1.

Analizați modul în care Hesiod și Ovidiu oglindesc mitul vârstelor, pornind de la

pasajele următoare (referatul trebuie să fie de minimum 4 pagini):

Hesiod, Munci și zile:

„De vrei, acuma depăna-voi, pe scurt, și-o altă povestire
Plăcută, plină de povețe, în cuget să ți-o răsădești.
Prin zămislire, sunt aceeași eternii zei și muritorii.
(1.) Întâia seminție de-oameni cuvântători a fost de aur
Creată de nemuritorii având palatele-n Olymp.
Era-n acel răstimp când Cronos asupra cerului domnea.
Ei viețuiau la fel ca zeii, cu inimi mai presus de griji,
Feriți de chinuri și necazuri: neputincioasa bătrânețe
N-o cunoșteau, ci cu picioare și brațe pururi sănătoase
Hălăduiau doar în ospețe, de orice rele ocoliți.
Murind, părea că-i fură somnul adânc; tot felul de-avuții
Aveau și roditoarea glie le dăruia de bunăvoie
Recolte mari și-mbelșugate; de-aceea, plini de mulțumire,
Conviețuiau în armonie, înconjurați de-averi destule
Și pomi împovărați de fructe, dragi zeilor preafericiți.
Dar când această seminție fu înghițită de țărână,
Toți deveniră, după vrerea lui Zeus măritul, duhuri bune1;
Cutreierând întreg pământul, spre-a ocroti pe muritori,
Asupra faptelor veghează, cât sunt de drepte sau de strâmbe;
Învestmântați în strai de neguri, pe lume-i afli pretutindeni,
Împărțitori de-averi: aceasta-i regeasca cinste dobândită.
(2.) Mai necăjită seminție veni pe urmă, cea de-argint,
Creată de nemuritorii având palatele-n Olymp.
Nici la statură, nici la minte nu semănau cu neamul de-aur.
Pe lângă vrednica lui mamă, orice copil vreme de-un veac
Creștea zburdând, necopt la minte, în pragul casei părintești.
Dar când hotarul tinereții, ajuns flăcău, îl depășea,
Ei viețuiau puțină vreme, prin nebunia lor stârnind
Dureri, căci nu erau în stare să se abțină între ei
De la nesăbuiri. Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire
Și nici pe sfinte-altare jertfe Preafericiților să-nchine,
Cum este-ndătinata lege la oameni. Mai apoi pe-aceia
Cronidul Zeus, plin de mânie, îi îngropă, căci n-aduceau
Prinos făpturilor ferice, având palatele-n Olymp.
(3.) A treia seminție de-oameni cuvântători, creată-apoi

1
În original, daimoni, genii bune, nu spirite rele.
De tatăl Zeus a fost de-aramă, mai altfel decât cea de-argint;
Din frasini făuriți, năprasnici, vânjoși, ei se-ndeletniceau
Cu jalnica, nechibzuita trudă-a lui Ares. Nici cu pâine
Nu se hrăneau, purtând în piepturi o inimă nespus de tare.
Bărbați cumpliți, cu mare vlagă în brațele nebiruite
Ce li se-nfiripau din umeri, pe trunchiurile lor vânjoase,
Aveau doar arme de aramă, ba chiar și case de aramă;
Tot ce făceau, era de-aramă, căci fierul negru nu-l știau.
Din vina propriilor brațe întotdeauna nestrunite
Plecară-n mucedele case, la înspăimântătorul Hades,
În chip sărman, căci sumbra moarte, oricât de crunți la-nfățișare,
I-a dus cu ei și părăsiră a soarelui lumină vie.
(4.) Când și această seminție fu astupată de țărână,
Atuncea iarăși Zeus Cronidul, pe glia darnică-n bucate
A făurit-o și pe-a patra, cu mult mai dreaptă și mai bună,
Divină seminție de-oameni-eroi, numiți și semizei,
Din vârsta care pe întinsul pământ trăi-naintea noastră.
Pieriră în războiul crâncen și-n bătălia-nverșunată,
O bună parte-n fața Tebei cu șapte porți, pământ cadmeic.
Când pentru turme stăpânite de-Oedip se încleștară-n luptă,
Duși de corăbii peste-ntinsa genune a mării: altă parte
La Troia poposit-a pentru Elena cu frumoase plete
Și-acolo moartea cu obștescul sfârșit, pe rând, i-a-nvăluit.
Lor însă, osebit de oameni, le-a dat și viață și lăcaș
Cronidul tată Zeus, ducându-i la capătul pământului.
Ei dăinuiesc în locu-acela cu suflet ocolit de griji;
Au insule Preafericiții pe lângă-Oceanul cu vârtejuri,
Eroii norocoși pe care fertila glie-i răsplătește
Cu dulci recolte-mbelșugate de trei ori în același an.
Nemuritorii nu-s pe-aproape și Cronos cârmuiește-acolo,
Scoțându-i lanțurile sale, părintele de zei și oameni
A dat și glorie și cinste eroilor feriți de lume.
O seminție înzestrată cu-atâta faimă de Zeus însuși
Nu se mai află-ntre bărbații iviți pe roditoarea glie.
(5.) Ah, de n-aș fi trăit odată cu oamenii din vârsta-a cincea!
Să fi murit mult mai devreme, născându-mă mult mai târziu.
Căci asta iată-i seminția de fier. Ei nu vor conteni
Să-ndure trude și necazuri nu numai ziua ci și noaptea;
Sleiți de griji apăsătoare pe care zeii le trimit,
De-ar fi amestecate barem și lucruri bune printre rele!
Zeus va distruge chiar și-această cuvântătoare seminție
 De oameni care din născare vor fi cu tâmple-ncărunțite.
Nici tații nu vor fi ca fiii, nici fiii-asemenea cu tații;
Nu va fi bun c-un oaspe gazda, prietenul cu-al său prieten;
Nici fratele n-o să se-mpace cu fratele, ca mai nainte.
Cu mult dispreț o să-și privească părinții-mbătrâniți degrabă,
Îi vor bruftului întruna, rostind cuvinte de ocară,
Mișei ce nu cunosc mânia divină, nici nu vor să dea,
Precum li se cuvine, hrană părinților îmbătrâniți.
Dreptatea stând în braț, cetatea prăda-va unul celuilalt.
Nerespectându-și jurământul, nici ceea ce e drept și sfânt,
Vor prețui doar pe bărbatul ce săvârșește fapte rele
Și infamii: dreptatea fi-va în mâna lor și va dispare
Rușinea; lașul va să-nfunde și pe bărbatul cel mai vrednic,
Rostind întortocheate vorbe cu jurământ strâmb întărite.
Pe toți nefericiții oameni o să-i urmeze, nevăzută,
Invidia cea bârfitoare și bucuroasă doar de rele.
Pământului vărgat de drumuri atunci Olympul preferându-l,
Cu minunatele lor trupuri în albe straie-nvestmântate,
La zeii veșnici se vor duce și părăsi-vor omenirea
Smerenia și Osândirea2; ci vor rămâne bieții oameni
Să-ndure suferințe grele și răul n-o să aibă leac.” (Hesiod; tr. I.A., pp. 45-48)

Ovidiu, Metamorfoze:
„(1.) Cea dintâi s-a născut vârsta de aur, care de la sine, fără vreo judecată şi fără vreo
lege, respecta dreptatea şi încrederea. Teama de pedeapsă lipsea. Nu se citeau cuvinte
ameninţătoare pe table de bronz, nici mulţimea nu pălea rugătoare în faţa judecătorului, ci
oamenii se simţeau în siguranţă fără judecată. Tăiat din munţii săi, ca să vadă ţinuturi străine, nu
se coborâse încă pinul pe undele limpezi şi muritorii nu cunoşteau alte ţinuturi, în afară de ale
lor. Oraşele nu erau încă încinse cu şanţuri adânci. Nu exista nici lungul bucium, nici încovoiatul
corn de aramă, nici coifuri, nici săbii; fără îndatorirea armelor, seminţiile trăiau liniştite într-o
odihnă plăcută. Pământul însuşi, slobod şi neatins de greblă sau de vreun fier de plug, producea
totul de la sine. Iar oamenii, mulţumiţi cu hrana ce se făcea fără osteneala cuiva, culegeau fructe
de arbuzier şi fragi de munte şi coarne şi mure agăţate de tufişurile mărăcinoase şi ghinde care
cădeau din rotatul arbore al lui Jupiter. Era o veşnică primăvară şi zefiri liniştiţi mângâiau cu
adieri călduţe florile născute fără sămânţă. Pământul nemuncit dădea roade şi ogorul fără ani de
odihnă unduia galben de spice grele. Curgeau fluvii de lapte şi fluvii de nectar şi din stejarul
verde picura galbenă, mierea.
(2.) Dar, după ce Jupiter a aruncat pe Saturn în întunericul Tartarului şi a luat lumea sub
stăpânirea sa, a urmat vârsta de argint, mai rea decât cea de aur, dar mai preţioasă decât cea a
2
Notă I. A., p. 48: „În original Aidos și Nemesis, abstracțiuni zeificate. Prima personifică însăși conștiința
individuală, a doua pe cea colectivă, opinia publică. Doar Nemesis este menționată și în Teogonia ca fiică a Nopții.”
roşcatei arame. Jupiter a pus capăt primăverii de odinioară şi prin ierni, veri, toamne neegale şi
primăveri scurte a împărţit anul în patru anotimpuri. Atunci, pentru întâia oară, s-a încins aerul
încălzit de arşiţe uscate şi gheaţa a făcut punte întărită de vânturi. Atunci, pentru întâia oară, au
intrat oamenii în case: casele erau peşteri şi desişuri de tufe şi împletituri de crengi legate cu
curmei de tei. Atunci, pentru întâia oară, au fost împrăştiate pe lungile brazde seminţe de cereale
şi juncanii au gemut sub apăsarea jugului.
(3.) După aceasta a urmat a treia vârstă, cea de aramă, cu oameni mai sălbatici şi mai
porniţi pe groaznice războaie, totuşi nu criminală.
(4.) Ultima vârstă este din fierul cel tare. Îndată au izbucnit în această epocă de metal
inferior toate nelegiuirile. Ruşinea, adevărul şi credinţa au dispărut şi în locul lor au apărut
înşelăciunea, minciuna, şiretlicul, violenţa şi pofta criminală de înavuţire. Corăbierul a întins
pânzele în bătaia vânturilor pe care până acum nu le cunoştea bine, iar piepturile de corabie, care
stătuseră multă vreme în munţii cei înalţi, au săltat pe valuri necunoscute. Cu chibzuinţă,
măsurătorul a însemnat cu lungi hotare ogorul ce mai înainte era comun, ca aerul şi lumina
soarelui. Şi n-a fost de-ajuns ca pământului bogat să i se ceară doar roadele şi hrana
trebuincioasă, ci s-a pătruns în măruntaiele lui, de unde s-au scos bogăţiile, aceste aţâţătoare la
rău, ce stăteau ascunse în umbrele Styxului. Acum a ieşit la iveală fierul şi aurul mai vinovat
decât fierul. A apărut războiul, care se foloseşte de ambele metale, şi cu mâini însângerate a
ridicat armele zăngănitoare. Acum se trăieşte din jaf. Nu e sigură gazda de oaspe, nici socrul de
ginere. Până şi dragostea între fraţi e rară. Soţul pândeşte moartea soţiei, iar aceasta pe a soţului,
Mamele vitrege pregătesc otrăvuri ucigaşe, fiul vrea să ştie din vreme anii ce-i mai are de trăit
tatăl. Pietatea zace răpusă, iar fecioara Astreea3, ultima dintre divinităţi, părăseşte pământul
mânjit de crime.” (Ovidiu; tr. D.P., pp. 6-8)

3
Zeița dreptății.