Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu Sfarsitul secolului al XIX-lea a insemnat si sfarsitul unei epoci culturale. Realismul obiectiv isi epuizase formulele estetice, iar noile forme de art orientau cAutarile spiritului cdtre manifestari originale. Formula mimesisului si metafora oglinzii stendhaliene se cereau inlocuite cu o alta realitate, mai substantiala. O serie de factori aveau sa tulbure constiinta vremii: filosofia lui H. Bergson, psihopatologia lui Pierre Janet si tezele lui S. Freud. Se elaboreazd un nou concept al timpului conform caruia realitatea nu este o obiectivitate data, ci este perceputa subiectiv prin constiintaé. Marcel Proust aduce in literatura memoria afectiva, involuntard si timpul subiectiv cu legile lui proprii, sugerand c4 trecutul poate fi “retrait”, ajungand pana la cele mai obscure impresii si intuitii. in literatura romana, problema romanului modern psihologic i-a preocupat pe Camil Petrescu si Garabet Ibraileanu. in studiile “Noua structura si opera a lui Marcel Proust” si “De ce nu avem roman?”, Camil Petrescu propune o noua formuld narativé in care omniscienta va fi inlocuita de autenticitate: “Eu nu pot vorbi onest decat la persoana |”, va declara el. jn romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, apdrut in 1930, se regasesc caracteristici ale romanului proustian: structura monologata(formula jurnalului), _fluxul_—_constiintei, —_rupturile temporare(analapsele), introspectia, personajul intelectual, lucid si inadaptat. Geneza romanului se leaga de o idee mai veche a autorului, aceea de a scrie un grup de nuvele despre razboi. Initial, in 1930, revista “Vremea” anunta publicarea a doud romane de razboi ale lui Camil Petrescu “Romanul capitanului Andreescu” si “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”. Ulterior, romanul apare cu titlul “Proces verbal de dragoste si rézboi”, tradand intentia creatorului de a revolutiona stilul narativ, sinonimia roman-proces verbal fiind evidenta. Se insist’ si pe deplasarea speciei romanului spre autenticitate, dragostea si razboiul reprezentand doua experiente simetrice. Structura romanului, in mod deliberat, nu urmareste un plan compozitional delimitat si pare, aparent intamplatoare. Autorul “frange” voit destinul eroului constiinta in functie de cele doua experiente pe carele trdieste. Chiar dac3 la inceput critica a vorbit despre douad romane independente, a fost remarcata comunicarea dintre cele doua experiente, faptul c3 Stefan Gheorghidiu le traverseazi redimensionandu-se sufleteste, tréindu-le intens “pana la capat”. Alegand formula jurnalului, Camil Petrescu scrie un roman din perspectiva barbatului care actualizeaza un moment existential, incercand sa-si defineasca personalitatea. Stefan Gheorghidiu este unul dintre eroii camilpetrescieni de o inepuizabilé complicatie sufleteascd, reflexiv, sensibil, a carui viata interioaré este facuta din nuante gi reactii subtile, imprevizibile. Constiinta interogativa si orgolioasa, el se va afla in dialog cu experientele traite, ipostaze ale unei cdutari de adevar intr-o existentd innobilata de luciditate. Incipitul este un amplu monolog in care un “eu” se declara si incepe sa-si defineasca identitatea. Constiinta centrala a romanului, Gheorghidiu, in scena-pretext de la popota ofiterilor, accentueazi incompatibilitatea intre structura sa si nivelul comun, sters al gandirii celorlalti. Viziunea subiectiva si naratiunea la persoana | inregistreaza miscarile interioare care angajeazA fiinta prin analiz& si autoanaliza in descoperirea ambiguitatii momentelor traite. De obicei, intriga in romanul modern nu este semnificativa. Aici, insé, ea puncteaza momentul declansarii retrospectivei: “Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala”. in prima parte a romanului, povestea de dragoste se configureaza ca o reinnoita incercare a constiintei eroului de a smulge faptelor un adevar ferm, un sens univoc. Gheorghidiu se lanseaza in analiza unui sentiment pe care, in orgoliul sau de fiinté superioara, il respinge: “Nu, n-am fost ni secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii”. Eroul porneste de la descoperirea c4 sotia sa este cu totul o alta femeie decat cea pe care se obisnuise sd o vada in existenta lor anterioara imbogatirii si intrarii in lumea mondena. Barbatul incepe sa se indoiasca de ceea ce alta data ji lega. Astfel, scena in care este prezentata excursia de la Odabesti devine un moment de tortura sufleteascd Amanuntele sunt urmérite cu o atentie concentrata, este pandit detaliul revelator, se cern atent semnificatiile reactiilor si gesturilor. Ecoul lor este cu atat mai dureror cu cat pentru a le vedea acum intelesul, Gheorghidiu trebuie ca mai inainte sa le fi trait el insusi cu femeia acum instrainata.Umilinta barbatului este agravata de una a ratiunii lui care asista la trivializarea, prin simpla repetite, a bucuriilor de alta data. Intelectualul lucid si introvertit reinterpreteaza trecutul din perspectiva la care obligi prezentul. Desi notatia psihologica tinand de observatie si auto-observatie se prelungeste sistematic in reflectie, in idee si dezbatere interioara, romanul nu cap&t3 accentul de digresiune eseistic’ perceptibil in paginile lui Thomas Hann sau A. Hucsley. Cautator de absolut, Stefan Gheorghidiu exalta poezia-metaford a une iubiri-destin, acceptand dogma catolicd a predestinarii sotului si sotiei. Analepsa ilustreazp faptul ca succesiunea nu este a momentelor traite, ci a urmelor lasate de ele in suflet, in miscarea constiintei. Chinul eroului nu este numai de a se vedea inlocuit, ci de a fi de-a dreptul ignorat de prisos. Consumat de propria luciditate, Gheorghidiu problematizeaza totul, descoperd compromisul, echivocul, formele rafinate de ipocrizie care ii provoaca o organica repulsie. Prins intr-un asemenea orizont inchis, el este coplesit de spectrul ratarii. Indoiala pune stapanire pe ratiunea si logica filosofului care devine spectatorul propriei “prabusiri launtrice”. Asemenea lui Pietro Gralla din “Act Venetian”, el ar putea rosti: “nu m-ai inselat, ci m- am inselar”, rezumand un orgoliu ranit. Cea de-a doua carte reprezinta intrarea intr-un alt climat, o desprindere “ca pe un vas nevazut”, o izolare a senzatiilor care se vor dilata chinuitor pe un fond de goald asteptare. Puterea retrospectiv’ si introspectiva se pastreaza, iar viata subiectiva inregistreazi setea, frigul si istovirea fizicd. Eroul traieste la nivelul senzatiilor, inglobat intr-un miriapod. Experientele sunt rapide si decisive: frica, disperarea, confuzia si crisparea in fata primului glont. Capitolul “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” recompune o atmosfera terifianta, fixataé sub semnul mortii inutile. Jurnalul eroului noteazp numai senzatia si miscarea. Spatiul si timpul sufera o maruntire care determiné clipa si fie perceput ca definitiva. Privirea catre interior se pastreaza, eroul se vede metamorfozat, angajat in tiparele altei experiente. Povestit la timpul prezent, razboiul devine o experienta morala care contureaza linii de redefinire interioaré pentru erou. lubirea se estompeazi, gelozia cade in deluzoriu si devine pregnant’ descoperirea omului de alaturi, al carui destin se impleteste cu cel al naratorului- combatant.Cautarea absolutului ramane idealul spre care Gheorghidiu tinde si acum prin respingerea ridicolului, a posturii nedemne sau a inferioritatii morale. Jurnalul dezvaluie faptul cd razboiul este o experienti morala, laitmotivul acestei parti fiind intrebarea daca razboiul este unul adevarat. Ambele experiente i-au fost necesare eroului pentru a intra in posesia de sine, astfel ca el insusi defineste esenta drumului parcurs: “cdutam o verificare si o identificare a eului meu”. Drept urmare, tehnica moderna a “oglinzilor paralele” ajuta eroul sa capete constiinta unei identitati interioare, ferme pe care nicio experienta nu i-ar fi oferit-o singura. Comunicarea trairilor si rasfrangerea lor unele in altele definesc o constiinté dramatic’ ce are posibilitatea propriei redimensionari. in concluzie, scriitura la persoana |, formula jurnalului si apelul la evenimente istorice sau realitati geografice cunoscute confera textului autenticitate si substantialitate. Toata scrierea,transformata in notarea trairilor succesive, se realizeaza in numele unei realitati absolute devenite latimotivul operei camilpetresciene:” Eu nu pot vorbi onest decat la persoana!”.