Materia Fizică 1

I.1. MĂRIMI FIZICE. UNITĂŢI DE MĂSURĂ

În general, prin mărime fizică se înţelege o proprietate caracteristică,

măsurabilă, a unui obiect sau sistem fizic oarecare. Mărimile fizice care
exprimă aceeaşi proprietate, deosebindu-se între ele numai cantitativ, se
numesc mărimi de aceeaşi natură. A măsura o mărime fizică, înseamnă a o
compara, printr-un procedeu adecvat, cu o altă mărime de aceeaşi natură,
considerată ca unitate de măsură.
În funcţie de proprietăţile mărimilor fizice la transformările
ortogonale de coordonate, acestea se clasifică în:
- mărimi scalare (lungimea, masa, timpul, puterea etc.) ;
- mărimi vectoriale (viteza, acceleraţia, forţa, impulsul, etc.);
- mărimi tensoniale (momentul unui cuplu de forţe, viteza
unghiulară, etc.);
- mărimi pseudo-scalare (volumul, fluxul inducţiei magnetice, etc.).
Rezultatul măsurării unei mărimi fizice este exprimat matematic prin relaţia:
M  m M , (1.1)

unde m este valoarea numerică a mărimii fizice măsurate, iar M este

unitatea de măsură.
Măsurând aceeaşi mărime fizică M cu unităţi de măsură diferite, se
obţin valori m1 , m2 diferite. Utilizând relaţia (1.1), putem scrie:

M  m1 M 1 , M  m2 M 2 , (1.2)

de unde rezultă:

1
 m1 M2
 . (1.3)
m2 M1

Adică, raportul valorilor numerice ale unei mărimi fizice măsurate cu unităţi
de măsură diferite, este egal cu inversul raportului unităţilor de măsură.
Exprimarea mărimilor fizice ca un produs între valoarea numerică m
şi unitatea de măsură M , conduce la o deosebire între formulele fizice şi

formulele matematice. De exemplu, dacă avem un pătrat cu latura X ,

matematic, aria acestui pătrat este
A X2. (1.4)
Din punctul de vedere al fizicii, avem:
a A  x2 X 2 (1.5)

sau
X2
a  x2 . (1.6)
A

Dacă se notează
X2
k, (1.7)
A

atunci relaţia (1.6) devine

a  k  x2 . (1.8)
Comparând relaţia (1.4) cu (1.8), se observă că formula fizică diferă
de cea matematică printr-un coeficient de proporţionalitate k numit
coeficient parazit, care depinde de unităţile de măsură ale mărimilor ce intră
în formula matematică.
Dacă unităţile de măsură ale mărimilor fizice ar fi alese arbitrar, atunci
toate formulele ar cuprinde câte un coeficient parazit, care ar complica mult
structura lor.

2
 Aceasta a dus la necesitatea practică de elaborare a unui sistem de
unităţi, astfel încât în formulele fizice, coeficientul parazit să fie k  1 . În
acest sistem de unităţi numit Sistemul Internaţional (SI), se disting trei clase
de mărimi fizice şi unităţi de măsură corespunzătoare:
1) Mărimi fizice şi unităţi de măsură fundamentale;
2) Mărimi fizice şi unităţi de măsură suplimentare;
3) Mărimi fizice şi unităţi de măsură derivate.

Tabelul 1.1. Mărimi fizice şi unităţi de măsură fundamentale

Mărimea fizică Unitatea de Simbolul
măsură
1. Lungimea (L) metrul m
2. Masa (M ) kilogramul kg
3. Timpul (T ) secunda s
4. Temperatura termodinamică grad Kelvin K
5. Intensitatea curentului amper A
6. electric de substanţă  
Cantitatea mol mol
7. Intensitatea luminoasă I  candela cd

Tabelul 1.2. Mărimi fizice şi unităţi de măsură suplimentare

Mărimea fizică Unitatea de Simbolul
măsură
1. Unghiul plan ( ) radian rad
2. Unghiul solid ( ) steradian sr

3
 Redăm definiţiile actuale pentru unităţile de măsură ale mărimilor
fizice fundamentale şi suplimentare:
1. Unitatea de lungime: metrul m  este lungimea egală cu
1.650.763,73 lungimi de undă în vid a radiaţiei care corespunde tranziţiei între
nivelele de energie 2 p10 şi 5d 5 ale atomului de kripton 86  86
36 Kr  .

2. Unitatea de masă: kilogramul kg  este masa prototipului

internaţional al kilogramului. Acest prototip internaţional este confecţionat
din platină iradiată şi se păstrează la Biroul Internaţional de Măsuri şi
Greutăţi.
3. Unitatea de timp: secunda s  este durata a 9.192.631.770 perioade
ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între cele două nivele hiperfine de
energie ale stării fundamentale a atomului de cesiu 133 133
36Cs  .

4. Unitatea de intensitate a curentului electric: Amperul  A este

intensitatea unui curent electric continuu care, menţinut în două conductoare
paralele, rectilinii, cu lungime infinită şi cu secţiunea circulară neglijabilă,
aşezate în vid la o distanţă de 1 m unul de altul, produce între aceste
conductoare o forţă egală cu 2  10 7 N pe o lungime de 1 m la conductor.
5. Unitatea de temperatură termodinamică: Kelvinul K  este
1
fracţiunea din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
273,16
6. Unitatea cantităţii de substanţă: molul mol  este cantitatea de
substanţă a unui sistem care conţine atâtea unităţi elementare, câţi atomi
există în 0,012 kilograme de carbon 12  C  . Masa de 0,012 kg de carbon 12
12
6

conţine un număr de atomi egal cu numărul lui Avogadro

N A  6,022  1023 mol 1  . De câte ori se utilizează molul, unităţile elementare
trebuie specificate, ele putând fi atomi, molecule, ioni, alte particule sau
grupuri de particule.

4
 7. Unitatea de intensitate luminoasă: candela cd  este intensitatea
1
luminoasă, în direcţia normalei, a unei suprafeţe cu aria metri pătraţi
600.000
a unui corp negru la temperatura de solidificare a platinei şi presiunea de
101325 N m 2 .
Unităţile de măsură suplimentare se definesc astfel:
1) Unitatea de unghi plan: radianul rad  este unghiul plan cuprins
între două raze care delimitează pe circumferinţa unui arc de lungime egală
180
cu cea a razei (fig. 1.1). Unghiul de un radian este egal cu grade

sexagesimale, adică 1rad  57 017 ' 45 '' .
2) Unitatea de unghi solid: steradianul sr  este unghiul solid care,
având vârful în centrul unei sfere, delimitează pe suprafaţa acestei sfere o arie
egală cu aria unui pătrat de latură egală cu raza sferei. Dacă din centrul unei
sfere de rază r se trasează o suprafaţă conică (fig. 1.2), această suprafaţă
intersectează o parte din sferă, aria acestei părţi fiind proporţională cu r 2 şi
cu valoarea unghiului solid  . Astfel,
A
  . (1.9)
r2
Unghiul solid total sub care se vede suprafaţa sferică din centrul sferei, este:

4r 2
  2  4  r . (1.10)
r

5
 B

r
1rad r
O

Figura 1.1

Figura 1.2

Pentru mărimile fizice derivate din SI, unităţile de măsură nu se aleg

arbitrar, ci pe baza formulelor de definiţie sau a legilor fizice.
În afară de valoarea numerică m , respectiv unitatea de măsură M ,

orice mărime fizică se caracterizează şi prin dimensiunea M  , care

reprezintă un monom algebric de puteri – pozitive, negative, întregi sau
fracţionare – ale simbolurilor mărimilor fizice fundamentale sau
suplimentare:

6
 M   L T  M    ... . (1.11)
Dimensiunea M  are un rol fundamental în verificarea corectitudinii
formulelor fizice. Astfel, dacă mărimile fizice X şi Y au dimensiunile:
X   L1T  1 M  1 ...; Y   L 2T  2 M  2 ..., (1.12)
atunci relaţia X  Y poate fi corectă numai dacă
1   2 ; 1   2 ;  1   2 . (1.13)
Aceasta reprezintă condiţia de omogenitate a formulelor fizice.
De exemplu, legea a II-a a lui Newton în raport cu un sistem de
referinţă inerţial, este F  ma . Din punctul de vedere dimensional, forţa F
se exprimă astfel:
F   m  a  MLT 2 . (1.14)
Această expresie dimensională a forţei, ca de altfel expresia dimensională a
oricărei mărimi fizice, este independentă de sistemul de unităţi adoptat pentru
mărimile fizice fundamentale.
Desigur că unitatea de măsură pentru forţă F depinde direct de

unităţile de măsură M , L şi T :
2
F  M L T . (1.15)

În SI, unitatea de măsură pentru forţă este

F  kg  m  s 2  N (Newton) . (1.16)

S-a constatat necesitatea utilizării unor unităţi de măsură care, deşi nu

fac parte din SI, joacă un rol important şi sunt larg răspândite. Unele dintre
aceste unităţi de măsură sunt indicate în Tabelul 1.3:

7
Tabelul 1.3: Unele unităţi de măsură folosite împreună în unităţile SI
Denumirea Simbol Valoarea în SI
An a 1a  3,16  107 s
Zi d 1d  24h  1440 min  86400s
Oră h 1h  60 min  3600s
Minut min 1 min  60s
Grad 0

10  rad
180
Minut ,  1  
0

1   
'
rad
 60  10800
Secundă ,,  1  
'

1   
''
rad
 60  648000
Litru l 1l  1dm 3  10 3 m 3
Tonă t 1t  103 kg

Sunt admise şi unele unităţi de măsură a căror folosire este utilă în

diferite domenii de specialitate:
- Electron–volt ( eV ): 1eV este energia cinetică câştigată de un
electron care traversează în vid o diferenţă de potenţial de 1 volt:
1eV  1,60219  1019 J .
1
- Unitatea atomică de masă u  : este fracţiunea din masa unui
12
atom al izotopului de carbon 12  C  : 1u  1,66057  10
12
6
27
kg .
- În fizica atomică şi nucleară, lungimile se măsoară în unităţi ca
Angstrom Å  şi Fermi ( f ): 1Å  10 10 m ; 1 f  1015 m .Å
Datorită gamei extrem de largi pentru valorile mărimilor fizice, la cea
de-a doua Conferinţă Generală de Mărimi şi Greutăţi din anul 1960, s-au

8
stabilit denumiri şi simboluri pentru prefixe, destinate formării multiplilor şi
submultiplilor unităţilor fundamentale din SI.
Denumirea şi simbolurile pentru prefixele adoptate sunt date în tabelul 1.4:

Tabelul 1.4: Prefixele factorilor de multiplicare

Factorul de Denumire Simbolul Factorul de Denumire Simbolul
multiplicar a prefixulu multiplicar a prefixulu
e prefixului i e prefixului i
1018 exa E 10 1 deci d

1015 peta P 10 2 centi c

1012 tera T 10 3 mili m

109 giga G 10 6 micro 

106 mega M 10 9 nano n

10 3 kilo k 10 12 pico p

10 2 hecto h 10 15 femto f

101 deca da 10 18 atto a

I.2. VECTORI, SCALARI ŞI OPERATORI

Mărimile fizice ca, de exemplu, masa, lungimea, timpul, energia,

lucrul mecanic, densitatea, etc., care se caracterizează numai prin valori
numerice şi unităţi de măsură, se numesc mărimi fizice scalare.
Alte mărimi fizice, cum ar fi viteza, acceleraţia, forţa, intensitatea
câmpului electric, inducţia câmpului magnetic, etc. sunt caracterizate prin
valoare numerică, direcţie, sens şi unitate de măsură, şi se numesc mărimi

9
fizice vectoriale. Mărimile fizice vectoriale se reprezintă prin vectori –
segment de dreaptă orientat (fig. 1.3).

x‘
A
r

Figura 1.3

r  OA - vector

r  OA - valoare numerică (modul)

xx , - direcţie
0 - punct de aplicaţie
0  A - sens
Operaţiile cu scalari se fac cu ajutorul regulilor din algebra
elementară, iar operaţiile cu vectori se fac după o serie de reguli.
Orice vector poate fi descompus în trei componente vectoriale în
cadrul unui sistem de coordonate triortogonal (fig. 1.4).
Astfel,

a  ax  a y  az  ax i  a y j  az k , (1.17)

unde i, j, k sunt vectorii unitate pe cele 3 direcţii x , y , z (versori), iar

a x , a y , a z - proiecţiile vectorului a pe cele trei direcţii x , y , z .

10
 z

az

k j ay y

i
ax

Figura 1.4

Operaţii cu vectori
1. Adunarea (compunerea) vectorilor

Fie doi vectori a şi b . Rezultatul compuneri acestor 2 vectori este tot

un vector notat cu c .

a b  c. (1.18)
În cazul compunerii vectorilor, se folosesc mai multe metode:

- metoda paralelogramului: pentru compunerea a 2 vectori a şi b , se

deplasează vectorul b paralel cu el însuşi astfel încât să ajungă cu originea în

originea vectorului a . Se construieşte apoi paralelogramul ce are ca laturi cei

11
2 vectori. Suma sau rezultanta celor 2 vectori este diagonala paralelogramului

care are originea comună cu a vectorilor componenţi a şi b (fig. 1.5).

a
a
c
α
b b

Figura 1.5

Fie  unghiul dintre cei 2 vectori a şi b . Modulul vectorului c este

c  a 2  b2  2ab cos  . (1.19)

- metoda triunghiului: pentru compunerea vectorilor a şi b , se

deplasează vectorul b paralel cu el însuşi astfel încât să ajungă cu originea în

vârful vectorului a . Suma (rezultanta) celor 2 vectori a şi b este vectorul

c având originea în originea vectorului a şi vârful în vârful vectorului b

(fig. 1.6).

b
a a
c

Figura 1.6

12
 - metoda poligonului este ca regula triunghiului însă se aplică în cazul

a mai multor vectori: pentru compunerea a mai multor vectori a , b , c , d ...

se deplasează pe rând vectorii b , c , d ... paralel cu ei însuşi astfel încât să

ajungă cu originea în vârful vectorului anterior. Rezultanta r a acestor vectori

are originea în originea primului vector a şi vârful în vârful ultimului vectori

d (fig. 1.7).

b
a
a

c
b
c
r
r
d
d

Figura 1.7

r abcd . (1.20)
- metoda analitică: se descompune fiecare vector în componente
specifice sistemului de coordonate folosit. De exemplu, în cazul sistemului
de coordonate bidimensional (Oxy) (fig. 1.8):

a  b  c , a  a x  a y şi a 2  a x  a y ,
2 2
(1.21)

iar orientarea vectorului a este

ay
tg   a x  a cos  ; a y  a sin  . (1.22)
ax
În mod analog

13
 b  bx  by şi b 2  bx  by ,
2 2
(1.23)

cu orientarea
by
tg   bx  b cos  ; by  b sin  . (1.24)
bx

ay a
bx α
O ax
 x
by
b

Figura 1.8


Componentele vectorului c sunt în cazul de faţă:
c x  a x  bx şi c y  a y  b y , (1.25)

astfel că vectorul c are modului c 2  c x  c y iar orientarea dată de

2 2

cy
tg  . (1.26)
cx

2. Scăderea vectorilor

14
 Scăderea a doi vectori a şi b se face astfel:

 
a b  a  b  d , (1.27)

unde d este vectorul cu originea în vârful vectorului b şi cu vârful în vârful

vectorului a (fig. 1.9).

d a d= a - b

-b b

Figura 1.9

3. Înmulţirea unui vector cu un scalar

Prin înmulţirea unui vector a cu un scalar n se obţine un vector n a

cu modulul na , de acelaşi sens cu a dacă n  0 şi de sens contrar cu a dacă

n  0 (fig. 1.10).


a  a  a  ...  a  na . (1.28)

na ( n>0)
na
( n<0)

Fig. 1.10

4. Produsul scalar a doi vectori a şi b este definit prin relaţia

15
 a  b  ab cos  , (1.29)

unde  este unghiul dintre a şi b (fig. 1.11).

a
b

Figura 1.11

Dacă cei doi vectori a şi b sunt descompuşi în componente vectoriale

în cadrul unui sistem de coordonate triortogonal,

a  ax i  a y j  az k şi b  bx i  b y j  bz k , (1.30)

atunci produsul scalar dintre a şi b este

a  b  a x bx  a y b y  a z bz , (1.31)

unde s-a ţinut cont că

i  i  j  j  k  k  1 şi i  j  j  k  k  i  0 . (1.32)
Rezultatul produsului scalar dintre 2 vectori este un scalar.
Proprietăţile produsului scalar:
- produsul scalar este comutativ:

a  b  b  a  ab cos  . (1.33)
- produsul scalar este distributiv:

a  (b  c)  a  b  a  c . (1.34)
- produsul scalar nu este asociativ:

(a  b)  c  a  (b  c) . (1.35)

5. Produsul vectorial a 2 vectori a şi b este definit prin relaţia:

16
 a  b  d , unde d  a  b  ab sin  , (1.36)

unde  este unghiul dintre a şi b (fig. 1.12).

a
b

d=axb

Figura 1.12

Rezultatul produsului vectorial dintre 2 vectori a şi b este tot un

vector d , perpendicular pe planul determinat de vectorii a şi b , iar sensul

este dat de regula burghiului: se aşează burghiul perpendicular pe planul

format de cei 2 vectori şi se roteşte astfel încât vectorul a să se suprapună

peste vectorul b . Sensul de înaintare al burghiului este sensul vectorului d .


Dacă se exprimă vectorii a , b şi d sub forma

a  ax i  a y j  az k ,

b  bx i  b y j  bz k ,

d  dxi  dy j  dz k , (1.37)

atunci
  
i j k
d  a  b  ax ay az 
bx by bz

 a y bz  a z b y i   a x bz  a z bx  j  a x b y  a y bx k 

17
  dxi  d y j  dz k , (1.38)

adică
d x  a y bz  a z b y ,

d y  a z bx  a x bz ,

d z  a x b y  a y bx . (1.39)

Proprietăţile produsului vectorial:

- produsul vectorial este anticomutativ:

a  b  b  a . (1.40)
- produsul vectorial este distributiv:

 
a  b  c  a b  a c . (1.41)
- produsul vectorial nu este asociativ:

   
a  bc  a b c . (1.42)

6. Produsul mixt a 3 vectori a, b, c este definit prin relaţia:

ax ay az
  
 
a  b  c  bx by bz , (1.43)
cx cy cz

rezultatul fiind un scalar.

În cazul produsului mixt, vectorii a, b, c se pot permuta circular astfel:

   
a bc  b ca  c a b .   (1.44)

7. Dublul produs vectorial este definit prin relaţia:

     
a  bc  b a c  c a b . (1.45)
8. Operatorul  (nabla) este definit astfel:

18
      
 i j k . (1.46)
x y z
Acest operator are pe de o parte un caracter diferenţial, iar pe de altă
parte un caracter vectorial.

 Produsul scalar dintre  şi un vector a poartă numele de divergenţa

vectorului a , iar rezultatul este o mărime scalară:

a x a y a z
a  div a    . (1.47)
x y z

 Produsul vectorial dintre  şi un vector a poartă numele de rotorul


vectorului a , care este o mărime vectorială:
  
i j k
  
x a  rot a 
x y z . (1.48)
ax ay az

 Prin aplicarea operatorului  asupra unei funcţii scalare  x, y, z  se

obţine un vector denumit gradientul funcţiei scalare  :
  
  grad  i j k . (1.49)
x y z
 Aplicarea operatorului  unui produs:
- dacă operatorul  se aplică unui produs de funcţii scalare f x, y, z  şi
g x, y, z  se obţine:
grad  f  g    f  g   fg  gf  f  gradg  g  gradf . (1.50)

- divergenţa unui produs dintre funcţia scalară f x, y, z  şi un vector a este:

   
div f a   f a  fa  af  f  div a  a gradf . (1.51)

- prin aplicarea operatorului  asupra produsului vectorial a  b se obţine:

19
        
 a  b  div a  b  b rot a  a rot b  b    a  a    b , (1.52)
şi

       
  a  b  rot a  b  b a  b div a  a divb  a b , (1.53)

unde mărimile a  reprezintă operatori scalari

a  a 
x x  a y y  azz . (1.54)

- aplicarea operatorului  asupra produsului scalar a doi vectori a şi b :

       
  a  b  grad a  b  b a  b  rot a  a  rot b  a b . (1.55)
 Aplicarea repetată a operatorului:
- rotorul gradientului unei funcţii scalare  este egal cu zero:

rot grad           0 . (1.56)

- divergenţa rotorului unui vector a este egală cu zero:

  
div rot a      a  0  . (1.57)
- divergenţa gradientului unei funcţii scalare  x, y, z  este

 2  2  2
div grad          2  2  2   .
2
(1.58)
x y z
Astfel, se ajunge la operatorul  (delta) – aşa numitul operator Laplace, unde:
2 2 2
  2    . (1.59)
x 2 y 2 z 2

- rotor din rotorul unui vector a poate fi calculat pe baza formulei dublului
produs vectorial:

     
rot rot a      a   a    a  grad div a  a . (1.60)

20
 Cap: MECANICA NEWTONIANĂ

Bazele mecanicii newtoniene au fost puse de către Galileo Galilei

(1564 - 1642) care a precizat aspectele experimentale şi Isaac Newton (1642
-1727) care a formulat legile teoretice fundamentale. Mecanica newtoniană
este o mecanică vectorială, majoritatea mărimilor cu care operează fiind
mărimi vectoriale. Interacţiunea particulelor materiale este descrisă cu
ajutorul energiei potenţiale de interacţiune, aceasta fiind o funcţie de
coordonatele particulelor care interacţionează şi de timp. Astfel, în mecanica
newtoniană, descrierea interacţiunilor presupune ipoteza propagării
instantanee a acestora.
Mecanica newtoniană cuprinde 3 capitole principale: cinematica,
dinamica, statica. Cinematica studiază mişcarea în spaţiu şi timp făcând
abstracţie de cauzele care o produc. Dinamica studiază mişcarea corpurilor
ţinând seama de cauzele care o determină. Statica studiază condiţiile în care
corpurile sunt în echilibru sub acţiunea forţelor aplicate.

II.2.1. Mişcarea şi sistemele de referinţă

Proprietatea fundamentală a materiei este mişcarea – transformarea.

Mişcarea se realizează în spaţiu şi timp. Astfel, spaţiul şi timpul reprezintă
forme obiective de existenţă ale materiei în mişcare: materia există în spaţiu
şi timp, iar spaţiul şi timpul există prin materie.
Fizica ia în considerare numai aspectele cantitative ale spaţiului şi
timpului, discutându-se astfel despre un spaţiu fizic şi despre un timp fizic.
În mecanica newtoniană spaţiul fizic este tridimensional şi are
următoarele proprietăţi:

21
1) continuitate;
2) omogenitate (punctele spaţiului sunt echivalente);
3) izotropie (proprietăţi spaţiului într-un punct dat nu depind de direcţie);
4) infinit în toate direcţiile.
Un astfel de spaţiu este numit spaţiu euclidian E 3 .
Timpul fizic este unidimensional, şi prezintă în mecanica newtoniană
următoarele proprietăţi:
1) continuitate;
2) ireversibilitate (timpul se scurge întru-un singur sens);
3) uniformitate (legile mişcării nu depind de alegerea originii timpului);
4) omogenitate (într-o stare determinată a universului, fiecărui punct îi
corespunde o aceeaşi valoare a timpului);
5) timpul este nelimitat.
Pentru a aprecia starea de mişcare sau de repaus a unui corp este
necesar existenţa unui reper, adică a unui sistem spaţio - temporal, care să
servească drept referenţial sau sistem de referinţă (SR), la care să fie raportată
poziţia corpului.
Alegerea sistemului de referinţă se face în mod arbitrar, mişcarea unui
corp faţă de diferite sisteme de referinţă decurgând diferit. Nu există un sistem
de referinţă fix faţă de care să se studieze toate mişcările; deci mişcarea şi
repausul au un caracter relativ. Alegerea sistemului de referinţă se face în aşa
fel încât mişcarea corpurilor să apară cât mai simplă. Dintre toate sistemele
de referinţă, o importanţă deosebită o reprezintă sistemele de referinţă
inerţiale, numite şi referenţiale iniţiale. Prin definiţie, referenţialele în raport
cu care este valabil principiul inerţiei se numesc sisteme de referinţă inerţiale.
În aceste sisteme, spaţiul este omogen şi izotrop iar timpul uniform.
Sistemele de referinţă care se mişcă rectiliniu şi uniform faţă de un sistem
inerţial, sunt de asemenea sisteme inerţiale. Numărul referenţialelor inerţiale
este deci nelimitat şi sunt toate echivalente între ele. Observatorii din diferite

22
sisteme pot obţine valori numerice diferite pentru mărimile fizice măsurate,
dar relaţiile dintre mărimile măsurate, adică legile fizicii, vor fi aceleaşi
pentru toţi observatorii. Unui (SR) trebuie să i se ataşeze un sistem de
coordonate, astfel încât ecuaţiile de mişcare să aibă forme cât mai simple.
În mecanică se utilizează cu precădere sistemele de coordonate
carteziene (triotogonal, drept, polare, sferice, cilindrice).

II.2.2. Cinematica punctului material

În cadrul cinematicii, se studiază legile generale ale mişcării

corpurilor, fără a se lua în considerare cauzele acestor mişcări sau
proprietăţile particulare ca formă, dimensiuni, etc. Astfel, în cinematică se
operează cu noţiunea abstractă de punct material, care reprezintă un corp ale
cărui dimensiuni sunt neglijabile în raport cu sistemul de referinţă la care este
raportată mişcarea. Punctul material reprezintă cel mai simplu model fizic,
care cuprinde toate proprietăţile corpului care efectuează mişcarea (masă,
greutate, inerţie). Punctul material în mişcare se numeşte mobil, iar locul
geometric al tuturor punctelor prin care trece mobilul în timpul deplasării sale
se numeşte traiectorie.
Să considerăm un sistem de coordonate carteziene Oxyz (fig. 2.1), în
raport cu care poziţia unui punct P aflat în stare de repaus este determinată

de vectorul de poziţie r care poate fi scris astfel:

r  xi  y j  z k , (2.1)

unde x , y , z sunt coordonatele carteziene ale punctului, iar i, j, k sunt vectorii

unitari (versorii) ai axelor x , y , z , adică i  j  k  1 .

23
 z
P0

P
z S(t)

k
j y y
O

x i

Figura 2.1

Dacă punctul material P se află în mişcare, atunci vectorul de poziţie

r şi coordonatele carteziene x , y , z sunt funcţii de timp:

r  r t  , (2.2)
respectiv
x  xt  , y  y t  , z  zt  . (2.3)
Relaţia (2.2) reprezintă legea de mişcare sub formă vectorială a
punctului material, iar relaţiiile (2.3) reprezintă legile de mişcare în
coordonate carteziene ale punctului material, sau ecuaţiile cinematice ale
mişcării, sau ecuaţiile parametrice ale traiectoriei, în care parametrul este t .
Funcţiile (2.2) şi (2.3) sunt considerate continue şi de două ori derivabile.
Prin eliminarea timpului din relaţia (2.3), rezultă ecuaţiile traiectoriei
sub forma:
f1 x, y   0 , f 2  y, z   0 . (2.4)

24
 Dacă traiectoria este cunoscută, mişcarea mobilului poate fi descrisă
prin legea de mişcare pe această traiectorie:
S  S t  , (2.5)
unde S este coordonata curbilinie, adică lungimea arcului de traiectorie
măsurată faţă de un punct origine P0 , arbitrar ales pe traiectorie, luând în
considerare sensul pozitiv al curbei (fig. 2.1).
În situaţia în care este nevoie să se utilizeze sistemul de coordonate

polare (fig. 2.2), sunt necesare a fi cunoscute mărimile r şi unghiul  .

Relaţiile de trecere de la coordonatele polare la cele carteziene sunt:
 x  r cos 
 . (2.6)
 y  r sin 

P
y r

O x
x

Figura 2.2.

În unele cazuri este avantajoasă utilizarea coordonatelor cilindrice

 ,  , z sau coordonatele sferice r ,  ,  (fig. 2.3).

25
 z

P
z

r

k
O j y y
i
x 

Figura 2.3

Legătura dintre aceste coordonate şi cele carteziene se exprimă prin relaţiile:

 x   cos 

 y   sin  (2.7)
z  z

pentru coordonatele cilindrice, şi respectiv
 x  r sin  cos 

 y  r sin  sin  , (2.8)
 z  r cos 

pentru coordonatele sferice.
Ipoteza de continuitate adoptată pentru funcţiile (2.2) şi (2.3), permite
să se definească două mărimi cinematice - viteza şi acceleraţia-, ce pot
caracteriza, sub anumite aspecte, mişcarea punctului material.

26
  Viteza medie
Fie un punct material care, la momentul t se află în punctul P (t )

definit prin vectorul de poziţie r t  , iar la momentul t '  t  t se află în

punctul P' t ' definit prin vectorul de poziţie rt '  rt  t   r' (fig. 2.4).

Vectorul deplasare  r corespunzător intervalului de timp t  t 't

se defineşte prin variaţia vectorului de poziţie

r  rt '  rt   r'  r . (2.9)

Viteza medie se defineşte prin raportul dintre vectorul deplasare  r

şi intervalul de timp corespunzător t :

r
vm  v  v  (2.10)
t
şi are direcţia secantei la traiectorie, PP' .
Modulul vitezei medii este:

r
vm  v m  (2.11)
t
iar unitatea de măsură în SI este v SI
 m/ s.

 Viteza instantanee (momentană) sau vectorul viteză se defineşte

prin expresia:

r d r
.

v  lim   r, (2.12)
t 0 t dt
.

 r este derivata de ordinul întâi a funcţiei r t  în raport cu timpul.

dr
unde
dt
Din această definiţie rezultă faptul că viteza instantanee v este întotdeauna
tangentă la traiectorie în punctul considerat.

27
 z
P(t)

r

r(t) P’(t’)
S(t)

r’(t’)

k
O y
j
i

Figura 2.4

În coordonate carteziene,

d r dx dy dz
v  i j  k  vx i  v y j  vz k (2.13)
dt dt dt dt
Modulul vitezei instantanee este dat de relaţia

v  vx  v y  vz
2 2 2
(2.14)

 Viteza unghiulară
Cercul de curbură sau cercul osculator al unei curbe într-un punct dat,
este cercul din poziţia limită care trece prin punctul respectiv şi prin 2 puncte
infinit vecine. Raza cercului osculator este raza de curbură a curbei în punctul
considerat, şi are formula:
s ds
R  lim  , (2.15)
 0  d

28
unde  este unghiul în radiani, dintre tangentele duse în două puncte
vecine, aflate la distanţa curbilinie s între ele (fig. 2.5).


P (t)  , ,
R P (t’) ,
s
v


Figura 2.5

Viteza unghiulară instantanee este mărimea fizică vectorială al cărei

modul se exprimă prin relaţia:
 d
  lim  , (2.16)
t  0 t dt

având direcţia perpendiculară pe planul format de vectorii v şi R , iar sensul

rezultând din formula:

v   R. (2.17)

Deoarece vitezele liniare v ale unor puncte situate pe o anumită rază

sunt diferite la un moment dat, pe când vitezele lor unghiulare sunt identice,
în studiul mişcării de rotaţie a corpurilor se utilizează viteza unghiulară.
 Viteza areolară
Viteza areolară este definită prin relaţia:

29
 1
va  rv, (2.18)
2
şi are modulul:

dA
va  , (2.19)
dt
având semnificaţia ariei parcurse de vectorul de poziţie în unitatea de timp,
deoarece expresia
1
dA 
2
r  d r  sin r, d r ,   (2.20)
 
reprezintă aria unui triunghi cu laturile r şi dr . În intervale de timp

infinitezimale, coarda coincide cu arcul de curbă, iar suprafaţa triunghiului cu

suprafaţa descrisă de vectorul de poziţie (fig. 2.6).

dA

r
v
dA O
dr
r + dr

Figura 2.6

 Acceleraţia medie şi acceleraţia momentană (instantanee)

Acceleraţia medie a punctului material, corespunzătoare unui interval
temporal t , este definită prin relaţia:

30
 
 v
am  a  a  . (2.21)
t

În intervalul de timp t  t ,  t , variaţia  v a vitezei (fig. 2.7) este:


v  vt '  v t  (2.22)
astfel că acceleraţia medie

am 

 
v t '  v t 
, (2.23)
t'  t
reprezintă raportul dintre variaţia vectorului viteză şi intervalul de timp
corespunzător.

am
v v
P(t)
am
v’

r
,
P (t’)

r’ v’

Figura 2.7

Acceleraţia momentană (instantanee) se defineşte prin relaţia:

v d v d 2 r
..

a  lim   2 r . (2.24)
t 0 t dt dt
În timp ce viteza este totdeauna tangentă la traiectorie şi are sensul
mişcării, acceleraţia în mişcarea curbilinie este orientată spre partea concavă
a traiectoriei (fig. 2.7).
În coordonate carteziene,

31
 d v dv x  dv y dv d 2x  d 2 y d 2z
a  i j z k  2 i  2 j 2 k 
dt dt dt dt dt dt dt

 ax i  a y j  az k (2.25)

Modulul acceleraţiei instantanee este:

a  a x2  a y2  a z2 (2.26)

Unitatea de măsură pentru acceleraţie în S.I. este a SI

 m / s2 .

 Acceleraţia tangenţială şi acceleraţia normală

În general, vectorul acceleraţie nu este tangent la traiectorie (cu
excepţia mişcărilor rectilinii), el având o componentă tangentă la traiectorie

şi una normală la aceasta. În cazul unei mişcări curbilinii, viteza v variază


atât ca direcţie  , cât şi ca mărime v  , şi ca urmare acceleraţia poate fi
scrisă sub forma:

a
dv d

dt dt
dv
dt
 
v    v
d
dt
. (2.27)

Cum  este un vector unitar, avem

2
     1 , (2.28)
şi derivând această relaţie în raport cu timpul, se obţine:

d d
     0, (2.29)
dt dt
sau

d
 0 , (2.30)
dt

d
relaţie care arată că versorii  şi au direcţii perpendiculare. Notând cu
dt

n vectorul unitate al normalei la traiectorie în punctul respectiv (fig. 2.8),

rezultă că

32
 d d d
 n  n . (2.31)
dt dt dt

at

v ,
P (t’) ,
 
P(t) d d  a

,

an

R
R

d

Figura 2.8

Astfel, relaţia (2.27) devine:

dv d   
a   v n  at  a n (2.32)
dt dt

şi arată că vectorul acceleraţie a are două componente reciproc

perpendiculare: o componentă tangentă la traiectorie a t , paralelă cu viteza v

şi o componentă normală la traiectorie a n îndreptată spre centrul de curbură.

Componenta tangenţială a t este determinată de variaţia vitezei ca mărime,

iar componenta normală (centripetă) a n determinată de variaţia direcţiei

vitezei. Cele două componente au expresiile:

33
 dv d
at  şi an  v . (2.33)
dt dt
Din figura 2.8 se observă că

d    d  1  d , (2.34)

iar arcul
P1 P2  dS  R  d . (2.35)
Astfel,
d d v dS v 2
an  v   v    , (2.36)
dt dt R dt R
şi conform cu relaţia (2.32), se obţin:
v2
an   n , (2.37)
R
şi
dv
at   . (2.38)
dt
Ţinând cont de relaţia (2.17), componenta normală a acceleraţiei se poate exprima
şi sub forma:

an    v . (2.39)

Se pot considera câteva cazuri particulare:

v2
a) Dacă R   , mişcarea este rectilinie, şi a n  n  0 , existând
R

doar componenta tangenţială a t . În cazul mişcării rectilinii şi uniforme,

dv
v  const şi se obţine at  0.
dt
b) Dacă R  constant, mişcarea este circulară (fig. 2.9) şi componenta
tangenţială a acceleraţiei se poate scrie:

dv d R  d
at     R     R     R , (2.40)
dt dt dt

34
unde

d
 (2.41)
dt
este acceleraţia unghiulară.

an

P (t)
a d R
at ,
v P (t’) v

Figura 2.9

Dacă mişcarea circulară este şi uniformă ( v  const ), rezultă at  0

şi   0 , iar componenta normală (centripetă) a acceleraţiei devine:

v2
an  n   2 R    v . (2.42)
R

35
 II.2.3. Dinamica punctului material

II.2.3.1. Principiile dinamicii newtoniene

Mecanica newtoniană se bazează pe câteva adevăruri obţinute pe baza

a numeroase date experimentale, cunoscute sub numele de principii. Acestea
au un caracter general, fiind aplicate tuturor sistemelor fizice care satisfac
ipotezele mecanicii newtoniene, neputând fi demonstrate, dar nici nu au fost
infirmate de vreun experiment particular.

 Principiul inerţiei (principiul I al dinamicii)

Enunţurile principiilor dinamicii sunt valabile doar în raport cu
sistemele de referinţă inerţiale. Sistemele de referinţă inerţiale sunt sisteme
de referinţă faţă de care acceleraţia unui corp este condiţionată doar de
interacţiunile dintre corpul respectiv şi alte corpuri. Sistemele de referinţă în
care intervin şi proprietăţile acestora se numesc neinerţiale. Experienţele
efectuate au scos în evidenţă faptul că sistemele de referinţă legate de Pământ
nu sunt riguros inerţiale, deoarece apar acceleraţii relativ mici, care nu pot fi
explicate prin acţiunea altor corpuri. Se acceptă ideea că sistemul de referinţă
cu originea în Soare şi cu axele de coordonate spre 3 stele fixe, este riguros
inerţial.
În acest context, Principiul Inerţiei sau Principiul I al dinamicii poate
fi enunţat astfel: „Un punct material îşi păstrează starea de repaus relativ sau
de mişcare rectilinie şi uniformă, atâta timp cât asupra lui nu se exercită
acţiuni exterioare, din partea altor corpuri”.
Inerţia este proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau
de mişcare rectilinie uniformă în absenţa acţiunilor exterioare, sau de a se

36
opune (reacţiona) la orice acţiune exterioară care caută să-i schimbe starea de
mişcare.
O măsură a inerţiei este masa. În această calitate, masa se numeşte
inerţială (sau inertă).
Sistemele de referinţă inerţiale sunt sistemele în care este valabil
principiul inerţiei.

 Principiul fundamental al dinamicii (Principiul acţiunii forţei)

Se enunţă astfel: „Rezultanta forţelor ce acţionează asupra unui punct
material este direct proporţională şi de acelaşi sens cu variaţia impulsului
acestuia în unitatea de timp”.

F
dp d
dt

dt
mv .  (2.43)

Considerând că masa m  const , relaţia devine:

F
d
dt
 
mv  m
dv
dt
 ma . (2.44)

Relaţia (2.44) reprezintă o altă formă a Principiului II al dinamicii:

„Vectorul forţă este direct proporţional cu produsul dintre masă şi vectorul
acceleraţie”.
Din relaţia (2.43) se poate scrie că:

d p  F  dt , (2.45)

adică variaţia impulsului punctului material d p este egală cu impulsul forţei

Fdt .
Dacă de exemplu, asupra unui punct material acţionează o forţă
dependentă de timp, pe direcţia axei Ox , se obţine:
t

F x dt  p x  p x t   p x t 0  . (2.46)
t0

37
 Rezultă că aria suprafeţei haşurate (fig. 2.10) este egală cu variaţia
componentei impulsului pe axa Ox , în intervalul de timp t  t  t0 .

Fx(t)

 px

O
t t t
0

Figura 2.10

 Principiul acţiunii şi reacţiunii (principiul al III-lea al dinamicii)

Se enunţă astfel: „Dacă un corp 1 acţionează asupra unui corp 2 cu o

forţă numită acţiune ( F12 ), atunci corpul 2 acţionează asupra corpului 1 cu o

forţă egală în modul şi opusă ca sens numită reacţiune ( F21 ) ”.

F12   F21 (2.47)

Acţiunea şi reacţiunea au puncte de aplicaţie pe corpuri diferite:

acţiunea F12 se aplică asupra corpului 2, iar reacţiunea F21 asupra corpului 1.

De aceea, cele două forţe nu au rezultanta zero Rezultanta forţelor F12 şi F21
este egală cu zero numai în cazurile când corpurile considerate fac parte dintr-
un sistem, iar acţiunea şi reacţiunea sunt forţe interne.

38
  Principiul independenţei acţiunii forţelor (principiul suprapunerii
forţelor)
Se enunţă astfel: „Dacă asupra unui corp acţionează simultan mai

multe forţe F1 , F2 ,..., Fn , fiecare forţă produce propria sa acceleraţie în mod

independent de prezenţa celorlalte forţe, acceleraţia rezultantă fiind egală cu
suma vectorială a acceleraţiilor individuale”.

a  a1  a2  ...  an . (2.48)

II.2.3.2. Lucrul mecanic şi energia cinetică în cazul

punctului material

Considerăm un punct material asupra căruia acţionează forţa F ,

variabilă atât ca mărime, cât şi ca direcţie şi sens. Fie r şi r  d r vectorii de

poziţie ai punctului material la momentul iniţial şi după un interval de timp

dt , unde d r  dr reprezintă deplasarea elementară (fig. 2.11).

Prin definiţie, lucrul elementar mecanic efectuat de forţa F pentru

deplasarea punctului material din punctul P în punctul P’ se defineşte prin
relaţia:

dL  F  d r  F  d r  cos  , (2.49)

unde  este unghiul dintre forţa F şi d r .

39
 z F
P(t)

.
(1)

dr
P’(t+dt)
r1 
r
r +dr . (2)

r
2

O y

Figura 2.11

Lucrul mecanic total, efectuat de forţa F al cărui punct de aplicaţie

de deplasează de-a lungul traiectoriei   , dintr-un punct (1) într-un punct
(2), se exprimă cu relaţia:
r2 t2
dr
L1 2   F  d r   F   dt . (2.50)
r1 t1
dt

Dacă se înlocuieşte forţa F prin expresia

dv
F  ma  m , (2.51)
dt
lucrul mecanic devine:

dv dr  mv 2 
dL12  m   dt  mv d v  d    dEc , (2.52)
dt dt  2 

40
 mv 2
unde E c  reprezintă energia cinetică a punctului material.
2
Astfel,
 mv 2  mv2 2 mv12
t2

L12   d     Ec 2  Ec1  Ec . 2.53)

t1 
2  2 2

Relaţia (2.53) reprezintă legea variaţiei energiei cinetice.

Sub formă locală (diferenţială), această lege se scrie:
dL  dEc . (2.54)

Unitatea de măsură pentru lucru mecanic şi energie în S. I. este 1 Joule ( J ).

L SI
 E SI
 J (Joule) .

II.2.3.3. Forţe conservative. Energia potenţială a

punctului material

O forţă care are proprietatea că lucrul mecanic efectuat de ea este

independent de forma drumului parcurs şi nu depinde decât de poziţia iniţială
şi poziţia finală a punctului, se numeşte forţă conservativă. Exemple de forţe
conservative: forţa elastică, forţa de greutate, forţa de interacţiune
coulombiană, etc.
Un alt mod de a defini forţa conservativă este următorul: dacă A şi
B sunt două poziţii ale punctului material, iar M  şi N  sunt curbele pe
care se deplasează punctul material (fig. 2.12), condiţia ca o forţă să fie
conservativă este:
B B

 Fd r 
A( M )
 Fd r .
A( N )
(2.55)

Rezultă că pentru întreg conturul, avem:

41
 B A

 Fd r   Fd r 
A B
 Fd r
( )
. (2.56)

unde prin Γ am notat curba închisă AMBNA .

z dS

A . (M)
. B

r (N)
A

rB

O y

Figura 2.12

Pe de altă parte, folosind teorema lui Stokes-Ampère, care afirmă că

circulaţia unui vector F de-a lungul unei curbe închise  Γ  care mărgineşte
suprafaţa S , este egală cu fluxul rotorului acestui vector înmulţit cu suprafaţa
respectivă:

 Fd r  
   
rot F d S
S
, (2.57)

sau

 Fd r     F d S  0 . (2.58)

   S

42
Astfel, se obţine condiţia ca o forţă să fie conservativă:

  F  rot F  0 . (2.59)
Deoarece
rot gradU   0 , (2.60)


apare posibilitatea definirii unei funcţii U r  U x, y, z  , astfel ca forţa F să
derive din gradientul acestei funcţii:
 U U U 
F  U   gradU   i j k  . (2.61)
 x y z 


Funcţia U r astfel definită se numeşte energia potenţială a punctului

material de vector de poziţie r .

Ţinând cont de relaţia (2.61), lucrul mecanic al unei forţe conservative
se poate scrie:
 U U U 
dL  U  d r   dx  dy  dz   dU . (2.62)
 x y z 


Din expresia (2.61) rezultă că funcţia U r într-un punct oarecare este

determinată până la o constantă arbitrară, deoarece prin adăugare la U r a 

unei constante arbitrare, valoarea forţei F nu se modifică.
În cele mai multe cazuri, se consideră anularea funcţiei U la infinit
U   0 , astfel încât, prin integrarea relaţiei (2.62) se poate exprima

energia potenţială a punctului material într-un punct de vector de poziţie r

sub forma:

  
r
U r   F  d r  L r   (2.63)



adică energia potenţială U r este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa

F pentru deplasarea punctului material din poziţia considerată la infinit.

43
 II.2.3.4. Energia mecanică a punctului material

Conform teoremei variaţiei energiei cinetice (2.54) şi a definiţiei

energiei potenţiale (2.62) rezultă:
dL  dEc  dE p  dEc  dE p  0  d Ec  E p   dE  0 . (2.64)

Aşadar, dacă un punct material se află numai sub acţiunea unor forţe
conservative, energia mecanică E , definită ca suma dintre energia cinetică
E c şi enrgia potenţială E p , se conservă:

E  E c  E p  const . (2.65)

Relaţia (2.65) reprezintă ecuaţia legii conservării energiei mecanice pentru

forţe conservative. În prezenţa unor forţe neconservative, energia mecanică a
sistemului nu se conservă.

II.2.3.5. Momentul cinetic al punctului material

O mărime fizică importantă în dinamica punctului material este

momentul cinetic L definit prin relaţia:

L r p, (2.66)

unde r este vectorul de poziţie al punctului material de masă m în raport cu

originea O , iar p este vectorul impuls al punctului material (fig. 2.13).

44
 z

k y
O j

i
p=mv
r
v
P
x

Figura 2.13

Momentul cinetic L este o mărime fizică vectorială, direcţia lui L

fiind perpendiculară pe planul determinat de vectorii r şi p , iar sensul dat

de regula burghiului.
Prin derivarea relaţiei (2.66) în raport cu timpul, se obţine:

dL d

dt dt
r p   
dr 
dt
 pr
dp
dt
. (2.67)

Ţinând seama că:

dr dp
v , p  mv , F , (2.68)
dt dt
relaţia (2.67) devine:

dL
 v  mv  r  F . (2.69)
dt

Dar v  mv  0 deoarece cei doi vectori sunt paraleli, şi astfel:

45
 dL
 rF  M . (2.70)
dt
Relaţia (2.70) reprezintă teorema momentului cinetic pentru punctul material,
care afirmă că: „ Viteza de variaţie în timp a momentului cinetic al unui punct

material este egală cu momentul forţei M care acţionează asupra punctului

material”.

Dacă momentul forţei M  0 , atunci din relaţia (2.70) rezultă că

momentul cinetic este constant L  const , ceea ce reprezintă legea

conservării momentului cinetic pentru punctul material.
În cazul unei forţe centrale, forţa având permanent direcţia vectorului
de poziţie, rezultă că:

M  r  F  0, (2.71)
astfel încât, pentru forţe centrale se poate scrie:

dL
 0, (2.72)
dt
de unde rezultă că momentul cinetic este constant, ceea ce înseamnă că

mişcarea punctului material va fi limitată la un plan perpendicular pe L .

Cap: Oscilații mecanice

IV.1. NOŢIUNI GENERALE

În natură şi tehnică se întâlnesc adesea corpuri sau sisteme ale căror

stări de mişcare se repetă regulat după o anumită durată de timp. O astfel de
mişcare care se repetă la intervale egale de timp se numeşte mişcare

46
periodică. Deplasarea particulei (corpului) în mişcarea periodică poate fi
exprimată prin funcţiile armonice sinus şi cosinus. Oscilaţiile care decurg în
timp după legea sinusului sau cosinusului se numesc oscilaţii armonice.
Mişcarea care se repetă la intervale egale de timp şi este simetrică faţă de
poziţia de echilibru poartă numele de mişcare oscilatorie.
Cele mai importante proprietăţi ale oscilaţiilor armonice sunt:
- frecvenţa oscilaţiilor nu depinde de amplitudine;
- efectul total dat de acţiunea mai multor forţe poate fi obţinut prin sumarea
efectelor date de fiecare forţă în parte (principiul superpoziţiei).
Pentru oscilaţiile periodice este satisfăcută condiţia:
f t   f t  T  , (4.1)
unde T este perioada, adică intervalul de timp necesar pentru efectuarea unei
oscilaţii complete, sau timpul după care parametrii ce definesc mişcarea trec
prin aceleaşi valori.
Frecvenţa mişcării  este mărimea fizică scalară egală cu numărul de
oscilaţii complete efectuate în unitatea de timp. Relaţia dintre frecvenţa  şi
perioada T se scrie astfel:
1
 . (4.2)
T
Perioada are ca unitate de măsură în S.I. secunda ( s ), iar frecvenţa se
măsoară în s  ' sau Hz .
Pulsaţia mişcării oscilatorii periodice se exprimă prin relaţia:
2
  2 , (4.3)
T
şi are ca unitate de măsură n S.I. radian/secundă ( rad / s ).
Oscilaţia se numeşte liniară, dacă ecuaţia diferenţială a mişcării este
liniară (adică o combinaţie liniară a derivatelor parametrului de mişcare, în
raport cu timpul).

47
 Elongaţia reprezintă variaţia momentană a parametrului mişcării,
calculată în raport cu valoarea acestuia în starea de referinţă. Elongaţia
maximă poartă numele de amplitudine.

IV.2. MIŞCAREA OSCILATORIE ARMONICĂ LIBERĂ

IV.2.1. Elongaţia, viteza şi acceleraţia oscilatorului

armonic liniar

Considerăm un punct material de masă m care se deplasează de-a

lungul axei Ox sub acţiunea unei forţe elastice. Mişcarea punctului material
asupra căruia acţionează numai forţe elastice se numeşte mişcare oscilatorie
armonică, iar corpul care efectuează astfel de oscilaţii poartă numele de
oscilator armonic liniar.
Aplicând principiul al II-lea al dinamicii, se obţine:
d 2x
ma  Fe  m   kx , (4.4)
dt 2
sau
d 2x
m  kx  0 , (4.5)
dt 2
relaţie care reprezintă ecuaţia diferenţială a mişcării oscilatorii armonice.
Dacă se împarte relaţia (4.5) prin m şi se notează
k
 2 , (4.6)
m
ecuaţia (4.5) devine:
d 2x 

2
 2 x  0 sau x  2 x  0 . (4.7)
dt

48
Aceasta este o ecuaţie diferenţială liniară şi omogenă de ordinul al doilea,
care are ecuaţia caracteristică:
r2  2  0 ,
cu soluţia
r1, 2  i . (4.8)

Astfel, soluţia ecuaţiei diferenţiale (4.7) este de forma:

X  C1e it  C 2 e it , (4.9)
care, ţinând seama de relaţia:
e  it  cos t  i sin t , (4.10)
devine:
X  C1  C2 cos t  iC1  C2 sin t (4.11)
Făcând substituţia:
C1  C 2
ctg 0  i , (4.12)
C1  C 2
legea mişcării oscilatorului armonic liniar se scrie sub forma:
x  Asin t   0  , (4.13)
unde
C1  C 2
A . (4.14)
sin  0
În relaţia (4.13), X reprezintă elongaţia mişcării sau coordonata
momentană a oscilatorului faţă de poziţia de echilibru, A reprezintă
amplitudinea mişcării oscilatorii (sau elongaţia maximă).
Mărimea:
  t   0 (4.15)
se numeşte faza mişcării.
Cunoscând periodicitatea funcţiei " sin" , din (4.13) rezultă
periodicitatea elongaţiei, adică:

49
 x  Asin t   0   Asin t   0  2   Asin t  T    0  . (4.16)
Astfel, se obţine perioada mişcării:

2 m
T  2 . (4.17)
 k
Mărimea  introdusă prin relaţia (4.6) are semnificaţia de pulsaţie a
mişcării oscilatorii şi se numeşte pulsaţie proprie, deoarece depinde numai de
caracteristicile intrinseci ale sistemului oscilator (corp + forţă elastică) şi nu
depind de amplitudinea sau faza oscilaţiilor. Oscilaţiile a căror pulsaţie
(perioadă sau frecvenţă) îndeplineşte această condiţie sunt oscilaţii izocrone.
Viteza oscilatorului armonic liniar este:

 A cost   0  ,
dx
v (4.18)
dt
iar acceleraţia este dată de relaţia:
dv d 2 x
a    2 A sin t   0    2 x . (4.19)
dt dt 2
În figura 4.1. sunt reprezentate grafic elongaţia, viteza şi acceleraţia
oscilatorului armonic liniar în funcţie de timp, pentru cazul  0  0 .

50
 x
A

T T T T T T T 2T t
3 5 3 7
4 2 4 4 2 4

-A

v
A

T T T T t
T 3 T T 2T
5 3 7
4 2 4 4 2 4

- A

a
2
A

T T t
T T T T T 2T
3 5 3 7
4 2 4 4 2 4

2
- A

Figura 4.1.

51
 IV.2.2. Energia oscilatorului armonic liniar

Energia potenţială a oscilatorului armonic liniar este dată de expresia:

X X
kx2
E p    Fe dx   kxdx  , (4.20)
0 0
2

iar dacă se înlocuieşte expresia elongaţiei (4.13), rezultă:

kA2
Ep  sin 2 t   0  . (4.21)
2
Valoarea maximă a energiei potenţiale se obţine atunci când
sin 2 t   0   1 , (4.22)
şi anume:
kA2
E p max  . (4.23)
2
Energia cinetică momentană a oscilatorului armonic liniar este dată
de relaţia:
mv 2 m   2 A2
Ec   cos 2 t   0  , (4.24)
2 2
şi are valoarea maximă
m 2 A 2 kA2
Ec max   (4.25)
2 2
atunci când:
cos 2 t   0   1 . (4.26)
Energia totală a oscilatorului armonic liniar este suma dintre energia
cinetică şi energia potenţială şi are expresia:
kA2 kA2
E  Ec  E p  cos 2 t   0   sin 2 t   0  , (4.27)
2 2
adică

52
 kA2 1
E  m 2 A 2 , (4.28)
2 2
sau
E  Ec max  E p max . (4.29)

Astfel, energia mecanică a oscilatorului armonic liniar se conservă,

ceea ce înseamnă că în timpul mişcării oscilatorii are loc un transfer continuu
a energiei cinetice în energie potenţială şi invers (fig. 4.2).

E , Ep

Ep x

Ex
E p max
Ec  0

Ep  0 Ec
E c max

Ep

-A 0 A x

Figura 4.2.

În cadrul mecanicii cuantice se va demonstra faptul că energia

oscilatorului liniar armonic este o mărime cuantificată, ale cărei valori
posibile au expresia:
 1
E n  h  n   , (4.30)
 2
unde n  0,1,2,... , h este constanta lui Planck, iar  reprezintă aici frecvenţa
oscilatorului.

53
IV.2.3. Reprezentarea complexă a oscilaţiilor armonice

Soluţia ecuaţiei diferenţiale a mişcării oscilatorii armonice (4.7) se

poate scrie şi sub formă complexă, şi anume:
x  Ae i t 0  , (4.31)
în care convenim ca, coeficientul părţii imaginare să reprezinte mărimea
fizică constantă, adică elongaţia mişcării.
Astfel, putem scrie:
x  A  e i t 0   Aeit  e i0  A  e i0  e it  A1  e it ,
(4.32)
unde
A1  A  e i0 (4.33)
este expresia complexă a amplitudinii.
Viteza oscilatorului armonic este dată de relaţia:
dx
v  iA  e i t 0  . (4.34)
dt
Dacă se ţine cont de egalitatea:

i  
e 2
 cos  i sin i , (4.35)
2 2
obţinem:
 
i  t  0  
v  Ae  2
, (4.36)

adică viteza este defazată cu faţă de elongaţia x .
2
Pentru acceleraţia oscilatorului armonic se obţine:
d 2 x dv
a   Aei t 0    2 x . (4.37)
dt 2 dt
Utilizând egalitatea:
e i  cos   i sin   1 , (4.38)

54
rezultă:
a   2 Ae i t 0   , (4.39)

adică acceleraţia a este defazată cu  faţă de elongaţia x şi cu faţă de viteza v
2

IV.3. COMPUNEREA OSCILAŢIILOR ARMONICE

A compune două sau mai multe oscilaţii armonice înseamnă a

determina un sistem să execute simultan acele oscilaţii armonice
independente, astfel încât mişcarea sa să fie de fapt, o mişcare rezultantă.
Pentru studiul compunerii oscilaţiilor, vom clasifica aceste oscilaţii
astfel:
- oscilaţii paralele:
- de aceeaşi frecvenţă;
- de frecvenţe diferite.
- oscilaţii perpendiculare:
- de aceeaşi frecvenţă;
- de frecvenţe diferite.

IV.3.1. Compunerea a două oscilaţii armonice paralele,

de aceeaşi frecvenţă

Considerăm un punct material de masă m , care execută simultan două

mişcări oscilatorii paralele şi de aceeaşi frecvenţă, exprimate prin relaţiile:
x1  A1 sin t   01  ,

x2  A2 sin t   02  . (4.40)

55
Mişcarea oscilatorie rezultantă a punctului material este descrisă de ecuaţia:
x  Asin t   0  , (4.41)
unde
x  x1  x2  A1 sin t   01   A2 sin t   02  . (4.42)

Pentru a determina amplitudinea A şi faza iniţială  0 a mişcării

rezultante, vom folosi metoda fazorială (fig. 4.3).
Vectorul amplitudine rezultantă este dat de relaţia:

A  A1  A2 , (4.43)
iar modulul acestuia:
A2  A1  A2  2 A1 A2 cos 02   01  .
2 2
(4.44)

y2 A
A2
A1
y1 
02 0

01
x2 x1 x x

Figura 4.3.

Se observă că amplitudinea rezultantă depinde de diferenţa de fază

   02   01 care există între cele două mişcări care se compun. Astfel:

1) dacă    02   01  2n  1 , n  N , rezultă A  A1  A2 şi se spune

că oscilaţiile sunt în opoziţie de fază;

56
2) dacă   2n , n  N , rezultă A  A1  A2 şi se spune că oscilaţiile sunt în
fază

3) dacă    2n  1 , n  N , rezultă A2  A1  A2
2 2
şi se spune că
2
oscilaţiile sunt în cvadratură sau „la sfert”.
Din figura 4.3 rezultă expresia pentru faza iniţială  0 :

A1 sin  01  A2 sin  02
tg 0  . (4.45)
A1 cos 01  A2 cos 02

IV.3.2. Compunerea a două oscilaţii armonice paralele,

de frecvenţe diferite. Fenomenul de bătăi

Considerăm un punct material supus concomitent la două mişcări

oscilatorii armonice paralele, de frecvenţe 1 şi  2 diferite dar foarte
apropiate între ele, şi de aceeaşi amplitudine:
x1  Asin 1t şi x2  Asin 2 t .
(4.46)
Mişcarea oscilatorie rezultantă obţinută prin compunerea acestor două
mişcări oscilatorii poartă numele de bătăi şi are ecuaţia dată de relaţia:

x  x1  x 2  2 A cos
2  1  t  sin 1  2  t
. (4.47)
2 2
Oscilaţia rezultantă are pulsaţia egală cu pulsaţia medie a celor două oscilaţii:
1  2
 , (4.48)
2
iar amplitudinea bătăilor variază în timp după legea:
2  1
At   2 A cos t, (4.49)
2

57
adică amplitudinea variază în timp cu frecvenţa
1  2  1
 ampl  . (4.50)
2 2
După cum se observă, amplitudinea are valoarea maximă dacă
2  1
cos t  1 . (4.51)
2
Dacă un maxim de amplitudine are loc la timpul t1 , atunci
2  1
t1  n , (4.52)
2
iar dacă maximul următor are loc la timpul t 2 :
2  1
t 2  n  1 . (4.53)
2
Astfel, intervalul de timp dintre două maxime succesive, adică
perioada bătăilor, este:
1
Tb  t 2  t1  (4.54)
 2  1
iar frecvenţa bătăilor
1
b    b   2  1 . (4.55)
Tb
O reprezentare grafică a fenomenului de bătăi este dată în fig. 4.4,
unde sunt reprezentate elongaţiile a două mişcări oscilatorii individuale ( a )
şi compuse ( b ). Oscilaţiile de tipul reprezentat în figură se numesc oscilaţii
modulate.
Experimental, fenomenul de bătăi poate fi pus în evidenţă cu ajutorul
a două diapazoane identice, pe braţul unuia dintre ele fixându-se o mică masă
care va face ca frecvenţa să se modifice puţin. Făcând ca cele două diapazoane
să oscileze, se va pune în evidenţă fenomenul de bătăi.

58
 Figura 4.4.

IV.3.3. Compunerea a două oscilaţii armonice

perpendiculare între ele, de aceeaşi frecvenţă

Considerăm un punct material de masă m ce efectuează

concomitent mişcări oscilatorii după axele Ox şi Oy perpendiculare între ele,
descrise de ecuaţiile:

59
 x  Asin t   01  , (4.56)

y  B sin t   02  . (4.57)

Pentru a obţine ecuaţia traiectoriei mişcării rezultante a punctului
material, vom elimina timpul din cele două ecuaţii. În acest scop, ecuaţiile
(4.56) şi (4.57) se scriu sub forma:
x
 sin t cos 01  cos t sin  01 , (4.58)
A
şi
y
 sin t cos 02  cos t sin  02 . (4.59)
B
Înmulţind relaţia (4.58) cu cos  02 , iar relaţia (4.59) cu cos  01 şi apoi făcând
diferenţa, obţinem:

cos 02  cos 01   cos t sin  02   01  ;

x y
(4.60)
A B
Apoi, înmulţind relaţia (4.58) cu sin  02 iar relaţia (4.59) cu sin  01 şi făcând
diferenţa:

sin  02  sin  01  sin t sin  02   01  .

x y
(4.61)
A B
Ridicând la pătrat ultimele două ecuaţii şi adunându-le, obţinem:
x 2 y 2 2 xy
2
 2 cos 01 cos 02  sin  01 sin  02   sin 2  02   01  . (4.62)
A B AB
Dacă notăm cu
  t   02   t   01    02   01 , (4.63)
relaţia (4.62) devine:
x 2 y 2 2 xy
  cos  sin 2  , (4.64)
A2 B 2 AB
care reprezintă ecuaţia generală a traiectoriei rezultante.

60
 Traiectoria este o elipsă înscrisă într-un dreptunghi cu laturile 2 A şi
2 B , iar excentricitatea şi înclinarea axelor depind de diferenţa de fază (4.63)
a celor două mişcări.
În funcţie de această diferenţă de fază, se disting mai multe cazuri
particulare:
1) Dacă   0 , oscilaţiile sunt în concordanţă de fază, adică încep şi
se termină simultan. Din ecuaţia (4.64) rezultă:
x 2 y 2 2 xy
  0 , (4.65)
A2 B 2 AB
sau
2
 x y
    0, (4.66)
 A B
adică
B
y x, (4.67)
A
B
care reprezintă ecuaţia unei drepte de pantă tg  , care este de fapt
A
diagonala NQ a dreptunghiului MNPQ (fig. 4.5).
y

M B N

-A  A
 x

Q -B P

Figura 4.5.

61
 2) Dacă    , din relaţia (4.64) rezultă:

x 2 y 2 2 xy
   0, (4.68)
A 2 B 2 AB
sau
2
x y
   0, (4.69)
 A B
adică
B
y x, (4.70)
A
B
care reprezintă ecuaţia unei drepte cu panta tg   , adică mişcarea se face
A
în lungul diagonalei PM din fig. 4.5.

3) Dacă   , relaţia (4.64) devine:
2
x2 y2
  1, (4.71)
A2 B 2
care reprezintă ecuaţia unei elipse ale cărei axe de simetrie corespund cu axele
de coordonate (fig. 4.6).

B
P

-A O A x

-B

Figura 4.6.

62
 Mişcarea în direcţia x începe din O spre dreapta, iar mişcarea în
direcţia y începe din P în jos. Astfel, mişcarea pe elipsă se face în sens orar.
Dacă amplitudinile celor două mişcări sunt egale între ele, A  B , din
relaţia (4.71) rezultă că
x 2  y 2  A2 , (4.72)
care este ecuaţia unui cerc cu raza A .
3
4) Dacă   , ecuaţia (4.64) devine:
2
x2 y2
  1, (4.73)
A2 B 2
adică are aceeaşi formă cu ecuaţia (4.72), ceea ce înseamnă că mişcarea are
loc tot după o elipsă, ca în cazul precedent, cu deosebirea că mişcarea se face
în sens antiorar.
În fig. 4.7 sunt reprezentate diversele forme ale mişcării pentru diferite
valori ale diferenţei de fază    02   01 dintre mişcările oscilatorii
componente, cuprinse între 0 şi 2 .

63
 y y

x x

 
y y

x x

 
y y

 
y y

x x

 
y y

x x

 

Figura 4.7.

64
IV.4. Mişcarea oscilatorie amortizată

Până acum am presupus că asupra punctului material de masă m nu

acţionează nici un fel de forţe de rezistenţă, ci doar forţa de tip elastic. În
prezenţa forţei de frecare, amplitudinea oscilaţiilor descreşte în timp şi
mişcarea se numeşte mişcare oscilatorie amortizată. Considerăm că forţa de
rezistenţă ce acţionează asupra punctului material este proporţională cu viteza
momentană a acestuia, adică:
Fr  bv , (4.116)
unde b este o constantă pozitivă ce se numeşte coeficient de rezistenţă.
Dacă se consideră mişcarea unidimensională a particulei de-a lungul
axei Ox şi se aplică principiul al doilea al dinamicii, se obţine ecuaţia
diferenţială a mişcării:
..
ma  Fe  Fr  m x  kx  bv 
 
 m x  b x  kx  0 . (4.117)
Făcând notaţiile:
b
 , (4.118)
2m
şi
k
 0 ,
2
(4.119)
m
ecuaţia diferenţială a mişcării amortizate capătă forma:
 
x  2 x   0 x  0 ,
2
(4.120)

în care  se numeşte coeficient (factor) de amortizare, iar 0 pulsaţia

proprie a sistemului (în absenţa amortizării).

65
 Relaţia (4.120) este o ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea,
omogenă, cu coeficienţi constanţi, care are următoarea ecuaţie caracteristică:
2  2   02  0 , (4.121)
ce admite soluţiile:

1,2     2  0 2 . (4.122)

Astfel, soluţia generală a ecuaţiei de mişcare (4.120) se scrie sub forma:

x  C1e 1t  C2 e 2t , (4.123)
unde C1 şi C2 sunt constante de integrare.
Se deosebesc trei cazuri, după cum soluţiile (4.122) ale ecuaţiei
caracteristice sunt: a) reale şi distincte; b) reale confundate; c) complex
conjugate.
a) În cazul amortizărilor mari,
  0 , (4.124)

astfel că soluţiile 1, 2 sunt reale şi distincte:

1,2     2  0 2 , (4.125)

iar ecuaţia de mişcare este de forma:

x  e t  C1e  .
  2 0 2 t  2 0 2 t
 C2  e (4.126)
 
O astfel de mişcare se numeşte mişcare amortizată aperiodică (fig. 4.11).

66
 x

O t

Figura 4.11.

b) Când are loc egalitatea

  0 , (4.127)

soluţiile 1, 2 sunt reale şi coincid, iar ecuaţia de mişcare este de forma:

x  C1  C2 e t , (4.128)

mişcarea în acest caz fiind o mişcare aperiodică critică, un caz particular al
mişcării amortizate aperiodice.
c) Pentru o amortizare mică,
  0 , (4.129)

şi soluţiile 1, 2 ale ecuaţiei caracteristice sunt complex conjugate:

1,2    i 0 2   2 , (4.130)

iar ecuaţia de mişcare devine:

x  e t C1eit  C2  e it  . (4.131)
Ecuaţia (4.131) descrie o mişcare oscilatorie amortizată, unde

  0 2   2  0 (4.132)

reprezintă pulsaţia mişcării amortizate sau pseudopulsaţia. Se constată că la

mişcarea oscilatorie amortizată, frecvenţa mişcării scade (sau perioada

67
mişcării creşte) comparativ cu mişcarea oscilatorie liberă, cu atât mai mult cu
cât amortizarea creşte, adică:
 
  0  0 , (4.133)
2 2
sau
1 1
T  T0  . (4.134)
 0
Printr-un artificiu matematic, din (4.131) se obţine ecuaţia mişcării
oscilatorie amortizate de forma:
x  A  e t  sin t   0  (4.135)
sau
x  At   sin t   0  . (4.136)
Se observă că amplitudinea mişcării oscilatorii amortizate scade exponenţial în
timp,
At   A  e t , (4.137)
până la stingerea oscilaţiei.
În figura 4.12 este reprezentată grafic variaţia elongaţiei x în funcţie de timp.

68
 x . -t
A e . sint -t
A A(t)= A e

-A
T

Figura 4.12.

Mişcarea oscilatorie amortizată este caracterizată printr-o mărime

fizică numită decrement, care reprezintă raportul a două amplitudini
succesive în sensul creşterii lui t , adică:
At  A  e t
D   D  eT . (4.138)
At  T  A  e  t T 

Decrementul logaritmic  este logaritmul natural al decrementului

de amortizare D şi are expresia:
  ln D  ln e T 
b
    T    T . (4.139)
2m
Mărimile D şi  sunt adimensionale şi caracterizează gradul de amortizare
a mişcării oscilatorii.

69
 O altă mărime caracteristică mişcării oscilatorii amortizate, este
timpul de relaxare  , care se defineşte ca intervalul de timp în care
amplitudinea scade de e ori:
A  e t
A  e  t    . (4.140)
e
Astfel, se obţine
1
 . (4.141)

Numărul de oscilaţii complete, efectuate în intervalul  se notează cu
N e şi se exprimă astfel:
 1 1
Ne    Ne  . (4.142)
T T 
Energia oscilatorului amortizat scade exponenţial în timp:
E t   E0 e 2t . (4.143)
Scăderea energiei oscilatorului în decursul unei perioade este:
E t   E t   E t  T   E t   E 0 e 2t  E 0 e 2 t T  


 E t   E 0 e 2t 1  e 2T  . (4.144)
Factorul de calitate al unui sistem oscilant se defineşte prin relaţia:
Energia oscilatoru lui la un moment t
Q  2 
Energia disipat ă în intervalul de la t la t  T
E t  1
 Q  2  Q  2 . (4.145)
E t  1  e 2T
2
Pentru   0 , avem   0 şi T  T0  şi putem scrie:
0

1  e 2T0  1  1  2T0  2T0 , (4.146)

de unde se obţine:
2  
Q  Q  0 . (4.147)
2T0  2

70
 În mişcarea amortizată periodică Q  1 , iar în mişcarea aperiodică
Q  1.

IV.5. Mişcarea oscilatorie forţată. Rezonanţa

Unul dintre efectele interacţiunii oscilatorului cu mediul exterior,

constă în disiparea energiei oscilatorului, ceea ce implică amortizarea mişcării
acestuia. Pentru a întreţine mişcarea oscilatorie a sistemului, trebuie să i se
transfere în mod periodic energie din exterior, care să compenseze pierderile
de energie, prin intermediul unei forţe periodice externe. Mişcarea corpului,
în acest caz, poartă denumirea de mişcare oscilatorie forţată.
Considerăm că asupra particule de masă m acţionează pe lângă forţa
elastică şi forţa de rezistenţă, şi o forţă exterioară periodică de forma:
Fa  F sin t . (4.148)
În aceste condiţii, ecuaţia diferenţială a mişcării devine:

m x  kx  bv  F sin t 
 
 m x  b x  kx  F sin t . (4.149)
Dacă se folosesc notaţiile:
k
 0 ,
2
(4.150)
m
b
 2 , (4.151)
m
unde 0 reprezintă pulsaţia proprie a sistemului şi  coeficientul de
amortizare, atunci (4.149) se scrie:
  F
x  2 x   0 x  sin t
2
(4.152)
m

71
 Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale neomogene este suma dintre soluţia
ecuaţiei omogene
 
x  2 x   0 x  0 ,
2
(4.153)
care este de forma

xo  Ae t  sin  0   2 t   0  ,
2
(4.154)
 
şi o soluţie particulară de forma termenului din membrul drept:
x p  A sin t    . (4.155)

După un interval de timp suficient de mare, soluţia x o dată de relaţia

(4.154) poate fi neglijată, astfel încât oscilaţiile vor fi descrise numai de
soluţia particulară x p , pe care o scriem astfel:

x  Asin t    , (4.156)

unde  este pulsaţia forţei periodice exterioare, iar A şi  constante care
vor trebui determinate. Mişcarea descrisă de această soluţie se numeşte în
regim staţionar.
Pentru a determina constantele A şi  , se înlocuieşte (4.156) în
ecuaţia (4.152) şi se obţine:

 A 2 sin t     2A cost     0 A sin t    

F
sin t . (4.157)
2

m
Dezvoltând funcţiile trigonometrice sin t    şi cost    şi identificând
coeficienţii lui sin t şi respectiv cei ai lui cos t din ambii membri ai
ecuaţiei (4.157), rezultă:

 
A 0   2 cos  2A sin  
2 F
m
(4.158)

şi
 
A 0   2 sin   2As cos  0 ,
2
(4.159)

din care se determină expresiile lui A şi  :

72
 F
A (4.160)

m 0  
2

2 2
 4 
2 2

şi
2
tg  . (4.161)
  0 2
2

După cum se vede din relaţiile (4.160) şi (4.161), amplitudinea şi faza

mişcării în regim staţionar, depind de raportul dintre pulsaţia  a forţei
exterioare şi pulsaţia 0 a oscilaţiilor libere.
Maximul amplitudinii este determinat de condiţia:
dA
0 , (4.162)
d
care dă aşa numita pulsaţie de rezonanţă:

r  0 2  2 2 . (4.163)

La rezonanţă, amplitudinea este maximă şi are valoarea:

F0 1
Am   . (4.164)
m 2  2   2
0

Dacă   0 , amplitudinea se obţine din relaţia (4.160):

F0 F
A  0   0 . (4.165)
m0 2
k

La pulsaţii  foarte mari,    , amplitudinea A  0 . Dependenţa

amplitudinii A  în funcţie de pulsaţia  a forţei de întreţinere este ilustrată
în fig. 4.13.
Se observă că maximul amplitudinii este cu atât mai mare cu cât
coeficientul de amortizare  este mai mic, şi tinde la infinit atunci când 
tinde la zero. Cu cât coeficientul  este mai mic, cu atât pulsaţia de rezonanţă
este mai apropiată de pulsaţia proprie a sistemului oscilant. Astfel,

73
amplitudinea devine maximă atunci când pulsaţia forţei care întreţine
oscilaţia devine egală cu pulsaţia proprie a sistemului. În acest moment are
loc rezonanţa, iar energia absorbită de la forţa exterioară este maximă.

A(
 =0
1


2

3


4
F0
A0 2
m0

0 1 
0

Figura 4.13.

În cazul amortizărilor slabe (   0 ), factorul de calitate este (relaţia 4.147):

 0
Q  0  , (4.166)
2 2
unde  este timpul de relaxare.
Energia oscilatorului este proporţională cu pătratul amplitudinii. Când
pătratul amplitudinii este maxim, energia oscilatorului este maximă, iar
pulsaţia este egală cu pulsaţia de rezonanţă a energiei. Pentru anumite valori
ale pulsaţiei, energia maximă se reduce la jumătate. Făcând raportul celor
două energii, se obţine:

74
 2
E max 1 Amax
  2 . (4.167)
E 2 A
Dependenţa pătratului amplitudinii de pulsaţie  a forţei exterioare
reprezintă curba de rezonanţă sau curba Lorentz (fig. 4.14).

A2(

A 2max

A 2max 
2

1 0 2 

Figura 4.14.

Din relaţiile (4.160), (4.164) şi (4.167) se obţine:

 0
2
 2 
2
 2  ,
2
(4.168)

de unde

1,2  0 2   2   . (4.169)

Se observă că există două pulsaţii 1 şi 2 pentru care energia maximă se

reduce la jumătate. Diferenţa acestor pulsaţii este:
  2  1  2 , (4.170)
care reprezintă semilărgimea curbei de rezonanţă.
Folosind relaţiile (4.166) şi (4.170), se obţine:

75
 0 0 0
Q   . (4.171)
2  1 2 2
Această formulă are aplicaţii practice importante. Din curba de rezonanţă
se determină experimental semilărgimea  , iar pe baza acestei valori
experimentale se calculează constanta de timp  , şi factorul de calitate Q .

Cap: Unde mecanice

V.1. NOŢIUNI GENERALE

Noţiunea de undă, definită în sensul cel mai larg, reprezintă

fenomenul de propagare a unei perturbaţii în spaţiu şi timp, din aproape în
aproape, prin intermediul unui câmp.
Câmpul prin intermediul căruia se propagă undele poate fi un câmp
electromagnetic, un câmp de forţe elastice, un câmp gravitaţional, un câmp
determinat de variaţia presiunii dintr-un gaz, etc.
Din punctul de vedere al modului de transmisie a perturbaţiilor în
spaţiu, putem avea:
- unde pentru propagarea cărora este necesar un suport material. În această categorie
intră undele elastice (sunetul), undele termice, undele provocate de căderea unui corp
pe suprafaţa unui lichid, undele seismice, undele în plasmă, etc.
- unde pentru propagarea cărora nu este necesar un suport material, adică
unde care se pot propaga şi în vid. Acestea sunt undele electromagnetice,
undele gravitaţionale şi undele de Broglie asociate microparticulelor aflate în
mişcare.
Realizarea unei unde presupune existenţa unei surse în care se produce
perturbaţia iniţială, şi a unui mediu în care perturbaţia se propagă din aproape

76
în aproape, cu viteză finită. În acest proces de propagare, perturbaţia variază
în raport cu coordonatele spaţio-temporale şi este redată de funcţia de undă:

 
 r, t   x, y, z, t  . (5.1)
Funcţie de unda  poate fi o mărime vectorială (deplasarea particulei
faţă de poziţia de echilibru, intensitatea câmpului electric sau magnetic, etc.)
sau o mărime scalară (presiunea unui gaz, diferenţa de potenţial, etc.).
Undele se numesc mecanice sau elastice, dacă perturbaţia iniţială se
propagă în spaţiu şi în timp, ca urmare a transmiterii continue a mişcării
oscilatorii între particulele mediului. Undele mecanice se propagă numai în
prezenţa unui mediu material, în vid noţiunea de undă mecanică neavând sens.
Locul geometric al punctelor din spaţiu, în care funcţia de undă  are

la un moment dat t 0 aceeaşi valoare constantă

 
 r, t0   x, y, z, t0   const , (5.2)

se numeşte suprafaţă de undă sau front de undă.

Perturbaţia originară, care generează unda, poartă numele de sursă a
undei. Forma şi dimensiunile sursei determină forma suprafeţelor de undă. În
funcţie de forma suprafeţelor de undă, există următoarele tipuri de unde:
plane, sferice, cilindrice.
Într-un mediu elastic şi omogen, oscilaţiile produse într-un punct se
propagă uniform în toate direcţiile, astfel că suprafeţele de undă sunt suprafeţe
sferice continue, adică undele sunt sferice. Direcţia de propagare, normală la
suprafaţă, se numeşte rază (fig. 5.1.).

77
 Suprafata de unda

r2

r1
S

Figura 5.1.

La distante mari de sursă, curbura suprafeţei devine mică şi se

consideră fronturile de undă ca fiind plane paralele între ele, adică undele sunt
plane (fig. 5.2.).

Raza
Suprafata de unda

Figura 5.2.

În funcţie de modul în care are loc vibraţiile particulelor mediului faţă

de direcţia de propagare a undelor, undele se pot clasifica în:
- unde longitudinale, dacă direcţia de oscilaţie a particulelor
coincide cu direcţia de propagare a undelor (fig. V.3a). De exemplu, dacă un
resort vertical este obligat să oscileze în sus şi în jos la un capăt, atunci de-a
lungul său se va propaga o undă longitudinală.

78
 - unde transversale, pentru care direcţia de oscilaţie a particulelor
este perpendiculară pe direcţia de propagare a undei (fig. V.3b). De exemplu,
când o coardă tensionată este obligată să oscileze sub acţiunea unei perturbaţii
perpendiculare pe direcţia ei, produsă la unul din capete, de-a lungul ei se va
propaga o undă transversală.
Undele transversale se pot propaga numai în medii solide, iar undele
longitudinale se pot propaga în medii solide, lichide, gazoase.

. . .
v
. . .
(a)
.
.
.

v
.
.
.
.

.
.
.

.
.

(b)

Figura 5.3.

Mediile în care se propagă undele pot fi clasificate în:

- omogene (caracteristicile mediului sunt constante de material);
- neomogene (caracteristicile mediului sunt funcţie de coordonate);
- izotrope (în care toate direcţiile sunt echivalente);
- anizotrope (prezintă proprietăţi dependente de direcţie);
- nedispersive (viteza de propagare a perturbaţiilor este o constantă
independentă de caracteristicile undei);

79
- dispersive (viteza de propagare a perturbaţiilor depinde de caracteristicile
undei, de pulsaţia  sau de lungimea de undă  );
- conservative (în care absorbţia undelor este neglijabilă, adică în mediile
conservative procesele ondulatorii sunt reversibile);
- disipative (în care absorbţia undelor nu este neglijabilă, iar procesele
ondulatorii nu sunt reversibile, datorită amortizării);
- liniare: dacă într-un mediu liniar ajung simultan mai multe unde  i , unda
rezultanta este dată de relaţia de suprapunere:
n
 x, y, z, t    i x, y, z, t  . (5.3)
i 1

Un mediu omogen, izotrop, conservativ, nedisipativ şi liniar poartă

numele de mediu ideal.
Undele reprezintă numai un transport de mişcare, deci de energie, nu
şi de substanţă. O mărime caracteristică undelor este lungimea de undă  ,
care reprezintă drumul parcurs de undă într-o perioadă:
  v T , (5.4)
unde v este viteza de propagare a undei, iar T perioada.
Lungimea de undă mai poate fi definită ca distanţa dintre două
maxime sau două minime succesive în acelaşi sens (fig. 5.4.)
O altă mărime caracteristică undelor este frecvenţa  , reprezentând
numărul de oscilaţii efectuate în unitatea de timp, fiind dată de relaţia:
1 v
  , (5.5)
T 
unde am ţinut cont de relaţia (5.4).

80
 
(x)

Figura 5.4.

V.2. UNDA PLANĂ PROGRESIVĂ. ECUAŢIA UNDEI PLANE

Fie o perturbaţie descrisă de funcţia de undă  ce se propagă într-un

mediu ideal, cu viteza constantă v (fig. 5.5). Dacă perturbaţia se propagă de-
a lungul axei Ox , atunci funcţia de undă are următoarea dependenţă:
   x, t  . (5.6)
La momentul t  0 , pentru punctul P1 se poate scrie:

   x1 ,0  f x1  , (5.7)

unde f este o funcţie dată care defineşte forma perturbaţiei.
Deoarece perturbaţia se propagă cu viteza v  const , fără să se
amortizeze, în punctul P2 de coordonată x2  x1  vt , funcţia de undă 
trebuie să aibă aceeaşi valoare ca în punctul P1 la momentul t  0 , adică:
 x2 , t   f x1   f x2  vt . (5.8)

81
 

t 0 t t

 x1,0  f x1  x2 , t  f x1  f x2  vt

vt

Figura 5.5.

În general, conform relaţiei (5.8), rezultă că într-un punct oarecare P

de coordonată x , funcţia de undă va avea la momentul t următoarea formă:
 x, t   f x  vt , (5.9)
ecuaţie care reprezintă ecuaţia undei plane progresive ce se propagă cu viteza
constantă v în sensul pozitiv al axei Ox .
Mărimea   x  vt se numeşte faza undei considerate.
Suprafaţa de undă fiind definită prin condiţia   const , înseamnă că
această suprafaţă este determinată de relaţia:
  x  vt  const . (5.10)
Prin definiţie, viteza de propagare a unui punct x de fază constantă
poartă numele de viteză de fază. Derivând relaţia (5.10) în raport cu timpul,
se obţine:
dx dx
v 0  v  vf  v, (5.11)
dt dt

82
adică viteza de fază v f este tocmai viteza v de propagare a undei de-a lungul

axei Ox .
Din relaţia (5.10) se observă că suprafeţele de undă numite şi suprafeţe
echifazice sunt plane paralele, perpendiculare pe direcţia Ox de propagare a
undei.
Pentru undele regresive, care se propagă în sensul negativ al axei Ox
, ecuaţia de propagare are forma:
 x, t   f x  vt . (5.12)

,
x
P
r ,
, P
r
v
n y
O
nst.
co
x

Figura 5.6.

În cazul general, când unda se propagă în direcţia Ox ' descrisă de

versorul n (fig. 5.6), ecuaţia undei plane progresive se scrie sub forma:

   
 r, t   x' , t   f n  r  vt . (5.13)
Deoarece orice funcţie de undă periodică se poate exprima ca o
dezvoltare în serie Fourier de funcţii armonice, un caz important este studiul
undelor plane, ale căror funcţii de undă sunt funcţii armonice.
Mediul prin care se propagă unda este ideal, iar funcţia de undă are
expresia:
 x, t   A sin t  kx, (5.14)

83
relaţie ce poartă numele de ecuaţia undei plane, unde :
- A reprezintă valoarea maximă a elongaţiei  , numită amplitudine,
2
-   2  reprezintă pulsaţia undei;
T
2 2 
-k   reprezintă numărul de undă.
 v T v
La această formă a expresiei (5.14) se ajunge astfel: dacă în punctul
M (fig. 5.7) există o sursă de unde de forma:
 M  Asin t , (5.15)
atunci ecuaţia de oscilaţie a punctului N , când unda a ajuns în N , va fi:
 N  Asin t  t1  , (5.16)
unde
x
t1  . (5.17)
v

M N
O x

Figura 5.7.
Deci,
 x
 N  A sin   t   
 v

 x   2x 
  N  A sin  t     N  A sin  t  
 v   v 

84
  2 
  N  A sin  t   x    N  A sin t  kx , (5.18)
  
sau, dacă se notează faza undei cu
 t x
  t  kx    2    , (5.19)
T  
atunci
 t x
  A sin     A sin 2    . (5.20)
T  
Mulţimea tuturor punctelor din spaţiu care au la un moment dat
aceeaşi fază (adică oscilează în fază), formează suprafaţa de undă. În cazul
ecuaţiei (5.20), suprafeţele de undă sunt plane perpendiculare pe direcţia de
propagare Ox .
Două puncte de pe direcţia de deplasare, de coordonate x1 şi x 2 sunt
în concordanţă de fază, dacă fazele undei în aceste puncte diferă prin 2n (
n  Z ). În acest caz, rezultă:
t x  t x 
   2  1  2n  2   1   2   2   2n , (5.21)
T   T  
adică

x  x 2  x1  n  2n , nZ . (5.22)
2
Cele două puncte sunt în opoziţie de fază (în contrafază), dacă
   2  1  2n  1 , (5.23)
adică

x   x 2  x1   2n  1 , n . (5.24)
2

85
 V.3. ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A UNDELOR

Se consideră o undă ce se propagă pe direcţia Ox într-un mediu ideal.

În acest caz, funcţia de undă este dată de relaţiile (5.9) sau (5.12), adică:
  f x  vt . (5.25)
Dacă se face notaţia
u  x  vt , (5.26)
şi se calculează derivatele parţiale ale funcţiei  în raport cu variabilele x şi
t , se obţine:
 f u f
   , (5.27)
x u x u
 2  2 f u  2 f
   , (5.28)
x 2 u 2 x u 2
 2 f u f
   v , (5.29)
t u t u
 2  2 f u 2  f
2
  v   v . (5.30)
t 2 u 2 t u 2
Comparând între ele relaţiile (5.28) şi (5.30), se obţine ecuaţia:
 2 1  2  2 1  2
   0 . (5.31)
x 2 v 2 t 2 x 2 v 2 t 2
Această ecuaţie poartă numele de ecuaţia diferenţială a undelor.
În teoria ecuaţiilor diferenţiale se arată că soluţia cea mai generală a
unei asemenea ecuaţii are forma:
 x, t   f1 x  vt  f 2 x  vt . (5.32)
Ea se exprimă deci ca superpoziţia a două unde care se propagă în sens opus,
adică a undei progresive şi a undei regresive. În studiul propagării unei unde
într-un anumit sens, trebuie să se folosească însă numai una din cele două
funcţii.

86
 Generalizând ecuaţia (5.31) pentru cazul propagării unei unde după o
direcţie oarecare într-un mediu ideal, se obţine ecuaţia:
 2  2  2 1  2
   0 . (5.33)
x 2 y 2 z 2 v 2 t 2
Utilizând operatorul Laplace, această ecuaţie se scrie sub forma:
1  2
  0 , (5.34)
v 2 t 2
care este ecuaţia diferenţială generală a undei.
Dacă se utilizează operatorul lui d’Allambert
1 2
□  2 2 , (5.35)
v t
atunci ecuaţia diferenţială a undei devine:

□  0 . (5.36)

Deşi deducerea ecuaţiei (5.36) a fost făcută în cazul particular al undelor

plane, ea descrie, în general, propagarea unei unde printr-un mediu ideal.

V.5. VITEZA DE PROPAGAREA UNDELOR ELASTICE

V.5.1. Viteza de propagare a undelor elastice în solide

În solide, se propagă atât unde longitudinale, cât şi unde transversale.

Vom stabili mai întâi formula vitezei de propagare a unei unde elastice
longitudinale printr-un mediu elastic solid. Pentru aceasta, considerăm o bară
elastică de secţiune constantă S , densitate  şi modul de elasticitate E ,
supusă unei tensiuni de-a lungul axei sale (fig. 5.8).

87
 (x)
S

(x) (x+dx) x
O

x (x+dx)
dx

Figura 5.8.

Asupra celor două feţe ale elementului infinitezimal de bară de

lungime dx acţionează eforturi unitare diferite  x  şi  x  dx  ; astfel, cele
două secţiuni vor suferi deplasările  x  şi  x  dx .
Asupra acestui element de lungime dx aplicăm legea lui Hooke şi
legea fundamentală a dinamicii.
Legea lui Hooke are forma:
l 1 F
  , (5.46)
l E S

sau
l  F
 (  efort unitar) . (5.47)
l E S

În cazul nostru, rolul lui l îl are dx , iar rolul lui l îl are mărimea:

dx    x  dx   x  , (5.48)

care poate fi scrisă dezvoltând  x  dx  în serie:

  
 dx     x   dx  ...   x  
 x 

  dx   dx . (5.49)
x

88
Astfel, legea lui Hooke devine:
  x 
 . (5.50)
x E

Legea fundamentală a dinamicii ( F  m  a ) pentru elementul

considerat are forma:
 2
F  S   x  dx    x     S  dx  , (5.51)
t 2

unde S   x  dx    x  este forţa care acţionează asupra elementului de

 2
masă   S  dx şi căruia îi imprimă acceleraţia .
t 2
Dezvoltând în serie termenul  x  dx  :
 x 
 x  dx    x   dx , (5.52)
x

ecuaţia (5.51) devine:

 x   2
 2 . (5.53)
x t
Derivând relaţia (5.50) în raport cu x , obţinem:
 2 1  x 
 , (5.54)
x 2 E x
din care rezultă:
 x   2
 E 2 . (5.55)
x x
Înlocuind relaţia (5.55) în (5.53), se obţine:
 2   2  2   2
  2  0 . (5.53)
x 2 E t 2 x E t 2
Aceasta este însă ecuaţia diferenţială a unei unde ce se propagă într-o
singură direcţie şi prin comparare cu relaţia (5.31), se obţine viteza de
propagare a undei longitudinale:

89
 1  E
  vlong  . (5.57)
v 2
long E 

În cazul unei bare de fier, E  2  1011 N / m 2 ,   7700kg / m 3 şi

vlong  5050m / s .

Viteza de propagare a undelor transversale în solide este dată de

relaţia:

G
vtr  , (5.58)

unde G este modulul de elasticitate transversal (de forfecare), care reprezintă
F
raportul dintre efortul unitar   , care produce o deformaţie de forfecare,
S
şi mărimea unghiului de forfecare  (exprimat în radiani), adică:
1 F
G  . (5.59)
 S
În SI, modulul de elasticitate transversal G , se măsoară ca şi E , în N / m 2 .
Majoritatea corpurilor solide omogene şi izotrope, au G  0,4 E ,
astfel că undele longitudinale se propagă în solide cu viteze mai mari decât
cele transversale:
vlong  vtr . (5.60)

De această inegalitate se ţine cont în seismologie, pentru determinarea

poziţiei epicentrului cutremurelor. Prima care soseşte la observatori este unda
longitudinală, ea manifestându-se ca o vibraţie a podelei, iar după un anumit
timp (câteva zeci de secunde) soseşte unda transversală ca o oscilaţie
orizontală (ca o legănare).

V.5.2. VITEZA DE PROPAGARE A UNDELOR

ELASTICE ÎN FLUIDE

90
 În fluide se propagă numai unde longitudinale. Formula vitezei de
propagare a undelor în lichide este analoagă cu formula vitezei undelor
longitudinale în solide, dar în locul modului de elasticitate E , apare modulul
de compresibilitate  , definit prin relaţia:
1
dV   Vdp . (5.61)

Astfel, viteza undelor longitudinale în lichide are expresia:


vlichid  , (5.62)

unde  este densitatea lichidului.
În mediile gazoase - ca şi în mediile lichide – se propagă numai unde
longitudinale. Se disting două cazuri:
a) Dacă frecvenţa undei este mică, atunci în timpul procesului de
propagare are loc un schimb de căldură între mediul gazos prin care are loc
propagarea, şi mediul înconjurător. Temperatura gazului rămânând constantă,
procesul de propagare a undei poate fi considerat izoterm. Din legea Boyle-
Mariotte valabilă pentru acest proces,
pV  const , (5.63)
prin diferenţiere se obţine:
V
pdV  Vdp  0  dV   dp . (5.64)
p
Prin compararea acestei relaţii cu (5.61), rezultă că
  p, (5.65)
adică rolul modulului de compresibilitate  îl joacă chiar presiunea gazului
p.
Viteza de propagare în gaze a undelor cu frecvenţe mici este dată de
relaţia:

91
 p
v gaz  . (5.66)

b) Dacă frecvenţa undei este foarte mare, atunci procesul de propagare
a undei trebuie considerat adiabatic, adică între gaz şi mediul înconjurător nu
are loc schimb de căldură. Din ecuaţia lui Poisson valabilă pentru procese
adiabatice,
pV   const , (5.67)
cp
unde   este exponentul adiabatic, prin diferenţiere se obţine:
cv

V  dp
V  dp  pV  1dV  0  dV   
pV  1
1
 dV    Vdp . (5.68)
p
Prin compararea acestei relaţii cu relaţia (5.61) rezultă:
  p , (5.69)
iar viteza de propagare în gaze a undelor cu frecvenţă foarte mare este:

p
v gaz  . (5.70)

Ţinând seama că:

 , (5.71)
Vmol

unde  este masa molară a gazului, iar Vmol volumul molar, relaţia (5.70)
devine:

pVmol RT
v gaz   , (5.72)
 

unde s-a folosit legea gazelor perfecte pentru un mol de gaz:

pVmol  RT (5.73)

92
 Se observă că în acest caz, viteza undei depinde de temperatura
 7
gazului, variind proporţional cu T . Pentru aer     aflat la temperatura
 5
T  293K , viteza de propagare este v  342m / s , valoare care concordă cu
cea determinată experimental. Acest fapt arată că procesul de propagare a
sunetului în gaze poate fi considerat adiabatic.

V.8. INTERFERENŢA UNDELOR

Prin interferenţă se înţelege fenomenul de suprapunere a două sau mai

multe unde coerente, obţinându-se o undă rezultantă a cărei amplitudine
depinde de defazajul dintre cele două unde. Dacă oscilaţiile surselor care emit
unde are aceeaşi frecvenţă şi diferenţa de fază este constantă în timp, ele se
numesc coerente.

V.8.1. Interferenţa undelor pe o direcţie

Fie două surse S1 şi S 2 care emit unde pe direcţia distanţei dintre ele
(fig. 5.13).

x2

S2
S1 P

x1

Figura 5.13.

93
 Cele două unde coerente emise de sursele S1 şi S 2 sunt reprezentate
prin ecuaţiile:
 1  A1 sin t  kx1  (5.101)
şi
 2  A2 sin t  kx2  . (5.102)
În punctul P , amplitudinea undei rezultante este:


A  A1  A2  2 A1 A2 cos 2  1 
2 2

1/ 2
. (5.103)
În funcţie de valoarea defazajului    2  1 , în punctul P se

obţine amplitudinea maximă ( A1  A2 ) sau minimă ( A1  A2 ), adică

fenomenul de interferenţă. Astfel, dacă:

    2  1  k x2  x1   2m , m (5.104)
sau

x 2  x1  2m , m (5.105)
2
amplitudinea în punctul P va fi maximă (maxim de interferenţă):
Amax  A1  A2 . (5.106)

    2  1  k x2  x1   2m  1 , m (5.107)

sau

x 2  x1  2m  1 , m (5.108)
2
amplitudinea în punctul P va fi minimă (minim de interferenţă):
Amin  A1  A2 . (5.109)

94
V.8.3. Unde staţionare

Un caz particular de interferenţă îl constituie compensarea a două

unde coerente de amplitudine egale, care se propagă pe aceeaşi direcţie în
sensuri contrare, în urma căreia apar undele staţionare.
Fie o undă de amplitudine A care se propagă de la o sursă O în

direcţia OM , se reflectă fără pierdere de în M şi se întâlneşte cu unda
2
incidentă în N (fig. 5.15).
În punctul N , ecuaţia undei incidente este:
 1  A sin t  kx1  , (5.119)
iar a undei reflectate
 2  A sin t  kx2  , (5.120)
unde
x2  d  x  2d  x1 . (5.121)

x1 x

N M
O
d

Figura 5.15.

Ecuaţia undei rezultante în punctul N va fi:

   1   2  A sin t  kx1   A sin t  kx2  

95
 x 2  x1  x  x2 
 2 A cos 2 sin 2 t  1  . (5.122)
2  2 
Dacă folosim notaţiile:
x2  x1  2 x şi x2  x1  2d , (5.123)
relaţia (5.122) devine:
  2 A cos kx  sin t  kd  , (5.124)
care arată că puntul N oscilează cu aceeaşi frecvenţă  şi că amplitudinea
depinde de x .
Amplitudinea undei staţionare este:
a  2 A cos kx . (5.125)
Punctele cu amplitudine maximă a  2 A se numesc ventre şi
corespund valorilor lui x pentru care:
cos kx  1 , (5.126)
sau
kx  m , m   (5.127)
de unde rezultă:

x vm  m , m (5.128)
2
Distanţa dintre două ventre vecine este:
  
x vm 1  xvm  m  1 m  , (5.129)
2 2 2
adică o semiundă.
Punctele pentru care amplitudinea are valoarea minimă a  0 se
numesc noduri şi corespund acelor valori ale lui x pentru care este îndeplinită
condiţia:
cos kx  0 , (5.130)
sau

96
 
kx  2m  1 , m (5.131)
2
de unde rezultă:

x nm  2m  1 , m   (5.132)
4

Distanţa dintre două noduri alăturate este tot , iar distanţa dintre un nod şi
2

ventrul cel mai apropiat este :
4
 
x nm 1  x nm  2 p  2  1  2 p  1  , (5.133)
4 2
respectiv

2m  1   2m    , (5.134)
4 4 4

În cazul reflexiei undelor cu pierdere de , punctele de maxim devin
2
puncte de minim şi punctele de minim devin puncte de maxim.
Undele staţionare pot fi transversale sau longitudinale. Undele
staţionare transversale pot fi obţinute, de exemplu, într-o coardă. Fie o coardă
de lungime l , care este solicitată la un capăt A , să execute oscilaţii
transversale (fig. 5.16).

A B

N V V
N N

N V V V N
N N

97
 Figura 5.16.

Undele transversale se vor propaga spre celălalt capăt, se vor reflecta,

iar după compunerea undelor incidente cu cele reflectate, se vor forma unde
staţionare.
Dacă n este numărul de ventre ce se formează în coardă, la capete
apărând noduri, atunci are loc relaţia:
 v
ln n . (5.135)
2 2

Cap: Teoria relativității restrânse

Mecanica relativistă reprezintă o parte a teoriei relativităţii, care

stabileşte interdependenţa dintre spaţiu, timp şi materia în mişcare. Teoria
relativităţii are ca obiect de studiu relativitatea în mecanica newtoniană, teoria
relativităţii restrânse şi teoria relativităţii generalizate.
Legile mecanicii newtoniene sunt verificate experimental în cazul
vitezelor relative cu valori mult mai mici decât a vitezei luminii în vid (
c  3  108 m / s ). Atunci când vitezele relative sunt comparabile cu viteza
luminii, principiile şi legile de bază trebuie reformulate în conformitate cu o
teorie mai cuprinzătoare, numită teoria relativităţii restrânse. Aceasta se
referă atât la fenomenul mecanic, cât şi electromagnetic, care se produce în
sisteme de referinţă inerţiale şi pentru care influenţa gravitaţiei este
neglijabilă.
Teoria relativităţii generalizate cuprinde şi fenomenele gravitaţionale,
nu impune nici o restricţie sistemelor de referinţă, condiţie în care forma

98
generală a legilor fizice este invariantă la trecerea de la orice sistem de
referinţă la altul, deci şi în cazul în care acestea se află în mişcare accelerată.

II.4.1. Principiul relativităţii în mecanica newtoniană

Aşa cum s-a arătat în capitolul II.2., mişcarea unui corp reprezintă
schimbarea în timp apoziţiei acelui corp faţă de alt corp considerat ca reper.
Deci, caracterizarea mişcării unui corp impune existenţa unui sistem spaţio-
temporal care să servească drept referenţial sau sistem de referinţă.
Sistemele de referinţă în raport cu care sunt valabile proprietăţile de
omogenitate şi de izotropie a spaţiului şi de uniformitate a timpului, adică în
care este valabilă legea inerţiei, se numesc sisteme de referinţă inerţiale.
Orice sistem de referinţă care se mişcă rectiliniu şi uniform faţă de un sistem
inerţial, este inerţial şi echivalent cu primul.
Numărul sistemelor de referinţă inerţiale este nelimitat şi sunt toate
echivalente între ele. Astfel, se poate enunţa principiul relativităţii clasice,
formulat pe baza observaţiilor lui Galilei: „Legile mecanicii au aceeaşi formă
în toate sistemele de referinţă inerţiale”. Acest principiu al relativităţii
mişcării exclude orice sens al noţiunilor de „spaţiu absolut”, de „mişcare
absolută” sau de „repaus absolut” şi prin urmare starea de mişcare şi în
particular repausul, au caracter relativ.
Un exemplu de sistem care aproximează un referenţial inerţial este
sistemul heliocentric, a cărui origine este fixată în Soare, iar axele de
coordonate sunt îndreptate către trei stele considerate fixe.
Sistemele de referinţă fixate pe Pământ nu sunt riguros inerţiale
datorită mişcării de rotaţie a acestuia. Deoarece însă efectele acestei rotaţii
sunt neglijabile, se poate considera cu suficientă aproximaţie că şi sistemul
de referinţă legat de Pământ este un referenţial inerţial.

99
 Se defineşte noţiunea de eveniment ca fiind un fenomen localizat în
spaţiu şi timp, caracterizat de patru parametri: trei coordonate spaţiale şi o
coordonată temporală. Având determinată mişcarea unui obiect faţă de un
sistem de referinţă, se pune problema stabilirii relaţiilor de dependenţă dintre
mărimile care caracterizează mişcarea faţă de acel sistem şi cele care rezultă
în urma trecerii la un alt sistem de referinţă. Galilei stabileşte aceste relaţii de
transformare admiţând existenţa timpului absolut, deci presupunând că
scurgerea acestuia este aceeaşi în raport cu toate referenţialele inerţiale, ceea
ce înseamnă că timpul este un invariant.
Fie două sisteme de referinţă inerţiale S şi S ' ce au ataşate două
sisteme de coordonate carteziene cu axele paralele (figura 2.20). Sistemul S '

se deplasează rectiliniu uniform cu viteza v faţă de sistemul S de-a lungul
axei comune Ox  O' x' în sens pozitiv, şi va parcurge în timpul t spaţiul
OO'  v  t , astfel că:

r  r ' v  t , (2.194)
sau

r '  r  vt . (2.195)

y ,
y

.
(S)
r (S’) ,
r

, ,
O v x , x
O
vt

z ,
z

Figura 2.20.

100
 Conform acestor relaţii, între coordonatele spaţio-temporale ale celor
două referenţiale inerţiale S şi S ' se pot stabili relaţiile:
 x  x ' vt'
 y  y'

 , (2.196)
 z  z '
t  t '

respectiv,
 x '  x  vt
 y'  y

 (2.197)
 z'  z
t '  t

Relaţiile (2.196) şi (2.197) reprezintă relaţiile de transformare ale lui

Galilei. Din relaţiile lui Galilei, rezultă câteva consecinţe pentru mecanica
clasică:
1) Două evenimente simultane în raport cu un sistem de referinţă
inerţial sunt simultane în raport cu oricare alt sistem de referinţă inerţial. Dacă
două evenimente P1 şi P2 se produce simultan în raport cu sistemul de
referinţă inerţial S , adică t1  t2 , datorită caracterului invariant al timpului,
ele se produc simultan şi în raport cu sistemul S ' , existând o relaţie de forma
t1 '  t2 ' .
Acest postulat poartă numele de „Principiul simultaneităţii absolute”.
2) Distanţa în spaţiu a două evenimente P1 şi P2 care se produc
simultan, reprezintă un invariant în raport cu cele două sisteme de referinţă
inerţiale S şi S ' . Dacă evenimentele P1 şi P2 sunt definite în raport cu
sistemul S prin coordonatele x1 , y1 , z1 , t1 şi x2 , y2 , z2 , t2 , iar în raport cu
sistemul S ' prin coordonatele x1 ' , y1 ' , z1 ' , t1 ' şi x2 ' , y2 ' , z2 ' , t2 ' , atunci

101
distanţele în spaţiu d şi d ' dintre cele două evenimente în raport cu sistemele
S şi S ' sunt:


d  x2  x1    y2  y1   z2  z1 
2 2

2 1/ 2

d '  x ' x '   y2 ' y1 '  z '  z '  

2 2 2 1/ 2
2 1 2 1 (2.198)
Dacă în relaţiile (2.198) se introduc relaţiile (2.196), ţinând cont că
evenimentele P1 şi P2 sunt simultane, adică t1  t2 şi t1 '  t2 ' , rezultă d  d ' .
Formulele de transformare ale lui Galilei conduc la concepţia spaţiului
absolut, potrivit căreia distanţa dintre două puncte, deci o lungime oarecare,
are aceeaşi valoare atât pentru un observator legat de sistemul S , cât şi pentru
unul care se mişcă rectiliniu şi uniform odată cu sistemul S ' , în lungul
acesteia.
3) Legile mecanicii clasice sunt invariante la transformările lui
Galilei, adică se formulează la fel în toate sistemele de referinţă inerţiale.
Dacă în sistemul S ' , un observator stabileşte pentru deplasarea unui
mobil legea:
x'  u' t' , (2.199)
se poate găsi forma acestei legi pentru sistemul S , folosind transformările lui
Galilei. Înlocuind pe x' din relaţiile (2.197), se obţine:
x  vt  u' t' , (2.200)
şi ţinând cont de faptul că t  t ' , rezultă:
x  vt  u' t  x  u'v t (2.201)
Dacă se face notaţia
u  u'v , (2.202)
atunci
x  ut (2.203)

102
Această relaţie arată că mobilul are faţă de sistemul S acelaşi fel de mişcare
ca şi faţă de sistemul S ' . Relaţia (2.202) reprezintă legea galileiană de
compunere a vitezelor.
Dacă se derivează de două ori prima relaţie din (2.196) se obţine:
d 2 x d 2 x'
 (2.204)
dt 2 dt ' 2
sau
a  a' , (2.205)

care arată că pentru acelaşi corp, acceleraţiile sunt egale în raport cu cele două
sisteme inerţiale diferite.
De asemenea, dacă masa corpului are aceeaşi valoare numerică în
raport cu cele două referenţiale m  m' , rezultă că forţele care acţionează
asupra corpului în cele două sisteme sunt egale, ( F  F ' ) şi deci nu se poate
pune în evidenţă starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă a
corpului, prin nici o experienţă mecanică efectuată în interiorul unui sistem
inerţial.
Toate informaţiile prezentate anterior, au un domeniu de valabilitate
limitat, respectiv pentru valori ale vitezelor mult mai mici decât viteza luminii
v2
în vid (atunci când  1 ) şi numai în cazul sistemelor de referinţă
c2
inerţiale.

II.4.2. Insuficienţa relaţiilor lui Galilei

Deoarece din principiul relativităţii al mecanicii newtoniene rezultă

că fenomenele mecanicii nu admit existenţa unui reper absolut, s-au căutat

103
alte fenomene fizice care să permită punerea în evidenţă a mişcării absolute.
Pentru aceasta s-a făcut apel la fenomenele electromagnetice. Astfel, ecuaţia
diferenţială de propagare a câmpului magnetic (sau electric) se scrie sub
forma:
1  2
  0 , (2.206)
v 2 t 2
unde  este elongaţia pentru intensitatea câmpului magnetic H (sau electric

E ).
Dacă undele electromagnetice se propagă în vid ( v  c ) în direcţia
Ox , atunci relaţia (2.206) se scrie:
 2 1  2
 0 . (2.207)
x 2 c 2 t 2
Dacă se aplică formulele de transformare ale lui Galilei (2.196)
ecuaţiei (2.207), aceasta nu-şi mai păstrează forma în raport cu sistemul
inerţial S ' , care se deplasează cu viteza v în direcţia axei Ox a sistemului S
(fig. 2.20). Efectuând calculele, se obţine:
  x '  t ' 
     (2.208)
x x ' x t ' x x '
şi
 2  2
 . (2.209)
x 2 x ' 2
De asemenea,
  x '  t '  
     v  (2.210)
t x ' t t ' t x' t '
şi
 2  2 2  2  2
 v 2 v  2 . (2.211)
t 2 x' 2 x' t ' t '
Deoarece

104
 x ' x ' t ' t '
 1;  v ;  0; 1 , (2.212)
x t x t
se obţine:

 2 1  2  v 2   2 2v  2 1  2
   1     
x 2 c 2 t 2  c 2  x' 2 c 2 x' t ' c 2 t ' 2

 2 1  2
  . (2.213)
x' 2 c 2 x' 2
Se constată astfel, că principiul relativităţii clasice admis în mecanica
newtoniană, nu este valabil în electromagnetism: legile electromagnetismului
nu rămân invariante în raport cu transformările lui Galilei.
Faptul că fenomenele electromagnetice – deci şi lumina – admit un
sistem de referinţă preferenţial, cel în care se propagă cu viteza constantă c ,
în totală contradicţie cu fenomenele mecanice care sunt invariante în toate
sistemele inerţiale, impunea o reconsiderare a principiului relativităţii din
mecanica newtoniană şi a relaţiilor de transformare Galilei.

II.4.3. Principiile teoriei relativităţii restrânse

S-a constatat că o serie de date experimentale în care intervin viteze

apropiate de viteza luminii în vid, nu au mai putut fi interpretate în cadrul
conceptelor mecanicii clasice. Acestea au condus la elaborarea (de către
Albert Einstein în 1905) a teoriei relativităţii restrânse, care se bazează pe
următoarele principii:
1) Principiul relativităţii restrânse: „Toate legile fizicii au aceeaşi
formă în raport cu toate sistemele de referinţă inerţiale”. Adică, ecuaţiile
matematice care exprimă legile naturii în general, sunt invariante în raport cu
transformările de coordonate şi de timp de la un sistem de referinţă inerţial la
altul.

105
 Principiul relativităţii einsteiniene afirmă echivalenţa tuturor
sistemelor de referinţă inerţiale: „nici o experienţă fizică efectuată în
interiorul unui sistem de referinţă inerţial, nu poate pune în evidenţă mişcarea
acestuia în raport cu alt sistem de referinţă inerţial”.
2) Principiul invarianţei vitezei maxime de propagare a
interacţiunilor: „Viteza luminii în vid are aceeaşi valoare c faţă de toate
sistemele de referinţă inerţiale”.
Teoria relativităţii restrânse admite ca principiu invariaţia vitezei
maxime de propagare a interacţiunilor egală cu viteza luminii în vid,
invariantă în raport cu orice sistem de referinţă inerţial şi cu orice direcţie de
măsurare.
3) Principiul de corespondenţă: „Relaţiile care exprimă noul enunţ al
legilor fizicii derivat din primele două principii, trebuie să cuprindă relaţiile
v
clasice drept cazuri particulare limită pentru  0 ”.
c

II.4.4. Cinematica relativistă

II.4.4.1. Transformările Lorentz

Deoarece relaţiile de transformare galileiene sunt în dezacord cu

principiul al doilea al teoriei relativităţii restrânse, apare necesitatea
determinării unor noi relaţii de transformare care să facă trecerea de la un
sistem de referinţă inerţial la altul, relaţii care să fie compatibile cu principiul
teoriei relativităţii restrânse.
Noile transformări trebuie să fie liniare, la fel ca şi transformările lui
Galilei, dau cu un grad de generalitate mai mare. Dacă aceste relaţii de
transformare nu ar fi liniare, privite ca ecuaţii de ordin superior, ele ar avea

106
mai multe soluţii şi atunci observaţiile dintr-un sistem de referinţă s-ar
interpreta neunivoc în alte sisteme de referinţă; ori trebuie să existe o
corespondenţă biunivocă între coordonatele aceluiaşi eveniment, înregistrat
în diferite sisteme de referinţă inerţiale.
Pentru deducerea relaţiilor de transformare, considerăm două sisteme
de referinţă inerţiale S şi S ' şi presupunem că sistemul S ' se deplasează cu

viteza v faţă de S , în direcţia axei comune Ox  O' x' (fig. 2.21).

Transformările galileiene (2.196) şi (2.197) constituie un caz
particular de transformări liniare. Pentru deducerea relaţiilor de transformare
care să satisfacă principiile lui Einstein, se consideră că au următoarea formă
generală:
 x '  x   t
 y'  y

 . (2.214)
 z'  z
t '  x  t

y ,
y

(S) (S’)

, ,
O v x, x
O
vt

z
,
z

Figura 2.21.

107
 Se pune problema determinării coeficienţilor  ,  ,  ,  . Coordonatele
originii O' în raport cu sistemul S ' şi respectiv S , conform figurii 2.21, sunt:
x'  0 şi x  vt . (2.215)
Înlocuind aceste relaţii în prima ecuaţie din (2.214), rezultă:
0  vt  t  v   t  0    v , (2.216)
iar sistemul (2.214) devine:
 x '    x  vt 
 y'  y

 . (2.217)
 z'  z
t '  x  t

În aceste ecuaţii au mai rămas de determinat trei coeficienţi:  ,  şi  .

Pentru aceasta, considerăm că la momentul iniţial t  t '  0 luat drept originea
timpurilor, când originile celor două sisteme S şi S ' coincid, se emite din
originea lor O  O ' un semnal luminos care se propagă cu viteza c în toate
direcţiile. Fronturile de undă faţă de cele două sisteme S şi S ' fiind sferice,
se pot scrie ecuaţiile:
x 2  y 2  z 2  ct  ,
2
(2.218)
respectiv
x ' 2  y ' 2  z ' 2  ct '  .
2
(2.219)
Dacă introducem ecuaţiile (2.217) în (2.219) se obţine:
 2 x  vt2  y 2  z 2  cx  ct 2 
  2 x 2  2 2 vtx   2 v 2 t 2  y 2  z 2  c 2 2 x 2  2c 2t  c 2 2 t 2 

  2  c 2 2 x 2  2 2 v  c 2 tx  y 2  z 2  c 2 2   2 v 2 t 2 (2.220)

Ecuaţia (2.220) trebuie să fie echivalentă cu ecuaţia (2.218), şi prin
identificarea termenilor rezultă:

108
  2  c 2 2  1
 2
 v  c   0
2
. (2.221)
 c 2 2   2 v 2  c 2

Prin rezolvarea sistemului se obţine:
1 v v 1
   ;   2
    2  . (2.222)
v2 c c v2
1 2 1 2
c c
Prin introducerea acestor coeficienţi în ecuaţiile (2.217), se obţin
transformările Lorentz, sub forma:
 x  vt
 x ' 
 v2
1 2
 c
 y'  y

 z'  z , (2.223)

 v
t 2 x
t '  c
 v2
 1 2
 c
şi
 x ' vt'
x 
 v2
1 2
 c
 y  y'

 z  z' . (2.224)

 t ' v x '
t  c2
 v2
 1 2
 c

109
 Se poate observa că transformările lui Galilei (2.196) şi (2.197) pot fi
v 
obţinute din transformările Lorentz, ca un caz limită, când v  c   1
c 
.
În aplicaţiile practice, pentru corpurile cu o viteză neglijabilă faţă de
viteza luminii, mecanica newtoniană poate fi folosită cu destulă exactitate.
Mecanica relativistă se aplică în fenomenele electronice, unde intervin viteze
mari, uneori foarte apropiate de viteza luminii.
Din principiul întâi al teoriei relativităţii restrânse, rezultă că toate
ecuaţiile fizicii trebuie să fie invariante la transformările Lorentz.

II.4.4.2. Consecinţe ale transformărilor Lorentz

II.4.4.2.1. Contracţia relativistă a lungimilor

Se consideră o bară aflată în repaus de-a lungul axei O' x' din sistemul
de referinţă S ' (fig. 2.22). Deoarece bara este în repaus faţă de sistemul S ' ,
coordonatele capetelor sale x1' şi x 2' sunt independente de timp.
,
y y

(S) (S’)

x x
, 1 2 ,
O v x, x
O
, ,
vt x x
2
1

z ,
z

Figura 2.22.

110
 Un observator solidar cu sistemul S ' determină coordonatele x1 ' şi

x2 ' , găsind lungimea barei în acest sistem

l '  x'  x2 ' x1 ' . (2.225)
Lungimea l ' a barei în raport cu sistemul de referinţă faţă de care
aceasta este în repaus, se numeşte lungime proprie a barei, iar sistemul
respectiv – sistem propriu.
Un alt observator, solidar cu sistemul S faţă de care bara împreună cu
sistemul S ' se mişcă în direcţia Ox cu viteza v , determină în acelaşi moment
t1  t2 , coordonatele x1 şi x2 ale extremităţilor barei. Astfel, lungimea barei
măsurată în raport cu un sistem de referinţă aflat în mişcare faţă de bară este:
l  x  x2  x1 , (2.226)
şi se numeşte lungime cinematică.
Ţinând cont de relaţiile (2.223) şi că t  t2  t1  0 , se obţine:

v2
l  l' 1  2 , (2.227)
c

adică l  l ' . Deci, lungimea cinematică a barei este mai mică decât lungimea
proprie a acesteia. Acest fenomen poartă numele de contracţia relativistă a
lungimilor.
Se observă că lungimea l a barei este cu atât mai mică faţă de
lungimea proprie l ' , cu cât viteza relativă v se aproprie mai mult de c .
Deoarece dimensiunile corpului pe direcţiile transversale pe direcţia
mişcării sunt invariante (adică y '  y şi z '  z ), expresia volumului corpului
faţă de sistemul de referinţă S este:

v2
V V' 1 . (2.228)
c2

111
 Aşadar, faţă de observatorul aflat în repaus, o sferă care se deplasează
cu viteza v va avea forma unui elipsoid de rotaţie, iar un cub se transformă
într-un paralelipiped.

II.4.4.2.2. Dilatarea relativistă a timpului

Se defineşte noţiunea de timp propriu sau durată proprie, ca fiind

rezultatul măsurării unui interval de timp într-un sistem de referinţă inerţial,
cu ajutorul unui ceasornic aflat în repaus faţă de sistemul respectiv.
Fie un sistem de referinţă inerţial S ' care se află în mişcare cu viteza

v faţă de un alt sistem inerţial S (fig. 2.21), şi două evenimente care, pentru
un observator aflat în repaus faţă de sistemul de referinţă S ' , se produc în
acelaşi punct (deci x1 '  x2 '  x'  x2 ' x1 '  0 ), dar la momente diferite t1 ' şi

t2 ' . Durata proprie dintre cele două evenimente este:

t'  t2 't1 ' . (2.229)

Un observator solidar cu sistemul de referinţă S măsoară intervalul

de timp dintre aceleaşi evenimente:
t  t2  t1 . (2.230)
Acest interval de timp dintre cele două evenimente măsurate cu un ceasornic
în mişcare, se numeşte durată cinematică.
Din ultima relaţie a transformărilor Lorentz (2.224), se obţine:
t '
t  , (2.231)
v2
1 2
c
adică t  t ' .
Deci, durata unui fenomen, considerată în raport cu un sistem de referinţă
inerţial presupus în mişcare faţă de locul în care se produce fenomenul, este

112
mai mare decât durata lui proprie, cu cât viteza v se aproprie mai mult de c .
Această consecinţă a transformărilor Lorentz poartă numele de dilatare
relativistă a timpului.
Se poate afirma în general, că orice ceasornic observat dintr-un sistem
de referinţă aflat în mişcare, are un mers încetinit.
Cu ajutorul ceasurilor atomice, pentru care eroarea relativă este 1011
, a fost verificată dilatarea relativistă a timpului pentru vitezele atinse de
avioanele moderne.

II.4.4.2.5. Compunerea relativistă a vitezelor

d r'
Fie o particulă care are viteza u '  faţă de sistemul de referinţă
dt '

dr
inerţial S ' , iar faţă de sistemul S viteza u  , unde r '( x' , y' , z ' ) şi
dt
r ( x, y , z ) sunt vectorii de poziţie ai particulei faţă de originile sistemelor de
coordonate în S ' , respectiv S .
Transformările Lorentz (2.224) pot fi scrise sub forma:
 dx'vdt'
dx 
 v2
1 2
 c

dy  dy '
dz  dz ' , (2.238)

 v
dt ' 2 dx'
dt  c

 v2
1 2
 c

113
de unde se obţin următoarele formule de transformare a componentelor
vitezelor particulei:

 dx'
 v
dx dx'vdt' dt ' u x 'v
 x
u    
 dt v v dx' v
dt ' 2 dx ' 1  2 1 2 ux '
 c c dt ' c
 2
 uy ' 1 2
v
 dy c
u y  
v
. (2.239)
 dt
1 2 ux '
 c

 v2
uz ' 1 2
 dz c
u z  
v
 dt
1 2 ux '
 c

Din grupul transformărilor Lorentz (2.223), se obţine:


 dx ' ux  v
u x '  dt '  v
 1  2 ux
 c
 v2
 uy 1  2
 c
u y '  v
. (2.240)
 1  2 ux
 c

 v2
uz 1  2
u '  c
 z v
 1  2 ux
c

Relaţiile (2.239) şi (2.240) sunt cunoscute sub denumirea de legea

relativistă de compunere a vitezelor.

114
 În cazul în care punctul material s-ar deplasa în direcţia axei O' x' a
sistemelui S ' ( ux '  u' ; u y '  0 ; uz '  0 ), atunci din relaţiile (2.239) rezultă:

u' v
ux  u  (2.241)
u'
1 v 2
c
care, pentru viteze mici ( v  cc ) trece în formula de compunere a vitezelor
din mecanica clasică.
Dacă un semnal luminos se propagă în lungul axei O' x' a sistemului
S ' , adică u x '  c , din relaţiile (2.239) rezultă că viteza semnalului luminos
are aceeaşi valoare şi în raport cu sistemul S , şi
cv
u c , (2.242)
cv
1 2
c
fapt care este în acord cu principiul constanţei vitezei luminii. Mai mult, în
cazul în care sistemul S ' se deplasează cu viteza luminii c faţă de sistemul
S (adică v  c ), rezultă:
cc
u c , (2.243)
c2
1 2
c
care arată că în teoria relativităţii nu există o viteză mai mare decât cea a luminii.
Aceste rezultate au fost confirmate experimental prin măsurători de
precizie pe cale fotometrică asupra luminii stelelor duble, din care a rezultat
cu exactitate independenţa vitezei luminii de viteza de mişcare a sursei,
precum şi constanţa acestei viteze.

II.4.5. Dinamica relativistă

115
 Teoria relativităţii a schimbat radical concepţia despre spaţiu şi timp,
ceea ce a dus la schimbarea corespunzătoare a legilor fizicii. Astfel, o serie
de mărimi fizice precum masa, forţa, impulsul, energia s-au redefinit, astfel
ca legile fizicii formulate cu ajutorul lor să rămână invariante la transformările
Lorentz. Dinamica newtoniană verificată pentru viteze mici ( v  c ) este un
caz limită al dinamicii relativiste.

II.4.5.1. Dependenţa masei de viteză

Se defineşte masa proprie sau masa de repaus ma , masa corpului faţă

de sistemul de referinţă în raport cu care acestea se află în repaus. Masa de
mişcare m , va fi diferită de m0 , depinzând doar de modulul
vitezeisistemuluide referinţă, deoarece în caz contrar, sistemele de referinţă
nu ar fi echivalente şi ar exista o direcţie privilegiată.
Pentru a determina dependenţa masei inerte m de viteză, se consideră
aceleaşi două sisteme de referinţă inerţiale S şi S ' , iar S ' se deplasează faţă
de S cu viteza v de-a lungul axei comune Ox  O' x' (fig. 2.24).
Fie două puncte materiale identice (1) şi (2) cu aceeaşi masă de repaus
m0 , care se mişcă faţă de sistemul S ' cu vitezele u1 '  u' şi u2 '  u' , paralele
cu axa O' x' . Considerăm că între două puncte materiale are loc o ciocnire
plastică.

116
 y ,
y

.
(1)
u’
.
-u’
(2)
(S) (S’)

,
O O’ v x, x

z
,
z

Figura 2.24.

În sistemul S , înainte de ciocnire, punctele materiale aveau vitezele

u1 , respectiv u2 şi masele m1 şi respectiv m2 . După ciocnire, faţă de sistemul
S ' punctele vor fi în repaus, iar în raport cu sistemul S se vor deplasa cu
viteza v . Dacă se aplică legrea de conservare a impulsului în raport cu
sistemul S, se obţine:
m1u1  m2u2  m1  m2 v . (2.243)
Conform legii de compunere relativistă a vitezelor, se poate scrie:
u' v  u' v
u1  c şi u2  . (2.244)
u' v u' v
1 2 1 2
c c
Din relaţiile (2.243) şi (2.244), după efectuarea calculelor, se obţine:
u' v
1 2
m1 c
 (2.245)
u
m2 1  ' v
c2
Folosind relaţiile (2.244), se poate calcula:

117
  v 2  u '2 
2
1  2 1  2 
1 2  
u1 c  c 
2

c  u' v 
1  2 
 c 

 v 2  u ' 2 
1  2 1  2 
1 2  
u' v c  c 
2
, (2.246)
c u1
1 2
c
şi în mod analog,
 v 2  u '2 
2
1  2 1  2 

u2 c  c 
1 2

c2  u' v 
1  2 
 c 

 v 2  u ' 2 
1  2 1  2 
1 2  
u' v c  c 
2
. (2.247)
c u
1  22
c
Înlocuind relaţiile (2.246) şi (2.247) în (2.244) şi efectuând calculele,
se obţine:
2
u2
1
m1
 c2 . (2.248)
m2 u
2
1  12
c
Din relaţia (2.248) rezultă că masa unui corp în mişcare cu viteza v
faţă de un sistem de referinţă trebuie să fie proporţională cu funcţia

f v  
1
. Atunci când corpul de află în repaus, v  0 şi masa corpului
v2
1 2
c

118
devine masa proprie m0 ; astfel rezultă că factorul de proporţionalitate este

m0 , iar masa relativistă m de vine:

m0
m . (2.249)
v2
1 2
c
Din relaţia (2.249) se observă că masa corpului creşte cu viteza, tinzând
la infinit atunci când viteza v se apropie de viteza luminii c (fig. 2.25).

m0

c v

Figura 2.25.

Deci, pentru a imprima unui corp o viteză egală cu viteza luminii,

trebuie să învingem o inerţie infinit de mare, ceea ce, din punct de vedere fizic
este imposibil. Se ajunge la concluzia că un corp cu masa de repaus diferită
de zero nu poate atinge o viteză egală cu viteza luminii. Viteza lumii poate fi
atinsă doar de „corpuri” cu masa de repaus nulă, cum este cazul fotonilor de
radiaţie.
Creşterea masei cu viteza a fost verificată experimental în diferite
experienţe cu fasciculele de electroni, acceleraţi la viteze relativiste, şi în
cazul unor ciocniri dintre particulele elementare.

119
 II.4.5.2. Impulsul şi forţa

Ştim că starea mecanică din timpul mişcării unui corp este dată de
impulsul acestuia, definit ca produsul dintre masa corpului şi viteza lui:

p  mv . (2.250)
Pentru a păstra forma impulsului din mecanica nerelativistă, se introduce în
relaţia (2.250) masa relativistă dată de (2.249) obţinându-se astfel:

m0 v
p , (2.251)
v2
1 2
c
unde m0 este masa de repaus a corpului.
Principiul din mecanica clasică conform căruia forţa este egală cu
variaţia impulsului în unitatea de timp, rămâne valabil şi în cadrul teoriei
relativităţii restrânse:

F 
 
d p d mv dm
 v  m
dv

dt dt dt dt
 
 
 2 3 / 2
d v 
d  m0
 

 v  m a   m  1  
 v

1
 v   v  ma 
  0  c 2  c2 dt 
dt 2
 1  v 2    
 c 


m0

va
 v  ma  2
 
m va
 v  ma . (2.252)
v2 2 v 
2
c  v2
1 2 c 1  2 
c  c 

 
Din figura 2.26 se observă că v  a  v  a  cos v; a  v  at , unde prin at
s-a notat componenta tangenţială a acceleraţiei, componentă care este paralelă cu

viteza v a corpului. Astfel, expresia forţei mai poate fi scrisă astfel:

120
 2
mv / c 2
F  ma   at . (2.253)
v2
1 2
c

v
Ft
Ft/m0

at

F/m
an a
F/m0

F
Fn/m0

Fn

Figura 2.26.

Dacă se descompune acceleraţia în cele două componente a t şi a n , rezultă:

m
F  man   at , (2.254)
v2
1 2
c
sau

F  Fn  Ft , (2.255)

unde prin Ft şi Fn s-au notat componentele tangenţială şi respectiv normală

la traiectorie, ale forţei.

Din relaţia (2.253) se observă că în general, forţa nu este coliniară cu
acceleraţia, aşa cum se întâmplă în mecanica clasică. Pentru viteze v  c ,

121
termenul al doilea din relaţie tinde spre zero şi se regăseşte formula clasică

F  ma .

II.4.5.3. Energia

Conform teoremei de variaţie a energiei cinetice a punctului material,

lucrul mecanic al forţei rezultante efectuat asupra unui punct material, este
egal cu variaţia energiei cinetice a acestuia. Această teoremă este valabilă şi
în cadrul teoriei relativităţii restrânse, iar în formă diferenţială poate fi scrisă
astfel:

dL  F  d r  F  v  dt  dEc . (2.256)
Ţinând cont că

F
d r d mv

 
, (2.257)
dt dt
se obţine

dE c 
 
d mv
 vdt  v 2 dm  mvdv . (2.258)
dt
Dar
3 / 2
 1  v   1
2
m0
m  dm  m0    1  2     2   2vdv 
v2  2  c   c 
1 2
c
m0 vdv
 3/ 2
, (2.259)
 v2 
c 2 1  2 
 c 
sau

122
 1 m0 vdv dv
dm    mv 
 v  2
v2 c  v2
2
c 2 1  2  1
 c  c2


mvdv  dm c 2  v 2  . (2.260)
Înlocuind această relaţie în (2.258) se obţine:
dEc  v 2 dm  c 2  v 2 dm  dEc  c 2 dm , (2.261)
sau,
m0 c 2
dEc  mc 2  m0 c 2   m0 c 2 . (2.262)
2
v
1 2
c
Se fac notaţiile:
E 0  m0 c 2 , (2.263)
care este energia de repaus a particulei, şi
m0 c 2
E  mc 2  , (2.264)
v2
1 2
c
energia totală a acesteia.
Astfel, se obţine:
E c  E  E0 . (2.265)

v
Pentru viteze mici ale particulei ( v  c   1 ), prin dezvoltare în
c
v2 m0 v 2
serie Taylor şi neglijând termenii superiori lui , se obţine că E c  ,
c2 2
adică expresia newtoniană a energiei cinetice.
Relaţia E  mc 2 exprimă echivalenţa dintre energia totală a particulei
şi masa sa, adică orice variaţie a energiei particulei este însoţită de o variaţie
a masei acesteia, şi reciproc. Valabilitatea acestei relaţii a fost verificată

123
experimental, de exemplu, în cazul reacţiilor nucleare, în procesele de emisie
şi absorbţie a radiaţiei electromagnetice, etc.
Din formulele (2.250) şi (2.264) se obţine în final relaţia dintre energia
totală a unei particule în mişcare şi impulsul său:

E   p 2 c 2  m0 c 4 ,
2
(2.266)

care reprezintă expresia relativistă energie-impuls.

Se observă că în teoria relativităţii restrânse, energia particulei
prezintă dublu semn. De exemplu, dacă p  0 , rezultă pentru energia de
repaus:
E 0   m0 c 2 , (2.267)

adică şi energia de repaus prezintă dublu semn.

Interpretarea acestui rezultat îşi găseşte explicaţia în teoria vidului a
lui Dirac, care explică de altfel şi fenomenul de conversie internă a radiaţiei
 , cu generare de perechi electron-pozitron.

Cap: ELECTROSTATICA

VII.1.1. Sarcina electrică. Distribuţii continue de sarcină

Sarcina electrică, ca şi masa, constituie o proprietate fundamentală a

materiei. Prin analogie cu interacţiunea gravitaţională care este determinată
de masa corpurilor, interacţiunea electromagnetică este determinată de
sarcina electrică.
Electrostatica se referă la interacţiunile dintre sarcinile electrice în
repaus; în acest caz, mărimile fizice caracteristice nu depind de timp.

124
 Pe baza numeroaselor rezultate experimentale, s-a stabilit că în natură
există două tipuri de sarcină electrică: sarcină electrică negativă şi sarcină
electrică pozitivă. Sarcinile de acelaşi semn se resping, iar sarcinile de semne
contrare se atrag.
Sarcina electronului e   1,602107  1019 C  se numeşte sarcină
electrică elementară. Protonul este purtătorul material al sarcinii elementare
pozitive e   1,602107  1019 C .
Sarcinile altor particule elementare, cum ar fi miuonii, pionii, kaonii,
hiperonii se stabilesc în raport cu cele ale electronului şi protonului.
Sarcina electrică se caracterizează prin 3 proprietăţi fundamentale:
1) Sarcina electrică se conservă;
Legea conservării sarcinii electrice se enunţă astfel: „Suma algebrică
a sarcinilor electrice ale oricărui sistem fizic izolat este o constantă.”
2) Sarcina electrică este cuantificată;
Sarcina electrică q a oricărui corp, este un multiplu întreg de sarcini

elementare e  : q  N  e  , N  0;  1;  2... .
Numărul atomic  , reprezintă numărul sarcinilor elementare pozitive
(protoni) din nucleul atomului, sau numărul sarcinilor elementare negative
(electroni) din învelişul electronic al acestuia.
Există şi particule elementare care sunt neutru din punct de vedere
electric, cum ar fi neutronii, neutrino, mezonii  neutri.
În 1964 a fost prezisă teoretic existenţa unor particule de sarcină
fracţionară, numite quarci, ce pot avea sarcina 2e  / 3 sau e  / 3 . Conform
modelului quarcilor, protonul ar fi constituit din doi quarci cu sarcina 2e  / 3
şi un quarc cu sarcina e  / 3 , iar neutronul dintr-un quarc cu sarcina 2e  / 3
şi doi quarci cu sarcina
3) Sarcina electrică este relativist invariantă;

125
 Invarianţa relativistă a sarcinii electrice a corpurilor afirmă: doi
observatori, unul în repaus faţă de o sarcină electrică şi altul în mişcare faţă
de ea, măsoară aceeaşi valoare a sarcinii electrice.
Un exemplu care ilustrează proprietatea enunţată anterior, este cel
referitor la neutralitatea simultană a atomului de He şi a moleculei de
hidrogen H 2 , ambele sisteme fiind constituite din doi protoni şi doi electroni.
Mişcarea electronilor în cele două sisteme are loc cu viteze egale, dar
mişcarea protonilor în nucleul de He , determinată de forţele nucleare, este
mult mai rapidă decât mişcarea protonilor în hidrogen, determinată de forţele
electromagnetice. Cu toate acestea, ambele sisteme sunt neutre din punct de
vedere electric.
Sarcina electrică poate fi distribuită în interiorul unei substanţe (corp)
în moduri diferite. Pentru a caracteriza astfel de distribuţii de electrizare a
corpurilor, se introduc următoarele scalare:
- densitatea liniară de sarcină  , definită ca sarcina electrică a unităţii de
lungime:
dq
 . (7.1)
dl
În acest caz, sarcina electrică totală a corpului (firului), va fi:
l
q   dl . (7.2)
0

- densitatea superficială de sarcină  , definită ca sarcina electrică a unităţii

de suprafaţă:
dq
 . (7.3)
dS
Sarcina totală a corpului este:

q   dS . (7.4)
S 

126
- Densitatea volumică de sarcină  , definită ca sarcina electrică a unităţii
de volum:
dq
 . (7.5)
dV
Sarcina totală a corpului este:

q   dV (7.6)

V 

Dacă într-un domeniu avem atât sarcini pozitive cât şi negative, vom
defini densităţile de sarcină pozitivă şi respectiv negativă, iar densitatea totală
de sarcină va fi dată de suma algebrică a densităţilor respective.

VII.1.2. Legea lui Coulomb

În anul 1785, Charles Coulomb a stabilit forţa de interacţiune dintre

două sarcini electrice punctiforme aflate în repaus. Sarcinile a două corpuri
încărcate pot fi considerate punctiforme, dacă dimensiunile corpurilor sunt
mici în comparaţie cu distanţa dintre ele.
Astfel, dacă sarcinile q1 şi q2 sunt plasate la o distanţă r una faţă de
alta, între ele apare o forţă de interacţiune dată de legea lui Coulomb, care se
enunţă astfel: „Forţa de interacţiune dintre 2 sarcini punctiforme q1 , q2 ,
aflate la o distanţă r una de cealaltă, este direct proporţională cu produsul
sarcinilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele”.

q1  q2 r
F12  K e  . (7.7)
r2 r
Spre deosebire de interacţiunea gravitaţională care este numai de
atracţie, interacţiunea dintre sarcinile electrice este de atracţie între sarcinile
de semn opus, şi de respingere între sarcinile de acelaşi semn (fig. 7.1).

127
 q1 q2
F12 F21 F12 q1 q2
F21

r r
q1  q 2  0 q1  q 2  0

(a) (b)

Figura 7.1.
Forţele electrostatice sunt forţe centrale, conservative, şi satisfac
principiul superpoziţiei.
Constanta de proporţionalitate din formula (7.7), depinde de
proprietăţile electrice ale mediului în care sunt situate sarcinile q1 şi q2 , iar
valoarea sa numerică variază în funcţie de sistemul de unităţi folosit. În
Sistemul Internaţional de Unităţi (SI), constanta K e se exprimă sub forma:

1
Ke  , (7.8)
40  r
unde:
-  0  8,853  10 12 c 2 / N  m 2 se numeşte permitivitatea electrică absolută a
vidului;
-  r reprezintă permitivitatea electrică relativă a mediului, fiind o mărime
adimensională, iar produsul
  0  r , (7.9)
constituie permitivitatea electrică absolută a mediului în care se află sarcinile
electrice.
Pentru vid,  r  1 , iar
1
 9  10 9 N  m 2 / c 2 , (7.10)
40
astfel că legea lui Coulomb se poate scrie sub forma:

128
 q1  q2
F  9  109 . (7.11)
r  r2
Legea lui Coulomb fiind valabilă numai pentru sarcinile punctiforme,
rezultă că ea se aplică în cazul distanţelor dintre sarcini oricât de mari, chiar
astronomice, deşi acest lucru nu a fost verificat pentru distanţe mai mari de
10 4 m . În domeniul distanţelor mici, s-a demonstrat că legea poate fi aplicată
până la distanţe de ordinul a 10 14 m . Aceasta nu înseamnă că interacţiunea
electrostatică nu se manifestă la distanţe mai mici de 10 14 m , ci doar că sub
aceste distanţe, ea nu mai este descrisă de legea lui Coulomb.

VII.1.3. Câmpul electric. Intensitatea câmpului electric

Câmpul electric reprezintă o formă de existenţă a materiei din jurul

corpurilor electrizate, care se manifestă prin acţiuni asupra corpurilor cu
sarcină electrică.
Un câmp electric produs de un corp electrizat aflat în repaus, este
constant în timp şi se numeşte câmp electrostatic.
Sarcina de probă (corp de probă încărcat) este un model fizic
reprezentat de o sarcină electrică q0 cât mai mică posibil, astfel încât să poată
fi neglijată existenţa câmpului electric propriu.
Într-un punct oarecare, câmpul electric poate fi caracterizat printr-o

mărime fizică vectorială E , numită intensitatea câmpului electric în punctul

respectiv, egală cu raportul dintre forţa F cu care acţionează câmpul asupra

unui corp de probă încărcat aflat în acel punct, şi sarcina electrică q0 a
corpului de probă:

129
 F
E . (7.12)
q0
Astfel, intensitatea câmpului electric creat de o sarcină Q într-un
punct situat la distanţa r de aceasta, este dată de relaţia:

Q r
E  . (7.13)
40 r  r 2
r
Unitatea de măsură pentru intensitatea câmpului electric în SI este
ESI  1 N C (Newton/Coulomb), sau ESI  1 V / m (Volt/metru).
Un câmp electric se reprezintă prin linii de câmp, denumite şi linii de
forţă electrică, adică prin curbe tangente în fiecare punct la vectorii intensitate

E ai câmpului.
Sensul liniei de câmp se consideră a fi sensul în care s-ar deplasa o
sarcină electrică pozitivă, aflată liber în câmp.
În figura 7.2 sunt reprezentate liniile de câmp pentru o sarcină pozitivă
(a) sau negativă (b), un ansamblu format din două sarcini egale şi de semne opuse
(c), un ansamblu format din două sarcini pozitive (d) şi un condensator plan (e).

(a) (b) (c)

(d) (e)

Figura 7.2.

130
 Din figura (7.2 a,b) se observă că în cazul unei sarcini punctiforme,
câmpul electric este radial şi are simetrie sferică, iar din figura (7.2 e) se
observă că în cazul unui condensator plan, liniile de câmp sunt paralele şi
echidistante, iar intensitatea câmpului electric are aceeaşi valoare în fiecare
punct. Un astfel de câmp de numeşte câmp uniform.
Mai multe corpuri încărcate, generează un câmp electric a cărui

intensitate E într-un punct, este suma vectorială a intensităţilor câmpurilor

E1 , E2 ,..., En produse separat de fiecare corp încărcat în punctul respectiv:

E  E1  E2  ...  En . (7.14)
Acest fapt este confirmat experimental, şi constituie un principiu al fizicii.
În figura (7.3) este ilustrat acest principiu pentru cazul a două corpuri
încărcate electric.

Q2

r2

Q1
r1 E2
.
P
E
1

Figura 7.3.

În punctul P situat la distanţa r1 de Q1 şi r2 de Q2 , intensitatea

câmpului electric este:

E  E1  E2 , (7.15)
unde

131
 Q1 r1 Q2 r2
E1   ; E2   . (7.16)
4  r1 4  r2
2 2
r1 r2

VII.1.4. Fluxul câmpului electric. Legea lui Gauss

pentru medii omogene

Fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă oarecare notat cu E se

defineşte ca fiind mărimea fizică scalară egală cu numărul liniilor de câmp ce
străbat suprafaţa respectivă.
Matematic, fluxul câmpului electric este dat de relaţia:

E  E  S  E  S  cos  , (7.17)
în cazul unei suprafeţe plane şi a unui câmp omogen (fig. 7.4 a), şi de relaţia:

E   E  d S , (7.18)
S 

în cazul unei suprafeţe oarecare şi a unui câmp neomogen (fig. 7.4 b).

E E

E n
n dS


S S

(a) (b)

Figura 7.4

132
 Legea lui Gauss se referă la fluxul câmpului electric creat de o sarcină
electrică printr-o suprafaţă dată S ' .
Vom considera în continuare distribuţia sarcinilor electrice într-un
mediu omogen   const  . Vom analiza următoarele cazuri: - sarcina
electrică este în interiorul suprafeţei; - sarcina electrică este pe suprafaţă; -
sarcina electrică este în exteriorul suprafeţei.
Pentru a putea discuta cele trei cazuri, este convenabil de găsit o nouă
expresie pentru fluxul electric ce străbate o suprafaţă dS .
Liniile de câmp create de o sarcină q punctiformă, vor produce prin
suprafaţa dS un flux electric de forma:

dE  E  d S  E  dS  cos  , (7.19)

unde  este unghiul dintre vectorul E şi normala n la suprafaţa dS (fig. 7.5).

dS n

d
q .
r

Figura 7.5.

Câmpul electric creat de sarcina q la distanţa r este:

q
E , (7.20)
4  r 2
astfel că

133
 dS  cos 
q
dE   . (7.21)
4 r2
Mărimea:
dS cos 
d  , (7.22)
r2
reprezintă unghiul solid sub care se vede suprafaţa dS din punctul în care
este sarcina q .
Astfel, fluxul câmpului electric creat de sarcina q prin suprafaţa dS va fi:
q
d E   d . (7.23)
4
1) Dacă sarcina q se află în interiorul suprafeţei şi este o sarcină
pozitivă (fig. 7.6), fluxul câmpului electric creat de această sarcină prin
suprafaţă este:
4
q q
E   4 d  
0
. (7.24)

E
dS
n

r
d

S
+q
.

Figura 7.6.

134
 2) Dacă sarcina q se află pe suprafaţă (fig. 7.7) fluxul câmpului
electric creat va fi:
2
q q
E   4 d  2
0
. (7.25)

E
dS
n

S d

+q
.

Figura 7.7.

3) Considerăm că sarcina q este plasată în exteriorul suprafeţei. În

acest caz, suprafaţa S poate fi considerată ca fiind suma a două suprafeţe S1

şi S 2 conform figurii 7.8.
Fluxul prin toată suprafaţa va fi format din două fluxuri ( 1 şi 2 ) prin

suprafeţele S1 respectiv S 2 . Ţinând seama că unghiul 1  E1 , n1    

2
,

rezultă că 1 va fi negativ, şi deci vom putea scrie:

0 0

 d   4   0   0 ,
q q q
E 
4 0( S2 ) d  4 0 S1
0 (7.26)

135
deoarece ambele suprafeţe se văd din punctul unde se află sarcina sub acelaşi
unghi solid  0 .

n2 2
E
1 E
n1

0 S2
S1 S

+q

Figura 7.8.

Concluzia ce rezultă din cele trei cazuri studiate se exprimă astfel:

q
  , când sarcina q se afla în interiorul suprafetei

q
E   , când sarcina q se afla pe suprafata . (7.27)
 2
0, când sarcina q se afla în exteriorul suprafetei


Relaţia (7.27) reprezintă forma integrală a legii lui Gauss.
Generalizarea acestei teoreme pentru o distribuţie arbitrară de sarcini

se face pe baza proprietăţii de superpoziţie a câmpului electric. Dacă E i sunt

câmpurile electrice datorate sarcinilor qi într-un punct, atunci câmpul electric

rezultant este dat de suma vectorială a câmpurilor E i :

Erez   Ei (7.28)
i

În consecinţă, vom putea scrie:

136
 qi Qtot
   E rez  dS    Ei  d S    Ei  d S    . (7.29)
i i i  
Forma (7.29) a legii lui Gauss este o formă integrală, deoarece ia în calcul un
volum închis de suprafaţă S .
Această lege poate fi formulată şi local, adică pentru un volum
infinitezimal dV , delimitat de o suprafaţă dS în interiorul căreia se află
sarcina dq .
Prin transformarea integralei de suprafaţă în integrală de volum
aplicând teorema Green-Ostrogradski, rezultă:

   E  d S   div E  dV , (7.30)
S V

iar pentru sarcina q , putem scrie:

q   dV . (7.31)
V

Din relaţiile (7.27), (7.30) şi (7.31) rezultă:

1
 divE dV    dV ,
V V
(7.32)

sau

div E   E  , (7.33)

relaţie care reprezintă forma locală a legii lui Gauss în medii omogene
  const  .
Semnificaţia fizică a divergenţei este următoarea: dacă într-un punct

div E  0 , din acel punct nu pornesc linii de câmp şi deci   0 . Dacă într-un

alt punct div E   0 , acel punct reprezintă o sursă de câmp electric.

Rezultă că sursele câmpului electrostatic se află numai în acele puncte ale
spaţiului unde există o distribuţie de sarcini electrice.

137
 VII.1.5. Lucrul mecanic al forţelor electrostatice.
Potenţialul câmpului electric

Considerăm o sarcină electrică de probă q 0 ce se deplasează din poziţia

1 în poziţia 2, în câmpul electric generat de sarcina electrică q aflată în repaus,

plasată în originea unui sistem de axe de coordonate Oxyz (fig. 7.9).

z
2

1
E
1 q0


dl
r1 r
2

r2

O
q y

Figura 7.9.

Lucrul mecanic al forţei electrostatice în decursul acestei deplasări,

este dat de relaţia:
2 2
L   F  d l   F  dl  cos  , (7.34)
1 1

138
unde  este unghiul dintre direcţia forţei şi elementul de curbă d l . Din figura
7.9 se observă că:
dl  cos   dr , (7.35)
astfel că se obţine formula:
2
L  q0  E  dr . (7.36)
1

Introducând relaţia:
q
E (7.37)
4  r 2
în (7.36), se obţine:

q q1 1
2
q0 q dr
L 
4 1 r 2
 L  0    .
4  r1 r2 
(7.38)

Acest rezultat arată că lucrul mecanic al forţelor câmpului

electrostatic nu depinde de forma traiectoriei de-a lungul căreia se deplasează
sarcina de probă, ci numai de poziţia iniţială şi cea finală. Prin urmare, câmpul
electrostatic este un câmp conservativ.
Dacă punctul 2 este la infinit, atunci
qq0
L1  , (7.39)
4  r1
iar mărimea
L1 q
  V1 , (7.40)
q0 4  r1
reprezintă potenţialul electric creat de sarcina q în punctul 1.
În general, potenţialul electric creat de o sarcină q la distanţa r este
dat de relaţia:
q
V  . (7.41)
4  r

139
 Se numeşte potenţial electric creat de sarcina q într-un punct din
spaţiu, mărimea fizică numeric egală cu lucrul mecanic necesar pentru a
deplasa unitatea de sarcină, din acel punct până la infinit.
Unitatea de măsură pentru potenţialul electric în SI este voltul V , care
reprezintă potenţialul acelui punct din câmpul electric, din care, pentru a
deplasa la infinit o sarcină de un Coulomb ( 1C ), se efectuează un lucru
mecanic de un Joule 1J  .
Utilizând relaţia (7.40), lucrul mecanic necesar deplasării unei sarcini
de probă q0 în câmpul creat de sarcina q între punctele 1 şi 2 devine:

L12  qV1  V2   q  U , (7.42)

unde am notat cu U  V1  V2 , diferenţa de potenţial dintre două puncte 1 şi
2, sau tensiunea electrică.
Potenţialul electric este o mărime fizică scalară, astfel că, dacă într-un
punct din spaţiu, potenţialul electric este generat de un ansamblu de n sarcini
electrice punctiforme qi , atunci potenţialul în acel punct este egal cu suma
algebrică a potenţialelor generate de fiecare sarcină în parte, adică:
n n
1 qi
V  V1  V2  ...  Vn  Vi  r (7.43)
i 1 4 i 1 i

VII.1.6. Legătura dintre potenţialul electric şi

intensitatea câmpului electric

Fie două curbe oarecare 1  şi 2  care trec prin punctele 1 şi 2 (fig.
7.9). Din proprietatea de conservativitate a câmpului, rezultă:
2 2
q0  E  d l  q0
1 1 
 E  d l ,
1 2
(7.44)

140
sau
2 2

 E  d l   E  d l  0 ,
1 1  1 2
(7.45)

şi se obţine relaţia:

 E  dl  0
 

, (7.46)

care constituie condiţia de conservabilitate a câmpului electrostatic, ce

afirmă că circulaţia vectorului intensitate a câmpului electrostatic este zero.
Condiţia (7.46) este general valabilă pentru câmpurile conservative.
Aplicând teorema lui Stokes relaţiei (7.46) , rezultă:

 E  d l  
   
rot E  d S  0 .
S
(7.47)

Deoarece integrala din membrul drept se face pentru o suprafaţă arbitrară,

care se sprijină pe conturul   , ea conduce la:

rot E  0 . (7.48)
Semnificaţia fizică a relaţiei (7.48) este următoarea: câmpul
electrostatic este irotaţional, şi deci, liniile câmpului electrostatic nu sunt linii
închise.
Ţinând cont de faptul că pentru orice mărime scalară  , are loc
egalitatea:
rot grad   0 , (7.49)
şi utilizând relaţia (7.48), se obţine legătura dintre potenţialul V şi

intensitatea E a câmpului electric:

E   gradV  V . (7.50)

Deci câmpul electrostatic se poate determina dacă se cunoaşte potenţialul V
. Suprafeţele cu acelaşi potenţial V , se numesc suprafeţe echipotenţiale.

141
 Semnificaţia fizică a expresiei (7.50) este aceea că, liniile câmpului
electric sunt totdeauna normale la suprafeţele echipotenţiale şi orientate în
sensul micşorării potenţialului.
Dacă se presupune existenţa unei densităţi volumice de sarcină  ,
introducând forma locală a legii lui Gauss

div E  , (7.51)

în relaţia (7.50), se obţine ecuaţia:

V   , (7.52)

numită ecuaţia lui Poisson, sau ecuaţia fundamentală a electrostaticii. În
regiunile în care   0 , relaţia (7.52) conduce la ecuaţia lui Laplace:
V  0 . (7.53)

VII.1.7. Capacitatea electrică. Condensatori

Experimental, s-a constatat că potenţialul unui corp conductor este

direct proporţional cu sarcina lui electrică, astfel că în orice stare de echilibru
electrostatic a conductorului, raportul dintre sarcina Q şi potenţialul V este
constant şi reprezintă capacitatea electrică a acestuia:
Q
C . (7.54)
V
Capacitatea electrică reflectă posibilitatea conductorului de a acumula sarcină
electrică, şi depinde numai de geometria lui.
Unitatea de măsură în SI pentru capacitatea electrică se numeşte farad
F  , şi reprezintă capacitatea unui conductor care, fiind încărcat cu sarcina
de 1C , are potenţialul de 1V .

142
 Q 1C
C SI
 SI
  1F . (7.55)
V SI
1V

Condensatorul electric constă din doi conductori (armături) aflaţi la o

distanţă mică unul de altul în raport cu dimensiunile lor, şi separaţi printr-un
dielectric (izolator).
Capacitatea electrică a unui condensator este definită prin relaţia:
Q Q
C  , (7.56)
V1  V2 U

unde Q1  Q reprezintă sarcina unei armături, Q2  Q sarcina celeilalte

armături, iar U  V1  V2 este diferenţa de potenţial dintre armături.
După forma armăturilor, condensatorii pot fi: plani, sferici, cilindrici, etc.

S
+Q

d E

-Q

Figura 7.10.
Condensatorul plan (fig. 7.10) ale cărui armături plan paralele de arie
S fiecare, sunt situate la distanţa d una de cealaltă, are capacitatea electrică
dată de relaţia:
S
C (7.57)
d
unde  este permitivitatea dielectricului dintre armături.

143
 VII.1.8. Dipolul electric în câmp electric

Dipolul electric este un sistem de două sarcini egale şi de semn

contrar, aflate la o depărtare mică una faţă de alta, comparativ cu distanţa de
observare a efectelor electrice datorită sarcinilor (fig. 7.11). Dreapta ce uneşte
centrele celor două sarcini electrice se numeşte axa dipolului.

Figura 7.11.

Dacă notăm cu l vectorul de poziţie al sarcinii pozitive în raport cu

sarcina negativă, mărimea fizică ce caracterizează dipolul electric este

momentul electric dipolar p , dat de relaţia:

p  ql , (7.58)

care, după cum se observă, este un vector coliniar cu l .

Considerăm un dipol electric plasat într-un câmp de intensitate E şi

care face unghiul  cu direcţia lui E (fig. 7.12). Asupra sarcinilor  q şi  q

acţionează forţele Fe şi  Fe , unde

Fe  q  E . (7.59)

144
 dS


l/2 q
F Fe
d

l
Fe E
F
l/2
q

Figura 7.12

Forţa rezultantă are valoarea zero, dar în jurul axei care trece prin punctul O
apare un cuplu de forţe, al cărui moment este:
M  Fe  l  sin  , (7.60)
iar dacă ţinem cont de relaţia (7.58) şi (7.59) obţinem:
M  qEl  sin   p  E  sin  . (7.61)
Sub formă vectorială, momentul cuplului se scrie:

M  pE . (7.62)

Deci, un dipol plasat într-un câmp electric exterior E , este supus unui cuplu

de forţe care tinde să-l orienteze pe direcţia câmpului E .

Pentru a roti dipolul în sens contrar sensului de rotire dat de câmpul
electric, este necesar să se consume un lucru mecanic exterior, care va fi
înmagazinat de sistem sub formă de energie potenţială. La o rotire a dipolului

145
cu d , forţa F care va învinge forţa electrostatică Fe , îşi deplasează punctul

de aplicaţie cu ds . Lucrul mecanic elementar cheltuit va fi:

 
dL  2 F  ds  cos    , (7.63)
2 
sau
dL  2F  ds  sin   2F sin   ld  dL  2F  l sin   d . (7.64)
Introducând relaţia (7.60) în (7.64), se obţine:
dL  M  d . (7.65)
Considerând prin convenţie, ca origine a unghiului  valoarea

0  , şi utilizând relaţia (7.61), lucrul mecanic necesar pentru rotirea
2
dipolului de la  0 la  va fi:
 
L   M  d  p  E   sin d 
0 0


 L  pE  cos     pE cos    p  E . (7.66)
0
Astfel, se poate afirma că energia potenţială a sistemului s-a modificat
cu:

W  p  E . (7.67)

VII.1.9. Dielectrici în câmp electric

VII.1.9.1. Polarizarea dielectricilor

Dielectricii sau izolatorii, sunt substanţe care nu posedă sarcini

electrice libere, şi de aceea, atunci când sunt plasaţi într-un câmp electric

146
exterior, în interiorul acestora nu există transport de sarcină pe distanţe
macroscopice, deci nu apar curenţi electrici.
Exemplu de substanţe dielectrice: sticla, masele plastice, apa pură,
materiale ceramice, uleiurile, etc.
Experienţa arată că dacă între armăturile unui condensator se
introduce un dielectric, capacitatea acestuia creşte, fiind dată de relaţia:
C   r  C0 , (7.68)

unde C0 este capacitatea condensatorului în absenţa dielectricului, iar  r este

permitivitatea electrică relativă a dielectricului.
Creşterea capacităţii condensatorului se datorează polarizării
dielectricului dintre armăturile sale, fenomen ce constă în inducerea şi
orientarea dipolilor electrici ai dielectricului aflat în câmpul electric al
condensatorului.
Pentru a se înţelege mecanismul de producere a acestui fenomen,
trebuie să se cunoască distribuţia sarcinilor electrice în interiorul moleculelor
dielectricilor. Din acest punct de vedere, există două tipuri de dielectrici.
1) Dielectrici nepolari sau dielectricii cu molecule nepolare (
H 2 , O2 , N 2 , etc.), sunt acei dielectrici pentru care, în absenţa unui câmp
electric exterior, în interiorul moleculelor, centrul sarcinilor electrice pozitive
coincide cu centrul sarcinilor negative (fig. 7.13 a).

147
 E=0
0

(-)
(+)

E=0
(a) (b)

Figura 7.13.

Sub influenţa câmpului electric exterior E 0  0 , are loc o deplasare a

electronilor spre polul pozitiv, iar a nucleelor spre polul negativ (fig. 7.13 b),
astfel încât moleculele se polarizează, devenind dipoli moleculari (sau
molecule polare), numiţi şi dipoli induşi. Polarizarea de acest tip este numită
polarizare electronică.
Prin îndepărtarea câmpului exterior, moleculele revin la starea iniţială,
şi din acest motiv, dipolii formaţi prin polarizaţie electronică se numesc dipoli
elastici.
2) Dielectricii polari sau dielectricii cu molecule polare ( NaCl , N 2O
, etc.) conţin dipoli electrici chiar în absenţa unui câmp electric exterior,
datorită structurii lor asimetrice (fig. 7.14 a). Astfel de molecule polare se
numesc dipoli permanenţi sau rigizi. De exemplu, la molecula de apă H 2O ,
ambii atomi de hidrogen se află de aceeaşi parte faţă de atomul de oxigen,
deci centrul sarcinii pozitive nu coincide cu centrul sarcinii negative.
Legăturile moleculei de apă formează un unghi de 109 0 care, în câmp
electric, se măreşte sau se micşorează în funcţie de orientarea diferitelor
molecule în câmpul exterior şi unele faţă de altele (fig. 7.14 b).

148
 (-) (+)

E=0
0 E=0
0

(a) (b)

Figura. 7.14.

La astfel de molecule poliatomice, câmpul electric produce o

modificare a geometriei moleculei prin deplasările atomilor sau ionilor,
aceasta constituind polarizarea atomică sau ionică (în cazul moleculei de
NaCl de exemplu).
Dacă se introduce într-un câmp electric un dielectric constituit din
dipoli permanenţi, aceştia tind să se orienteze pe direcţia câmpului (fig. 7.15),
efectul de orientare adăugându-se la efectul de polarizare electronică PE şi

polarizare atomică PA , sub forma unui efect de polarizare de orientare PO .

Acest efect de orientare este diminuat de agitaţia termică a moleculelor, de
unde rezultă scăderea constantei dielectrice cu creşterea temperaturii. Efectul
total de polarizare a moleculelor, PM , este dat de suma celor trei efecte:
PM  PE  PA  PO . (7.69)

149
 P P

(-) (+)

E=0
0

Figura 7.15.

Ca rezultat al polarizării, pe două din feţele exterioare ale

dielectricului apar densităţi superficiale de sarcini legate,   p , numite şi

sarcini de polarizare (fig. 7.15).

VII.1.9.2. Vectorul polarizaţie electrică

Am văzut că pentru a caracteriza un dipol electric, se foloseşte

mărimea numită moment electric dipolar. Acest vector notat cu p şi dat de

relaţia:

p  ql, (7.70)
este orientat după axa dipolului, având sensul de la sarcina negativă spre cea

pozitivă, adică sensul invers câmpului E d al dipolului (fig. 7.16).

150
 Ed

P
q

q
l

Figura 7.16.

Dacă în unitatea de volum a unui dielectric sunt N molecule, atunci

momentul electric dipolar al unităţii de volum va fi egal cu suma momentelor
electrice dipolare ale moleculelor:
N
P   pi . (7.71)
i 1

În absenţa unui câmp electric exterior, moleculele dielectricului sunt

orientate la întâmplare (datorită agitaţiei termice), şi ca urmare, suma
vectorială a momentelor tuturor moleculelor conţinute într-un volum V va fi
egală cu zero:

E 0  0  P   pi  0 . (7.72)
V

În prezenţa unui câmp electric exterior, dipolii moleculelor se vor roti

parţial, vor suferi polarizaţii electronice şi atomice, astfel încât suma

momentelor p i va fi diferită de zero, cu atât mai mult cu cât câmpul este

mai intens. Prin urmare, cu cât p i va fi mai mare, cu atât dielectricul este

mai polarizat. Astfel, se poate lua ca măsură a polarizării dielectricului

vectorul P egal cu suma momentelor moleculare din unitatea de volum:

p d p
E0  0  P  lim  . (7.73)
V 0 V dV

151
 Vectorul P se numeşte vectorul intensitate de polarizare sau
polarizaţie electrică. Unitatea de măsură în SI este:
1C
P  . (7.74)
SI
1m 2
Considerăm un dielectric de forma unui paralelipiped drept situat între
armăturile unui condensator plan (fig. 7.17).

E=0
0
 P 
P

EP

(-) E (+)

Figura 7.17.

Momentul electric dipolar al acestui dielectric situat în câmpul electric

al condensatorului este
p  Qp  l , (7.75)

unde Q p este sarcina apărută ca rezultat al polarizării pe feţele exterioare ale

dielectricului, sarcinile interioare echilibrându-şi momentele, iar l reprezintă

grosimea dielectricului.

152
 Sarcinile Q p se numesc sarcini legate sau sarcini de polarizare

(sarcinile de pe plăcile condensatorului se numesc sarcini libere). Dacă

volumul dielectricului este
V  S l , (7.76)

atunci vectorul polarizaţie P are mărimea:

p Qp  l Qp
P   p . (7.77)
V S l S
Astfel, polarizaţia electrică P este numeric egală cu densitatea
electrică superficială a sarcinilor legate de pe feţele dielectricului.

VII.1.9.3. Vectorul inducţie electrică

Pentru a putea defini vectorul inducţie electrică, este necesar mai întâi,
să calculăm câmpul electric creat de un plan infinit încărcat electric şi câmpul
electric dintre plăcile unui condensator.
1. Câmpul electric creat de un plan infinit încărcat electric
Considerăm un plan încărcat cu sarcină electrică de densitate   (fig.
7.18). Deoarece sarcinile electrice din plan sunt statice, şi din motive de
simetrie, câmpul electric creat de plan are direcţia normală la acesta, cu sensul
spre exterior. Considerăm o suprafaţă gaussiană de formă cilindrică şi de
secţiune S , care intersectează perpendicular planul încărcat. Deoarece liniile
de câmp sunt paralele cu suprafaţa laterală a cilindrului, fluxul electric prin
suprafaţa laterală este zero. Astfel, fluxul total va fi:
  1  2  E0 S1  E0 S2  2 E0 S , (7.78)

unde 1 şi 2 reprezintă fluxul prin cele două baze ale cilindrului.

153
 n1
S
1

E0



E0
S2

n2

Figura 7.18.

Conform legii lui Gauss, se poate scrie:

Q  S
  . (7.79)
0 0
Astfel, din ultimele două relaţii se obţine intensitatea câmpului
electric creat de un plan infinit:
 S 
2 E0 S   E0  . (7.80)
0 2 0
2) Câmpul electric între armăturile unui condensator plan
Câmpul electric dintre plăcile unui condensator plan este dat atât de
armătura pozitivă, cât şi de cea negativă, ambele câmpuri având acelaşi sens
(fig. 7.19).

154
  
E0

E0

Figura 7.19.

Conforma relaţiei (7.80), în interiorul condensatorului fără dielectric,

câmpul este:

E0  , (7.81)
0
iar în prezenţa dielectricului:

E . (7.82)

3) Definirea vectorului inducţie electrică
Pe feţele laterale ale dielectricului introdus între armăturile
condensatorului, apar sarcinile legate, de densităţi superficiale   p (fig. 7.20).

Aceste sarcini produc în interiorul dielectricului un câmp electric

p
Ep  , (7.83)
0

orientat în sens contrar câmpului E 0 produs de sarcinile libere de pe

armăturile condensatorului.

155
 E
0
  P 
P

EP

Figura 7.20.

Câmpul electric total ce apare între plăci va fi:

  p
E  E0  E p  , (7.84)
0
de unde rezultă:
 0 E   p     0 E0  E . (7.85)

Ţinând cont de relaţia (7.77), unde P   p , se obţine:

 0 E  P    E . (7.86)

Vectorul D , definit prin relaţia:

D  0 E  P , (7.87)

se numeşte inducţie electrică sau deplasare.

Din relaţiile (7.86) şi (7.87), rezultă că:

D   E   0 E0 . (7.88)

Deoarece în medii omogene şi izotrope  este o mărime scalară,

  const  , vectorii E şi D au aceeaşi direcţie.

Unitatea de măsură pentru inducţia electrică D în SI este
DSI  1C / m2 .

156
 VII.1.9.4. Susceptibilitatea electrică

În majoritatea dielectricilor, cu excepţia anumitor tipuri de cristale

numite cristale feroelectrice, gradul depolarizare a moleculelor este

proporţional cu intensitatea câmpului electric E din interiorul dielectricului,

şi de aceea, între vectorul polarizaţie electrică P şi vectorul E există relaţia:

P  0 E , (7.89)

unde  reprezintă susceptibilitatea electrică şi caracterizează gradul de

polarizare al dielectricului.
Din relaţiile (7.87), (7.88) şi (7.89), rezultă:

D   0 E   0  E   0 E 1       E   0 r E , (7.90)
de unde
r  1  (7.91)
Prin urmare, şi permitivitatea electrică relativă  r , ca şi
susceptibilitatea  , este determinată de măsura în care substanţa se
polarizează în prezenţa câmpului electric.

VII.1.9.5. Legea lui Gauss în medii dielectrice

Câmpul electric dintr-un dielectric ce se află în plăcile unui

condensatori, este dat de câmpul creat în vid de sarcinile libere Q de pe

armăturile condensatorului, şi câmpul creat de sarcinile Q p de pe feţele

dielectricului.
Legea lui Gauss pentru o suprafaţă gaussiană ce cuprinde o placă a
condensatorului (fig. 7.21) se va scrie:

157
 E  d S  Q  Q 
1

 
S
 0
p . (7.92)

Q QP
S

n’ P

n
(-) (+)

S’

Figura 7.21.

Ţinând cont că

Pn  p, (7.93)

şi de faptul că suprafaţa S poate fi luată foarte aproape de faţa S ' a

dielectricului, se pot scrie relaţiile:

n  n' , (7.94)

  p  P  n' , (7.95)

şi

Q p     p dS '   P  n'  dS '   p  n'  dS . (7.96)

S ' S ' S 

Introducând relaţia (7.96) în (7.92), se obţine:

  0 
E  P  ndS  Q . (7.97)
 
S

Ţinând cont de relaţia (7.87), rezultă:

158
 
 
S
DdS  Q , (7.98)

relaţie care reprezintă legea lui Gauss generalizată, sub formă integrală, şi al
cărui enunţ este: „Fluxul vectorului inducţie electrică printr-o suprafaţă
închisă, este determinat numai de sarcinile electrice libere din interiorul
suprafeţei respective”.
Deoarece sarcinile electrice de polarizare nu pot influenţa fluxul

vectorului D , relaţia (7.98) este valabilă şi pentru mediile neomogene

  const  .
Expresia matematică a legii lui Gauss generalizate scrisă sub formă
diferenţială (locală) este:

div D   . (7.99)

VII.1.10. Energia câmpului electric

Încărcarea cu sarcini electrice  Q şi  Q a armăturilor unui

condensator, poate fi interpretată ca un proces de transport de sarcini electrice
dQ ' de pe o armătură pe cealaltă. Prin aceasta, se efectuează lucrul mecanic

dL'  V1 'V2 ' dQ '  U ' dQ ' 

Q'
dQ '  dWe , (7.100)
C
unde U '  V1 'V2 ' este diferenţa de potenţial dintre armăturile

condensatorului când acestea sunt încărcate cu sarcinile  Q ' şi  Q ' , iar We

este energia potenţială. Considerând că pentru un condensator neîncărcat cu
sarcină electrică, We  0 , se obţine:

Q 2 QU CU 2
We    . (7.101)
2C 2 2

159
 În cazul condensatorului plan,
U  Ed , (7.102)
şi
S
C , (7.103)
d
astfel că relaţia (7.101) devine:
S E 2 d 2 1 1
We    We    E 2 S  d  E 2V , (7.104)
d 2 2 2
unde V  S  d este volumul dielectricului dintre armăturile condensatorului.
Densitatea volumică de energie a câmpului electric este:

We E 2 E  D D 2
we     , (7.105)
V 2 2 2
unde am ţinut cont de relaţia (7.90).
În absenţa dielectricului, pentru aceeaşi valoarea intensităţii câmpului
electric E , densitatea volumică de energie este:
0E 2 D2
we 0   , (7.106)
2 2 0
astfel că diferenţa dintre densităţile volumice de energie a câmpului în
prezenţa şi respectiv absenţa dielectricului, este:
0E 2
w  we  we 0   r  1 . (7.107)
2
Această diferenţă reprezintă energia necesară polarizării unităţii de
volum a dielectricului.

160