Organizarea sistemică a universului

universului
 - Noţiuni introductive privind sistemele
- Definirea unui sistem
- Condiţii de existenţă ale unui sistem
- Caractere generale pentru existenţa unui
sistem viu:
- ierarhizarea
- heterogenitatea
- integralitatea
- caracterul informaţional
- redundanţa
 Primele idei cu privire la existenţa SISTEMELOR au fost emise
în secolul al XVIII – lea când mai mulţi astronomi şi filosofi au făcut
referiri la SISTEMUL SOLAR, arătând că între componentele acestui
sistem există relaţii bine determinate şi anume: de echilibru, atracţie sau
respingere.

În 1960 Bertalanffy a definit sistemul:

Un ansamblu de elemente aflate într-o continuă interacţiune.
Ulterior s-a considerat că acest ansamblu de elemente (identice sau
diferite) sunt unite prin conexiuni într-un întreg.
Aşadar orice sistem reprezintă o entitate, care are o existenţă reală
şi nu se confoundă cu mediul în care se află.

O caracteristică importantă a unui sistem este aceea de a-şi

menţine individualitatea, respectiv ca legăturile dintre componentele
sale să fie mai puternice ( cel puţin temporar) decât cele care există între
sistem şi alte sisteme din mediul înconjurător.
 Sistemele trebuie să-şi păstreze capacitatea de a nu-şi schimba
structura şi funcţiile, proprietate ce poarta denumirea de
HOMEOSTAZIE. ( grec. homoios = acelaşi; stasis = stare)
CONDIŢII ALE EXISTENŢEI UNUI SISTEM
Pentru ca un sistem sa poată rezista în timp trebuie să posede:
- o structură specifică de organizare;
- interacţiuni între elemente componente;
- relaţii în spaţiu şi în timp
 SISTEMELE VII (BIOSISTEMELE)
Ele sunt ansambluri naturale constituite din:
- elemente diferenţiate între ele,
- aflate într-o continuǎ interrelaţie (internǎ şi cu mediul înconjurǎtor),
- capabile sǎ evolueze (sǎ creascǎ şi sǎ se dezvolte).
Condiţii pentru existenţa lor:
1. Interrelaţia cu mediul înconjurǎtor prin schimbul de substanţǎ,
energie şi informaţie;
- se încearcă obţinerea unui oarecare echilibru între biosistem şi
mediu ( mediul având tendinţa să dezorganizeze sistemul);
2. Asigurarea unei activităţi în interiorul biosistemului prin
interacţiunea subsistemelor:
- ex.: organismul animal nu poate funcţiona fără colaborarea
diverselor organe între ele ( glanda hipifiză – creierul endocrin – ca
subsistem, dirijează prin hormonii produşi activitatea altor organe -
subsisteme);
3. Capacitatea de adaptare continuă la mediu prin care
biosistemele pot evolua în timp.
 SISTEMELE VII (BIOSISTEMELE)
Cel mai simplu sistem viu este CELULA.

Un exemplu tipic de sistem viu îl reprezintă populaţia de albine:

1. Structura şi organizarea se bazează pe existenţa mai multor
tipuri morfologice:
- albine lucrătoare,
- trântori,
- regină (matcă).
2. Funcţionalitatea sistemului:
- albine cu rol de cercetaşi,
- albine lucrătoare,
- producţia de ouă asigurată de matcă,
- fecundarea asigurată de trântori,
3. Relaţia temporală constă în faptul că o albină lucrătoare
trăieşte vara 33 zile, matca 3-4 ani iar trântorii trăiesc aproximativ 30
zile, şi sunt omorâţi după fecundarea mătcii.
 SISTEMELE VII (BIOSISTEMELE)
Existenţa biosistemelor este asiguratǎ de anumite caractere
generale şi anume:
1. Ierarhizarea
2. Heterogenitatea
3. Integralitatea
4. Caracterul informaţional
5. Redundanţa
1. IERARHIZAREA
Se referǎ la faptul cǎ:
- în cadrul unui biosistem existǎ subsisteme,
- iar un biosistem este la rândul lui subsistem al altui sistem superior.
Biosistem superior - biosistem - subsistem

Ex. Organismul animal are ca subsisteme organele, dar este şi un

subsistem al unei populaţii.
1. Ierarhizarea

Un sistem de ierarhizare în cadrul sistemelor vii este urmǎtorul:

I. Nivelul individual: reprezentat de indivizi. Organismul
individual reprezintǎ forma elementarǎ de organizare a materiei vii.
Compus din următoarele subsisteme: - atomic
- molecular
- subcelular
- celular
- tisular
- organic
Nivelul populaţional: este urmǎtorul în ierarhie
Constituit din grupe de indivizi care - fac parte din aceeaşi specie
- ocupǎ acelaşi habitat.
Nivelul biocenotic:
Este constituit din - mai multe specii de plante şi animale,
- trǎiesc asociate în interiorul unui biotop (biocenoza –
Delta Dunǎrii).
1. Ierarhizarea
Nivelul biosferei: este nivelul superior în cadrul ierarhiei şi
cuprinde totalitatea bionozelor de pe Pǎmânt.

II. Ierarhizarea are loc şi în cadrul unor subsisteme.

Ex.: la nivel populaţional.
Indivizii au comportament diferit.
- există animale dominante,
- animale dominate.
 2. HETEROGENITATEA
Termenul provine din grecescul heteros = diferit.
Aceastǎ caracteristcǎ denotǎ faptul cǎ nici un sistem sau subsistem viu
nu este identic cu altul.
Ele diferă - din punct de vedere morfologic şi funcţional
- au o individualitate biochimicǎ inconfundabilǎ.

Ex.: Nivelul celular (primul nivel înzestrat cu viaţǎ) posedǎ un

grad ridicat de heterogenitate (celula eucariotǎ), conţinând:
- membrană plasmaticǎ,
- citoplasma,
- organitele,
- nucleul, nucleolii etc

Heterogenitatea se manifestă şi în evoluţia vieţuitoarelor:

Ex.: la nivelul Sistemului nervos.
 2. HETEROGENITATEA

Ex.: heterogenitatea sist. nervos.

- reţea simplă, omogenă, de celule nervoase la hidra de apă dulce;
- apariţia ganglionilor nervoşi la viermi;
 2. HETEROGENITATEA

Ex.: heterogenitatea sist. nervos.

- apariţia creierului rudimentar la insecte;
- creier mai complex la caracatiţă;
 3. INTEGRALITATEA
Este o caracteristicǎ a biosistemelor rezultatǎ prin:
- interacţiunea dintre pǎrţile componente ale acestuia;
- interacţiunea dintre sistem şi mediul înconjurǎtor;

Ex.: La nivel individual: la mamiferele homeoterme (temperatura

corporalǎ constantǎ).
Homeostaza termicǎ este asiguratǎ de:
- funcţionarea concomitentǎ a tuturor organelor şi aparatelor
(fiecare luat separat neputând sǎ realizeze aceastǎ însuşire).
- iar menţinerea este asiguratǎ prin fenomene de termogenezǎ şi
termolizǎ.

La nivel populaţional – acestă caracteristică se observǎ bine la

populaţiile sociale (ex. populaţia de albine), fiecare categorie de indivizi
executând o activitate, toate aceste activitǎţi, ducând în final la
supravieţuirea grupului.
 3. INTEGRALITATEA
Orice sistem se aflǎ integrat într-un mediu ambient, fiind adaptat
sǎ supravieţuiascǎ. Dacǎ scoatem biosistemul din mediul de viaţǎ cu
care relaţioneazǎ el se va degenera şi în timp va muri.

De exemplu: peştii în apǎ, ursul polar printe gheţari, viermii

paraziţi în intestinal mamiferelor şi al pǎsǎrilor, protozoarele parazite
(babesia) în globulele roşii ale taurinelor, ovinelor şi carnasierelor.

Trebuie remarcat faptul cǎ posibilitatea de supravieţuire a unui

biosistem este cu atât mai redusǎ cu cât este mai integrat cu mediul
ambiant.

Ex. Un protozor liber (amoeba) se adapteazǎ mai uşor altui mediu

decât cel iniţial (hidric) , contrar unei celule integrate complex în
organism. Scosǎ din mediu chiar pusǎ pe medii nutritive aceastǎ celulǎ
se va modifica, va degenera, uneori putându-se canceriza.

Acest lucru se produce deoarece ele nu mai primesc semnale

biochimice şi nu participǎ la jocul metabolic generat de întreg.
 4. CARACTERUL INFORMAŢIONAL

Shanaon - matematician – a definit informaţia ca : “tot ce poate suprima o

incertitudine”.
Sistemele pot fi împǎrţite în raport de difuzarea unei informaţii în:
- sisteme informante – transmit informaţia pe care o posedă şi altor
sisteme cu care vin în contact;
- informate – conţin în structura lor multă informaţie – informaţie
structurală;
Informaţia presupune:
- o sursǎ;
- un stimul;
- un dispozitiv de analizǎ şi comandǎ, prin care informaţia se
înmagazineazǎ sau se prelucreazǎ şi devine efectivǎ (efector).
Transmiterea informaţiei se face:
- pe cale aferentă către centrul de comandă;
- pe cale eferentă către efector.
Această informaţie poate suferi procese de codificare şi
decodificare.
Ex. Codificarea şi decodificarea genetică a ADN (transmiterea informaţii
genetice în sinteza proteinelor).
 5. REDUNDANŢA

Este fenomenul prin care:

- se repetă un mesaj anterior, devenind mai puternic;
- se asigurǎ fidelitatea mesajului, făcând posibilă funcţionarea şi
autoreglarea biosistemelor;
- combate perturbaţiile (bruiajul), asigurând buna transmisie a
mesajului de la sursa la receptor.
Redundanţa se opune astfel bruiajului.
Ex. În geneticǎ bruiajul constǎ în apariţia unei mutaţii prin
înlocuirea unei baze (azotate) .