Conţinut

1. Aspecte generale privind controlul de constituţionalitate

Unele din garanţiile cele mai importante ale supremaţiei constituţiei este controlul
constituţionalităţii legilor.
Controlul constituţionalităţii este o activitate sistematică de verificare a conformităţii legilor cu
constituţia. El presupune existenţa unor organe competente, o anumită procedură şi posibilitatea
adoptării unor măsuri pentru restabilirea constituţionalităţii.
Controlul constituţionalităţii are în vedere în principiu numai legile, ca acte juridice ale
parlamentului. Totuşi, în această categorie sunt incluse şi actele normative cu forţă apropiată sau egală
cu cea a legii. Acestea nu sunt emise de parlament, ci de alte autorităţi, dar în anumite condiţii sunt tot
atât de importante ca şi legile. Astfel, în diferite sisteme constituţionale, decretele cu caracter
normativ, precum şi ordonanţele emise de guvern sunt supuse controlului.
În cazul actelor normative ale organelor administrative de stat, controlul nu are loc din
perspectiva unor aspecte creatoare de drept, pentru că ele se adoptă în vederea executării legii.
Procedura elaborării lor presupune controlul legalităţii şi, implicit, al constituţionalităţii, ceea ce poate
duce la anularea lor, în cazul unei neconcordanţe.
Organele judecătoreşti aplică legea soluţionând probleme concrete; ele nu adoptă norme, dar
deciziile lor pot fi supuse controlului de constituţionalitate de instanţele superioare. În unele ţări,
instanţele au posibilitatea să recurgă la excepţia de neconstituţionalitate, cum ar fi cazul României.
Acolo unde există un organ special pentru controlul constituţionalităţii legilor, acesta are şi alte
atribuţii, de obicei de natură politică, cum ar fi de pildă validarea alegerii preşedintelui ţării,
verificarea constituţionalităţii partidelor politice etc. Uneori aceste atribuţii le înfăptuiesc chiar
instanţele judecătoreşti superioare aflate în vârful ierarhiei jurisdicţionale (exemplu, SUA).
Apariţia unor instituţii speciale de control al constituţionalităţii sau a unor componente speciale
ale instanţelor a născut şi naşte în continuare suspiciuni în legătură cu respectarea principiului
separaţiei puterilor în stat, precum şi în legătură cu rolul fiecăreia dintre ele. Astfel a apărut, printre
altele, şi ideea pericolului guvernării judecătorilor.
Organele şi subiectele care contribuie la efectuarea controlului constituţionalităţii se înscriu în
mecanismul care realizează în fapt separaţia şi echilibrul puterilor.
2. Formele de control al constituţionalităţii legilor
1. În funcţie de organul competent, putem distinge control politic, jurisdicţional şi politico
jurisdicţional.
a) Controlul exercitat de o autoritate politică
Acest tip de control este frecvent menţionat în literatura de specialitate, deşi aparţine trecutului.
Experienţa socială a dat naştere la o formă de control al constituţionalităţii efectuat de o parte
componentă a parlamentului, respectiv de Camera Superioară sau, cu alte cuvinte, de Senat. Este un
control anterior promulgării legilor. Astfel, Constituţia din 1799 din Franţa a prevăzut că „Senatul
Conservator” avea dreptul să intervină dacă considera că actele adoptate de „Corpul Legislativ” erau
neconstituţionale, înainte de a fi promulgate de primul consul. „Senatul Conservator” putea să anuleze
actele neconstituţionale. Cea mai mare parte a membrilor acestei autorităţi politice erau numiţi pe
viaţă de către primul consul. „Senatul Conservator”, înfiinţat de împăratul Napoleon al III-lea în anul
1852, a avut acelaşi rol.
În România interbelică, pe lângă controlul exercitat de puterea judecătorească, a fost organizat şi un
control preventiv exercitat de Consiliul Legislativ, înfiinţat în baza art. 76 din Constituţia din 23 martie
1923. Deşi textele constituţionale nu prevedeau explicit dreptul Consiliului Legislativ de a verifica
conformitatea cu prevederile Constituţiei a proiectelor de legi, s-a considerat că acest drept era acordat
implicit. De aceea, Legea din 1925 prin care se organiza Consiliul Legislativ a prevăzut expre printre
atribuţiile sale şi verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi.
Practic, prin legea adoptată în anul 1925 în dezvoltarea art. 76 din Constituţie, se instaurau două
modalităţi de control distincte: unul prealabil, prin verificarea proiectelor de legi, şi cel de-al doilea, un
control ulterior, prin verificarea legilor în vigoare. în realitate, atât unul, cât şi celălalt nu constituiau
decât acte pregătitoare în vederea exercitării controlului constituţionalităţii legilor, care se efectua de
adunările legiuitoare. Astfel, Consiliul Legislativ nu emitea decât un aviz consultativ, care nu avea
efecte juridice, adunările legiuitoare putând hotărî chiar împotriva acestui aviz. De asemenea, în ceea ce
priveşte legile în vigoare, Consiliul Legislativ nu făcea decât propuneri, hotărârea aparţinând exclusiv
adunărilor legiuitoare.
Întrerupt prin Constituţia din 1938, controlul constituţionalităţii legilor capătă o nouă reglementare
în Constituţia din 21 august 1965, prin art. 43 pct. 13 şi art. 53. în baza acestor dispoziţii, controlul era
exercitat numai de Marea Adunare Naţională, care alegea, pentru pregătirea lucrărilor sale privind
controlul de constituţionalitate, o comisie permanentă, specializată – comisia constituţională – formată
din 31 de membri, dintre care numai 10 erau specialişti, iar ceilalţi deputaţi.
Controlul instituit prin Constituţia din 1965 se exercita în două modalităţi distincte:
a) controlul propriu-zis al constituţionalităţii legilor, control ulterior şi sancţionator, întrucât
intervenea după adoptarea şi intrarea în vigoare a legilor;
b) controlul constituţionalităţii proiectelor de legi, control prealabil şi preventiv.
Comisia constituţională sesiza Marea Adunare Naţională din oficiu sau era ea însăşi era sesizată de
următoarele organe: Consiliul de Stat, Consiliul de Miniştri, Tribunalul Suprem, Procurorul general şi
Biroul MAN.
Această formă de control al constituţionalităţii legilor în sistemul socialist, în care exerciţiul puterii
era concentrat într-un organ suprem şi unic care, în acelaşi timp, legifera şi controla sub toate formele
aplicarea legilor, se transforma într-un veritabil autocontrol, lipsit, se înţelege, de orice eficienţă.
În România, Constituţiile din perioada regimului comunist au creat doar o aparenţă în ceea ce
priveşte controlul constituţionalităţii legilor. Astfel, potrivit Constituţiei din 1965, acesta era exercitat de
către puterea legiuitoare.
b) Controlul exercitat de autorităţi jurisdicţionale
Controlul judecătoresc poate fi de două feluri: difuz sau centralizat.
Controlul judecătoresc difuz poate fi exercitat de toate instanţele indiferent de gradul lor,
controlul judecătoresc centralizat se realizează de o instanţă situată în vârful piramidei sistemului
jurisdicţional.
Controlul judecătoresc difuz permite instanţelor de drept comun (sau ordinare) să se pronunţe
asupra conformităţii legilor cu constituţia. Este în general un control posterior intrării în vigoare a
legii şi se efectuează cu ocazia soluţionării unui litigiu, instanţele fiind chemate să se pronunţe asupra
tuturor aspectelor lui, civile, penale, constituţionale. Efectele juridice ale deciziei instanţei se referă
numai la părţile în cauză şi nu anulează legea, dar nu se mai ia în consideraţie norma declarată
neconstituţională în procesul respectiv.
Controlul jurisdicţional centralizat este înfăptuit de o instanţă judecătorească supremă. Instanţa
superioară se află în vârful piramidei puterii judecătoreşti, ea cooperează cu instanţele inferioare în
faţa cărora se introduc excepţiile de neconstituţionalitate, dar acestea din urmă nu au dreptul să se
pronunţe.
În România, instanţele de drept comun au controlat constituţionalitatea legilor din 1912 până în
1923. „În întreaga această perioadă, instanţele judecătoreşti de drept comun – arăta prof. T. Drăganu –şi-
au recunoscut această competenţă în absenţa unui text constituţional sau a unei legi care să le
autorizeze să procedeze astfel”41 .
Astfel, un moment deosebit de important, din punct de vedere istoric, în instituirea controlului de
constituţionalitate judecătoresc românesc, l-a reprezentat anul 1912, când luându-se exemplul sistemului
instaurat în SUA încă din anul 1803, Curtea de Casaţie, prin Decizia
nr. 261, a declarat neconstituţională Legea din 18 decembrie 1911, consacrând astfel dreptul instanţelor
judecătoreşti de la acea vreme din România, de a verifica constituţionalitatea legilor 42. Decizia Curţii de
Casaţie a reprezentat o adevărată pledoarie pentru dreptul puterii judecătoreşti de a exercita controlul
constituţionalităţii legilor, iar evoluţia ulterioară a jurisprudenţei în materie de constituţionalitate nu a
făcut decât să întărească precedentul creat în 1912.
Controlul jurisdicţional centralizat este înfăptuit de o instanţă judecătorească supremă. Instanţa
superioară se află în vârful piramidei puterii judecătoreşti, ea cooperează cu instanţele inferioare în faţa
cărora se introduc excepţiile de neconstituţionalitate, dar acestea din urmă nu au dreptul să se pronunţe.
Din punct de vedere istoric, în România, creat pe cale jurisprudenţială, constituţionalităţii legilor a
fost expres consacrat, drept un control judecătoresc centralizat, de-abia prin Constituţia din 1923, care în
art. 103 alin. (1) prevedea: „numai Curtea de Casaţie, în Secţiunile Unite, are dreptul de a judeca
neconstituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiunii.
Judecata asupra neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte la cazul judecat.” Art. 103 alin. 1 din
Constituția din 1923 a fost preluat în art. 75 din Constituția din 1938, care prevedea că „judecata asupra
neconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. Astfel, cele două Constituţii, mai
sus mențuionate, au consacrat un control de constituţionalitate concentrat exercitat de instanţa supremă.
c) Controlul exercitat de o autoritate politico-jurisdicţională
Acesta este un control constituţional concentrat43. Natura organului care controlează
constituţionalitatea este determinată de modul în care este constituit, de calitatea membrilor săi, de
atribuţiile pe cale le are şi de procedura prin care şi le exercită. El poartă denumirea de Curte
Constituţională, Tribunal Constituţional, Consiliu Constituţional etc. Aceste organe pot fi considerate
organe independente, ele nu fac parte din sistemul ierarhiei jurisdicţionale.
Membrii acestora sunt numiţi de organe politice, de exemplu de cele două camere ale
parlamentului sau de preşedintele ţării; în unele state, curţile sunt constituite din jurişti de profesie, iar
în altele sunt formate din oameni politici şi jurişti.
Curţile constituţionale au, pe lângă competenţa de a controla constituţionalitatea legilor, şi alte
atribuţii, cum ar fi validarea alegerii preşedintelui, constatarea condiţiilor legale pentru desfăşurarea
referendumului, a iniţiativelor legislative populare etc. Uneori, în unele ţări, asemenea, atribuţii au
chiar tribunalele sau curţile supreme de justiţie (exemplu, SUA).
41 T.Drăganu, op. cit., vol. I, p. 301.
42 Prin decizia menţionată, pronunţată cu prilejul judecării unei acţiuni a Societăţii de Tramvaie din Bucureşti, intentată
împotriva Ministerului de Interne şi Primăriei Capitalei, Tribunalul Ilfov, Secţia a II-a, ca instanţă de fond, a declarat că toate
instanţele judecătoreşti au dreptul şi datoria să verifice conformitatea cu prevederile constituţionale a oricărei legi ori de câte ori
cu prilejul judecării unui proces se invocă neconstituţionalitatea ei şi, dacă socoteşte legea neconstituţională, să o înlăture. În
motivarea hotărârii, tribunalul a folosit următoarele argumente: a) principiul separaţiei puterilor impune ca puterile să se
controleze şi cenzureze reciproc; b) puterea judecătorească, fiind chemată să aplice legile, este obligată să judece şi să aplice
deopotrivă şi legile constituţionale, care, de asemenea, sunt legi.
În caz de contradicţie între legile ordinare şi cele constituţionale, puterea judecătorească este îndreptăţită să declare care dintre
aceste legi trebuie aplicată; c) nu există niciun text care să îi oprească pe judecători în a examina constituţionalitatea legilor; d)
în conformitate cu art. 77 din Legea organizării judecătoreşti, judecătorul este obligat, înainte de a intra în funcţiune, să presteze
jurământul că va respecta Constituţia şi legile ţării, ceea ce evidenţiază că legiuitorul ordinar a recunoscut în mod formal puterii
judecătoreşti plenitudinea atribuţiilor de a aplica Constituţia, cât şi legile ordinare şi de a decide în caz de contrarietate între ele.
Pe baza acestor considerente, Tribunalul Ilfov a hotărât că tribunalele au competenţa de a se pronunţa asupra chestiunii de
neconstituţionalitate a legilor şi în speţă a declarat neconstituţională Legea din 18 decembrie 1911. Curtea de Casaţie, care a
judecat recursul împotriva hotărârii Tribunalului Ilfov, a respins recursul Ministerului de Interne, hotărând că tribunalele şi
curţile au dreptul de a verifica constituţionalitatea legilor.
43Controlul concentrat, indiferent de natura organului care exercită controlul de constituţionalitate, acesta are
monopolul . Este sistemul consacrat de Constituţia Austriei din 1920, modificată în 1929, fondată pe proiectul lui Hans
Kelsen. Acesta a fost denumit modelul european şi s-a extins şi el în mai multe ţări. În România, Revoluţia din decembrie
1989 a marcat trecerea la un regim politic democratic.
Adunarea Constituantă – care a ales o Comisie de redactare a proiectului Constituţiei României, formată
din deputaţi şi senatori, precum şi din specialişti în domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe
socio-umane – a adoptat, în şedinţa din 21 noiembrie 1991, noua Constituţie a României, textul acesteia
fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
Potrivit art.149 din Constituţia din 1991, aceasta a intrat în vigoare în urma aprobării sale prin
referendumul naţional din 8 decembrie 1991, această zi fiind declarată și „Ziua Constituției României.”
Art.152 din Constituţie prevedea că, „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a
Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională”. Astfel, în cursul lunii iunie 1992, judecătorii primei
Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru perioade de 3, 6 şi, respectiv, 9 ani, Preşedintele României,
Camera Deputaţilor şi Senatul desemnând câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade.
Această modalitate de numire permite înnoirea Curţii Constituţionale din 3 în 3 ani, ceea ce contribuie la
asigurarea independenţei judecătorilor faţă de autorităţile publice care i-au numit.
În anul 2003, urmare a revizuirii Legii fundamentale, art.142 alin.(1) a consacrat rolul Curţii
Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei.
2. În funcţie de momentul în care se efectuează controlul constituţionalităţii, putem distinge un
control prealabil şi un control posterior promulgării legilor. Controlul poate să fie numai prealabil,
numai posterior, sau în alte sisteme constituţionale se pot practica ambele forme de control (de
exemplu, în România).
a) Controlul prealabil sau anterior promulgării are loc în momentul în care legea a fost votată
de parlament, dar înainte de a fi promulgată de şeful statului (preşedinte sau monarh).
Procedeul prin care se reclamă neconstituţionalitatea legilor, în această situaţie, se numeşte
obiecţie de neconstituţionalitate. Subiectele care au iniţiativa de a face obiecţia de
neconstituţionalitate sunt precis determinate de legea fiecărei ţări. De obicei, sunt autorităţi publice,
persoane învestite cu funcţii importante în parlament, sau un număr de deputaţi sau senatori (de
exemplu preşedintele republicii, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului sau un
număr stabilit de lege de deputaţi, senatori sau grupuri parlamentare etc.). În general, accesul
cetăţenilor la această formă de control nu este permis.
În cele mai multe situaţii, controlul se face de către autorităţi special constituite şi are ca efect fie
faptul că legea nu se mai aplică (de exemplu, Franţa sau România) 44, fie prin faptul că legea se
rediscută de către Parlament.
b) Controlul posterior intervine în momentul în care legea a fost deja promulgată, deci după ce a
intrat în vigoare.
Procedeul prin care se reclamă neconstituţionalitatea legii se numeşte excepţie de
neconstituţionalitate şi se ridică de obicei în faţa instanţei care judecă cauza respectivă.
Efectele asupra legii diferă în funcţie de sistemul constituţional şi de felul în care este organizat
controlul într-o ţară. Dacă acţiunea este soluţionată de o instanţă ordinară, în contextul unui control
constituţional difuz, ea are efecte numai asupra părţilor în cauză, în sensul că legea nu se mai aplică în
speţa respectivă. Dacă acţiunea intră în competenţa unei instanţe supreme sau a unei curţi speciale,
legea nu se mai aplică pentru viitor. În condiţiile expres prevăzute de lege, fie că parlamentul ia notă
de deciziile autorităţii constituţionale şi modifică prevedrile neconstituţionale, fie că instanţele nu mai
judecă pe baza normelor declarate neconstituţionale.