supina, Deschampsia
caespitosa, D. flexuosa, Phleum alpinum, Poa alpina, Agrostis rupestris etc. .
În luncile râurilor şi pe terenuri cu exces de umiditate sunt frecvente speciile:
Alopecurus pratensis, A. ventricosus, Agrostis stolonifera, Agropyron repens, Poa
pratensis, Thyphoides arundinacea, Lolium perenne, Glyceria maxima, G. fluitans.
Pe solurile slab până la mijlociu salinizate se întâlnesc speciile: Festuca pseudovina,
Poa bulbosa, Agropyron pectiniforme, Beckmannia eruciformis, Puccinellia distans etc. .

13
 Pe nisipuri sunt răspândite speciile: Cynodon dactylon, Festuca vaginata,
Koeleria glauca, Chrysopogon gryllus şi speciile anuale Vulpia myuros, Apera spica-
venti, Setaria glauca.
Pe turbării sunt frecvente: Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa, iar în
tăieturi de pădure, Brachypodium pinnatum, Calamagrostis epigeios etc. .
1.2.2 Leguminoase
Leguminoasele reprezintă a doua grupă importantă de plante care participă la
alcătuirea covorului vegetal al pajiştilor, însă într-o proporţie mai redusă decât gramineele.
În mod obişnuit leguminoasele reprezintă 5-10% din vegetaţia pajiştilor şi numai în cazuri
deosebite, cum ar fi: pe soluri bogate în calcar, soluri din luncile râurilor sau pe terenuri
fertilizate cu gunoi de grajd bine fermentat, ajung la 30-40% sau chiar mai mult. Datorită
însuşirilor valoroase ale leguminoaselor este necesar ca prin lucrări de îmbunătăţire a
pajiştilor şi printr-o folosire raţională să se mărească ponderea lor de participare în covorul
vegetal şi să se stabilească un raport convenabil între acestea şi graminee.
1.2.2.1 Particularităţi biologice
Sistemul radicular. Leguminoasele au rădăcini pivotante, putând ajunge, la
unele specii (Medicago sativa, M. falcata etc.) până la adâncimea de 8-10 m, însă masa
principală de rădăcini se găseşte la adâncimea de 0,50-0,75 m.
După profunzimea sistemului radicular, leguminoasele se împart în mai multe
grupe:
 leguminoase cu înrădăcinare superficială cu masa de rădăcini la adâncimea de 0,4-
0,50 m: Trifolium repens, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca etc.;
 leguminoase cu înrădăcinare medie, cu masa de rădăcini ce se dezvoltă la adâncimea
de 0,50-0,75 m: Trifolium pratense, T. pannonicum, T. alpestre, Astragalus
onobrychis etc.;
 leguminoase cu înrădăcinare adâncă la care masa de rădăcini se găseşte la 1,5-2,0 m
adâncime, pivotul principal al rădăcinii putând ajunge până la 8-10 m:
Medicago sativa, M. falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus etc. .
La nivelul solului sau la adâncimea de 1-2 cm, între rădăcină şi partea aeriană a
leguminoaselor se găseşte coletul.
Rădăcina principală împreună cu coletul trăiesc tot timpul vieţii plantei,
asigurându-i astfel perenitatea. Pe rădăcini se formează nodozităţi, datorită simbiozei cu
bacteriile aerobe din genul Rhizobium, care fixează azotul din aerul solului. Rădăcinile
leguminoaselor prezintă o sensibilitate faţă de adâncimea apelor freatice, nivelul prea
ridicat al acestora stânjeneşte activitatea bacteriilor simbiotice şi influenţează vivacitatea
plantelor.
Lăstărirea şi formele de creştere. Tulpinile leguminoaselor care se formează
din mugurii de pe colet sunt pline cu măduvă sau uneori fistuloase (Galega officinalis,
Lotus corniculatus), erecte (Melilotus albus), ascendente (Trifolium alpestre), repente
(Trifolium repens) sau agăţătoare (Lathyrus pratensis).
Lăstărirea la leguminoase este un proces analog cu înfrăţirea la graminee, însă nu
identic şi constă în formarea lăstarilor ramificaţi, din mugurii de pe colet, primăvara şi
vara-toamna, care mor după ce au fructificat.
La unele specii (Medicago falcata), lăstarii se formează şi din mugurii de pe
rădăcinile laterale, proces numit drajonare.
Otăvirea. Refacerea masei vegetative a leguminoaselor, după folosire prin cosit
sau păşunat, este mai rapidă comparativ cu gramineele, mai ales în cazurile când solul
este umed şi pajiştile sunt raţional folosite.
După viteza şi energia de otăvire se disting:
 leguminoase cu otăvire rapidă care dau 3-5 recolte pe an: Medicago sativa, Trifolium
pratense, T. repens, T. hybridum;
 leguminoase cu otăvire moderată de la care se obţin 1-2 recolte pe an: Medicago
falcata, M. lupulina, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium
pannonicum etc.;

14
 leguminoase cu otăvire slabă care nu otăvesc sau se refac o singură dată într-o
perioadă de vegetaţie: Anthyllis vulneraria, Astragalus onobrychis, Trifolium
montanum etc.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, rar simple (genul Genista); frunzele
compuse pot fi trifoliate (Medicago, Trifolium, Melilotus), penate, cu număr par de
foliole (Vicia) sau cu număr impar de foliole (Onobrychis), palmate (Lupinus). La baza
peţiolului frunzei se găsesc stipelele, două frunzişoare care au forme, mărimi şi culori
diferite, acestea constituind caractere pentru recunoaşterea speciilor de leguminoase.
Floarea leguminoaselor este organizată pe tipul 5, având caliciul format din 5
sepale concrescute la bază corola din 5 petale diferite ca formă mărime şi poziţie
(stindard, 2 aripioare şi carena formată din 2 petale unite parţial în partea anterioară),
androceul format din 10 stamine (1 liberă şi 9 concrescute prin filamentele lor) iar
gineceul alcătuit dintr-un ovar superior, unicarpelar, un stil lung care se termină cu
stigmatul. Florile pot fi solitare (Vicia sativa) sau grupate în inflorescenţe, de tip racem
(Medicago, Melilotus), capitul (Trifolium) şi umbelă (Lotus, Coronilla).
Fructul este o păstaie, monospermă sau polispemă indehiscentă sau dehiscentă.
La Coronilla varia fructul este o lomentă.
Sămânţa este exalbuminată cu forme, mărimi şi culori diferite, în funcţie de
speciile de leguminoase.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea. Leguminoasele au o vivacitate mai scurtă
decât gramineele, însă ritmul de dezvoltare este mai rapid. După aceste însuşiri biologice,
leguminoasele se împart astfel:
 leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate mică care trăiesc l-3 ani, dar se
menţin în pajişti mai mulţi ani datorită însuşirilor pe care le au de a se înmulţi
prin autoînsămânţare. Din această grupă fac parte: Melilotus albus, M.
officinalis, Trifolium pratense, T. arvense, T. resupinatum, Medicago lupulina
etc. ;
 leguminoase cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie, cuprind speciile care se
dezvoltă mai lent, trăiesc 5-10 ani, dau producţii mai mari în anii 2-3: Medicago
sativa, Onobrychis viciifolia, Trifolium repens, Lotus corniculatus etc.;
 leguminoase cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare, cu specii care trăiesc 10-
15 ani, dau producţii mai mari după 3-4 ani de viaţă: Trifolium fragiferum,
Lathyrus pratensis, Vicia cracca etc. .
1.2.2.2 Valoarea economică
Leguminoasele au o valoare economică mare datorită compoziţiei chimice
valoroase, producţiilor mari, gradului ridicat de consumabilitate şi digestibilitate. Gradul
de consumabilitate este foarte ridicat la majoritatea leguminoaselor, atât în stare verde,
cât şi sub formă de fân. Unele leguminoase ca Lotus corniculatus, Melilotus albus, M.
officinalis etc., au un grad mijlociu de consumabilitate, datorită gustului amar.
În ceea ce priveşte producţia, sunt deosebiri mari de la o specie la alta,
leguminoase putând fi grupate astfel:
 specii productive, cele care au talie înaltă şi otăvire rapidă (Medicago sativa, Trifolium
pratense, T. hybridum, Melilotus albus, Lathyrus pratensis, Vicia cracca);
 specii cu producţii mijlocii, care au talie înaltă sau mijlocie, dar otăvire moderată
(Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Medicago falcata etc.);
 specii cu producţii mici, care au talie mijlocie sau joasă şi otăvire slabă (Anthyllis
vulneraria, Medicago lupulina, Trifolium fragiferum, T. montanum Astragalus
onobrychis etc.).
1.2.2.3 Răspândirea leguminoaselor
Leguminoasele participă la formarea covorului vegetal al pajiştilor permanente
din toate zonele naturale ale ţării, fiind însă mai răspândite în zonele de silvostepă şi
nemorală şi mai puţin răspândite în regiunile uscate şi zona alpină.
În zonele de stepă şi silvostepă se întâlnesc speciile: Medicago sativa, M. falcata,
M. lupulina, Onobrychis viciifolia, O. arenaria, Lotus corniculatus şi unele leguminoase
anuale ca Medicago minima, Trifolium arvense, T. campestre, etc..

15
 În zona nemorală şi etajele nemoral şi boreal sunt frecvente speciile: Trifolium
pratense, Medicago falcata, Lotus corniculatus, Lathyrus pratensis, Onobrychis
viciifolia, Astragalus onobrychis, Vicia cracca, Anthyllis vulneraria.
În etajele subalpin şi alpin se găsesc speciile: Onobrychis transsilvanica,
Trifolium repens, T. alpestre, Anthyllis vulneraria, Lotus corniculatus etc.
În lunci, pe terenuri drenate sunt frecvente speciile: Medicago lupulina, Trifolium
repens, T. fragiferum, Galega officinalis, Lathyrus pratensis, Vicia cracca.
Pe soluri salinizate: Lotus tenuis, Trifolium fragiferum, Melilotus albus, M.
officinalis.
Pe nisipuri: Medicago minima, M. marina, M. rigidula, Onobrychis arenaria,
Trifolium arvense, Vicia hirsuta etc. .
1.2.3 Ciperacee şi juncacee (rogozuri şi rugini)
Plantele din această grupă aparţin familiilor Cyperaceae şi Juncaceae, fiind
răspândite în toate zonele de vegetaţie şi sunt asemănătoare din punct de vedere al
condiţiilor ecologice în care cresc şi al valorii economice relativ scazute.
1.2.3.1 Familia Cyperaceae cuprinde 75 genuri cu aproximativ 4000 specii, fiind
plante ierboase, perene, puţine anuale, cu rizomi sau stoloni subterani, cu tufă rară şi
deasă tulpină aeriană trimuchiată sau cilindrică frunze sesile cu limbul liniar, plan sau
cilindric; flori actinomorfe, hermafrodite, unisexuate, dispuse în spice, raceme sau
capitule, fructul achenă. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajiştile cu exces de
umiditate, în bălţi, mlaştini şi aparţin genurilor Cyperus, Carex, Scirpus, Heleocharis.
Astfel, în mlaştini şi bălţi se întâlnesc speciile: Carex riparia, C. acutiformis, C. vulpina,
C. caespitosa, Heleocharis palustris; în lunci umede: Carex hirta, C. leporina, Scirpus
sylvatica, Cyperus fuscus; în zona forestieră: Carex sylvatica, C. caryophyllea; în pajişti
subalpine: Carex curvula.
Specii mai puţin pretenţioase faţă de umiditate sunt: Carex precox, C.
caryophyllea şi C. curvula.
Rogozurile pornesc în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin consumarea lor,
mai ales de către oi, se produc intoxicaţii grave datorită unor ciuperci ustilaginee care
parazitează aceste plante. De aceea, pe pajiştile invadate de ciperacee se va păşuna mai
târziu, când gramineele au crescut, iar rogozurile, fiind într-un stadiu avansat de
vegetaţie, nu sunt consumate. Rogozurile au un conţinut ridicat de celuloză şi de siliciu,
ceea ce le reduce consumabilitatea, producând uneori şi răniri ale mucoaselor; conţinutul
redus de calciu şi fosfor determină boli de carenţă la animale.
1.2.3.2 Familia Juncaceae cuprinde circa 220 specii, ierboase, perene sau
anuale, cu tulpini cilindrice, pline cu măduvă spongioasă. Frunzele sunt cilindrice sau
plane, florile actinomorfe, hermafrodite, trimere, grupate în cime terminale cu aspect de
capitul sau umbelă. La unele specii inflorescenţa este aparent laterală deoarece frunza
bracteantă este terminală iar florile prezintă un perigon din 6 tepale membranoase,
androceul din 6 stamine, gineceul din 3 carpele şi fructul o capsulă. Speciile din această
grupă se caracterizează prin valoare economică scăzută unele dintre ele sunt dăunătoare
animalelor, provocându-le deranjamente digestive, anemii, afecţiuni ale aparatului urinar.
Ruginile aparţin la 2 genuri: Juncus (circa 160 specii) şi Luzula (circa 60 specii), mai
răspândite fiind speciile: Juncus effusus, J. gerardi, J. bufonius, Luzula pilosa, L.
silvatica, L. multiflora, L. campestris etc..Combaterea ruginilor se poate face pe cale
chimică prin tratarea cu 2,4 D (5-10 kg/ha în 500 l apă) la înflorirea plantelor, metodă
asociată cu fertilizarea pajiştilor pentru stimularea dezvoltării plantelor valoroase.
1.2.4 Plante din alte familii botanice
Pe pajiştile permanente se întâlnesc numeroase specii de plante din alte familii
botanice, cu participare în covorul ierbos de 20-60%, uneori şi mai mult.
Mai răspândite sunt speciile din familiile: Asteraceae, Brassicaceae,
Chenopodiaceae, Apiaceae, Rosaceae, Liliaceae, Ranunculaceae. Pe pajiştile din
Transilvania, St. Csüros şi colab. (1967, 1970) au găsit 529 specii din această grupă din
care 249 specii (45%) fără valoare furajeră şi 205 specii (38,0%) dăunătoare animalelor
sau produselor obţinute de la acestea.
16
 Ţinându-se seama de importanţa economică a speciilor din alte familii botanice,
acestea au fost separate în şase subgrupe, şi anume:
 specii consumate bine de către animale,
 specii neconsumate sau slab consumate,
 specii dăunătoare vegetaţiei valoroase,
 specii dăunătoare produselor obţinute de la animale,
 specii vătămătoare sănătăţii animalelor şi
 specii toxice.
1.2.4.1 Specii consumate de animale
În această subgrupă intră numeroase specii de plante, care au un grad ridicat de
consumabilitate şi digestibilitate, fiind consumate de animale mai ales în primele faze de
creştere, dar şi în fân. Mai cunoscute sunt speciile : Achillea millefolium (coada
şoricelului); Alchemilla vulgaris (creţişoară); Cichorium intybus (cicoare); Daucus carota
(morcov); Plantago major (patlagină mare); Plantago lanceolata (pătlagină îngustă);
Polygonum aviculare (troscot); Salvia nemorosa (jaleş de câmp); Taraxacum officinale
(păpădie); Thymus collinus (cimbrişor).
1.2.4.2 Specii neconsumate sau slab consumate de animale
Această subgrupă cuprinde specii care datorită conţinutului ridicat de celuloză şi
scăzut de proteină sunt slab consumate de animale sau sunt ocolite de acestea atât pe
păşune cât şi atunci când se găsesc în fân şi sunt numite şi buruieni de balast. Mai
cunoscute sunt speciile: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului); Chrysanthemum
leucanthemum (margarete); Cardaria draba (urda vacii); Potentilla argentea
(scrântitoare); Prunella vulgaris (busuioc sălbatic); Veronica chamaedrys (şopârliţă).
1.2.4.3 Specii dăunătoare vegetaţiei pajiştilor
În afara speciilor de plante lemnoase care se instalează pe pajiştile secundare,
multe specii ierboase sunt dăunătoare prin concurenţa ce o fac gramineelor şi
leguminoaselor valoroase, datorită rozetelor de frunze ce acoperă solul, portului înalt,
tulpinilor târâtoare sau agăţătoare, sau pentru că sunt semiparazite sau parazite. Mai
cunoscute sunt speciile:
 specii lemnoase: Abies alba (brad); Crataegus monogyna (păducel); Juniperus
communis (ienupăr); Picea abies (molid); Pinus mugo (jneapăn); Prunus
spinosa (porumbar); Rosa canina (măceş); Vaccinium myrtillus (afin);
Vaccinium vitis-idaea (merişor);
 specii ierboase de talie înaltă: Tanacetum vulgare (vetrice); Limonium gmelini
(sică); Verbascum phlomoides (lumânărică);
 specii ierboase cu frunze în rozetă sau cu tulpini târâtoare: Ajuga reptans
(vineriţă); Carlina acaulis (turtă); Hieracium pilosella (vulturică);
Lysimachia nummularia (duminecuţă); Potentilla anserina (coada racului);
 specii semiparazite: Euphrasia stricta (silur); Melampyrum nemorosum (sor-
cu-frate); Odontites serotina (dinţură); Rhinanthus minor (clocotici);
 specii parazite: Cuscuta campestris (torţel); Cuscuta europaea (torţel);
Cuscuta trifolii (gălbează); Orobanche gracilis (lupoaie).
1.2.4.4 Specii dăunătoare produselor obţinute de la animale
În această categorie sunt incluse unele specii care în timpul păşunatului
impurifică lâna oilor sau când sunt consumate de animale schimbă culoarea şi gustul
laptelui, depreciază calitatea cărnii. Mai cunoscute sunt speciile:
 specii care depreciază calitatea lânii: Arctium lappa (brustur); Carduus
acanthoides (spin); Eryngium campestre (scaiul dracului); Eryngium
planum (scai vânăt); Xanthium spinosum (holeră); Xanthium strumarium
(cornuţi);
 specii care schimbă gustul şi culoarea laptelui: Alliaria peţiolata (usturoiţă);
Artemisia austriaca (peliniţă); Matricaria chamomilla (romaniţă); Rumex
acetosella (măcriş mărunt); Thlaspi arvense (punguliţă);

17
  specii care depreciază calitatea cărnii: Chelidonium majus (rostopască);
Lepidium ruderale (păducherniţă).
1.2.4.5 Specii vătămătoare pentru animale
Unele specii de plante din pajişti afectează sănătatea animalelor provocând răni,
slăbind capacitatea de muncă şi de producţie. Astfel, produc răniri la animale: Tribulus
terrestris şi Trapa natans (provocă răni la copite), Avena sterilis, Cynosurus echinatus,
Hordeum murinum, Setaria glauca (produc leziuni bucale şi oculare), specii ale genului
Stipa (produc rănirea pielii şi a mucoasei bucale).
1.2.4.6 Specii toxice
Un număr destul de numeros de specii din pajişti provoacă intoxicaţii cu
consecinţe mai mult sau mai puţin grave, la animale. Uneori aceste intoxicaţii sunt
aproape insesizabile, dar influenţează negativ capacitatea de producţie a animalelor,
alteori însă provoacă intoxicaţii grave care pot duce la moartea animalelor (Zanoschi V. şi
col., 1981).
La începutul sezonului de păşunat, sensibilitatea animalelor este mai mare,
deoarece plantele au toxicitate mai pronunţată în primele faze de vegetaţie, iar gradul de
sensibilitate este sporit în perioada de tranziţie la noul regim de întreţinere pe păşune,
când consumă fără alegere şi plantele toxice pe care în general, le ocolesc, deoarece multe
specii toxice au un miros şi gust neplăcut, ceea ce face să fie refuzate de animale.
Principalele substanţe toxice fac parte din grupele alcaloizi, toxalbumine, glicozizi,
saponine, uleiuri eterice, răşini etc. .
Substanţele toxice sunt răspândite în toate organele plantei, dar concentraţia poate
fi mai mare în frunze, în stare verde, la Ranunculus acris, Anemone nemorosa, în seminţe,
la Datura stramonium, în bulbo-tuberculi, la Colchicum autumnale etc. .
Toxicitatea poate fi absolută - în orice stare şi pentru toate speciile de animale
(Veratrum album, Conium maculatum, Datura stramonium) sau condiţionată de felul
nutreţului (verde, fân, murat) şi specia de animale: Ranunculus sceleratus este toxică
numai în stare verde, Euphorbia cyparissias în stare verde şi numai pentru taurine,
Stachys annua, în fân şi numai pentru cabaline. Numeroase specii de plante toxice cresc
în staţiuni cu umiditate excesivă şi în locuri umbrite, condiţii care le măresc gradul de
toxicitate .
Mai cunoscute sunt speciile:
 Familia Ranunculaceae: Caltha palustris (calcea calului); Helleborus
purpurascens (spânz); Ranunculus acris (floare broştească); Ranunculus
sceleratus (boglari);
 Familia Liliaceae: Colchicum autumnale (brânduşă de toamnă); Veratrum
album (steregoaie);
 Familia Apiaceae: Cicuta virosa (cucută de apă); Conium maculatum (cucută);
 Familia Solanaceae: Hyoscyamus niger (măsălariţă); Datura stramonium
(ciumăfaie); Atropa belladonna (mătrăgună);
 Familia Euphorbiaceae: Euphorbia cyparissias (alior);
 Familia Equisetaceae: Equisetum arvense (coada calului);
 Familia Asclepiadaceae: Vincetoxicum officinale (iarba fiarelor).

Intrebari:
Care este importanţa pajiştilor?
Cum ce clasifică pajiştile?
Care este răspândirea pajiştilor în ţara noastră şi în lume?
Care sunt particularităţile morfologice ale gramineelor?
Care este importanţa economică şi răspândirea gramineelor?
Care sunt particularităţile morfologice ale leguminoaselor?
Care este importanţa economică şi răspândirea leguminoaselor?

Teme control:
Recunoaşterea fructelor şi seminţelor celor mai importante graminee şi leguminoase
perene din pajişti.
18
 CAPITOLUL II

TIPOLOGIA PAJIŞTILOR

2.1 Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor

2.2 Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti
2.3 Unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie
2.4 Principalele tipuri de pajişti din România

2.1 Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor

Pajiştile permanente din ţara noastră sunt alcătuite din unităţi structural
funcţionale de vegetaţie ierboasă numite fitocenoze elementare (Ţucra I. şi col., 1987),
care reprezintă grupări de plante omogene din punct de vedere al compoziţiei floristice.
Principiile de bază pentru lucrările de tipizare a pajiştilor sunt :
 principiul productivităţii plantelor şi fitocenozelor de pajişti, care presupune
evaluarea corectă a resurselor furajere. Cantitatea şi calitatea producţiei pajiştilor
depinde de compoziţia floristică, de productivitatea fitocenozelor componente,
lucrările de întreţinere, modul de folosire etc.
 principiul ecologiei pajiştilor. Factorii de mediu prin acţiunea lor simultană şi
corelativă, determină anumite spaţii fizico-geografice, numite staţiuni, a căror
cunoaştere ajută la determinarea capacităţii de producţie şi stabilirea măsurilor de
îmbunătăţire a pajiştilor;
 principiul tehnologiei aplicate, se referă la elaborarea măsurilor adecvate de
îmbunătăţire a pajiştilor, care să ducă la influenţarea pozitivă a capacităţii de
producţie.
Fitocenozele de pajişti prezintă asemănări sau deosebiri, privind compoziţia
floristică, cerinţele faţă de factorii de mediu, valoarea lor economică, direcţia de evoluţie
după lucrările de îmbunătăţire etc. Totalitatea fitocenozelor cu însuşiri asemănătoare,
reprezintă tipul de pajişte, pe care se pot aplica aceleaşi tehnologii, în urma cărora să se
obţină rezultate de producţie apropiate pe toată suprafaţa.
2.2 Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti
Criteriile după care se face identificarea tipurilor de pajişti sunt: compoziţia
floristică, condiţiile staţionale, productivitatea pajiştii, măsurile tehnologice ce se aplică,
evoluţia vegetaţiei în funcţie de aceste măsuri.
Compoziţia floristică este considerată criteriul de bază folosit pentru identificarea
tipului de pajişte. Determinarea compoziţiei floristice se poate face prin metoda
geobotanică, planimetrică sau gravimetrică.
Metoda geobotanică este cea mai expeditivă şi se bazează pe descrierea floristică
(relevee floristice sau fitocenologice) şi staţională a unor suprafeţe reprezentative pentru
fiecare fitocenoză. Pentru studiul vegetaţiei prin metoda geobotanică se delimitează
conturul fitocenozelor, urmărind uniformitatea compoziţiei floristice în dependenţă de
factorii ecologici, după care se aleg suprafeţe de probă de 100 m2 în interiorul cărora se
fac ridicări floristice (relevee). Speciile determinate, în suprafeţele de probă, se
încadrează în grupele: graminee, leguminoase, rogozuri, muşchi şi licheni, specii din alte
familii botanice (diverse) şi specii lemnoase.
Metoda planimetrică este folosită în special pe păşuni, unde vegetaţia este
scundă. Pentru cercetarea vegetaţiei prin această metodă se foloseşte o ramă pătrată cu
latura de 0,5 m, împărţită cu sârmă sau sfoară în 25 pătrăţele.
În cadrul experienţelor se face câte o citire în fiecare variantă, cel puţin la
începutul şi la sfârşitul perioadei de experimentare. Citirile se fac pe aceleaşi locuri,

19
pichetate, urmărind modificările produse în cursul unui an sau pe o perioadă mai
îndelungată. După aşezarea ramei pe suprafaţa respectivă, se stabileşte mai întâi procentul
de goluri şi apoi se determină plantele şi suprafaţa ocupată. Dacă toată suprafaţa unui
pătrat este acoperită cu o specie, dominanţa se notează cu 4%, dacă specia ocupă jumătate
de pătrăţel se notează cu 2%, s.a.m.d.
Toate notările de la o citire se înscriu în "Fişa de înregistrare a citirilor", după
care se întocmeşte "Centralizatorul citirilor cu rama metrică", ce cuprinde datele medii cu
privire la prezenţa fiecărei specii, determinând astfel gradul de acoperire cu vegetaţie în
asociaţia vegetală studiată.
Metoda gravimetrică constă din analiza botanică a probelor de iarbă sau de fân.
Cu ajutorul acestei metode se stabilesc procentele de participare în compoziţia floristică a
principalelor grupe de plante şi a unor specii care ne interesează în mod deosebit, iar
datele obţinute se înscriu într-un "Buletin de analiză botanică".
Analiza botanică se face la proba medie ce rezultă din probele parţiale recoltate
2
de pe 15-30, sau chiar mai multe suprafeţe de câte 1 m . Prin omogenizarea probelor
parţiale şi prin înjumătăţirea repetată, se obţine proba medie de analiză, în greutate de
1000 g pentru masă verde şi de 500 g pentru fân.
Proba medie de analiză se cântăreşte cu o precizie de 0,1 g, după care se separă în
următoarele grupe: graminee, leguminoase, ciperacee şi juncacee, specii din alte familii
botanice (diverse). Fiecare grupă de plante se cântăreşte cu exactitate de 0,1 g şi rezultatul
se exprimă în procente, prin raportare la greutatea totală a probei analizate.
Condiţiile staţionale prezintă mare importanţă în diferenţierea tipurilor de pajişti,
mai ales când acestea influenţează compoziţia floristică, productivitatea sau aplicarea
unor măsuri tehnologice. Un rol important pentru pajiştile din România îl au factorii de
relief (pantă, expoziţie, altitudine) şi sol (umiditate, reacţia solului, troficitate etc.).
Productivitatea pajiştii, care exprimă capacitatea de producţie, rezultată din
producţia şi calitatea furajului evaluat, constituie criteriul de diferenţiere a tipurilor de
pajişti.
Măsurile tehnologice pot constitui criterii de diferenţiere, atunci când la
compoziţia floristică şi productivitate asemănătoare, se aplică măsuri de îmbunătăţire şi
folosire diferite, în funcţie de modificarea factorilor de mediu.
Evoluţia vegetaţiei constituie criterii de diferenţiere a tipurilor de pajişti, unde
direcţiile de evoluţie, succesiunile naturale şi cele determinate de măsurile de
îmbunătăţire sunt bine cunoscute, pe baza observaţiilor de lungă durată sau a unor
experienţe efectuate. Se poate afirma că întregul sistem de clasificare tipologică a
pajiştilor este un sistem evolutiv. Suprafaţa minimă de identificare şi caracterizare a unui
tip de pajişte se consideră a fi 1 hectar. În natură, fără intervenţia omului, s-au creat în
decursul timpului tipuri fundamentale de pajişti, a căror vegetaţie reflectă condiţiile
naturale specifice fiecărei zone (exemplu, pajişti de Festuca rubra).
2.3 Unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie
Datorită zonalităţii latitudinale şi altitudinale a vegetaţiei din ţara noastră,
determinată de variaţia factorului climatic, de relief şi de sol, tipurile de pajişti se
grupează în cadrul unităţilor zonale şi intrazonale de vegetaţie (Evdochia Puşcariu-
Soroceanu şi col., 1963).
A. Pajişti zonale: zona stepei, zona silvostepei, zona nemorală (a pădurilor de
stejari), etajul nemoral (al pădurilor de foioase), etajul boreal (al pădurilor de molid),
etajul subalpin (al jnepenişurilor) şi etajul alpin (al pajiştilor alpine);
B. Pajişti intrazonale: pajişti din lunci şi depresiuni, pajişti de sărături (halofile)
şi pajişti de nisipuri (psamofile).
Pajiştile permanente din România se grupează în 10 unităţi zonale şi intrazonale,
cuprinzând 72 tipuri (52 zonale şi 20 intrazonale) şi 88 subtipuri (71 zonale şi 17
intrazonale) de pajişti.

20
 2.3.1 Pajişti zonale
2.3.1.1 Zona stepei
Cuprinde Bărăganul de est (20-100 m altitudine), sudul Moldovei şi Centrul
Dobrogei (100-200 m altitudine), cu temperaturi medii de 10,4-11,50C, precipitaţii anuale
350-500 mm, solurile predominante fiind cernoziomurile, bălane şi litice (în Dobrogea).
Suprafaţa pajiştilor permanente este 90 000 ha, cu 4 tipuri şi 7 subtipuri de pajişti. Exemple
de tipuri de pajişti: Festuca valesiaca-Stipa ucrainica; Poa bulbosa-Artemisia austriaca.

2.3.1.2 Zona silvostepei

Răspândită în Câmpiile periferice ale Carpaţilor (Silvostepa nordică cu
Depresiunea Jijiei şi Silvostepa sudică cu Podişul Bârladului şi Piemontul Rîmnic-Buzău,
Podişul Dobrogei, Câmpiile Bărăganului de Vest, Burnasului, Olteniei, Timişului şi
Crişurilor). Altitudinea este de 50-150 m în regiunile de câmpie şi 50-250 m în Podişul
Bârladului, Podişul Dobrogei, solurile caracteristice sunt cernoziomuri cambice,
cernoziomuri argiloiluviale, litosoluri şi rendzine, temperaturi medii 9,0-10,40C (10,80C),
precipitaţiile însumează 470-550 (600) mm. Suprafaţa pajiştilor este de 250 000 ha, cu 7
tipuri şi 8 subtipuri de pajişti. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca valesiaca-Medicago
falcata; Stipa capillata; Bothriochloa ischaemum; Poa bulbosa-Artemisia austriaca.
2.3.1.3 Zona nemorală
Suprafaţa pajiştilor permanente este de 400 000 ha, răspândite în 2 subzone cu 11
tipuri şi 19 subtipuri de pajişti.
a. Subzona pădurilor de stejari mezofili. Se găseşte în Depresiunea Transilvaniei
(Câmpia Transilvaniei şi Podişul Tîrnavelor), cu altitudini de 250-400 m şi nordul
Podişului Moldovei (Podişul Sucevei) cu altitudini de 200-350 m. Temperaturi medii de
8,5-10,00C, suma precipitaţiilor de 550-700 mm, solurile sunt brune argiloiluviale, brune
luvice, brune eumezobazice, pseudorendzine, luvisoluri, cenuşii. Exemple de tipuri de
pajişti:
 în Câmpia Transilvania: Festuca rupicola-Carex humilis; Festuca
rupicola-Brachypodium pinnatum.
 în Podişul Tîrnavelor: Festuca rupicola-Agrostis tenuis.
 în Podişul Sucevei: Festuca valesiaca-Brachypodium pinnatum;
Bothriochloa ischaemum.
b. Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili
Răspândită în Câmpia Munteniei şi Olteniei, Piemonturile din Banat şi Crişana,
cu altitudini de 100-300 m. Temperaturi medii de 9,0-10,50C, suma precipitaţiilor 500-
700 mm, solurile sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune argiloiluviale, brune-luvice (în
vestul ţării), brun-roşcate, brune luvice, vertisoluri (în sudul ţării). Exemple de tipuri de
pajişti: Poa pratensis; Festuca valesiaca, Festuca valesiaca-Festuca rupicola,
Bothriochloa ischaemum, Cynodon dactylon.
2.3.1.4 Etajul nemoral
Pajiştile permanente ocupă 2 600.000 ha, grupate în 2 subetaje cu 16 tipuri şi 17
subtipuri de pajişti.
a. Subetajul pădurilor de gorun şi de amestec de gorun
Pajiştile ocupă 1 000 000 ha pe dealurile piemontice subcarpatice şi Podişul
Moldovei, cu altitudini de (200) 300-600 (700) m, temperaturi medii 7,5-9,00C, suma
precipitaţiilor (550) 650-750 (850) mm, solurile sunt brune argiloiluviale, brune, luvice,
brune eumezobazice, luvisoluri, rendzine, pseudorendzine, cenuşii. Exemple de tipuri de
pajişti: Agrostis tenuis-Festuca rupicola, Festuca rupicola-Danthonia provincialis,
Festuca rupicola-Onobrychis viciifolia, Festuca valesiaca, Agrostis tenuis-Poa pratensis,
Bothriochloa ischaemum.
b.Subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu răşinoase
Suprafaţa ocupată de pajişti este de 1 600 000 ha, răspândită pe dealuri înalte şi
munţi mijlocii (Subcarpaţii, Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Moldovei), cu altitudini
de (300) 600-1350 (1450) m, temperaturi medii de 4,5-7,50C, suma precipitaţiilor 750-
21
1100 (1200) mm, soluri brune, brune luvice, brune acide şi local brune feriiluviale.
Exemple de tipuri de pajişti: Agrostis tenuis-Festuca rubra, Cynosurus cristatus,
Danthonia provincialis-Festuca rubra, Festuca pratensis, Arrhenatherum elatius,
Trisetum flavescens, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Rumex alpinus.
2.3.1.5 Etajul boreal (păduri de molid)
Răspândit în partea mijlocie şi superioară a Munţilor Carpaţi, pajiştile ocupând o
suprafaţă de 1 000 000 ha, grupate în 8 tipuri şi 11 subtipuri de pajişti. Altitudini (1300)
1200-1600 (1750) m în nord şi 1300-1850 m în sud, temperaturi medii 0,5-4,50C, suma
precipitaţiilor 1000-1200 mm, solurile sunt brune feriiluviale, podzoluri, brune acide, brune,
rendzine, regosoluri, litosoluri. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca rubra, Festuca ovina,
Festuca rubra ssp. Commutata, Festuca rubra ssp .commutata-Nardus stricta, Nardus
stricta, Deschampsia caespitosa-Festuca rubra; Festuca rupicola, Rumex alpinus.
2.3.1.6 Etajul subalpin (jnepenişuri)
Răspândit în munţii înalţi, altitudini 1700 (1800)-2100 (2200) m, temperaturi
medii 0,50C până la -1,50C, suma precipitaţiilor peste 1200 mm, solurile caracteristice
sunt podzoluri brune feriiluviale, rendzine, litosoluri. Pajiştile ocupă o suprafaţă de 66
000 ha, cu 4 tipuri şi 5 subtipuri. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca ovina ssp.
Sudetica, Festuca rubra ssp. commutata-Nardus stricta, Nardus stricta-Potentilla
ternata, Festuca amethystina-Festuca versicolor.
2.3.1.7 Etajul alpin
Răspândit în munţii înalţi, cu altitudini peste 2000 m în nord şi 2100-2200 în sud,
temperaturi medii de la -1,50C până la -2,50C, suma precipitaţiilor 1300-1400 mm,
solurile sunt humicosilicatice, rendzine, litosoluri. Se întâlnesc 2 tipuri şi 4 subtipuri de
pajişti, ocupând o suprafaţă de 40 000 ha. Exemple de tipuri de pajişti: Carex curvula,
Juncus trifidus-Agrostis rupestris.
2.3.2 Pajişti intrazonale
2.3.2.1 Pajişti din lunci şi depresiuni
Suprafaţa cu pajişti ocupă 369 100 ha, grupate în 11 tipuri şi 9 subtipuri, răspândite
în Lunca Dunării, Oltului, Siretului, Mureşului, Someşului, Jiului, Tîrnavelor etc.,
depresiuni intra şi submontane. Solurile sunt aluviale, cernoziomuri, cernoziomoide, brune,
negre clinohidromorfe, lăcovişti gleice. Exemple de tipuri de pajişti: Lolium perenne-
Trifolium repens, Festuca pratensis-Poa pratensis, Arrhenatherum elatius-Dactylis
glomerata, Agrostis stolonifera-Agropyron repens, Nardus stricta, Molinia coerulea.
2.3.2.2 Pajişti de sărături (halofile)
Răspândite în Câmpia Română (luncile Buzăului, Călmăţuiului, Ialomiţei şi
Câmpia aluvială a Siretului), Câmpia de vest (Banat, Crişana), Podişul Moldovei, local în
Transilvania, pe o suprafaţă de 47 000 ha, solurile fiind aluviale, vertisoluri, lăcovişti (toate
salinizate sau alcalinizate), soloneţuri şi solonceacuri. Pajiştile sunt grupate în 5 tipuri şi 7
subtipuri. Exemple de tipuri de pajişti: Puccinellia limosa, Festuca pseudovina-Artemisia
maritima, Beckmannia eruciformis-Agrostis stolonifera, Salicornia europaea-Suaeda.
2.3.2.3 Pajişti de nisipuri (psamofile)
Ocupă o suprafaţă de 10 000 ha, în Câmpia Careiului, Câmpia Olteniei (Băileşti,
Romanaţi), Câmpia Tecuciului, Câmpia Română, Delta Dunării, Litoralul Mării Negre.
Solurile sunt nisipuri semifixate şi psamosoluri. Pajiştile psamofile cuprind 4 tipuri şi 1
subtip. Exemple de tipuri de pajişti: Festuca vaginata, Bromus tectorum, Carex colchica,
Elymus giganteus.

2.4 Principalele tipuri de pajişti din România

2.4.1 Pajişti de Stipa capillata (năgară)
Răspândite în staţiuni însorite, pe versanţi puternic înclinaţi, pe soluri mijlociu
dagradate de eroziune, cu apa freatică la mare adâncime, în zona de stepă din sud-estul

22
ţării şi în silvostepa din Moldova. Specia dominantă, Stipa capillata, poate ajunge la o
acoperire de 40%.
Alte specii caracteristice acestui subtip de pajişte sunt Bothriochloa ischaemum,
Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, Koeleria cristata Medicago lupulina, M.
falcata, Astragalus onobrychis, Salvia nemorosa, Salsola ruthenica, Eryngium campestre.
Producţia este de 3-4 t/ha masă verde, cu valoare nutritivă scăzută. Pajiştile respective pot
fi îmbunătăţite prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale (50-60 kg/ha N + 60-80 kg/ha
P2O5) şi organice (târlire), prin supraînsămânţare (Dactylis glomerata 5 kg/ha + Bromus
inermis 8 kg/ha + Lotus corniculatus 4 kg/ha + Medicago sativa 5 kg/ha + Onobrychis
viciifolia 25 kg/ha) sau regenerare totală cu însămânţarea aceluiaşi amestec la care se
majorează cantitatea de sămânţă/ha cu 25-30%.
2.4.2 Pajişti de Bothriochloa ischaemum (bărboasă)
Reprezintă cel mai răspândit tip de pajişte derivată, ca efect al păşunatului abuziv,
neraţional şi al eroziunii solului. Se formează prin degradarea pajiştilor de Festuca
valesiaca şi Festuca rupicola. Se întâlnesc în Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei,
Depresiunea Transilvaniei, dealurile Subcarpatice ale Banatului şi Olteniei.
Pajiştile de Bothriochloa ischaemum se instalează pe coaste însorite cu expoziţie
sudică, sud-estică, sud-vestică, erodate. Bothriochloa ischaemum participă în compoziţia
floristică a pajiştii, având un grad de acoperire de 60-90%.
Dintre graminee, mai des se întâlnesc Festuca valesiaca, F. rupicola, F.
pseudovina, Poa bulbosa, Koeleria cristata, Cynodon dactylon, Stipa capillata;
leguminoasele nu depăşesc 3-4% acoperire, întâlnindu-se Medicago falcata, M. minima,
Trifolium repens, T. arvense, Lotus corniculatus, Astragalus onobrychis; plantele diverse
ocupă 10-15%, mai des găsindu-se: Achillea setacea, Daucus carota, Cichorium intybus,
Plantago media, Potentilla argentea, Artemisia austriaca, Eryngium campestre. Aceste
pajişti se folosesc prin păşunat, producţia este de 1,5-4,0 t/ha masă verde, de calitate
slabă.
Îmbunătăţirea pajiştilor se poate face prin lucrări antierozionale, fertilizare cu 60
kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5, târlire, supraînsămânţare (Dactylis glomerata 5 kg/ha +
Bromus inermis 20 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25 kg/ha)
sau refacere radicală, folosind la semănat acelaşi amestec de seminţe, majorat cu 30-40%
(Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987).
2.4.3 Pajişti de Festuca valesiaca (păiuş stepic)
Răspândite în zona de stepă din sud-estul ţării şi în cea de silvostepă din nord-
estul Moldovei, dar se întâlnesc şi în zona nemorală sau în etajul nemoral (subetajul
pădurilor de gorun) pe versanţi cu pante mari, până la altitudinea de 600-800 m. Din
punct de vedere floristic, pajiştile de Festuca valesiaca sunt formate din specii xerofile şi
mezoxerofile, care asigură o acoperire de 70-90%, din care speciei dominante (Festuca
valesiaca) îi revin 35-50%.
Gramineele au o acoperire generală de 40-60%, mai răspândite fiind Festuca
pseudovina, Agropyron pectiniforme, Stipa pennata, Poa pratensis, P. bulbosa, Bromus
inermis, Agropyron repens, Cynodon dactylon, Koeleria cristata; leguminoasele au o
participare de 4-5% în compoziţia floristică, mai întâlnite fiind: Medicago lupulina, M.
falcata, Astragalus onobrychis, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium
arvense, T. repens; speciile diverse au o acoperire de 10-15%, frecvente fiind: Achillea
setacea, Taraxacum officinale, Cichorium intybus, Galium verum, Plantago media,
Achillea millefolium, Daucus carota, Carduus nutans, Eryngium campestre etc. . Sunt
pajişti slab productive, obţinându-se 3-5 t/ha masă verde şi se folosesc mai mult prin
păşunat. Îmbunătăţirea pajiştilor de Festuca valesiaca se poate face prin fertilizare cu 60
kg/ha N + 60-80 kg/ha P2O5 şi cu îngrăşăminte organice (20-30 t/ha gunoi de grajd
administrat odată la 3-4 ani), prin supraînsămânţare cu Dactylis glomerata 5 kg/ha +
Bromus inermis 20 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha + Onobrychis viciifolia 25 kg/ha,
sau prin regenerarea totală, însămânţând acelaşi amestec de seminţe, majorat cu 30-50%
(Dumitrescu N. şi col., 1994).
2.4.4 Pajişti de Agrostis tenuis (iarba câmpului)

23
 Sunt răspândite în zona nemorală şi în etajul nemoral, ocupând mari suprafeţe de
la altitudini de aproximativ 300 m până la 1200 m.
Gramineele au o acoperire generală de 50-70%, specia dominantă, Agrostis
tenuis, reprezentând 20-45%. Gramineele însoţitoare sunt: Festuca pratensis, Dactylis
glomerata, Poa pratensis, Festuca rubra, Phleum pratense, Cynosurus cristatus, Lolium
perenne, Arrhenatherum elatius, Festuca rupicola, F pseudovina etc. Modificarea unor
factori staţionali poate determina ca unele graminee să devină codominante, formând
subtipuri de pajişti valoroase din punct de vedere productiv, ca: Agrostis tenuis + Festuca
pratensis în depresiunile subcarpatice; Agrostis tenuis + Dactylis glomerata, care apare în
condiţiile fertilizării cu doze mari de îngrăşăminte (N150-200, pe fond de 50-100 kg/ha P2O5
- Gh. Motcă şi colab., 1985); Agrostis tenuis + Festuca rubra, întâlnit în subetajul
făgetelor, pe versanţi; Agrostis tenuis+ Lolium perenne, pe soluri revene, eutrofe.
Leguminoasele participă în covorul vegetal al acestor pajişti cu 5-15%, în funcţie de
subtipul format, mai des întâlnite fiind speciile: Trifolium pratense, T. montanum, T.
campestre, T. ochroleucum, Medicago falcata, M. lupulina, Astragalus onobrychis, Lotus
corniculatus. Speciile diverse sunt relativ puţine la număr şi au un grad mediu de
acoperire (25-30%), din care menţionăm: Achillea millefolium, Taraxacum officinale,
Galium verum, Plantago lanceolata, Daucus carota, Cichorium intybus, Filipendula
vulgaris, Knautia arvensis, Prunella vulgaris, Salvia pratensis etc.
Îmbunătăţirea pajiştilor de Agrostis tenuis se poate face prin fertilizare (80-100
kg/ha N + 60-80kg/ha P2O5), prin supraînsămânţare cu un amestec de seminţe din
Dactylis glomerata 10 kg/ha + Festuca pratensis 13 kg/ha + Phleum pratense 7 kg/ha +
Trifolium repens 3 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha şi prin folosire raţională
(Ciubotariu C. şi col., 1994).
2.4.5 Pajişti de Arrhenatherum elatius (ovăscior)
Răspândite în etajul nemoral, subetajul pădurilor de fag şi de amestec de fag cu
răşinoase, pe soluri fertile, bine aprovizionate cu apă. În compoziţia floristică predomină
gramineele mezofile de talie înaltă, cu o acoperire de 40-50%: Arrhenatherum elatius,
Trisetum flavescens, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis, Cynosurus
cristatus, Anthoxanthum odoratum; leguminoasele, cu pondere de 5-8%, din care mai
răspândite sunt: Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Lotus corniculatus,
Vicia cracca etc.; speciile diverse, cu participare de 20-35% în compoziţia floristică, sunt
reprezentate bine de: Achillea millefolium, Carum carvi, Angelica silvestris, Daucus
carota, Cichorium intybus, Chrysanthemum leucanthemum. Pajiştile de Arrhenatherum
elatius se folosesc ca fâneţe, producţiile de masă verde fiind de 18-20 t/ha. Pajiştile sunt
cunoscute şi sub denumirea de “fâneţe grase”, deoarece se instalează numai pe soluri
fertile. Ridicarea potenţialului productiv al acestor pajişti se face prin fertilizare cu
îngrăşăminte minerale (100-150 kg/ha N + 40-60 kg/ha P2O5 + 40-50 kg/ha K2O) şi cu
îngrăşăminte organice, gunoi de grajd 40-50 t/ha (Popovici D. şi col., 1997).
2.4.6 Pajişti de Festuca rubra (păiuş roşu)
Arealul de răspândire al pajiştilor de Festuca rubra corespunde etajului boreal,
cunoscut şi sub denumirea de etajul pădurilor de molid, instalându-se pe versanţi de la
moderat până la puternic înclinaţi. La limita inferioară a etajului boreal, pajiştile de
Festuca rubra se întrepătrund cu cele de Agrostis tenuis, coborând şi în etajul nemoral
până la 700-800 m altitudine. Acoperirea cu vegetaţie este de 70-90%, în care gramineele
ocupă cea mai mare pondere. În afară de Festuca rubra care contribuie în cea mai mare
parte la formarea producţiei şi a stratului de ţelină, graminee însoţitoare sunt: Cynosurus
cristatus, Agrostis tenuis, Phleum alpinum ssp. commutatum, Agrostis rupestris,
Anthoxanthum odoratum, Poa annua, P. pratensis, Briza media, Nardus stricta, Festuca
ovina ssp. sudetica. Leguminoasele sunt slab reprezentate, găsindu-se mai frecvent
Trifolium pratense, T. alpestre, T. repens, Lotus corniculatus. Speciile din alte familii
botanice sunt puţine la număr, cu un grad mic de acoperire: Taraxacum officinale,
Alchemilla vulgaris, Prunella vulgaris, Plantago media, P. lanceolata, Pimpinella
saxifraga, Polygonum bistorta, Rumex alpinus, Veronica chamaedrys, Hypericum
maculatum, Scorzonera rosea etc. Vegetaţia lemnoasă sub formă de arbuşti este
reprezentată de Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Juniperus sibirica şi Pinus mugo.
24
Pajiştile de Festuca rubra ocupă suprafeţe întinse şi se folosesc mai mult ca păşuni,
producţiile fiind de 5-8 t/ha masă verde. Ameliorarea acestor tipuri de pajişti se poate face
îndepărtând vegetaţia lemnoasă, prin fertilizare cu îngrăşăminte minerale (100-120 kg/ha
N + 40-50 kg/ha P2O5 + 40-50 kg/ha K2O) şi organice (gunoi de grajd 30-40 t/ha la 3-4
ani sau târlire) şi prin supraînsămânţare cu un amestec de seminţe alcătuit din Dactylis
glomerata 10 kg/ha + Festuca pratensis 8 kg/ha + Phleum pratense 5 kg/ha + Lolium
perenne 2 kg/ha + Poa pratensis 2 kg/ha + Trifolium repens 3 kg/ha (Cardaşol V. şi col.,
1985).
2.4.7 Pajişti de Nardus stricta (ţepoşică)
Se întâlnesc în etajul nemoral, boreal şi în cel subalpin, adică de la altitudinea de 200
până la 2200 m, în special în etajul molidului, ocupând o suprafaţă totală de 200 000 ha.
Nardus stricta reprezintă, la altitudini mai mici, o bună indicatoare de soluri puternic
podzolite.
La altitudini mari poate ajunge la o acoperire de 90%. Speciile însoţitoare se
diversifică în funcţie de condiţiile orografice şi ecologice, astfel încât pot deveni
codominante, formând pajişti de Agrostis tenuis + Nardus stricta, Festuca rubra +
Nardus stricta. Speciile caracteristice acestui tip sunt următoarele: Nardus stricta,
Agrostis tenuis, Festuca rubra, Anthoxanthum odoratum, Deschampsia flexuosa,
Cynosurus cristatus, Trifolium repens, Arnica montana, Potentilla erecta, Vaccinium
myrtillus. La altitudini mai mari se găsesc următoarele specii: Nardus stricta, Agrostis
rupestris, Festuca supina, Trifolium repens, Ranunculus montanus, Pinus mugo,
Juniperus sibirica, Rhododendron kotskyi, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Salix
reticulata, S. herbacea.
Producţiile variază de la 2 la 8 t/ha masă verde, cu 30-40 kg/ha P.D., iar calitatea
furajului este slabă sau foarte slabă. Pentru remedierea acestei situaţii se cere să se
îndepărteze specia dominantă, iar pentru aceasta se folosesc amendamente, doze mari cu
azot, tratamente cu erbicide, târlire etc.
2.4.8 Pajişti de Lolium perenne + Trifolium repens (iarbă de gazon + trifoi alb)
Se găsesc pe suprafeţe restrânse în luncile râurilor, depresiuni intracolinare, pe
terenuri plane sau slab înclinate. În afara speciilor dominante, se întâlnesc specii cu bună
valoare furajeră, ca: Poa pratensis, Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Dactylis
glomerata, Trifolium pratense, Medicago falcata, M. minima, şi specii cu valoare furajeră
mică, cum ar fi: Cynodon dactylon, Plantago lanceolata, Taraxacum officinale etc. .
Producţiile sunt de 6-10 t/ha masă verde, cu un ridicat grad de consumabilitate, iar prin
fertilizare cu 120-140 kg/ha N + 40-50 kg/ha P2O5 + 40-60 kg/ha K2O, producţiile pot
depăşi 15-16 t/ha masă verde.
2.4.9 Pajişti de sărături (halofile)
Vegetaţia pajiştilor de pe solurile sărăturate este reprezentată de puţine specii, se
caracterizează prin grad mic de acoperire a solului şi valoare economică redusă.
Intensitatea sărăturii favorizează creşterea şi dezvoltarea diversificată a speciilor
ce alcătuiesc compoziţia floristică a pajiştilor halofile. Astfel, pe soluri puternic sărăturate
se instalează pajişti de Salicornia europaea, Suaeda maritima şi pajişti de Halimione
verrucifera, pe sărături moderate se întâlnesc pajişti de Puccinellia limosa, iar pe sărături
slabe pajişti de Festuca pseudovina şi de Beckmannia eruciformis. Pajiştile de Salicornia
europaea + Suaeda maritima, răspândite pe solonceacuri, prezintă în compoziţia
floristică aproape numai specii fără valoare furajeră, tolerante la conţinutul mare de săruri
în sol: Bassia hirsuta, Camphorosma annua, Halimione verrucifera, Salsola soda,
Limonium gmelini, Aster tripolium, Spergularia salina, Petrosimonia triandra, Atriplex
litoralis etc. Pajiştile de Puccinellia limosa acoperă solul cu vegetaţie în proporţie
variabilă, de la 15-20% până la 70-80% (Iacob T., 1978). Dintre gramineele care însoţesc
specia dominantă, se întâlnesc: Puccinellia distans (fig., Poa bulbosa, Agropyron repens,
Cynodon dactylon; leguminoasele sunt slab reprezentate (1-2%): Lotus tenuis, L.
corniculatus, Trifolium fragiferum; speciile diverse, fără valoare furajeră sunt: Crypsis
aculeata, Aster tripolium, Bassia hirsuta, Spergularia maritima, Artemisia maritima,
Limonium gmelini, Atriplex litoralis, Podospermum canum, Camphorosma annua,

25
Matricaria chamomilla etc.. Producţiile acestor pajişti sunt mici, de aproximativ 4-6 t/ha
masă verde şi se folosesc ca păşuni.
Ameliorarea pajiştilor halofile se poate face prin drenaj, scarificare, spălare
(2000-2500 m3/ha apă), amendare cu fosfogips 10-15 t/ha, praf de lignit 10 t/ha şi prin
supraînsămânţare cu Dactylis glomerata 5 kg/ha + Festuca pratensis 5 kg/ha + Lolium
perenne 15 kg/ha + Lotus corniculatus 5 kg/ha (Iacob T., 1978).
2.4.10 Pajişti de nisipuri (psamofile)
Vegetaţia pajiştilor de nisipuri este rară, cu puţine specii şi cu slabă valoare
furajeră. Pe nisipurile continentale (din interiorul ţării), domină Festuca vaginata (păiuş
de nisipuri) şi Bromus tectorum, iar pe nisipurile maritime (Delta Dunării şi Litoralul
Mării Negre), se întâlnesc pajişti în care speciile dominante sunt Elymus giganteus şi
Carex colchica. Dintre speciile mai valoroase din punct de vedere furajer menţionăm:
Festuca vaginata, Cynodon dactylon, Medicago falcata, M. minima, Trifolium arvense,
Melilotus albus, iar dintre speciile fără valoare furajeră, răspândite pe nisipurile din zona
stepei, amintim: Tragus racemosus, Bothriochloa ischaemum, Vulpia myuros, Polygonum
arenarium, Tribullus terestris, Anthemis ruthenica, Centaurea arenaria, Eryngium
campestre, Salsola kali, Plantago indica etc.
Producţiile pajiştilor psamofile sunt mici (1-3 t/ha masă verde), cu valoare
furajeră scăzută. Îmbunătăţirea lor se poate face prin regenerare totală şi însămânţarea
unui amestec alcătuit din Dactylis glomerata 7 kg/ha + Festuca pratensis 4 kg/ha +
Bromus inermis 9 kg/ha + Lotus corniculatus 3 kg/ha + Medicago sativa 5 kg/ha (Ionescu
I., 1996).

Intrebări:
Care sunt principiile de bază ale tipologiei pajiştilor?
Care sunt metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti?
Cum se foloseşte metoda planimetrică?
Cum se foloseşte metoda gravimetrică?
Care sunt unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie?

Teme:
Enumeraţi câteva tipuri de pajişti pe fiecare unitate de vegetaţie.

26