roamna dids caliii

Răspuns:

Rolul notațiilor autorului

Notațiile autorului sunt elementele specifice textului dramatic și se mai numesc indicații scenice
sau didascalii. Aflate între paranteze, acestea reprezintă singura intervenție în text a
dramaturgului, făcând legătura între literalitate și teatralitate. În textul dramatic, notațiile
autorului oferă informații suplimentare despre decor, despre vestimentație, despre elementele
nonverbal si vin în completarea replicilor personajelor, aducând informații despre cronotop
(spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul, înfățișarea, acțiunile, gesturile,
mimica, vocea etc.) ajutând la punerea în scenă a textului.

În textul fragmentar prezentat selectat din opera Z, acestea au rolul/notează succint detalii
privind decorul (ex.de citate), elemente nonverbale, precum: limbajul trupului, gesticulaţia,
mimica, mersul-exemple pentru fiecare. Totodată, acestea surprind şi elementele paraverbale,
care fac referire şi la manifestările involuntare ale unor emoţii, ale unor stări de spirit: tremurul
vocii, râsul, bâlbâiala, oftatul, geamătul, mormăiala ezitantă, suspinele, tusea, plânsul în timpul
vorbirii, văicărelile, ridicarea vocii-dai exemple de citate pentru fiecare.

Textul dramatic fragmentar selectat din opera X este semnificativ pentru prezentarea acestor
notații pe care autorul le face, deoarece conferă informaţii preţioase nu doar în jocul scenic, ci
şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte mintal evenimentele şi personajele.

Didascaliile (indicațiile scenice) sunt elemente specifice textului dramatic, menite să îndrume
jocul actorilor și să sprijine viziunea regizorală. Pentru cititor ele sunt importante, pentru că îl
ajută să-și imagineze acțiunea. Didascaliile vin în completarea replicilor personajelor, aducând
informații despre cronotop (spațiul și timpul întâmplărilor) și despre personaje (statutul,
înfățișarea, acțiunile, gesturile, mimica, vocea etc.).

În fragmentul dat sunt trei indicații scenice, care acompaniază și completează replicile
personajelor, aducând informații și sugestii importante pentru înțelegerea textului.

Prima dintre ele conține o descriere a locului acțiunii. Este vorba despre o cameră bine aranjată.
În planul din față se văd o masă de lucru, în stânga și „o măsuță cu scaune și canapea, sub un
palmier”, în dreapta. Pe pereți atârnă tablouri pictate de o mână de amator și un orologiu cu
lanțuri. Este seară. Lampa este aprinsă. Decorul anticipează existența unor personaje de bună
condiție materială, dar fără gust, dovadă fiind alăturarea stupidă a unor obiecte care nu se
potrivesc: palmier, tablouri fără valoare, orologiu. Abrevierea „etc.” sugerează inutilitatea și
arbitrariul obiectelor.

A doua didascalie cuprinde două părți. Prima este o descriere sumară a unuia dintre personaje,
simbolic numit „Prietena”. Substantivul comun – scris cu inițială majusculă – folosit pentru
denumirea femeii și trăsăturile ei – „mică și foarte grasă” – au cu siguranță o semnificație, pe
care însă nu o putem înțelege din acest mic fragment de text. A doua parte a didascaliei are rol
în dezvoltarea acțiunii: „la măsuța din dreapta și-au luat ceaiul”. Se întărește astfel ideea,
desprinsă din analiza decorului, că acțiunea se petrece în lumea bună a societății.

În sfârșit, ultima indicație scenică este inclusă într-o replică a personajului Grigore și prezintă
un gest al acestuia: „arată spre Prietena”. Coroborată cu replica – din care aflăm că doamna
mică și foarte grasă se numește Procopiu – această didascalie nu are rol decât pentru cititor. Lui
i se semnalează că trebuie să fie atent la această trăsătură a personajului: ori doamna se va
dovedi o prietenă extraordinară, ori cuvântul e folosit ironic. Replica lui Grigore pare să
îndrepte interpretarea spre a doua variantă.

În concluzie, în acest fragment, prin folosirea didascaliilor, Blaga transmite regizorului și

actorilor indicații privind decorul și jocul scenic, dar sugerează și cititorului căi de interpretare a
textului.
https://www.meditatiilaromana.ro/2020/06/15/perspectiva-narativa-subiectul-ii-bacalaureat/
https://www.meditatiilaromana.ro/2020/06/21/perspectiva-narativa-subiectiva/

Curente Literare

Umanismul

      UMANISMUL reprezintă un curent literar apărut în timpul Renașterii (sec al XIV-lea

– al XVI-lea), mai întâi în Italia, extinzându-se apoi la nivelul întregii Europe, care
promova o cultură laică și milita pentru o dezvoltare armonioasă a personalității umane,
bazându-se pe redescoperirea valorilor Antichității greco-latine. Umanismul are în
centrul preocupărilor sale omul și problematica sa, considerând că ființa umană este
perfectibilă.

      Trăsături:

-omul este văzut drept ființă rațională, liberă, înzestrată cu demnitate si liber arbitru, cu
caracter perfectibil;
-orientarea învățământului către disciplinele umaniste: limbile vechi, retorica, poetica,
istoria, filozofia, morala, educația fizică, igiena, enciclopedismul.
-creațiile Antichității devin surse de inspirație;
-apare conceptul de mecenat;
-anticlericalismul.

      Reprezentanți: Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Niccolo Machiavelli, Francois

Rabelais, William Shakespeare, Miguel de Cervantes, Erasmus din Rotterdam.

      Umanismul românesc s-a manifestat mai târziu, în secolele al XVI-lea – al XVIII-

lea.

      Trăsături: -umaniștii români reprezintă tipul curteanului, fiind domnitori sau boieri;

-se dezvoltă tipografiile și circulă tipăriturile în limba română;

-umaniștii români sunt educați în străinătate, în Polonia, Italia sau Constantinopol;
-umaniștii români sunt preocupați de studiul istoriei neamului și de originea latină a
poporului și limbii române, punând bazele istoriografiei românești;
-argumentează în scrierile lor originea comună a tuturor românilor, romanitatea
poporului și a limbii române, continuitatea elementului roman in Dacia;
-în politica antiotomană, caută ajutor la tările creștine catolice;
-umaniștii români se implică în problem religioase, fac cunoscută ortodoxia în spațiul
european.
Reprezentanți: Nicolaus Olahus, Petru Cercel, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce, Dosoftei, Dimitrie Cantemir.
 Iluminismul

      ILUMINISMUL este un curent ideologic si cultural, apărutîn Franța în secolul al

XVIII-lea ( numit secolul luminilor) și care se extinde apoi în întreaga Europă.
Iluminismul se caracterizează prin cultul rațiunii și al științei, idea de bază fiind
emancipare (luminarea, educarea) popoarelor prin cultură.

      Trăsături:

-are caracter antifeudal și antidespotic;

-are un spririt raționalist și materialist;
-caracter anticlerical și laic;
-propune accesul poporului la educație;
-este curent ideologic și cultural, nu literar;

      Reprezentanți: Voltaire, Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau, Daniel Defoe,

Jonathan Swift, Henri Fielding, Johann Wolfgang Goethe.

      Iluminismul românesc este o mișcare culturală și ideologică, care se manifestă

între 17860-1830.

      În Ţara Românească și Moldova mișcare are slabe ecouri, deoarece coincide cu

perioada domniilor fanariote, în schimb, în Transilvania, Iluminismul își găsește o
coordonată specifică în mișcarea cunoscută sub numele Şcoala Ardeleană.

      Trăsături:

-încercarea de a dovedi cu argumente științifice latinitatea limbii române, continuitatea

elementului roman în Dacia și unitatea poporului roman;
-cărturarii iluministi încearcă să purifice limba română de toate elementele lexicale care
nu sunt de origine latină;
-se pledează pentru accesul poporului la educație și emanciparea lui prin cultură.
      Reprezentanți, corifeii Şcolii Ardelene: Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe
Şincai, Ion Budai-Deleanu.

Paşoptismul

      Perioada pașoptistă (1830-1860) are ca nucleu revoluția de la 1848. Modernizarea

societății românesti, independența politică, libertatea națională, unirea provinciilor
române sunt obiectivele social-politice ale mișcării pasoptiste.
      Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii române moderne.

      Pașoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program

particular, supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural și revoluționar,
spirit critic, deschidere spre Occident, lupta pentru impunerea unui specific național,
constiință civică și patriotică.

      Rol de îndrumător al acestui fenomen cultural-literar au două personalități: Ion

Heliade-Rădulescu și Mihail Kogălniceanu.

      Într-o primă etapă, Ion Heliade-Rădulescu are rolul de îndrumător, prin articolele
sale, apărute în Curierul românesc. Datorită îndemnului său: ,,Nu e vreme de critică,
copii; e vreme de scris; să scrieți cât veți putea și cât veți putea", a fost posibil debutul
unei întregi generații, între 1830-1840: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Bolliac.

      O altă etapă este marcată de contribuția lui Mihail Kogălniceanu, redactorul revistei
Dacia literară, care are ca obiectiv exclusiv literatura. Programul revistei orientează
literatura timpului, în paginile sale apărând opere ale celor mai valoroși scriitori ai
vremii: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu.

      Revista Dacia literară: Articolul Introducție

      Publicat în primul număr al revistei, articolul-program Introducție, reprezintă

manifestul literar al romantismului românesc, prin precizarea surselor de inspirație/a
temelor literare, din ultimul punct al articolului, și prin diversele trimiteri la trăsăturile
romantismului ( aspirația spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor
naționale și a folclorului, îmbogățirea limbii literare cu termeni populari, arhaici sau
regionali).

      La începutul articolului, axat pe evidențierea necesității unei literaturi originale si

naționale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor românești mai vechi. Se respinge
coloratura locală și amestecul politic, revista adresându-se scriitorilor români de
pretutindeni: ,,[…] Așadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturei
românești”.

      Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

-întemeierea spiritului critic în literature română, pe principiul estetic: ,,Critica noastră va

fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
-afirmarea idealului de realizare a unității limbii și a literaturii române: ,,[…]românii să
aibă o limbă și o literaură comună penru toți.”
-combaterea imitațiilor și a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitației s-a făcut la noi o
manie primejdioasă[…] Traducțiile nu fac însă o literatură.”
-promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspirație în
conformitate cu specificul național si cu estetica romantică: ,,Istoria noastră are destule
fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul
de pitorești și de poetice pentru ca să găsim și la noi sujeturi de scris, fără să avem
pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.”

      Reprezentanți: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Nicole Bălcescu, Alecu

Russo, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu,
Gh. Asachi, Cezar Bolliac, Andrei Mureșanu, Vasile Cârlova, Matei Millo, Costache
Caragiale.

Romantismul

      ROMANTISMUL este o orientare ideologică, artistică și literară care a marcat prima

jumătate a secolului al XIX-lea (aproximativ 1790-1850) în spațiul european. Apare ca
reacție împotriva raționalismului și a clasicismului rigid. La noi, romantismul pătrunde pe
filieră francază, datorită scriitorilor pașoptiști, iar articolul Introducție, scris de M.
Kogălniceanu, susține ideologia romantică.

      Apariția romantismului este favorizată de factori social-istorici (de revoluțiile

burghezo-democratice, lupta pentru independență și libertate națională) și de filozofia
idealist germană (Schelling, Fichte, Hegel, Schopenhauer).

      Trăsături:

-afirmarea individuaității, a originalității, a spontaneității; expansiunea eului.

-primatul sentimentului și al fanteziei creatoare.
-cultivarea emoției și a sentimentului; lirismul ca expresie a subiectivității.
-revolta împotriva convențiilor sociale sau artistice.
-respingerea regulilor impuse de clasicism; libertatea de creatie.
-amestecul genurilor, speciilor și stilurilor literare.
-fascinația pentru mister și excepțional.
-predilecția pentru mit și simbol, pentru inspirația din folclor, atracția pentru natură și
trecutul istoric.
-tendința de evadare din realitate spre lumi imaginare: Evul Mediu, spații exotice, vis,
reverie, iubire.
-cultivarea unor “stări de spirit”: melancolia, nostalgia, reveria, voluptatea suferinței.
-personajele romantice sunt personaje excepționale, puse în situații de excepție, eroii
romantici fiind mari singuratici.
-lărgirea și îmbogățirea limbii literare prin elemente de limbaj popular, arhaic, regional.
-figuri tutelare: titanul, geniul, profetul, regale, demonul, îngerul.
-supremația liricului asupra epicului și dramaticului.
-procedeul artistic, prin excelență romantic, este antiteza (trecut-prezent, înger-demon).
-teme și motive specifice: iubirea, natura, timpul, condiția omului de geniu; lacul, marea,
izvorul, codrul, stelele, noaptea, luceafărul, salcâmul, teiul, întâlnirea, întâlnirea,
așteptarea, dorul, regale, sacrificiul, moartea, viața ca vis, viața ca teatru, fortuna labilis,
fugit irreparabile tempus,vanitas vanitatum, geniul, magul, cerul strâmt, nemurirea,
singurătatea.

      Reprezentanți: Leopardi, Shelley, Victor Hugo, Novalis, Byron, Puskin, Mihai

Eminescu.

Realismul

      REALISMUL este un curent literar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

(aproximativ 1830-1880), care pune accentual pe relația dintre artă și realitate și care ia
naștere ca reacție împotriva romantismului, respingând idealizarea, fantezia,
subiectivismul excesiv al acestuia.

      Trăsături: reprezentarea veridical a realității, surprinsă obiectiv ca într-o oglindă.

-interesul pentru moravurile unei epoci, pentru influența mediului asupra individului,
pentru aspecte ale societății burgheze a vremii.
-teme preferate: averea, familia, parvenirea.
-obiectivitatea perspectivei narative: narator omniprezent,omniscient.
-personaje tipice: representative pt anumite categorii sociale; destinul personajelor este
condiționat de mediu, epocă și ereditate.
-ca tip uman caracteristic se impune parvenitul, iar ca voloare banul sau pozitia socială
dobândită in mod necinstit.
-utilizarea unor techici ale analizei psihologice.
-limbajul este utilizat ca mijloc de individualizare a personajelor.
-descrieri minuțioase.
-tehnica detaliului veridic, semnificativ.
-scriitorii au o atitudine critică față de societate.
-stilul este sobru și impersonal.
-absența idealizării, respingerea lirismului.
-specii literare cultivate: roman, schită, nuvelă psihologică; comedie, drama.
      Reprezentanți: Balzac, Stendhal, Tolstoi, Dickend, Mark Twain, Cehov, Ioan
Slavici, I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu,
Marin Preda.

Naturalismul

      NATURALISMUL este o doctrină estetică aflată în strânsă legătură cu realismul,

care se concentrează pe aspectele dure, brutale ale realității, a cazurilor patologice,
reducând adesea ființa umană lqa datele sale strict biologice.
Pentru scriitorul naturalist, importante sunt mai ales stările fizice ale individului,
manifestările instinctuale datorate cel mai adesea unor dereglări organice de natură
nervoasă, ereditatea si mediul social fiind principalele cauze care influențează
comportamentul uman.

      Reprezentanți: Cel mai cunoscut scriitor naturalist a fost scriitorul francez Émile
Zola.

      În literatură română, influențe naturaliste se întâlnesc mai ales în operele lui

I.L.Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Liviu Rebreanu.

Simbolismul

      SIMBOLISMUL este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-

lea, in Franța. Numele curentului a fost dat de Jean Moréas, care publică un articolul
intitulat Manifeste du symbolisms, în suplimentul revistei “Le Figaro littéraire”.
Simbolismul apare ca reacție împotriva retorismului romantic și a impersonalității
parnasiene, pe care le înlocuiește cu o perspectivă interiorizată și folosind sugestia,
simbolul.

      Cele două direcții simboliste, direcția decadentă, reprezentant Paul Verlaine,

definită de spirit întunecat, preferința pentru macabru și funest; direcția simbolistă
propriu-zisă, reprezentant Stéphane Mallarmé, definite de evadarea in timp si spațiu,
preferința pentru exotism.

      Trăsături ale esteticii simboliste:

-teme și motive predilecte: orașul provincial, moartea, angoasa, spleenul, nevroza,

solitudinea.
-valorificarea sugestiei.
-utilizarea simbolurilor ce fac legătura între universal tangibil și cel intangibil.
-folosirea sinesteziei.
-valorificarea teoriei corespondențelor.
-preferința pentru stări vagi, nedefinite.
-muzicalitatea versurior.
-cromatica: violet, alb, negru, gri.
-valorificarea categoriilor negative.
-inovația prozodică și lexicală.

      Simbolismul românesc este teoretizat de Alexandru Macedonski în

articolele: ,,Despre logica poeziei” și ,,Poezia viitorului” și de Ştefan Petică, în
articolul ,,Noul corent literar”.

      Simbolismul românesc cunoaște mai multe etape: etapa tatonărilor, ce presupune

o teoretizare a simbolismului, ce îi are ca reprezentanti pe AL. Macedobski, Ştefan
Petică, Dimitrie Anghel; etapa pseudosimbolistă, caracterizată de o atitudine
antisămănătoristă, reprezentant fiind Ovid Densușianu; etapa simbiolismului exterior, ce
propune o poezie retorică, muzicală, reprezentant Ion Minulescu; etapa simbolismulul
autentic, al cărui reprezentant este George Bacovia.

Modernismul

      MODERNISMUL reprezintă, în sens larg, o tendință de înnoire în arta si literatura

secolului XX, caracterizată prin negarea tradiției si prin impunerea unr noi principii de
creație. Astfel, modernismul include și curentele artistice novatoare, precum
simbolismul, expresionismul, dadaismul sau suprarealismul.

      În literatura română, este o doctrină estetică promovată de Eugen Lovinescu, prin
intermediul revistei si cenaclului literar Sburătorul. În esență, teoriile lui Lovinescu
pornesc de la ideea că există un spirit al veacului, care determină sincronizarea
literaturilor europene, deci a literaturii române cu celelalte literaturi.

      Eugen Lovinescu trasează câteva direcții pentru evoluția spre modernitate a

literaturii române: trecerea de la tematica preponderent rurală la una de inspirație
urbană; cultivarea prozei obiective; evoluția poeziei de la epic la liric; intelectualizarea
prozei și a poeziei; cultivarea romanului analitic și a autenticității, a personajului
intelectual.

      Trăsături:

-înnoirea la nivelul prozodiei, vers liber, măsură variabilă, folosire ingambamentului.

-fragmentarism (discontinuitate – la nivelul expresiei şi limbajului).
-se face apel la funcția simbolică a limbajului, apar simboluri personale.
-noutatea metaforei, originalitate în crearea de metafore.
-îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul.
-ermetism (limbaj încifrat).
-ambiguitate a exprimării.
-utilizarea limbajului neologic și tehnic.
-sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei.

      Specii literare: jurnalul, romanul-eseu, colajul de scrisori sau docuente, în toate

accental fiind pus pe ideea de autenticitate și, ca o consecintă, pe relatarea subiectivă
la persoana I, din perspectiva personajului- narator.

      Reprezentanți: Joseph Conrad, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, Eugen
Lovinescu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Tudor Vianu. Mircea Eliade.

Tradiţionalismul
      TRADIȚIONALISMUL reprezintă un tip de atitudine și de sensibilitate care se
hrănește din trecut; cultivatoare a valorilor naționale; sensibilitate la valori etice; teme
preferate: trecutul, lumea rurală, țăranul, determinarea religioasă specifică
(ortodoxismul), mitologia autohtonă.

      Ca orientare ideologică si literară, tradiționalismul s-a manifestat în primii ani ai

secolului al XX-lea și în perioada interbelică, avându-i drept teoreticieni pe Nicolae
Iorga, Garabet Ibrăileanu și Nichifor Crainic. Reviste importante sunt: Semănătorul,
Viața românească, Gândirea.

      Trasături definitorii ale literaturii tradiționaliste. Există mai multe formule de

tradiționalism, având în vedere faptul că miscarea se desfășoară de-a lungul a două
generații.

*Sămănătoriștii pun pe primul plan natura si satul, de aici derivând atitudinea de negare
a civilizației urbane, sentimentul dezrădăcinării, psihologia inadaptabilului, poezia
nostalgiei, idilismul, acestea regăsindu-se în opera lui Alexandru Vlahuță, George
Coșbuc, Şt. O. Iosif, Duiliu Zamfirescu, proza de început a lui Mihail Sadoveanu.

*Poporaniștii sunt si ei preocupați de promovarea culturii naționale, dorindu-se

apropierea de popor și luminarea acestuia, idei întâlnite în opera lui M. Sadoveanu,
Calistrat Hogaș, Octavian Goga.

*Traditionalismul interbelic este reprezentat de gruparea din jurul revistei Gândirea si se

militează pentru o etnicizare a credinței în conformitate cu sufletul național.

*Direcțiile poeziei tradițional-gândiriste sunt două, una a sensibilității metafizice

reprezentate de lirica lui Lucian Blaga si Vasile Voiculescu, o poezie a fiorului religios;
alta, reprezentată de poeți precum Aron Cotruș si Radu Gyr, este o lirică a răzvrătirii, a
exaltării vitaliste.

Avangarda

      AVANGARDA

      Trăsături:

-negatia, este principal trăsătura a artei de avangardă, devenind un adevărat stil de

viață, nonconformist, voit șocant.
-spiritul ludic, o formă destul de eficace a negației.
-mobilitatea, teama de formulă ca expresie a negării tradiției.
-avangarda înseamnă ruptura totală de trecut, experiment.
-mișcarea se manifestă simultan pe întreg tărâmul artei (literatură, arte plastic, muzică,
cinematografie, arhitectură).
      Curente avangardiste:

      Abstracționism, Cubism, Dadaism, Expresionism, Fauvism, Futurism, Suprarealism.

Expresionismul

      EXPRESIONISMUL apare în Germania, prin 1910, și se manifestă în literatură,

cinematografie, arte plastice. Literatura expresionistă sondează subconștientul si se
remarcă prin patos si interes pentru latura tainică, obscură a lumii.

      Reprezentanți: cel mai important scriitor expresionist roman a fost Lucian Blaga.

Neomodernismul

Neomodernismul (al doilea modernism) curent literar apărut ca o reacţie împotriva

realismului socialist

-se refera la generatia scriitorilor anilor ’60 (saizecisti), reprezentata de poeti precum:
Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Baconsky. Liderul
poetic al saizecistilor este Nichita Stanescu (1933-1983).

Trasaturi ale liricii:

- poetii se intorc la izvoarele modernitatii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor
Arghezi);
-revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat;
-reinstaurarea epicului,
-libertarea limbajului, ambiguitatea împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd;
răsturnarea firescului
-sensurile infinite;
-expansiunea imaginatiei
-reinterpretarea miturilor;
-poetică a cunoaşterii si a existenţei, universul afectiv al omului contemporan;
-lupta cu verbele  necuvintele;
-sensibilitatea, ironia, spiritul ludic, expresia ermetică, reflectia filosofica, subtilitatea
metaforei, insolitul imaginilor artistice;
-reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers
poetic original, cu un imaginar propriu, inedit;
-arta=cale de cunoaştere;
-discursul dialogic, confesiunea;
-diversificarea formulelor artistice