.

Politica şi politicul – domeniul de definiţie al ştiinţei politice

Definindu-şi obiectul în politică, ştiinţa politică nu este astăzi decât moştenitoarea unei lungi
serii de ştiinţe umane, între care ea este ultima construită, cum precizează Ch. Debbasch şi Jean-
Marie Pontier în Introduction a la politique (1995). (12) Dacă ştiinţa politică este acel ansamblu
sistematizat de cunoştinţe, modele, metode de cercetare care se aplică politicului şI politicii, ce
va fi fiind politica şI politicul? Începem cu politica.

1. Ce este politica?

Este departe de orice îndoială că politica este o activitate care defineşte modalităţi de gestionare
a resurselor din orice societate contemporană. Mergând la rigoare, este greu de acceptat
existenţa unei societăţi umane care să se definească în afara politicii. Argumentul este la
îndemâna tuturor: orice societate sau comunitate umană trebuie să-şi organizeze interacţiunile şi
să gestioneze anumite resurse sociale pentru a-şi putea menţine şi reproduce structura de
echilibru şi ordinea internă. Chiar pentru societăţile arhaice, politica este parte a modului lor de
existenţă, deşi acest lucru nu apare întotdeauna în mod direct, activitatea şi puterea politică fiind
asimilate activităţilor şi puterii religioase.

Societatea umană, indiferent de formele sale de organizare internă, are nevoie de respectarea
unui cadru general de reguli, care să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor dintre membrii
acesteia, pe de o parte, dintre comunitatea ca întreg şI alte comunităţi, pe de altă parte. Existenţa
puterii politice, precum şi manifestarea ei într-o societate prestatală nu poate fi pusă la îndoială,
chiar dacă formele şi canalele de transmitere ale informaţiei organizatoare, mijloacele de
organizare şi manifestare ale puterii-autorităţii sunt mult diferite de cele cu care ne-am obişnuit
în cazul societăţilor moderne.

Mergând la etimologia termenului de “politică”, observăm că acesta îşi are originile în cuvântul
grecesc polis, care mai înseamnă şi “Cetate”.

In filosofia politică a Greciei vechi, politica apare la Platon, de exemplu, drept activitatea de
îmbinare a contrariilor, amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să îmbine firele din
urzeală, pentru a ţese pânza. Precum ţesătorul, omul politic trebuie să aibă abilitatea de a
armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor, spune Platon în dialogul Omul politic. În aceste
condiţii, politica devine o adevărată artă de guvernare pe baza consimţământului cetăţenilor.
(13)

In lumea greacă veche, termenul de polis – Cetate, trimite la forme non-materiale de organizare,
conceptul fiind unul de factură umană şi juridică, în egală măsură. Cetatea este pentru greci
ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de cea de “oraş”, ce
trimite la un sens material – ansamblu de edificii, străzi, locuri.

Analizând semnificaţiile termenului de “Cetate”, Debbasch şi Pontier încearcă să-l definească în

trei dimensiuni diferite:

1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;

2. Cetatea trimite la “cetăţenie”, pe teritoriul acestei forme de organizare societală fiind

semnificativi doar acei locuitori care au un statul juridic bine definit, acordat de Cetate;

3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru organizat, indivizii
sau grupurile participante dispunând de un anumit statut legitimat de reguli şI norme interioare
comunităţii. (14)

Din această definiţie a termenului de Cetate observăm că noţiunea de “politică” trimite în mod
expres la câteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane.

Prima dintre acestea este noţiunea de stat, pe care termenul de Cetate o presupune în mod
implicit. In acest sens, cînd vorbim despre Cetate, ne referim în mod necesar la: a) un teritoriu
determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi; b) o putere publică ce acordă statutul
juridic; c) forme organizate de interacţiune, a căror regulă/reguli sunt stabilite de puterea publică.

2. Politica şi politicul

Pentru limba franceză, la politique – politica este un termen androgin, putând fi utilizat atât la
masculin cât şi la feminin, dominantă fiind cea din urmă formă de folosire. Politica este o
activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu, pe care există o populaţie, şi în care o instanţă/putere
îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi, fie că ne aflăm în situaţii de societate
cu stat, fie că este vorba despre societăţi prestatale – triburi, uniuni de triburi, alte tipuri de
comunităţi arhaice organizate pe variabile de rudenie, etc.

Le politique – politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane, la moduri ontologice, în

sensul în care Aristotel definea natura umană. Omul este astfel văzut ca zoon politikon – animal
social, sensul lui Aristotel incluzând şi pe cel de animal politic, atâta vreme cât pentru Stagirit
statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. Din această perspectivă, în lucrarea lui
Aristotel Politica, avem cel mai clar exprimată ideea de politic, prin trimitere la natura umană în
sensul de structură ce deţine în mod ereditar instinctul de a trăi în comunităţi organizate. Omul
definit de Aristotel se individualizează în raport cu alte animale care trăiesc în comunitate prin
două caracteristici fundamentale, pe care autorul le identifică în comparaţia comunităţilor umane
cu comunitatea organizată a albinelor. Fiinţă socială, omul posedă de la natură capacitatea de
transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire de albine sau alte specii de animale, care nu
posedă graiul articulat. Având grai articulat, omul se deosebeşte, de asemenea, de celelalte specii
de animale sociale prin capacitate de a distinge între bine şi rău şi de a transmite semenilor săi
mesaje în acest registru al comunicării. (15)

Politicul se referă deci la indivizi care posedă un instinct de a trăi în comunităţi organizate, tip
de comunităţi pe care Aristotel le identifică cu statul, în definiţia specifică pe care O.Trăsnea o
numeşte în Filosofia politică (1986) “definiţie genetică” a statului la Aristotel.

Folosind expresia lui Julien Freund din L’essence du politique, politicul face trimitere la o lume
a esenţelor umane, a caracteristicilor fundamentale pe care omul, în calitate de fiinţă raţională
le posedă şi care îl individualizează în raport cu alte specii de animale.

George Burdeau observase încă înaintea lui J.Freund că politicul trimite la “…un anume
aranjament ordonat de date materiale ale unei colectivităţi şi de elemente spirituale care
constituie cultura acestui aranjament social”. În acest sens, politicul devine “expresia fiinţării în
grup”. (16)

O astfel de definire a politicului face trimitere implicită la existenţa unor norme, reguli de acţiune
şi de interacţiune în câmpul social. Preluând ideea politicului ca expresie a dimensiunii
organizate a societăţii, Ph.Braud defineşte politicul pe linia concepţiei weberiene din Le savant
et la politique (1959), drept un

“câmp social dominat de conflicte de interese reglate prin intermediul unei puteri, ea însăşi
instanţă care deţine monopolul coerciţiei legitime”. (17)

Intr-o astfel de definiţie, politicul integrează ansamblul de reglementări care asigură unitatea şi
perenitatea unui spaţiu social eterogen şi conflictual, după cum simplifică Jean Baudouin
problema de semantică a termenului de politică în formula sa de masculin pe care i-o dă în limba
franceză. (18)

Astfel definit politicul, în ce ar consta diferenţa sa faţă de politică?

Politica este o activitate socială prin excelenţă. Domeniul politicii se află la nivelul
interacţiunilor sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi, în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o
formă sau alta conflictele şi problemele sociale.

Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face compromisuri pentru
rezolvarea unor probleme sociale. Ea ne apare ca fiind locul de întâlnire al organizaţiilor şi
partidelor politice, al grupurilor de presiune şi al instituţiilor care îşi asumă reprezentarea
anumitor tipuri de interese. Politica se referă şi la procesul de luare a unei decizii cu consecinţe
sociale. Politica este locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică.

Dacă politicul face apel la esenţa umană, politica se referă la contingenţă, în sensul de activitate
legată de rezolvarea unor probleme sociale concrete, individuale sau de grup. In politică se
confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare, de gestionare, de distribuire
şi redistribuire de resurse sociale.

Pe linia lui G.Burdeau şi Ph.Braud, politica poate fi deci definită drept “scena pe care se
confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţie pentru cucerirea şi exercitarea puterii. (19)

Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şI clarificare a ariei semantice a
conceptului de politică. În Le savant et la politique (1959) politica este tratată drept:

“ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere, sau pentru a influenţa
repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe teritoriul aceluiaşi stat.”

Astfel definiţi termenii politica şi politicul, este greu de identificat un fenomen social care să nu
aibă, în anumite condiţii o dimensiune politică. Există, într-adevăr, fenomene care se definesc în
afara politicului şi a politicii. În evoluţia lor, însă, ele pot, în foarte multe cazuri, deveni politice
prin nevoia intervenţiei puterilor publice pentru respectarea legii, de exemplu.

Guvernarea ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este o acţiune politică prin
excelenţă. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur politice: alegerile sunt
legate de delegarea de putere în sisteme politice reprezentative, iar elaborarea de legi ţine de
instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii, pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe
sociale globale.

O astfel de situaţie ne sugerează că un fenomen nu este întotdeauna politic în sine, ci că el poate

deveni politic. Conflictul dintre angajaţi şi patroni, la nivelul sindicatelor este o problemă social-
economică ce nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică. Comportamentul de legitimă
apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu sunt probleme politice în sine. Ele devin politice,
însă, în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru rezolvarea conflictului, fie prin
intermediul unor judecători speciali care să opereze în Dreptul muncii, fie prin aparatele de
ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de pe teritoriul său.

In concluzie, sensul în care simţul comun operează cu termenul de politică are, de două
dimensiuni. Pentru unii, în sensul de activitate nobilă, politica este arta armonizării intereselor
sociale şi a pacificării socialului. Ea este o activitate ce permite unei societăţi divizate la nivelul
intereselor, să se armonizeze pentru atingerea unui scop superior, cum ar spune Aristotel.

In sensul cel mai vulgar al termenului, politica este o activitate a minciunii şi a compromisului
sistematic, în care eşti nevoit să abandonezi regulile morale obişnuite, pentru a te adapta la
morala compromisului, prin care sau, în interiorul căreia se rezolvă probleme de interese,
ambiţii, orgolii, etc.

La nivelul comunităţii ştiinţifice putem identifica, de asemenea, un sens restrâns şi un sens larg
în definirea politicii.

In sens restrâns, politica este un compartiment singular al societăţii, distinctă de alte activităţi
sociale, având scopuri şi reguli specifice.

In sens larg, politica este omniprezentă şi traversează dintr-o parte în alta societatea. In acest din
urmă sens, există păreri potrivit cărora totul este politic sau politizabil într-o formă sau alta:
alegerea unui şef de stat, educaţia copiilor, cântecele, etc.

3. Politics and policy

Literatura engleză de specialitate face distincţie între două realităţi organizatorice şi acţionale
distincte, denominate de termenii politics şi policy. Mai pragmatici decât francezii, anglo-saxonii
au reuşit să scape de “androginismul conceptual”, identificând prin policy acţiunea de guvernare
concretă şi rezultatele acţiunii de guvernare, la diferite sale nivele. Referindu-se la produse ale
activităţii de guvernare – programe, decizii, acţiuni de administrare, se poate vorbi despre
elaborarea de decizii la nivel intern – politica internă şi decizii care privesc relaţiile dintre două
sau mai multe state – politică externă.

Celălalt termen folosit pentru denominarea zonei politice – politics, se referă la ştiinţa politică
sau la activităţi generale de politică. Mult mai abstract decât primul, politics desemnează procese
legate de lupta pentru putere sau de cucerirea şi exercitarea puterii, în senul de “politica
României”, “politica regimurilor comuniste”, “politica Uniunii Europene”, “politica UNESCO”,
etc.

 
 

4. Concluzii finale: politicul, politica, ştiinţa politică

1. Politicul şi politica nu pot fi privite în mod separat

Distincţiile teoretice pe care le face literatura de specialitate ţin mai degrabă de lămurirea unor
termeni foarte des folosiţi în discursul ştiinţei politice, al sociologiei politice şi al filosofiei
politice. Plecând de la definiţiile pe care le-au primit prin diferiţi autori, observăm că politicul nu
poate fi absent atunci când se produce o anumită politică. Având o natură transcendentală,
politicul întemeiază activităţile de pe scena politică, competiţia pentru putere, compromisurile
pentru realizarea unui scop social, etc. Ca şi categorie referitoare la o realitate transcendentală,
politicul nu poate deci fi înţeles ca funcţionând în afara contingentului, reprezentat aici de
activităţi concrete de politică. Aşa cum precizau Debbasch şi Pontier, există, mai degrabă,
diferenţă de accent, decît opoziţie, în interpretarea termenului de politică şi a celui de politic.

2. Politica, statul şi puterea sunt domenii fundamentale ale ştiinţei politice

A. Politica şI statul. Unii ar putea defini domeniul politic prin apelul la stat. Politica devine astfel
o acţiune care caracterizează statul. Politica însă este departe de a se reduce la stat, reducţie
propusă la sfârşitul secolului trecut de Bigne de Villeneuve, care sugera pentru ştiinţa politică
termenul de “statologie”. Un astfel de punct de vedere este greu de acceptat, având în vedere
definiţiile pe care le-am dat politicii. Argumentul este simplu: statul nu este singura instituţie
care participă la gestionarea resurselor sociale. Grupurile de presiune informale sau formale,
partidele politice, etc. sunt tot atâţia factori care concură la jocul puterii pe scena politică.

B. Politica şi puterea. Machiaveli definea politica drept lupta pentru putere. Dar nu toate relaţiile
sociale sunt relaţii de putere. Dimensiunea cooperativă a relaţiilor umane scapă acestui mod de a
defini politica. Să acceptăm definiţia politicii drept “alocare autoritară de valori într-o societate
dată”?, (D.Easton), sau trebuie să acceptăm şI complementara acestei definiţii conflictuale,
potrivit căreia politica este şi o activitate semnificativă pentru asigurarea ordinii sociale? Din
această perspectivă, are dreptate J.Freund, atunci când propune o definiţie integratoare, de tip
conflict-cooperare a politicii:

“Politica este activitatea socială prin care securitatea exterioară şi armonia interioară a unei
unităţi politice determinate se asigură prin intermediul forţei, în general, fondată pe Drept,
garantându-se ordinea în cadrul luptelor care nasc diversitate şi divergenţa opiniilor şi
intereselor.” (cf. Debbasch şi Pontier, op.cit., p. 5)
O astfel de definiţie este convergentă cu modul în care se defineşte puterea politică, aşa cum vom
vedea la capitolul ce tratează dimensiunile şI formele puterii.