1. Comunicare, text, corectitudine lingvisticg ectitudine lingvistica 1. SITUATIA DE COMUNICARE a. Schema comunicarii COMUNICAREA este procesul de transmitere a unui ‘mesaj de lao sursa la un destinatar, utilizand un ansamblu de semne comune giun anumit canal. Schimbul de informatii se face conform schemei de mai jos, propusa de Roman Jakobson si care, avand avantajul generalizarii, poate fi aplicata oricdrei comunica: privite la nivel abstract. " cop \ EMITATOR A RECEPTOR CANAL —— f MESAJUL MESAJUL este o secventa lingvistica structurata in conformitate cu un anumit sistem de reguli. Mesajul poate fi un enunf sau 0 succesiune de enunturi. in procesul comunicarii, numéarul mesajelor ce se pot emite este nelimitat, existand o infinitate de posibilitati de combinare lingvistica. EMITATORUL EMITATORUL este persoana care vorbeste sau scrie, care transite, asadar, mesajul. Emifatorului i se mai spune si locutor in cazul comunicarii orale (denumirea pro- vine din limba latina de la verbul loquor, loqui, locutus sum, care inseamna @ vorbi) Emifatorul nu este totdeauna sursa unui enunt, pentru ca el poate fi pur si simplu un mediator, transmitand in forma directa sau indirect spusele altcuiva. In O "oap!e furtunoasa de lon Luca Caragiale, Zita il trimite pe Spiridon sa discute cu Ric Von turiano si apoi il interogheaz cu privire la felul in care a decurs.convorbireaZITA (repede): Ei! l-ai gasit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai spus? SPIRIDON: Da, cucoana. ZITA: Ce-a zis? SPIRIDON: «Mersi!» ZITA: Si tu ce i-ai spus? SPIRIDON: «Pentru putin.» ZITA: Nu i-ai spus cum fi-am zis eu? SPIRIDON: Ba da, |-am luat s&-i arat casa. ZITA: Nu mai trebuia sd-i arati nimic, c4-i scrisesem eu in bilet unde sa vie. SPIRIDON: Asa mi-a zis, s4-i ardt casa, ca sd mearga la sigur...” in prima replica, Spiridon este emitdtorul si sursa enunfului. ina doua Teplica, este emifator, dar nu este sursa, fapt indicat de ghilimelele care araté cd il citeaza pe Rica Venturiano. ina treia replica, personajul este emifator si sursa, dar intr-un mo- ment anterior, fiind vorba si in aceasta situatie de o citare, care este ins a lui insusi, in ultima replica, sursa este tot Ricd Venturiano, dar emitatorul, Spiridon, nu il ci- teaza, ci fi reproduce cuvintele in stil indirect. RECEPTORUL RECEPTORUL este persoana careia i se vorbeste sau i se scrie, primind, asadar, mesajul. Ise mai spune i destinatar. Se poate ca receptorul sa nu fie totdeauna destinatarul mesajului. in schita Bubico de Ion Luca Caragiale, doamna se adreseaza tovarasului ei de compartiment, spu- nand: Unde-i Bitbico?... Nu e Biibico! Receptorul este domnul din compartiment, dar destinatarul este catelul, cdruia i se adreseaza indirect, la persoana a III-a. Sunt si- tuatii in care destinatarul unui enunt nu se manifesta ca receptor. In Moara cu noroc de Ioan Slavici, in partea a V-a, Lica ii propune lui Ghité un targ, dar carciumarul nu reactioneaz4, naratorul spunand: Ghif@t privi lung la el, dar nu raspunse nimic. in cadrul unei conversafii, rolurile de emitator si de receptor se pot schimba, fie- care participant la discutie avand posibilitatea si devina alternativ emifator sau re- ceptor. in textul scris, aceste roluri sunt deja stabilite si exist’ elemente lingvistice prin care este semnalat rolul de emifator. in existenta cotidiana, se poate ca: «un singur emifator sa se adreseze unui singur receptor ~ cineva discuta cu un prieten; « un singur emitator sa se adreseze mai multor receptori — cineva tine un discurs in fata unui auditoriu; * mai multi emifatori sa se adreseze unui singur receptor — mai multe persoane striga la cineva aflat in pericol; + mai mulfi emifitori si se adreseze mai multor receptori - galeria care incura- jeaz& jucatorii la fotbal, la handbal ete.copuL CODUL este sistemul de semne folosit pentru a transmite o informatie. Chiar daca, cel mai adesea, pentru a se face ingelesi, oamenii folosesc limbajul, sunt numeroase situatiile in care comunica prin semne vizuale sau sonore, fara ine trebuinta cuvintele. Codul este: a. nonverbal, cand nu se utilizeaza cuvintele; acesta poate fi: « sonor: soneria telefonului, sirena salvarii, fluierul arbitrului etc.; e vizual: culorile semaforului, semnele de circulatie, gesturile etc.; b. verbal, cand se utilizeaz& cuvinte; acesta poate fi: e oral: cand se folosesc sunetele; « scris: cand se folosesc literele. Aceste tipuri de coduri se pot combina intre ele in comunicarea curenta. fn comunicarea oral, pot s apara elemente: « nonverbale: gesturi, pozitii ale corpului, fel de a se misca, de a se imbraca etc.; + paraverbale: timbrul, volumul, inflexiunile vocii, tonul, pauzele, ritmul vorbirii etc. Pentru a fi realizat comunicarea, emifatorul si receptorul trebuie sa aibé un cod comun, pe care sa-] inteleaga foarte bine. CANALUL CANALUL este mijlocul material prin care este transmis un mesaj. Acesta permite stabilirea si mentinerea contactului dintre emitator si receptor, putand sa fie aerul, telefonul, faxul, foaia de hartie, cartea etc. in cazul codului ver- bal, natura canalului determind chiar diferente de constructie a mesajului, pentru c& limba scris& se deosebeste de cea vorbit. CONTEXTUL COMUNICATIV CONTEXTUL comunicativ este ansamblul factorilor care determina semnificatia mesa~ jului dincolo de structura lingvistica a enunturilor. Aceasta are in vedere orice informatie cunoscuta atat de emitator, cat si de recep: tor si care contribuie la interpretarea de c&tre receptor a unui anumit enunt C4nd cineva se adreseaz& cuiva, oral sau in scris, procesul se numeste enunfare Acesta este un act individual si rezultatul lui este enunful, adica mesajul Sensul textului transmis este determinat de contextul comunicatiy in care se face enunfarea. Pentru o corect& interpretare a mesajului trebuie sa se aiba in v edere: + identitatea emit&torului, indicat’ de persoana |, singular sau plural + identitatea receptorului, indicata de persoana a II-a, singular sau plural, * momentul enunfirii; ¢ locul enunfarii; + intentia de comunicare a emifatorului (exista diferente de sens intre arm. tele enunturi: Asteaptd. Asteapt? Asteapta!)Pentru Roman Jakobson, contextul este un factor al comunicarii verbale Privitor, in linii mari, la realitatea la care se refer’ mesajul. b. Registrele stilistice In functie de statutul receptorului gi de contextul comunicativ, emitatorul alege un anumit nivel al limbajului. in limba romana, exist mai multe variante lingvistice. a. Limbajul standard (curent) reprezinta varianta literar a uzului general, folosit in conditii obisnuite si nemarcat de lexic specializat, regional, argotic. Are un voca- bular uzual si respect regulile gramaticale. Este folosit in comunicarea in care se pastreaza o distanta intre emitator si receptor. Apare atat in comunicarea orala, con- versatiile cotidiene, discutiile din clasa, de la serviciu, cat si in comunicarea scrisa, articolele din ziare si reviste, dezbaterile in mass-media. In varianta oral, se carac- terizeaza printr-o pronuntie ingrijita. in general, enunturile sunt scurte. b. Limbajul titerar este varianta limbii fixati prin norme academice si care este considerata, la un moment dat, varianta exprimarii corecte. c. Limbajul oficial (solemn, formal) este folosit in situatiile care marcheaza in mod special pozitiile sociale si/sau culturale. Se foloseste in scris, dar si in oral (discutiile diplomatice, examenele etc.). Vocabularul are termeni pretentiosi, cAutati, rari, pro- nunfia este foarte ingrijit’ (de exemplu, se aude / de la articolul hot&rat, ceea ce nu se intampla in limbajul curent, pentru ca functia lui a fost preluata de vocala u), se respecté cu strictefe regulile gramaticale, si enunturile sunt ample, cu numeroase subordonari. d. Limbajul colocvial (semiformal) este folosit cand cei care discut& sunt mai apro- Piati, dar exista intre ei o diferent. Se respect normele limbii literare, dar se admit in discutie si termenii mai putin pretentiosi. e. Limbajul familiar (informal) este folosit pentru a vorbi cu cei foarte apropiati. Apare mai ales in varianta orala, dar poate aparea si in scris, cand se urmareste un asemenea tip de expresivitate. Are in vocabular termeni familiari sau chiar argotici, pronuntia nu este foarte ingrijita, aparand cAderi de sunete (domme), alegerea unor cuvinte mai scurte (¢ in loc de este), trunchieri (bac, diriga), regulile gramaticale nu sunt respectate cu strictete, inregistrandu-se dezacorduri, constructii incorecte, si enunturile sunt construite mai mult pe coordonare, avand incarcatura afectiv’, spon- taneitate si expresivitate. £. Limbajul popular este limbajul rspandit pe intreg teritoriul tarii, cu un lexic in- teles de tofi vorbitorii, dar care nu este literar, cu anumite constructii gramaticale neadmise prin norme academice (de exemplu, dativul Pprepozitional da apa la cal) Este un limbaj care poate sa apara si in opere literare, pentru a crea impresia de veridicitate.Limbajul regional este limbajul folosit in anumite regiuni ale fArii. Este nereco- a in vorbire. Apare uneori in literatura pentru a caracteriza personajele. argotic apartine unor grupuri sociale restranse, care il utilizeaz4 cu i de a nu fi intelese. Este un limbaj secret, bazat, in general, pe metafora 5i care se schimba rapid. Este nerecomandat in vorbirea curenta, desi se constaté 0 ex- pansiune a acestuia, mai ales in publicistica ultimelor decenii. j. Jargonul este o modalitate de exprimare prin care o patura sociald vrea s4 se distinga, folosind cuvinte de origine strain4, uneori chiar deformate. A fost ironizat de Vasile Alecsandri, in secolul al XIX-lea, prin crearea personajului Coana Chirifa. ‘Ast&zi se constata aparitia unui jargon influentat de engleza. j. Limbajul speciatizat este cel in care apar termeni stiintifici sau tehnici. Se mai numeste i jargon de specialitate si se recomanda folosirea lui doar intre specialisti. k. Limbajul arhaic apare in operele literare pentru a sugera atmosfera de epoca gi se caracterizeazA prin existenta unor cuvinte, expresii, pronunfii, construcfii grama- ticale sau sensuri ale unor cuvinte iegite din uz. Se intalnesc rar in vorbirea curent4, cel mult in limbajul batranilor. h. in functie de situatia de comunicare, se va selecta unul dintre limbajele amintite. De exemplu, in timpul unei mese in familie sarea este ceruta simplu: Di-mi sarea! Enunful este scurt, foloseste imperativul si are un vocabular obisnuit. Daca masa este luat& cu persoane fata de care se pastreaza o distan{a, se foloseste limbajul cu- rent, in formule de tipul: Vrei st-mi dai sarea? Poti sit-mi dai sarea? Se poate observa trecerea de la un enunt imperativ la unul interogativ ca expresie a politetii. Apar si verbele a vrea si a putea cu rolul de exprimare a rugamintii. in situatia unei mese ofi- ciale, formula trebuie s& fie protocolara: Afi putea, vi rog frumos, si-mi dati solnita? Utilizarea conditionalului-optativ, la plural, ca si formula de politete vd rog frumos exprima un grad foarte inalt de respect. Selectia vocabularului este diferita, pentru c4 se inlocuieste cuvantul obisnuit sare cu solnija, mai putin utilizat. Este foarte important ca limbajele s4 nu se amestece, in afara situatiilor cand se urméresc efecte comice. c. Functiile comunicarii Orice mesaj are un anumit scop, incat fiecarui element al schemei de comunicare fi corespunde o functie a limbajului FUNCTIA REFERENTIALA sau denotativa priveste contextul comunicativ, reperele la care at&t emitatorul, c&t $i receptorul se raporteazé ca la un dat obiectiv, care nu necesita niciun fel de interpretare. Emifatorul comunica intr-o manierd obiectivd un fapt, un eveniment, descrie o si tuatie, oferind o informatie, fara valoare afectivaExemple la nivel textual: « procesul-verbal; » povestirea pura, rezumarea unei opere narative (literare sau nonliterare); + raportul de activitate; + textele juridice; « textele stiintifice; * evenimentele prezentate in presa fara comentarii; * programele unor reuniuni, ale unor activitati etc. Marci lingvistice specifice: * persoana a III-a; * turnuri impersonale. Functia emotiva sau expresiva este centrati pe emifatorul mesajului. Emitatorul isi dezvaluie sentimentele, judecitile, mesajul devenind subiectiv, capatand valoare afectiva. Exemple la nivel textual: « scrisorile; « jurnalele; * memoriile; « autobiografiile; « textele lirice; « comentariile literare, artistice; eseurile. Marci lingvistice specifice: * persoana I; interjectii; exclamatii; « adjective si adverbe care expri- ma judecati de valoare; « repetitii cu valoare de insisten{a. Functia conativa sau impresiva este centrata pe receplorul mesajului. Emitatorul foloseste aceasta functie cand exercita o presiune asupra receptorului pentru a-l de- termina sd actioneze, s4 se implice in comunicare. Exemple la nivel textual: + cuvantarile prin care se urmareste in- flacdrarea unei colectivitati sau a unei persoane; + textele publicitare; « discursurile politice; * predicile religioase; « pledoariile; ¢ textele didactice (manuale) * poezia militanta. Marci lingvistice specifice: © persoana a Il-a; » substantive sau pronume in ca- zul vocativ; * verbe la imperativ (sau la alte mo- duri cu valoare de imperativ); » enunturi interogative; * propozifii nominale care aten- toneaza.cia fatica sau de contact este centrat& pe canalul de comuniare, pe suportul Pa vizual al mesajului: voce, telefon, gest etc. or Sslytorul recurge la aceast’ funcfie pentru a se asigura c& se poate stabili comu- jcaren, cA aceasta nu este perturbata sau intrerupta, verificand receptarea corecta a nicarea, mesajului. Exemple la nivel textual: Marci lingvistice specifice: « convorbirile telefonice; « interjectii; : + dialogul din piesele de teatru; © constructii incidente; + punerea in pagina. « invocatii, interpelari; repetitii; « formule de politete. Funcfia metalingvistica este centrata pe codul utilizat pentru ca receptorul sa in- teleagd mesajul. _ — Locutorul urméareste infelegerea corectd a mesajului, definind termenii, dand ex- plicatii, comentand. Exemple la nivel textual: Marci lingvistice specifice: « definitiile; « defini! «analizele de text, comentariile de text; i + explicatiile stiintifice si tehnice; « povestirile didactice; teze, linii de pauza); « tehnicile didactice (planurile delectie, | — « semme lingvistice de echivalenta manualele profesorului etc.). | (in alfi termeni, altfel spus, adica etc.). Funcfia poetica este centrata pe mesaj, valorificandu-| formal si structural. Emifatorul aduce un sens suplimentar mesajului, fie pentru a-| infrumuseta in ca- drul literaturii, fie pentru a servi o alta functie a limbajului (de exemplu, o compa- ratie intr-un text stiintific serveste functia metalingvistica). Exemple la nivel textual: | Marci lingvistice specifice: ¢ textele literare (lirice, epice, ¢ figuri de stil; descriptive etc.) |e punctuatie, pauze * jocurile de copii; » reguli de versificatie ¢ textele publicitare; * sloganurile; « teatrul. Aceste sase functii ale limbajului coexista in actul comunicarii, neputand fi se Parate. fn structurarea unui text se poate constata ci unele functii devin dominante servind scopul mesajului, in timp ce rolul celorlalte scaded. Coerenta si coeziunea in exprimarea orala si scrisa Textul scris sau oral este alcituit din secvente unitare din punct de vedere se- mantic gi sintactic, fiind un intreg organizat. Structurarea textului este vizibila in co- erenta si coeziunea lui. COERENTA este reprezentata de trasaturile care asigura unitatea semantica a unor enunturi incat sd alcdtuiasca un tot ca semnificatie $i s4 devina text. Conditiile de coeren{a privesc: a. desemnarea aceleiagi realitati de cdtre enunfurile textului pentru a nu aparea contradictii intre informatiile prezentate; de exemplu, secventa Am vorbit cu Maria. Ea mi-a spus ce tema avem maine la romana este coerenta semantic numai daca Maria si ea sunt aceeagi persoana; b. aparitia unui supliment de semnificafie la nivelul intregului text, pentru cA sensul global pe care il are textul nu este o sumé a semnificatiilor enunturilor din care este alcituit; de exemplu, un text poate fi rezumat, schimbandu-se frazele din care este alc&tuit si pastrand sensul acestuia in ansamblu. COEZIUNEA priveste ansamblul de trasaturi care asigura unitatea sintactica a textului, marcnd legatura dintre unitatile lingvistice care sunt enunturile. Mijloacele de realizare a coeziunii sunt: 1. procedee: a. repetitia integrala sau partiala a elementelor lexicale; de exemplu, substantivul carte trebuie sa aiba obligatoriu acelasi sens in propozitii diferite ale aceluiasi text: Am citit 0 carte. Cartea era interesanta. b. paralelismul, inteles ca repetare a unor structuri sintactice, completate cu ele- mente lexicale noi; de exemplu, in fraza Dan i-a spus Anei cit e frumoasd si ea i-a méarturisit ci il iubeste, ultimele doua propozitii repeta structura primelor doua folosind alte cuvinte; c. sinonimele, cuvinte cu acelasi sens folosite pentru a repeta intr-o forma diferita un continut identic; de exemplu, Mi-am cumpdtrat un apartament mare. Noua lo- cuinta este confortabila. d. parafraza, care consta in formulari mai ample pentru un continut denumit de un cuvant; de exemplu, enuntul Eva un bun vorbitor poate fi parafrazat print-un comentariu mai dezvoltat, Era o persoand care vorbea mult, cu usurinfii si sesizand nuanjele cuvintelor; e. elipsa, care consta in omiterea unor elemente din mesaj; de exemplu, in enuntul Azi am pictat este omis complementul un tablou; f. topica reprezint& asezarea componenielor unei propozitii sau fraze unele in raport cu altele; desi in limba romana nu este fix, topica este folosité pentru diferentierea subiectului de numele predicativ si la recunoasterea apozitiei. 2. instrumente: a. conectori gramaticali, care fac legatura intre unitatile sintactice; de exemplu, conjunctii, locutiuni conjunctionale, pronume si adjective pronominale relative sau nehotarate etc._ utilizarea substitutelor pentru termeni existenti anterior in text (pronume, nu- merale, adverbe, verbe); de exemplu, Elevii au plecat in excursie. Aceasta li s-a t frumoasii; Mihai si Andrei au mers la olimpiada. Améndoi s-au calificat in faza urmatoare; Am fost la Predeal. Acolo era zitpadit; lon invata, dar 0 face cu plitcere. c.unitatea sistemului timpurilor verbale; de exemplu, in fraza Cand Andrei a ajuns casi, fratele lui isi fdcuse temele, relatiile temporare sunt stabilite de alegerea timpurilor. 2, TEXTUL a. Textul si contextul TEXTUL este o secventa de enunturi coerente din punct de vedere sintactic si semantic, fiind produse de emitator cu intentia de a comunica. Termenul text vine din latina, de la textum, care inseamné la figurat intocmire si concret fesiturii, cuverturd, sugerand chiar prin origine ideea de coerenta, de con- struire logicd a unui mesaj. Sensul unui cuvant poate varia in functie de secventa lingvistica in care apare. Chiar intelesul unui text poate fi determinat de situatia de comunicare in care este produs. CONTEXTUL este imbinarea de cuvinte, enuntul, textul sau situatia de comunicare in care apare un cuvant sau un text. Contextul poate fi, asadar: « lingvistic, in cazul in care este vorba de 0 imbinare de cuvinte, de un enunt sau de un text; « situational, in cazul in care este vorba de o situatie de comunicare. intr-un context lingvistic, enuntul Ce destept esti! poate avea pentru adjectiv ur- matoarele sinonime: inteligent, istet. intr-un context situational in care elevul ascultat la lectie nu stie nimic, enuntul Ce destept esti!, spus de un coleg, are pentru adjectiv sinonimele: prost, nétéflet, nating, neghiob, nerod, netot, prostanac, tont, gagduti, eC. b. Textul oral si textul scris Textul poate fi: * oral, cand pentru a-] transmite se foloseste vocea; * Seris, cand pentru a-| transmite se foloseste scrierea pe un anumit sup In textul oral, se comunica prin sunete (vocale, consoane, sem combina si formeaza cuvintele ce intra in alcatuirea enur oral, emitatorul si receptorul sunt prezenti simultan in momentu Sajului, chiar daca nu stau totdeauna fata in fata, fiind uneori la d comunicarii prin radio, prin televiziune, prin telefon et ilor. IntrComunicarea orala este spontana, expresiva gi are aspecte gramaticale specifice (de exemplu: formele de viitor, pronumele demonstrative etc.). Mijloacele de expre- sie folosite sunt mixte: verbale, dar si nonverbale (gestica, mimica etc.) sau paraver- bale (intonatie, ton etc.). Textul scris este receptat ulterior producerii lui, comunicarea de acest fel avand doua etape distincte: scrierea gi lectura. Spre deosebite de textul oral, textul scris este mai elaborat, pentru ca asupra lui se poate reveni. Limba utilizaté respecta cu strictete regulile gramaticale, ortografice si de punctuatie. Mesajul scris poate fi pri- vat (scrisori, bilete, telegrame etc.) sau public (articole de ziar, texte literare etc.). c. Textul literar si textul nonliterar in raport cu realitatea, textul poate fi: nonliterar; « literar. Textele nonliterare se raporteaza la anumite aspecte din realitate, fiind instructiuni de folosire a unor aparate, afise, adeverinte, legi, articole de ziare, reclame etc. In- formatiile transmise au un caracter obiectiv si nu urmaresc s{ emotioneze receptorul. Unele texte nonliterare, cum sunt cele publicitare, urmaresc sa influenteze recep- torul, dar se raporteaza tot la un produs real. Exista texte nonliterare ce sunt forma- lizate, pentru ca cererea, scrisoarea, procesul-verbal, adeverinta etc. au anumite formule in structurarea lor. Textele literare sunt fictiuni, chiar daca pleaca de la realitate, pe care o reflecté mai mult sau mai putin. intr-o asemenea lucrare se emit, de fapt, ipoteze despre realitate. Caracterul imaginar nu poate fi stabilit decat prin raportare la situatia de comunicare in care se plaseaza. Aceasta inseamna ca scrierea de fictiune poate fi literara sau non- literara. Totdeauna insa opera literara este fictiune, imaginatie. Pentru ca un text sa fie considerat literar, trebuie: « s& transmita o impresie individuala, subiectiva asupra realitatii; s& produca idei general umane; * si emotioneze receptorul; « sa aiba o constructie specifica Numai daca are toate caracteristicile de mai sus, textul este literar. Apres dupa aceste criterii, scrieri ce in mod obisnuit nu sunt considerate literare jurnale, reportaje etc.) pot fi integrate literaturii, constituind aga-zise specii de ¢