03.

BUTOIUL CU PULBERE AL EUROPEI – DE LA PROBLEMELE BALCANICE LA

RĂZBOIUL MONDIAL

Cauza imediată a Primului Război Mondial a fost asasinarea arhiducelui Franz

Ferdinand, însă trebuiesc menţionate ura culturală şi fervoarea naţionalistă care au dus la
acest asasinat. Este vorba de un lucru care exista în toată Europa, ba mai mult, exista în
întreaga lume, dar în mod special în Balcani. Pentru a înţelege, trebuie să aruncăm o privire
asupra Austro-Ungariei şi naţiunilor balcanice. Chiar pe măsură ce creştea, Imperiul Austro-
Ungar era măcinat din interior de ambiţiile naţiunilor componente, în special cele slave. În
anul 1908, împăratul Franz Joseph I a decis anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei.
Această acţiune a inflamat sentimentele anti-austriece în întreaga regiune balcanică, dar mai
ales în Serbia, care nu mai avea astfel nicio şansă să dobândească o ieşire la Marea Adriatică
pe o lungime de 600 km, distanţa pe care se întindea ţărmul austriac în teritoriile locuite
predominant de slavi. Anexarea oferea, de asemenea, Austriei şi un punct de pornire în cazul
unei posibile acţiuni militare împotriva Serbiei.
Ceea ce trebuie să conştientizăm este faptul că populaţiile slave erau împărţite, din
punct de vedere politic, între Austria, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria, iar marea lor
majoritate visa la crearea unei naţiuni panslave. Mai mult, aceste populaţii slave, mai puţin
cele din Austria, nu numai că făcuseră parte vreme de secole din Imperiul Otoman şi
fuseseră oprimate cu violenţă, ci abia relativ recent îşi dobândiseră, în sfârşit, dreptul de a se
autodetermina. Aşa că acţiunea bruscă a Austriei de a îngloba un teritoriu cu o numeroasă
populaţie slavă nu suna bine.
Dacă privim spre Serbia în primul deceniu al secolului al XX-lea, iată ce vom observa:
primul şi cel mai important lucru, o naţiune tânără şi mândră. Serbia îşi cucerise
independenţa faţă de Imperiul Otoman abia în anul 1878, iar acum sârbii erau de un
naţionalism feroce. Restul Europei privea spre Serbia cu suspiciune, din cauza sloganului pe
care-l propaga: „Unde locuieşte un sârb, acolo e Serbia!”. Acesta nu suna bine în urechile
multor oameni şi practic singurul mod în care Serbia ar fi putut uni popoarele sud-slave ar fi
fost să provoace prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar, iar pentru aceasta ar fi fost nevoie de
un război. Şi cam asta s-a întâmplat...
În Serbia trăiau mai puţin de cinci milioane de oameni, aşa că aceasta nu prea avea
resursele necesare pentru a face ceea ce-şi propusese. Totodată, aflată în căutare de aliaţi,
Serbia şi-a îndepărtat mare parte din Europa prin represiunea brutală şi violentă a
minorităţilor de pe propriul teritoriu, mai ales a musulmanilor, cam în acelaşi fel în care
sârbii şi alţi minoritari erau reprimaţi în Austro-Ungaria, aşa că nu prea avea parte de multă
simpatie. Totodată, violenţa fără sfârşit din Balcani nu era ceva nou. De altfel, era deja un
fapt divers, despre care majoritatea europenilor citeau din când în când prin ziare: o altă
crimă, un alte atac cu bombă, în acel colţ îndepărtat al Europei unde astfel de lucruri păreau
să se petreacă în mod obişnuit şi unde schimbările de regim se făceau adeseori prin asasinat.
Practic, lăsând stereotipurile deoparte, ultimul astfel de act se petrecuse în 1903, când regele
Aleksandar I (1889-1903) şi regina Draga Mašin au fost ucişi în propriul apartament de un
grup de tineri ofiţeri, iar apoi cadavrele le-au fost mutilate. Unul dintre cei responsabili,
Dragutin Dimitrijević, a devenit erou naţional când a fost rănit de gărzile regelui. De
asemenea, acesta era cunoscut sub numele simplu de „Apis” şi a fost unul din fondatorii şi
fruntaşii organizaţiei Mâna Neagră, care a organizat atacul asupra cuplului regal. Mâna
Neagră... numele deja ne spune că nu era o organizaţie care să împartă hrană săracilor sau să
îngrijească florile şi arborii din oraş. În orice caz, până la începutul Primului Război Mondial,
existau deja mii de membri ai Mâinii Negre, mulţi dintre ei ofiţeri în armata sârbă sau chiar
oficiali guvernamentali, iar această organizaţie secretă făcea cam ceea ce ne-am aştepta de la
o organizaţie teroristă: plănuia asasinate politice, instruia şi înarma grupuri de gherilă şi aşa
mai departe.
Organizaţia şi naţionalismul sârb în general au luat un mare avânt în anii 1912 şi 1913,
odată cu cele două războaie balcanice, dar pentru a le înţelege mai bine pe acestea, trebuie să
discutăm mai întâi despre crizele marocane. Au fost două astfel de crize, una în anul 1905 şi
una în anul 1911 şi, fără a intra în amănunte, este vorba, în esenţă, despre o încercare a
Kaiser-ului de a produce o ruptură între Franţa şi Marea Britanie şi de a obţine poate chiar o
alianţă între Germania şi Marea Britanie. În fapt, a reuşit tocmai contrariul: a întărit alianţa
dintre Franţa şi Marea Britanie mai mult ca niciodată şi a săpat o prăpastie şi mai mare între
acestea şi Germania. Un alt rezultat a fost acela că Franţa a preluat controlul asupra
Marocului. Marea Britanie deţinea, pe atunci, controlul asupra Egiptului, iar ceea ce a urmat
este foarte important: Italia a observat că Imperiul Otoman nu-şi mai poate păstra teritoriile
din nordul Africii, aşa că a considerat că trebuie să pună mâna pe o parte din acestea. Astfel
că a pornit un război împotriva otomanilor, considerând – în mod corect - că, din cauza
agitaţiilor legate de Maroc, Marea Britanie, Franţa şi Imperiul German n-o vor putea opri.
Războiul a durat mai puţin de o lună şi Italia a cucerit Libia. Şi din acest moment piesele de
domino au început să cadă...
Statele din Balcani, văzând cu câtă uşurinţă un stat slab a putut înfrânge Imperiul
Otoman, s-au aliat şi au pornit Primul Război Balcanic (8 octombrie 1912 - 30 mai 1913):
Serbia, Muntenegru, Grecia şi Bulgaria, cu sprijin rusesc, au format Liga Balcanică şi au
reuşit împreună să-i alunge pe otomani complet afară din Balcani pentru prima dată în 500
de ani. A fost o înfrângere grea pentru otomani. Dar, la o lună după război, Bulgaria s-a
arătat nemulţumită de modul în care s-au împărţit teritoriile cucerite, a întors armele şi a
atacat Serbia şi Grecia. Ca o paranteză, Serbia a ocupat Albania în timpul celui de-al Doilea
Război Balcanic (29 iunie – 10 august 1913), astfel că, în sfârşit, a dobândit un port la Marea
Adriatică. Însă Austria a emis un ultimatum, cerând Serbiei ca aceasta să-şi retragă toate
forţele din Albania în decurs de opt zile, iar Serbia s-a conformat. După cum putem observa,
în Balcani totul era o vraişte, dar iată unele rezultate importante: Serbia aproape şi-a dublat
teritoriul în urma războaielor balcanice, chiar şi fără Albania, iar pentru sârbi părea, în anul
1914, că un război le-ar aduce un câştig bunicel, dar au plătit un preţ enorm până la urmă:
între anii 1912 şi 1918, unul din şase sârbi - bărbaţi, femei, copii - va pieri. Şi nu de moarte
bună.

Balcanii în 1912
După destrămarea Ligii Balcanice şi după confirmarea, de către Rusia, a unei poziţii
evident pro-sârbe în Al Doilea Război Balcanic, Rusia şi-a pierdut toţi ceilalţi aliaţi din
regiune. Aşa că, în anul 1914, Rusia nu prea avea de ales decât să sprijine necondiţionat
Serbia. Atât Austro-Ungaria, cât şi Germania erau îngrijorate de evoluţia şi afirmarea Serbiei
şi, de vreme ce Serbia era văzută de mulţi germanofoni drept un satelit rusesc, Austria era
pregătită şi doritoare să oprească cu orice mijloace afirmarea Serbiei şi a naţionalismului
slav.
În acelaşi timp, după ce a pierdut un război cu Japonia, în anul 1905, şi n-a putut opri
anexarea Bosniei în anul 1908, ţarul Rusiei era şi el pregătit şi doritor să prevină orice altă
pierdere, fie şi de prestigiu, a Rusiei. Şi aşa ajungem în iunie 1914. Toate aceste ţări şi
personalităţi jucând una împotriva celeilalte, iar în epicentrul problemelor, în Balcani, o
organizaţie care folosea terorismul şi asasinatul politic pentru a-şi atinge scopurile. Şi apoi
Franz Ferdinand a mers la Sarajevo...