V.

ÎNCEPUTURILE CONSTRUCŢIEI EUROPENE

V.1.Planul Marshall şi O.E.C.E

Relaţiile dintre S.U.A. şi U.R.S.S. se înăspresc tot mai mult pe parcursul anului 1947.
„Războiul Rece” se organizează după principiul definit de Raymond Aron război improbabil,
pace imposibilă.
Războiul civil din Grecia, presiunile guvernului sovietic asupra Turciei pentru o bază în
Dardanele şi pentru obţinerea de teritorii la frontiera caucaziană obligă Marea Britanie la o luare
de poziţie. Cum aceasta nu se găsea în situaţia de a se opune expansiunii sovietice în Balcani şi
în Turcia, a reuşit să convingă S.U.A. să adopte o atitudine faţă de situaţia creată. Preşedintele
Truman considera că democraţiile occidentale după conflictul îndelungat cu Hitler, Mussolini şi
Japonia nu mai trebuie să cedeze în faţa unei noi ameninţări. Adâncirea divergenţelor cu fostul
„aliat” din răsăritul Europei cerea plasarea S.U.A. „în faţa lumii libere”. Britanicii convinşii şi ei
că europenii nu sunt în măsură să se opună sovieticilor îl încurajează pe preşedintele Truman în
adoptarea unei poziţii. La 12 martie 1947 Truman se adresa Congresului S.U.A. Solicitând
alocarea sumei de 400 de milioane dolari pentru Grecia şi Turcia a spus : Consider că politica
Statelor Unite trebuie să fie aceea de a susţine popoarele libere când rezistă în faţa unor
minorităţi înarmate şi unor presiuni externe care încearcă să le supună. Discursul a fost
perceput ca o mare cotitură în politica americană. New York Times scria că Doctrina Truman nu
era mai puţin importantă decât Doctrina Monroe din 1821, când Statele Unite închiseseră porţile
continentului american. Prin Doctrina Truman, Statele Unite avansau pentru prima dată în
istoria lor în afara frontierelor lor. Decizia de a asista Grecia şi Turcia a fost rezultatul unei
analize profunde întreprinse de guvernul american. Se adăuga convingerea că distrugerile
războiului, colapsul economiei, şomajul şi sărăcia vor oferi comunismului şi Uniunii Sovietice
ocazia de a submina şi cuceri societăţile europene.
În acelaşi an 1947 revista Foreign Affairs publica un articol sub pseudonimul X, intitulat
Containment. Autorul, G. Kennan fusese diplomat la Moscova. Bun cunoscător al limbii ruse,
apreciind corect obiectivele imperialismului sovietic concluziona că „elementul principal al
întregii politici americane trebuie să fie o îndiguire pe termen lung, răbdătoare dar fermă şi
urmărind cu atenţie tendinţele expansioniste ale Rusiei, în vederea punerii în opoziţie faţă de ru şi
a unei contraforţe inalterabile în orice punct în care îşi vor arăta semnele voinţei de a încălca
interesele unei lumi paşnice”. Kennan era convins că tradiţionalul sentiment de nesiguranţă al
ruşilor şi logica puterii sovietice vor determina U.R.S.S să-şi urmeze politica de expansiune. El
mai considera că S.U.A. ar trebui să stabilească relaţii speciale cu Marea Britanie şi Canada, să-
şi orienteze o bună parte a politicii externe spre Pacific. Întrevedea în viitor un raport
triunghiular între blocul puterilor anglo-saxone, al democraţiilor continentale şi acela al statelor
„socialiste”. Devenit responsabil în Departamentul de Stat a susţinut că cel mai bun mod de a
„limita” Uniunea Sovietică era acela de a întări unitatea economică şi politică a statelor
occidentale de pe continentul european.
Aceste consideraţii, lansarea Doctrinei Truman au fost completate de ceea ce în
istoriografia ultimilor şaizeci de ani este cunoscut sub numele de Planul Marshall. La 5 iunie
1947, generalul Marshall care dirija diplomaţia americană, pronunţa un discurs la Harvard,
arătându-se îngrijorat de situaţia economică europeană. Războiul a lăsat în urma sa atâtea
ruine încât nevoile Europei sunt acum mai mari decât capacitatea sa de a plăti. Este necesar să
luăm în considerare un ajutor suplimentar, cu riscul expunerii la o dislocare economică, socială
şi politică…”. S.U.A puneau, totuşi, o condiţie pentru această ofertă : statele Europei urmau să
participe la o instituţie însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului şi cu elaborarea unui
program de reconstrucţie europeană. Nu ar fi nici corect, nici util ca guvernul S.U.A. să
procedeze la stabilirea unilaterală a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei
europene. Aceasta este treaba europenilor.
În reuniunile pregătitoare generalul Marshall a susţinut că ar trebui invitaţi şi sovieticii să
participe pentru a nu fi acuzaţi de împărţirea Europei. Se spera ca ei să nu accepte pentru că urma
să li se ceară să prezinte toate informaţiile asupra situaţiei lor economice şi financiare. Acest
lucru s-a şi realizat. Stalin refuza participarea la Planul Marshall ceea ce a fost o grav ă eroare
diplomatică. Refuzul lui avea la bază teama de a nu vedea S.U.A. lărgindu-şi sfera economică şi
politică în Europa. A existat, totuşi, din partea Uniunii Sovietice acceptarea de a negocia. La
invitaţia guvernului francez şi britanic reprezentantul Uniunii Sovietice, Molotov s-a întâlnit cu
Bidault şi Bevin la Paris între 27 iunie şi 2 iulie. După eşecul acestei întâlniri se desfăşoară, tot în
capitala Franţei, Conferinţa de Cooperare Economică Europeană, între 27 iunie – 2 iulie. 16
state au acceptat oferta S.U.A. Raportul celor Şaisprezece semnat la 22 septembrie evalua totalul
necesarului pe care S.U.A trebuia să-l ia în calcul la 22 miliarde de dolari pentru ani 1948 –
1951. Preşedintele american Truman va întâmpina unele dificultăţi pentru a-şi apropia
majoritatea opiniei americane la un program de ajutorare care reprezenta 15% din buget şi3% din
venitul naţional.
Planul Marshall a stârnit reacţii diverse. Au fost voci care acuzau S.U.A. de urmărirea
intereselor proprii în Europa. De exemplu, în Marea Britanie unde antiamericanismul era prezent
în aceşti ani se făceau aprecieri de genul că: ”aproape fiecare zi aducea Marii Britanii o nou ă
dovadă a slăbiciunii sale şi a dependenţei sale de S.U.A. Este o pilulă amară pentru o ţară
obişnuită să aibă controlul deplin al destinului său naţional”. Primirea generală a ajutorului
Marshall a fost totuşi, foarte pozitivă, entuziastă în multe state participante.
Planul Marshall aducea celor 16 state care l-au acceptat aproape 13 miliarde dolari
repartizaţi pe principiul priorităţii şi în număr descrescător între Regatul Unit, Franţa, Germania
de Vest şi Italia. În fapt, ajutorul S.U.A. nu era acordat fiecărui stat în mod bilateral. Între
condiţiile puse de Washington în afară de reducerea barierelor vamale, se solicita elaborarea unui
plan comun de redresare şi înfiinţarea unor instituţii economice care să repartizeze şi să
gestioneze ajutoarele.
Ca urmare a impulsului dat prin Planul Marshall, la 16 aprilie 1948 este semnată
convenţia prin care lua naştere Organizaţia Europeană de Cooperare Economică. Şaisprezece
state deveneau părţi ale convenţiei : Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia. Celor
şaisprezece li s-a alăturat în anul următor cei trei comandanţi şefi ai zonelor occidentale de
ocupaţie ale Germaniei.
O.E.C.E a jucat un rol important în : a) repartiţia ajutorului american de aproximativ de
13 miliarde de dolari, o parte sub formă de materiale sau produse şi 15% împrumuturi conform
cu cerinţele ţărilor semnatare ; b)dezvoltarea schimburilor comerciale prin limitarea
contingetărilor şi amenajarea mijloacelor şi modalităţilor de plată.
Întrucât la sfârşitul războiului monedele europene nu erau convertibile între ele, pentru a
face faţă cerinţelor s-au semnat, în octombrie 1948 şi septembrie 1949 acorduri de plăţi şi
compensări. În 1950 prin Acordul din 16 septembrie 1950 a luat fiinţă Uniunea Europeană a
Plăţilor. A fost adoptat un sistem girat de Banca pentru Reglementări Internaţionale.
O.E.C.E a desfăşurat activitatea în diverse domenii : utilizarea şi mobilizarea forţei de
muncă, difuzarea procedeelor tehnice, formarea profesională, dezvoltarea regiunilor prin Agenţia
Europeană de Productivitate (1953), aprovizionarea cu energie prin Comitetul Energiei (fondat
în 1956). O.E.C.E. şi-a propus realizarea unificării europene. Ţările s-au angajat, în 1948 să
elaboreze un program anual comun 1948-1949 şi apoi un program pe patru ani, 1949-1953. Dar
Europa Occidentală nu era încă pregătită pentru înfăptuirea uniunii economice. Opoziţiile
naţionale erau puternice.
În decembrie 1960, printr-o nouă convenţie, lua naştere Organizaţia de Cooperare şi
Dezvoltare Economică intrată în vigoare în septembrie 1961. Împreună cu cele 18 state din
O.E.C.E se angajau pe acelaşi făgaş S.U.A., Canada, Japonia (aprilie 1964), Finlanda (ianuarie
1969), Australia (iunie 1971), Noua Zeelandă (mai 1973). Statele semnatare se puneau de acord
pentru a înfăptui „expansiunea, considerată posibilă, a economiei şi slujbelor şi progresul
nivelului de viaţă în ţările membre, pentru a contribui la dezvoltarea comerţului mondial pe o
bază nediscriminatorie şi multilaterală”.