Ştefan Gh. Longinescu (n.

5 / 12 octombrie 1865,
Focşani - d. 2 august 1931, Bucureşti) a fost un jurist român,
membru corespondent al Academiei Române (din 1910).
A fost profesor de drept roman la universităţile din Iaşi şi
Bucureşti. A scris şi lucrări de istoria dreptului.

A făcut studii gimnaziale la Focşani, liceale şi universitare la

Iaşi, unde absolvă Facultatea de Drept şi îşi ia licenţa în
ştiinţe juridice cu o teză despre „ Garanţia de evicţiune în
dreptul roman şi român". A practicat avocatura, e apoi
judecător de ocol, supleant la tribunal, judecător de
instrucţie la Galaţi şi chimist în Laboratorul lui Petru Poni.
Studiază matematicile superioare cu profesorul Climescu,
apoi cu Melik şi Ţoni, studiu care îi deschid mai târziu
interesul pentru logica judiciară şi arhitectura dreptului.
În 1895 pleacă, prin concurs, la specializare în Germania, un
an mai târziu obţinând la Berlin doctoratul. După ce
funcţionează ca profesor de drept la Iaşi, ocupă Catedra de
Drept roman a Facultăţii de Drept din Bucureşti, asigurând,
din 1908, şi cursul de Istoria dreptului românesc.