Conţinut

1. Noţiunea de supremaţie
Supremaţia este o calitate a constituţiei care exprimă superioritatea ei în raport cu alte legi şi alte
acte normative, cu alte cuvinte, normele care fac parte din constituţie au o valoare juridică superioară
în raport cu altele. Supremaţia rezultă din conţinutul, forma şi forţa juridică a constituţiei.
În ceea ce priveşte conţinutul, constituţiile organizează puterea politică, stabilesc principalele
instituţii ale statului, componenţele şi raporturile dintre ele. Ea cuprinde norme cu caracter general,
principii şi valori care stau la baza întregului sistem de drept 37. În acest context, consfinţesc drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. De asemenea, constituţiile determină natura
sistemului social-economic şi politic, iar în unele ţări marchează etape ale dezvoltării unei ţări şi
coordonatele dezvoltării viitoare.
Din punct de vedere al formei, constituţiile se adoptă şi se modifică după proceduri speciale.
Majoritatea constituţiilor sunt rigide, adică elaborarea şi revizuirea lor reclamă o procedură legislativă
diferită de procedura ordinară.
În literatura de specialitate se consideră că nu se poate pune semn de egalitate între supremaţie şi
legalitate. Supremaţia exprimă importanţa constituţiei în raport cu ansamblul sistemului de drept, în
sensul că toate normele juridice trebuie sa fie în deplină concordanţă cu legea fundamentală a statului.
Pe de altă parte, legalitatea reprezintă respectarea actelor normative, într-o anumită ierarhie, în funcţie
de autorităţile care le adoptă, inclusiv a Constituţiei.
Supremaţia constituţiei este o dimensiune a supremaţiei puterii de stat, ca o componentă a
suveranităţii. Supremaţia puterii de stat şi supremaţia constituţiei se intercondiţionează. Puterea
stabileşte supremaţia constituţiei, iar constituţia legitimează supremaţia puterii 38. Aceasta înseamnă că
autorităţile publice, indiferent de natura sau ierarhia lor îşi întemeiază direct sau indirect legitimitatea
juridică în prevederile constituţiei39 .
37„În realitate – arătau G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper – constituţia nu se mărgineşte să descrie mecanismele
guvernamentale; ea determină, de asemenea, sensul după care trebuie să funcţioneze, le fixează un scop guvernanţilor care o
instituie. Dacă o constituţie stipulează că puterea legislativă va fi exercitată direct de către popor, ea se referă la o concepţie
de ordin juridic diferită de aceea care inspiră o constituţie în care aceeaşi putere legislativă este concentrată în mâinile unui
monarh absolut”. Vezi, Droit constitutionnel, Paris, Librairie générale de droit et de jurisprudence, 1991, pp. 58-59.
38„Constituţia este – arătau G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper – fundamentul legitimităţii guvernanţilor. Aceştia pot să
justifice puterea lor şi deciziile lor prin faptul că au fost desemnaţi conform Constituţiei şi că ei exercită competenţe care le
au fost atribuite de legea fundamentală”, op. cit., p. 58.
39Vezi, M. Constantinescu, Contencios constituţional, Ed. Augusta, Timişoara, 1997, p. 36.2. Efectele juridice ale
supremaţiei constituţionale
1. Poziţia superioară în sistemul de drept. Constituţia cuprinde dispoziţii care prevăd expres
subiectele iniţiativei de adoptare sau revizuire a constituţiei, care stabilesc anumite organe competente,
precum şi proceduri speciale privind deciziile luate în acest sens.
2. Durabilitatea. Având în vedere că supremaţia atribuie constituţiei rolul său de reper valoric
pentru celelalte ramuri de drept, ea are în principiu o durabilitate mai mare decât normele din alte
domenii.
3. Sfera relaţiilor pe care le reglementează la nivel foarte general este mai largă decât a celorlalte
ramuri de drept.
4. Concordanţa tuturor actelor normative din toate ramurile de drept cu legea fundamentală. Lipsa
acestei conformităţi conduce la nulitatea sau anularea dispoziţiilor contrare constituţiei.
5. Modificarea unei dispoziţii constituţionale atrage după sine schimbarea unor prevederi din alte
ramuri de drept, cu care are corespondenţă.
6. Constituie un izvor de drept direct, în sensul că aplicarea prevederilor sale nu este condiţionată de
„ecranul legii”.
7. Supremaţia constituţiei reclamă stabilirea unor garanţii care să asigure controlul sistematic al
constituţionalităţii actelor normative. În aceste sens, supremaţia constituţiei nu este o simplă afirmaţie,
ci o realitate incontestabilă, ce reprezintă o obligaţie opozabilă în egală măsură autorităţilor statutului,
cât şi celorlalte subiecte de drept. Tocmai de aceea ea este însoţită şi de garanţii, atât în plan politic, cât
şi juridic, iar una dintre cele mai importante garanţii juridice este controlul de constituţionalitate, care se
fundamentează pe analiza condiţiilor de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organelor statului,
constând, din punct de vedere funcţional, într-o activitate de verificare a conformităţii legilor cu
Constituţia. Practic, controlul constituţionalităţii legilor reprezintă deopotrivă, o garanţie juridică
specifică şi o sancţiune a supremaţiei constituţionale. Ca instituţie a dreptului constituţional, sunt
stabilite regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat, precum
şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri 40 .
În România, Curtea Constituţională este autoritatea publică, politico-jurisdicţională, care are
competenţa de a controla conformitatea cu Constituţia, a tuturor actelor de reglementare primară, fie ele
legi sau acte rezultate din delegarea legislativă.