21.02.

2022

Bunuri. Clasificarea lucrurilor. Terminologie

Bunurile sunt lucurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate.

Romanii desemnau bunurile cu " res" care era utilizat pentru determinarea lucrurilor in general.
Astfel ca romanii nu au facut o clasificare a bunurilor distincta de cea a lucrurilor.

Patrimoniul

In dreptul modern, prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor

susceptibile de o valoare pecuniara. Romanii nu ne-au lasat o definiție a patrimoniului, desi il
cunoșteau. La început , ei au impus in acesta doar lucurile corporale precum familia(=nr sclavilor)
si pecunia(=turmele de vite).
In epoca clasica apare termenul de patrimoniu cu sens apropiat de cel modern in care includeau
drepturile reale si drepturile personale.
Dreptul real este acel drept care izvorăște dintr-un raport juridic stabilit intre o persoană si toti
ceilalti membrii ai societătii care sunt ținuți sa nu aducă atingere dreptului.
Dreptul de creanta este acel drept care izvorăște dintr-un raport juridic născut între o persoană
numita creditor si o alta persoana numita debitor prin care, cea din urma este tinuta față de prima sa
dea, sa faca sau sa nu facă ceva. Astfel ca vedeau ca dreptul de creanta este opozabil unei singure
persoane.

Res in patrimonium si res in extra patrimonium

Este diviziunea fundamentală a lucrurilor care apare in epoca clasică

Res in patrimonium este alcătuit din acele lucruri care pot face obiect al dreptului de proprietate
privată , pe cand lucrurile extra patrimonium nu sunt susceptibile de apropiere sub forma dreptului
de proprietate, cum este cazul domeniului public al statului roman alcătuit din cai de comunicații,
zidurile cetății etc.
Cele mai numeroase bunuri sunt acelea incluse in res in patrimonium. O prima clasificare o
găsim inca din Legea celor 12 table, unde se făcea vorbire de asa numitele lucruri res mancipi si
res nec mancipi. Clasificarea avea la baza criteriul valorii economice. Astfel, rec mancipi era
considerat mai valoros față de res nec mancipi.

Res corporales si res incorporales

Lucrurile corporale puteau fi atinse cu mana, erau materiale( que tangi posum, asa cum a afirmat
Gaius), iar cele care nu puteau fi atinse cu mana erau incorporale( drepturile subiective ).
La romani, dreptul de proprietate era inclus in categoria drepturilor corporale, pentru ca romanii
confundau dreptul de proprietate cu obiectul acestuia.
Bunurile cunosc cea mai importantă clasificare sub aspectul bunurilor mobile( res mobile) si
imobile( res soli).
Bunurile mobile se pot misca prin putere proprie sau pot fi miscate printr o forta exterioara fara
a-si pierde identitatea si forma. In raport de acestea , bunurile imobile, in situatia in care sunt
miscate, isi vor pierde forma ca atare.
Clasificarea este importantă datorită regimului juridic al acestora.

Genera si species ( lucruri de gen si lucruri individual determinate )

 Lucurile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparțin categoriei din care fac parte, ca de pildă
o vită oarecare.
Species sunt acele bunuri care se individualizeazăprin trăsături proprii( ex: sclavul filipus)
Acest criteriu nu are in vedere numai natura lucrului ca atare ci si vointa partilor.
Clasificarea prezintă interes sub aspectul suportarii riscurilor in caz de pierdere a bunurilor.
Astfel, daca cel de gen dispare ca urmarea a cazului fortuit, debitorul continua ss fie obligat
conform adagiului bunurile de gen nu pier.

Produse si fructe

Fructele sunt create de un lucru in mod periodic si in conformitate cu destinatia economica si fara
ca prin aceasta sa ii consume substanța. Sunt de 3 feluri: naturale, industriale, civile.
Fructele naturale sunt acelea care nu presupun munca omului.
Fructele industriale presupuneau interventia omului( o recolta a unui teren arabil)
Fructele civile sunt chiriile ce rezultau din locatiunea unui lucru.
Produsele sunt acele lucruri carora le lipseste caracterul periodicitatii, deci in momentul in care
ele sunt culese, se aduce atingere substantei bunului ca atare ( exploatarea masei lemnoase dintr-un
fond forestier).

Res que pondere numero monsurare constam

In dreptul modern sunt cunoscute sub denumirea de bunuri fungibile, adica bunuri care pot fi
înlocuite unele cu altele in stingerea unei obligatii.

Posesiunea

Este starea de fapt constand in stăpânirea materială a lucrurilor ce se bucura de protectie juridică.
Romanii au cunoscut noțiunea de posesiune jn stransa legatura cu dreptul de proprietate, văzând
in ea exercitiul actelor materiale prin care se realiza dreptul de proprietate.
Vechii autori desemnau terenurile publice stăpânite de particulari in termenul de posesiones. La
început aceste posesiones erau atribuite numai particularilor in masura in care ei le cultivau cu
membrii familiilor lor. Cu timpul s-au extins mai mult, astfel incat patricienii subconcedau o parte
din terenurile primite de la stat, clientilor lor. Statul roman ramanea proprietar deplin asupra
acestor terenuri, astfel incat acesta putea revoca oricand folosința patricienilor. La randul lor,
patricienii puteau revoca subconcedarile facute clientilor pentru ca in epoca veche, dependenta
clienților față de patroni era totală. Atunci cand clientii au depins mai putin de patroni, ei au refuzat
sa paraseasca terenurile, fapt ce a determinat crearea de către pretori a unui mijloc prin care
clientul sa fie constrans sa restituie terenurile subconcedate. S-a creat interdictul de precario prin
care patronul putea intra sub stapanirea terenului subconcedat cu concursul magistratului.
Elementele posesiunii:
-animus
-corpus
Animus reprezintă intentia de a pastra un lucru pentru sine. Posesorul se comporta ca un adevărat
proprietar. ( animus sibi habendi)
Corpus reprezintă totalitatea actelor materiale prin care se realiza etaoanire asupra bunurilor. Toti
proprietarii sunt in acelasi timp si posesori, insa nu toti posesorii sunt si proprietari.
Posesiunea se dobândește prin intrunirea celor 2 elemente, animus si corpus in persoana anume
determinată.
28.02.2022

CATEGORII DE POSESIUNE

Posesiunea este de mai multe feluri in functie de protectia juridica de care se bucura, de efectele
pe care le produce sau de obiectul asupra caruia ea poarta.
Posesio ad interdicto este posesiunea care se bucura de protectie juridica prin intermediul
interdictelor.
Posesio ad uzucapionem are ca efect dobandirea proprietatii prin uzucapiune daca, in afara
posesiunii sunt intrunite si celelalte conditii ale uzucapiunii.
Posesio in iusta este posesiunea care este vicioasa in raport cu o anumita persoana si are ca efecte
ridicarea protectiei posesiunii fata de persoana in cauza ca atare.Viciile posesiunii sunt:violenta,
clandestinitatea si precaritatea.
Posesio iuris( a unui drept). Plecând de la premisa conform careia posesiunea presupune
exercitarea unei stapaniri materiale, romanii au considerat la origine ca doar lucrurile corporale pot
fi posedate. Mai tarziu, vazand ca dreptul de servitute se exercita prin acte materiale necesare
posesiunii, au admis ca si dreptul de servitute poate fi posedat.

EFECTELE POSESIUNII

Posesorul se bucura de protectie juridica prin intermediul interdictelor

In eventualitatea unui proces in revendicare, paratul, daca are calitatea de posesor, se poate apara
folosind sintagma ,, posed pentru ca posed”. Sarcina probei revine reclamantului care trebuie sa
faca dovada ca este proprietar. Daca sunt intrunite anumite conditii, posesorul poate deveni
proprietar prin intermediul uzucapiubii adica a prescriptiei achizitive.

Detentiunea

Ca si posesiunea, presupune intrunirea a 2 elemente: animus si corpus.

Corpus al detentiunii este identic cu cel al posesiunii. Animus insa desemneaza intentia de a
pastra lucrul pentru altul. Creearea acestui titlu juridic distinct de posesiune a facut posibila
efectuarea unor operatiuni juridice precum imprumut de folosinta, arenda, depozit.
Constatam ca in cazul detentiunii, detentorul poseda un lucru in numele altuia deci detentorului ii
lipseste elementul animus sibi habendi.

Proprietatea quiritara

Romanii au cunoscut proprietatea privata inca din epoca regalitatii. Alaturi de proprietatea
privata, a aparut si proprietatea colectova a statului care purta in principal asupra lui ager publicus
si asupra sclavilor publici. In epoca veche, proprietatea quiritara, ce apartinea cetatenilor romani,
era denumita si dominium ex iure quiritum. Aceasta forma de proprietate era reglementata cu o
mare precizie, ea se creea in mod solemn si se transmitea prin forme solemne in justitie. De
asemenea ea urma sa fie revendicata in instanta prin proceduri speciale.

Caracterul proprietatii quiritare

Proprietatea quiritara era o institutie de drept roman si prezenta ca si particularitate urmatoarele

carectere: cel exclusiv, cel absolut si cel perpetuu.
 Caracterul exclusiv vine sa arate ca aceasta forma de proprietate apartine numai cetatenilor
romani, ea putand fi determinata numai prin anumite acte de drept civil si se va aplica numai
lucrurilor mancipi.
Caracterul absolut vine sa arate ca proprietatea quiritara nu cunoaste vreo ingradire astfel
sclavul, apartinand unei persoane ca proprietate quiritara putea fi vandut si ucis. Tot ceea ce se
afla deasupra sau dedesubtul unui teren apartinea proprietarului terenului astfel s a afirmat in mod
just ca orice obiect al dreptului de proprietate quiritara poate fi exploatat fara limite.
Caracterul perpetuu vine sa arate ca proprietatea quiritara nu se pierdea prin trecerea timpului si
deasemenea nu putea fi revocata. De altfel, dreptul se proprietate quiritara ca principal drept real
nu se putea stinge prin trecerea timpului ci dimpotrivă dreptul de proprietate quiritara, prin faptul
transmiterii ei, se consolideaza. Prin aceasta, dreptul de proprietate quiritara se deosebeste de orice
drept personal sau de creanta care la momentul valorificarii sale, se stinge.

Dobandirea proprietatii

In principala lucrare a lui Gaius, ,, Institutele”, se arata ca proprietatea putea fi dobandita potrivit
dreptului gintilor sau potrivit dreptului civil. Conform dreptului gintilor, proprietatea putea fi
dobândita prin ocupatiune, traditiube, accesiune si specificatiune iar conform dreptului civil, ea
putea fi dobandita prin mancipatiune, prin in iure cesio, prin uzucapiune, prin ad iudicatio si prin
lege.
Conform doctrinei dreptului roman, proprietatea mai putea fi dobandita prin moduri individuale,
universale sau particulare.

Ocupatiunea, ca mod de dobandire a proprietatii

Consta in luarea in stapanire a lucrurilor fara stapan( rest nulius). In conceptia romanilor,
proprietatea cea mai legitima era cea dobandita prin violenta de la cei invinsi. Potrivit acestei
conceptii, dusmanii Romei nu aveau drepturi, astfel ca lucrurile ce apartineau acestora erau
considerate lucruri fara stapan si prin urmare puteau fi dobândite in proprietate prin ocupatiune. De
mentinat este faptul ca lucrurile dusmanilor puteau fi dobandite in proprietatea statului roman si
faceau oboectul proprietatii publice. Aceste bunuri dobandite de legiunile romane in urma
campaniilor militare nu intrau in posesia lor ci in posesia statului Roa care apoi dupa caz le putea
vinde particularilor.

Mancipatiunea

In epoca foarte veche, cand nu era admisa ideea transmiterii dreptului de proprietate,
mancipatiunea era un mod de creeare a proprietatii putere. Mancipatiunea era de asemenea
principala forma de transmitere a lucrurilor mancipi(lucruri ce aveau o valoare economica
deosebita). In concret, mancipatiunea era o forma juridica ancestrala prin care s a realizat
operatiunea vanzarii. Cel ce transmitea lucrul era mancipat iar dobanditorul accipiens.
Mancipatiunea presupunea indeplinirea unor forme solemne. Acestea constau in prezenta a minim
5 martori, cetateni romani, prezenta lui libri peris=persoana insarcinata sa cantareasca metalul
pretios cu o balanta in prezenta mancipatului, accipiensului precum si a lucrului care urma sa fie
transmis. Lipsa acestei conditii specifice de forma atragea nulitatea absoluta a mancipatiunii.

Uzucapiunea ca mod de dobandire a proprietatii quiritare

Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva era un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrurilor
mancipi printr o indelungata folosinta. Ea presupunea anumite conditii: posesiunea lucrului,
termenul, justa cauza, buna credinta, un lucru susceptibil de a fi uzucapat. Termenul necesar pentru
a putea uzucapa era de un an de zile pentru bunuri mobile si 2 ani pentru bunuri imobile.
In iure cesio era modalitatea de dobandire a proprietatii care presupunea organizarea unui proces
fictiv. Potrivit unei intelegeri prealabile, partile se prezentau in fata magistratului unde reclamantul
afirma ca este proprietarul obiectului litigios. Paratul care in realitate era alienatorul(instrainatorul)
obiectului, nu l contrazicea pe reclamant. Fata de tacerea paratului, magistratul pronunta cuvantul
ad dico ratificand astfel pretentiile reclamantului. In aceasta situatie, magistratul exercita justitia
gratioasa.

Traditiunea

Prin intermediul ei se transmiteau lucrurile nec mancipi, adica cele ce aveau o valoare
economica mai mica. Ea putea fi utilizata si in scopul transmiterii posesiunii sau detentiunii.
Traditiunea presupunea intrunirea a 2 conditii: remiterea materiala a lucrului si iusta causa. In
cazul lucrurilor mobile, remiterea materiala a acestora trebuia efectuata de la mana la mana iar in
cazul lucrurilor imobile, trebuia sa se faca dupa caz prin parcurgerea fondului de pamant fie prin
vizitarea tuturor incaperilor cladirii.
Iusta causa consta dintr un act juridic care preceda si explica sensul remiterii materiale a lucrului.
Era necesara pentru ca traditiunea se folosea nu numai pentru transmiterea proprietatii cu si pentru
transmiterea posesiunii si a detentiunii iar faptul exterior al remiterii lucrului nu opunea nimic in
legatura cu titlul juridic transmis iar prin intermediul lui iusta causa se preciza scopul urmarit de
parti precum si titlul juridic dobandit de achizitor.

Specficatiunea

Daca o persoana confectiona un lucru din materiale care apartineau altei persoane se nastea
intrebarea cui apartine lucrul nou creat. Solutiile date de scoala de drept sabiniana si proculiana
aveau sa fie diferite, fapt ce l a determinat pe imparatul Iustinian sa dea o solutie de compromis.
Astfel daca lucrul nou creat putea fi readus in starea lui initiala apartinea proprietarului materiei iar
daca nu, bunul ca atare intra in posesia specificatorului. Aceasta solutie dadea nastere unor
complicații pentru ca fie specificatorul pierdea munca sa, fie proprietarul materiei isi pierdea
lucrul. Pentru a se împiedica imbogatirea unei persoane in paguba celeilalte, s au creat mijloace
juridice in scopul obtinerii unor despagubiri.

Accesiunea
Era o modalitate de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a unui lucru accesoriu de
catre unul principal. Era considerat principal lucrul care isi pastra identitatea dupa unirea sa cu un
alt lucru. Astfel romanii au recunoscut un mod de dobandire a proprietatii auiritare in urma unirii a
2 lucruri mobile. De exemplu, depunerile care se formau pe malul unui rau(aluvio) apartineau
proprietarului fondului riveral. Era recunoscut ca mod de dobandire a proprietatii si cazul unirii
unui lucru imibil cu un lucru mobil. Astfel, daca o persoana ridica pe terenul sau o cladire folosind
materialele altei persoane, proprietatea asupra cladirii ii apartinea proprietarului terenului.

Sanctiunea proprietatii
In epoca veche, proprietatea quiritara era sanctionata prin sacramentum in rem, o forma originala a
acțiunii in revendicare. In faza in iure, partile promiteau sa plateasca o suma de bani numita
sacramentum daca vor fi pierdut procesul dupa care se trecea la atribuirea obiectului litigios. In
faza 1, judecatorul pronunta sentinta , aratand care dintre 2 sacramentum este iustum. Daca
obiectului litigios se afla la partea al carui sacramentum s a dovedit a fi iustum, stapanul provizoriu
se transforma in stapan definitiv. Daca insa stapanirea provizorie fusese atribuita de catre magistrat
partii care n a depus suna de bani just( in iustum), prin urmare a pierdut procesul, el trebuia remis.
In acest stadiu al procesului, apar complicatii pentru ca judecatorul este un simplu particular iar
sentinta pe care o pronunta, nu putea fi executata prin forta publica fapt pentru care s a aratat ca
sanctiunea proprietatii in epoca veche nu era eficienta.

07.03.20022

Acțiunea in revendicare
In ep clasica, acțiunea in revendicare imbraca forma unui proces cu formula. Pentru intentarea
actiunii in revendicare erau necesare anumite conditii:
1. Reclamantul trebuia sa fie proprietar quiritar si se impunea ca el sa nu posede lucrul revendicat
2. Paratul trebuia sa fie posesor
In ep post clasica, in 2 cazuri , acțiunea in revendicare putea fi intentata chiar si impotriva celui
ce nu poseda. Se avea aici in vedere situatia posesorilor fictivi.
3. Obiectul actiunii in revendicare trebuia sa fie roman si trebuia sa fie individual determinant.
Prin acțiunea in revendicare , nu se putea urmări o universalitate de bunuri, doar un bun
individual determinat.
Desi in procedura formulara judecătorul arata in mod direct cine a castigat procesul, iar sentința
de condamnare urma sa fie executata chiar de catre posesori, totusi aceasta prezenta incovenienturi
ca executarea nu purta asupra lucrului însuși.
In scopul atenuarii consecintelor care decurgeau din principiul condamnarii pecuniare, pretorul a
pus in valoare mecanismul actiunilor arbitrarii.
In baza lui arbitrium, dupa ce se convingea de justețea pretentiilor reclamantului, judecătorul in
calitate de arbitru, ordona paratului sa satisfaca acele pretentii. Daca paratul refuza sa execute
ordinul, intervenea condamnarea la o sumă de bani stabilită chiar de catre reclamant. Față de acest
mecanism al actiuniu arbitrarii, este de presupus ca paratul prefera sa satisfacă pretențiile
reclamantului, decât să plătească suma de bani care evident era mult mai mare. 
Pe aceasta cale indirectă, se ajungea de fapt la executarea in natura a obligatiei, caci paratul
evita situația in care reclamntul stabilea sanctiunea care evident era mult mai mare.

Acțiunea publiciană

Proprietatea pretoriana era sancționată prin acțiunea publiciană creată de pretorul Publicius
pentru cazul transmiterii unui res mancipii prin intermediul traditiunii.
Vechea diviziune a bunurilor in res mancipii si res nec mancipii  devenise inoperantă in sec a VII
lea
In noua situație, parea anormal ca operele de arta sau metalele pretioase sa fie dobândite prin
traditiune iar un anumit bun sa fie dobandit prin formele complicate ale mancipatiunii.
Pentru intentarea acțiunii publiciene erau necesare întrunirea conditiilor specifice propriei
uzucapiunii( a prescripției achizitive ) cu excepția termenului.
Pentru ca actiunea sa fie intentata pretorul trebuia sa introducă in formula sa fictiunea conform
căreia termenul necesar uzucapiunii s- a îndeplinit.
In faza a 2a a procesului, constatandu-se ca sunt întrunite celelalte conditii ale uzucapiunii,
judecătorul consideră ca este indeplinita si condiția termenului asa încât el dadea câștig de cauză
reclamantului.

Drepturile reale asupra lucrului altuia.

Servitutiile sunt sarcini impuse unui lucru in folosul unei persoane oarecare care stapaneste un
imobil cu titlu de proprietate
Atunci cand sarcina apasa asupra lucrului altuia in folosul unei anumite persoane, servitutea se
numea personala, iar atunci cand ea apasa in folosul proprietarului unui imobil, indiferent cine ar fi
acesta, servitutea se numea prediala.
La romani servitutile prediale erau de 2 feluri: rustice si urbane.
Distinctia intre aceste 2 categorii se făcea in functie de natură imobilului dominat ca atare.
Dacă imobilul dominat era o clădire, indiferent unde se afla servitutea, ea se numea urbană, iar
daca imobilul dominat era un teren, servitutea era rustică.
Imobilul in folosul caruia se constituia servitutea purta denumirea de imobil dominant iar cel ce
greva servitutea era imobil aservit. Astfel, in cazul a 2 terenuri alăturate dintre care numai unul
dintre acestea avea acces la drumul public, era socotit imobil dominant cel fara acces la drumul
public pentru ca proprietarul avea dreptul sa treaca prin terenul vecinului pentru a ajunge la drumul
public.  Din această perspectivă,  servitutea putea fi privită fie ca un drept, fie ca o obligație. Din
perspectiva proprietarului imobilului dominat servitutea este un drept pe cand din perspectiva
imobilului aservit ea este o sarcina.
Romanii cunoșteau numeroase servituti prediale dintre care enumerăm cu titlu de exemplu
următoarele: servitutea iter care insemna dreptul de a trece prin fondul aservit calare sau pe jos,
servitutea via care însemna dreptul de a trece cu calul prin terenul altuia, servitutea actus care
însemna dreptul de a mâna turmele de vite pe terenul altuia, servitutea ius pascendi care însemna
dreptul de a paste turmele pe pământul altei persoane , servitutea turtus care însemna dreptul de a
aduce apa prin terenul vecinului.

Servitutile personale
Erau: uzufructul, uzuri, habitatio si opere.
Uzufructul - potrivit definiției date de juristul Paul, uzufructul este dreptul de a te folosi de
lucurul altuia si de a ii culege fructele avand obligația de a păstra neatinsă substanța bunului ca
atare. Așadar uzufructul presupunea avand folosinta uzus cand si dreptul de a culege fructele
fructus.
In cazul uzufructului, atributele dreptului de proprietate erau împărțite între titularul dreptului de
servitute uzufructuarul si cel grevat cu servitutea adică nudul proprietar.
Uzufructuarul are dreptul de a folosi lucurul si de a ii culege fructele pe cand nudul proprietar
devine titularul unui drept gol de continut respectiv nuda proprietate.
Obiect al dreptului de uzufruct il constituie lucrurile mobile sau imobile care nu se consumau
prin intrebuintare.
Uzufructul ca drept real principal se deosebește de dr de proprietate caci el era temporar ( putand
dainui cel mult pe durata vietii uzufructuarului)
Uzus reprezenta dr de a folosi lucrul altuia fara insa a putea sa se culeagă fructele acestuia deci
aici opera numai uzus
Habitatio era acel dr real constand in posibilitatea cuiva de a locui in locuinta aparținând altei
persoane.
Opere exprima dreptul unei persoane de a beneficia  de serviciile scavilor, obiect al dreptului de
proprietate al altei persoane
In sinteză,  servitutiile atat cele reale cat si cele personale au o serie de trasaturi comune.
1.Toate servitutiile sunt in principiu drepturi reale.
2. Proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligație fata de titularul dr de servitute
3. Nimeni  nu poate sa si aserveasca propriul lucru pt ca servitutiile sunt dr reale care poartă asupra
lucrului altuia.
4. Servitutea se constituie fie in interesul unei anumite persoane si aici vorbim de servitute
personala fie in folosul proprietarul unui imobil, situație in care vorbim de servitute prediala. Ea nu
poate fi transmisa unor terți.

Emfiteoza
Reprezintă un drept real nascut din contractul de emfiteoza contract sancționat de catre imparatul
Zenon.
In baza acestui contract, împăratul arenda unei persoane numita emfiteot o suprafață de pământ
pentru a o cultiva si a i culege fructele in schimbul unei sume de bani numita canon.
Emfiteoza se deosebește de uzufruct prin faptul ca ea este un dr alienabil si transmisibil urmasilor
spre deosebire de uzufruct care este un drept viager.
Dreptul de emfiteoza la randul sau putea fi dat in uzufruct, el putea fi ipotecat sau lasat ca legat.

Superficia
Acesta reprezenta dreptul unei persoane de a folosi o construcție zidită de ea pe terenul închiriat
de la o altă persoană
Supercial, titular al dr de superficie, putea sa transmită clădirea urmasilor săi dupa cum o putea
subvinde sau o putea greva de sarcina.
Dreptul de superficie avea sa fie protejat prin intermediul unui interdict sau printr o actiune reală.

Condictio agri vectigalis

Care năștea asa numitul ius in agro vectigal
Aceasta institutie isi avea originea în practica cetătilor de a acorda unor particulari anumite
suprafețe de pământ in schimbul unor redevente numite vectigal
Terenurile concedate s au numit agri vectigalis
Ele se deosebeau de contractul de arenda caci aici titularul este beneficiarul unui drept real care
era protejat prin intermediul unei acțiuni reale.
De asemenea, deosebirea este relevantă si in ceea ce priveste izvorul, temeiul juridic in baza
caruia s a nascut acest drept. 
In cazul arendei, izvorul este reprezentat de contractul de arenda, pe cand aici vorbim de un
veritabil drept real principal.

      SUCCESIUNILE

Instituția succesiunii este nemijlocit legată de dreptul de proprietate privată.

Astfel, funcția prin care proprietatea privată avea sa se transmită avea sa fie întâlnită  pe instituția
moștenirii
Este cunoscut ca proprietatea privată in statul roman a reprezentat mijlocul juridic de mentinerii
a ordinii social economice si politice.
Moștenirea reprezintă un sistem juridic prin care se înlocuiește o persoană printr o altă persoană
perpetuandu se astfel structura de clasa a societății.
Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza transmiterea
patrimoniului defunctului către succesorii sai.
In epoca veche pornind de la principiul ca nu exista patrimoniu fara titular, romanii au considerat
ca patrimoniul unei persoane dispare o dată cu moartea sa.
Acum raportul dintre o persoană si patrimoniul acesteia ne apare ca o legătura materială
întemeiată pe noțiunea de putere, putere care se stingea odata cu moartea titularului patrimoniului
in discutie.  In aceste împrejurări, dobândirea bunurilor defunctului de catre mostenitorii sai nu se
baza , nu implica ideea de transmitere a unui patrimoniu. De asemenea, dreptul defunctului se
stingea odata cu personalitatea sa.
Romanii au introdus pentru a explica acesta institutie fictiunea conform căreia moștenirii
dobândesc un dr nou, un dr de proprietate putere
Asadar, succesiunea se intemeia la origine nu pe ideea transmiterii unui patrimoniu ci pe
stăpânirea dobandita de catre moștenitori asupra bunurilor defunctului( ala lui decuius).
Astfel se explica faptul ca cel mai vechi termen care desemneaza pe succesor este acela de heres,
termen care vine de cuvântul latin herus care insemana stăpân
Termenii de succesiune si succesor apar mai târziu abia dupa ce romanii au adus teza ce făcea
trimitere la principiul  continuitatii persoanei defunctului.
In sistemul dreptului roman existau 3 sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauza de moarte:
moștenirea ad indesta( conf legii) moștenirea testamentară ( care se realiza prin una din formele
testamentului) si moștenirea diferita contra testamentului .

14.03.2022

Succesiunea ab intestat

Reglementarea acesteia este regasita in Legea celor 12 table.

Succesiunea ab intestat se deschide atunci cand nu exista mostenitori testamentari, fie oentru ca
defunctul nu a lasat un testament, fie pentru ca testamentul nu a fost valabil intocmit. Aceasta
mostenire este desemnata legala pentru ca este reglementata de Legea celor 12 table.
Conform legii celor 12 table, existau 3 categorii de mostenitori:
- Sui heredes
- Agnatus proximus
- Gentiles
Sui heredes sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin persoane sui iuris. Aceste
persoane vin la mostenire cu prioritate fata de toate celelalte rude civile ale defunctului si formeaza
prima categorie de mostenitori legali.
Sui iuris puteau fi : fii, fiicele, sotia casatorita cu manus in calitate de fiica precum si nepotii din
fii daca tatal lor a murit inaintea bunicului.
Adoptatul si adrogatul fac si ei parte din prima categorie de mostenitori desi ei nu sunt rude de
sange cu defunctul.
Agnatus proximus vin la mostenire in lipsa heredesilor. Expresia agnatus proximus, desi e
formulata la singular, poate cuprinde mai multe persoane agnate in cel mai apropiat grad de
rudenie cu defunctul si cuprinde: fratii, verii si nepotii de frate/var.
In lipsa unor agnati apropiati, vin la succesiune cei mai indepartati agnati, acestia avand vocatie
proprie succesorala.
Aceasta categorie de mostenitori nu este una fixa, ci mutabila. Asadar, daca exista frati, acestia
vin la mostenire ca fiind cele mai apropiate rude civile, iar in lipsa lor, verii vor fi considerati
agnatus proximus. Daca cel mai apropiat agnat era renuntator, deci refuza mostenirea, nu va veni la
succesiune agnatul urmator deoarece Legea celor 12 table interzice colateralilor sa vina la
mostenire prin reprezentare.
Gentiles erau acei miostenitori legali care veneau la succesiune in lipsa primelor 2 categorii.

Reforma pretorului in materie succesorala

 Acestea au operat in directia ocrotirii rudelor de sange precum si in directia consolidarii
raporturilor dintre soti in cadrul casatoriei fara manus.
Mostenirea pretoriana este desemnata prin termenul bonorum possessio( posesiunea bunurilor
succesorale), iar mostenitorii erau impartiti in 4 categorii:
1. Bonorum possessio unde liberi
Acesta categorie este formata din sui heredes si alte rude de sange care suferind o capitus
deminutio( pierdere a personalitatii) avea sa piarda drepturile succesorale conform dreptului
civil.
2. Bonorum possessio unde legitimi
In aceasta categorie intrau agnatii si gentilii.
Modificarea consta in faptul ca daca cel mai apropiat agnat refuza mostenirea, aceasta nu
devenea vacanta si trecea la urmatoarea categorie de mostenitori.
3. Bonorum possessio unde cognati
Sunt cuprinsi acei cognati care nu sunt in acelasi timp si agnati cum este cazul copiilor fata de
mama lor in cazul casatoriei fara manus.
4. Bonorum possessio unde vir et uxor
Intrau in aceasta categorie sotul si sotia casatoriti fara manus.
Dreptul la mostenire al sotilor unul fata de altul se deschidea numai in lipsa rudelor
civile/sange.

In perioada dreptului imperial, apar o serie de modificari. Acum vor fi adoptate din initiativele
imparatilor , doua senatusconsulte prin care se va extinde si mai mult dreptul rudelor de sange
chemate la succesiune. Astfel, prin senatusconsultele Tertullian si Orfitian, sub imparatul
Adrianus, s-a acordat un drept de succesiune mamei fata de copiii rezultati din casatori afara
manus. Fata de sistemul pretorului in care mama venea la succesiunea copiilor ei in calitate de
agnata, in sistemul imperial, mama isi mostenea copiii in calitate de ruda legitima alaturi de ceilalti
agnati.
Imparatul Iustinian a continuat reformele in materia succesorala. Astfel ca, in timpul sau, se
pune capat definitiv sistemului succesoral intentat pe rudenia civila, avand intaietate rudenia de
sange. Astfel rudenia de sange devine unicul temei al mostenirii.
Sunt create acum 4 categorii de mostenitori :
1. Descendentii
2. Ascendentii
3. Fratii si surorile consangvini si copiii lor
4. Ceilalti colaterali

Succesiunea testamentara
In dreptul roman, testamentul era un act solemn prin care o persoana numita testator instituie
unul/mai multi mostenitori pentru ca acestia sa execute ultima sa dorinta. In principal,
mostenitorul /mostenitorii instituiti in calitatea lor de executori testamentari asigurau distribuirea
bunurilor defunctului conform testamentului.
Testamentul putea valoriza pe unii dintre heredes spre deosebire de mostenirea legala.
Testamentul indeplinea pe langa dispozitiile patrimoniale si alte functii , spre ex:numirea unui
tutore sau dezrobirea unor sclavi.
Formele de testament difera in functie de epoca istorica avuta in vedere. Astfel, in vechiul drept
roman sunt cunoscute 3 forme testamentare:

1. Testamentul calatis comitiis

 Imbraca forma unei legi votate de Comisia Curiata de unde si ideea ca la inceput romaii aveau
reticenta fata de testament. Legea celor 12 table consmitea rolul poporului de macro colectiv
chemat sa ia act de ultima dorinta a testatorului. Acest testament prezinta doua inconveniente:
- Era accesibil numai patricienilor caci ei participau la lucrarile Comisiei Curiata
- Aceasta adunare se convoca numai de 2 ori pe an, respectiv la 24 martie si 24 mai
2. Testamentul in procinctu
Apare mai tarziu pentru a inlatura unele din inconvenientele testamentului calatis comitiis.
Testamentul in procinctu se facea in fata armatei gata de lupta, el fiind accesibil si plebeilor.
Era accesibil numai soldatilor , deci numai cetatenilor ce aveau varste intre 17 si 46 de ani.
3. Testamentul per aes et libram
Reprezenta in fapt, una din aplicatiile mancipatiunii.
Testatorul transmitea prin mancipatia , patrimoniul sau unei persoane ce purta numele de emptor
familiae, dupa care incheia cu acesta din urma anumite acte fiduciare, acte in care se arata numele
mostenitorului precum si cum sa fie impartite bunurile. Acest testament era accesibil tuturor
cetatenilor romani, dar el avea un serios inconvenient: emptor familiae era un executor testamentar
sui generis. Mai mult, el devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar actele de fiducie prin care
urma sa transmita bunurile conform intelegerii cu testatorul, nu erau sanctionate in vechiul drept
roman, deci executarea testamentului depindea de buna credinta a lui emptor familiae.
In dreptul clasic apare testamentul nuncupativ ce se facea in forma orala in prezenta a 7 martori.
Testamentul pretorian era intocmit in forma scrisa si in prezenta a 7 martori.
Testamentul militar nu indeplinea o conditie de forma speciala, putea fi facut oricand cu conditia
ca vointa testatorului sa fie clar exprimata.

Capacitatea unei persoane de a isi face testamentul sau de a fi martora la intocmirea unui
testament, precum si capacitatea de a veni la succesiune in calitate de mostenitor/legatar se
numeste testamenti factio.
Au testamenti factio activa, adica capacitatea de a-si face testament, cetatenii romani sui iuris si
peregrinii care se bucurau de ius comerci.
Nu isi puteau face testament sclavii cu exceptia sclavilor publici care aveau un statut special, cat
si cei care erau decazuti din dreptul de a testa, incapabilii de fapt, precum si persoanele incerte.

Instituirea de mostenitor
Aceasta institutie a fost riguros facuta inca din epoca veche. Instituirea trebuia facuta in termeni
imperativi si solemni, exemplu: Titius heres esto!

Conditiile de fond ale instituirii de mostenitor

Sunt exprimate in 2 principii ce guverneaza materia succesiunii testamentare:
1. Nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament
2. Odata heredes, pentru totdeauna heredes.
In baza primului principiu nu era permisa instituirea de mostenitori numai pentru o parte din
succesiune. Daca testatorul incalca aceasta dispozitie, heredele dobandea si partea pentru care nu a
fost instituit. Asadar , pe aceasta cale nu se putea deschide mostenirea ab intestat alaturi de
mostenirea testamentara.
Cel de al 2 lea principiu vine sa arate ca nu era adusa instituirea pana la un anumit termen, ci
defiinitiv.

Substituirea de mostenitori

Daca cel instituit mostenitor nu voia/nu putea accepta mostenirea, se deschidea succesiunea
legala.
 Testatorul putea evita acesta perspectiva introducand in testament o clauza prin care dispunea o
alta persoana numita substituiy sa ia locul celui instituit, in caazul in care cel din urma nu dobandea
mostenirea, deci o instituire de gradul II sau conditionala.
Romanii au cunoscut 3 forme de substituire :
- Substituirea vulgara; este cea obisnuita si consta in substituirea unuia/mai multor mostenitori
in locul mostenitorului instituit
- Substituirea pupilara; consta in numirea unei persoane care sa vina la mostenire in locul
mostenitorului instituit daca acesta din urma ar muri inaintea pubertatii
- Substituirea quasi-pupilara; se face prin numirea de testator a unui mostenitor pentru
descendentul sau mente captus, deci pentru o persoana lipsita de disceranamant.

Dobandirea mostenirii

Aceasta presupunea o anumita atitudine subiectiva din partea mostenitorilor in functie de

statutul lor juridic precum si in functie de efectele pe care urma sa le produca mostenirea ce urma
sa se deschida.
De regula, sui heredes veneau la mostenire in mod necesar fara proceduri speciale, ei fiind
mostenitori de drept.
Este de semnalat faptul ca aceasta categorie de mostenitori nu puteau repudia succesiunea.
Este cunoscut ca in dreptul roman nu se admitea existenta unui patrimoniu fara titular.

21.03.2022

Acceptarea mostenirii
Se face prin 3 moduri:
1. Cretio – reprezinta un mod solemn de acceptare a mostenirii si se realizeaza printr-o
declaratie facuta in fata martorilor
2. Pro herede gestio- actul prin care rezulta ca heredele accepta mostenirea desi nu se pronunta
expres in acest sens; ex: cazul mostenitorului care instraineaza un bun apartinand succesiunii
3. Nuda voluntas- declaratie de acceptare expresa, dar nesolemna; se va generaliza

Efectele acceptarii mostenirii

Producea confuziunea patrimoniului defunctului cu acela al heredelui.
O prima consecinta a confuziunii patrimoniului este aceea ca mostenitorul raspundea de
toate datoriile defunctului chiar daca acestea depaseau activul succesoral ( ultra vires
hereditatis). Pentru a ii proteja pe mostenitorii necesari, pretorul a creat institutia lui ius abstinenti
( = dreptul de a te abtine) in virtutea caruia herezii nu mai puteau fi siliti sa plateasca pe creditorii
defunctului dincolo de limitele activului succesoral.
Iustinian a creat beneficiul inventari in baza caruia mostenitorul care face un inventar al
bunurilor succesorale va raspunde fata de creditorii defunctului numai in limita activului
succesoral.
Daca heredele era insolvabil, pentru a proteja interesele creditorilor defunctului, pretorul a creat
aceasta posibilitate sa ceara o separatie asa incat nu se mai crea riscul sa se vina in concurs cu
creditorii defunctului ci se putea valorifica dreptul de creanta din activul succesoral inaintea altor
creante.
Collatio bonorum(= raportul bunurilor)
Reprezinta un alt efect al mostenirii conform caruia, mostenitorii sunt obligati sa aduca la
masa succesorala toate bunurile pe care le-au primit fiecare in parte in timpul vietii lui pater
familias. Se aveau in vedere si bunurile donate de catre pater familias unui descendent.

Repudierea mostenirii
Succesorii voluntari puteau accepta mostenirea dupa cum puteau sa si renunte la ea. Repudierea
mostenirii se putea face printr-o simpla manifestare de vointa .
In dreptul clasic, daca mostenitorul nu se pronunta intr-un anumit termen( prin termenul stabilit
pentru acceptare se considera ca se realiza o repudiere tacita a mostenirii). Daca erau instituiti mai
multi mostenitori prin testament si unul renunta, efectul era acrescamantul.
Daca testatorul instituia un singur mostenitorsi acesta renunta la mostenire, venea la succesiune
substituitul, iar in lipsa substitutiunii, se deschidea succesiunea legala.
Daca nu erau nici succesori legali, nici testamentari, atunci mostenirea revenea statului.

Sanctiunea mostenirii
Mostenitorii civili isi valorificau dreptul de succesiune prin intermediul petitiunii de ereditate.
Actiunea va fi intentata de catre mostenitori impotriva celui ce exercita o stapanire in fapt asupra
succesiunii. Aceasta actiune are un caracter universal, ea privind intreaga mostenire deosebindu-se
pe aceasta cale de actiunea in revendicare a carui obiect poarta asupra unui singur lucru. Aceasta
actiune mai prezenta si avantajul ca nu se cerea pentru reclamant a se face dovada faptului ca
defunctul a fost proprietarul bunurilor lasate mostenire.
Pentru intentarea acestei actiuni erau necesare urmatoarele conditii.
1.Reclamantul sa dovedeasca titlul sau de mostenitor civil si el sa nu il posede
2.Paratul sa posede bunurile succesorale fie pro heredes, situatie in care cu buna credinta se crede
mostenitor, fie pro posesore, situatie in care el stie ca nu este mostenitor, dar opune reclamantului
calitatea de posesor.

Legate si fideicomise

Legatul= o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni grevand pe cel instituit

mostenitor prin care testatorul dispune de anumite bunuri indevidual determinate in profitul unei
persoane numite legator
Deci legatul trebuie sa fie cuprins intr-un testament , trebuie sa imbrace forme solemne caci el
reprezinta o sarcina ce revenea heredelui si avea ca obiect bunuri individual determinate fiind cu
scopul de a-l gratifica pe lagator.
Fata de cuvintele solemne utilizate, sunt cunoscute urmatoarele forme de legatar:
-legatul per vindicationem- testatorul transmite direct legatorului proprietatea asupra unui bun
determinat ; ex: dau si leg lui Trax pe sclavul Petrus
Numele mostenitorului nu figura pe legat deoarece intre mostenitor si legator nu se stabilea un
raport juridic. Faceau obiectul unor asemenea legate doar bunurile obiect al proprietatii quiritare.
-legatul per damnationem- dispozitia prin care testatorul il obliga pe heredele testamentar sa
transmita legatorului proprietatea asupra unui lucru; ex: heredele meu sa fie obligat sa dea lui Trax
pe sclavul Petrus. In acest caz, legatarul nu mai dobandeste direct dreptul de proprietate ca in
cazul precedent , ci numai dreptul de a cere heredelui sa ii transmita proprietatea asupra bunului
legat. Intre herede si legator se stabilea un raport juridic in temeiul caruia heredele poate fi silit sa
execute legatul.
-legatul praeceptionem- imbraca urmatoarea forma spre exemplu :Trax sa ia mai inainte pe sclavul
Petrus. In virtutea acestui legat, unul dintre herezii testamentari care era in acelasi timp si legator
avea dreptul sa intre in stapanirea bunului legat inainte de impartirea mostenirii. Prin asemenea
legate, testatorul putea favoriza pe unul din mostenitori.
-legatul sinendi modo- creaza heredelui testamentar obligatia de a nu il impiedica pe legator sa
intre in posesia unui lucru potrivit formulei: heredele meu sa fie obligat sa permita lui Trax sa ia cu
el pe sclavul Petrus si sa ii apartina. Spre deosebire de legatul per damnationem, aici heredele avea
obligatia de a indeplini o anumita prestatie. In cazul legatului sinendi modo, heredele avea
obligatia numai de a nu impiedica exercitarea legatului.

Conditiile de fond ale legatului

Legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva. Cel lipsit de capacitatea necesara nu putea
dobandi un legat.
Legatul apasa asupra mostenitorului ca atare. Cu exceptia legatului praecptionem unde
legatorul era el insusi mostenitor, in cadrul celorlalte legate, heredele testamentar pierdea anumite
bunuri din masa mostenirii in pofida legatorilor.
Potrivit Legii celor 12 table, libertatea de a dispune prin legat a testatorului era nelimitata.
Dat acestui fapt, la sfarsitul epocii vechi, mostenitorii sunt interesati tot mai mult sa repudieze
mostenirile generate de legate mari ceea ce nu era in interesul creditorilor defunctului.
Prin caile succesive, la sfarsitul epocii vechi, s-a limitat dreptul de a dispune prin legat.
Astfel, prin legea Furia testamentaria s-a interzis ca legatul sa aiba ca obiect un lucru mai mare de
1000 de asi.
Prin legea Voconia se stipula ca legatorul sa nu poata primi mai mult decat heredele.
Dispozitiile acestei legi nu au fost eficiente, deoarece testatorul putea lasa mai multe legate de
1000 de asi dupa cum putea lasa un nr de legate mai mici decat partea heredelui astfel incat
situatia acestuia din urma nu se imbuunatatea cu nimic.
Pentru a preveni asemenea practici, in anul 40 i.e.n a fost adoptata legea Falcidia prin care se
preciza ca heredele are dreptul la un sfert din mostenirea ce i s-ar cuveni potrivit succesiunii
legale.
Cea de-a 3a conditie de fond a legatului este exprimata in regula catoniana. Potrivit acesteia,
legatl este valabil numai daca poate fi executat la momentul intocmirii testamentului.

Sanctiunea legatului

In cadrul legatului per vidicationem, legatarul devine proprietar la moartea testatorului, astfel
incat el putea intenta actiunea in revendicare.
Legatul per damnationem si legatul sinendi modo aveau sa fie sanctionate.
Legatul praeceptionem era sanctionat prin actia familiae hercis unde pentru ca legatorul era in
acelasi timp si heredele testamentar si in aceasta calitate avea dreptul de a cere impartirea
mostenirii.

Fideicomisele

Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o anumita persoana( disponent) roaga pe
cealalta persoana ( fiduciar) sa transmita cuiva( fideicomisar) un anumit lucru sau chiar o parte din
mostenire. Executarea fideicomisului cadea fie in sarcina mostenitorului, fie in sarcina legatarului.
 Aceasta institutie a sanctionat formalismul actelor juriidice caci prin intermediul ei orice
persoana putea dispune de bunurile sala fara a respecta formele proprii testamentului/legatului.
Prin intermediul fideicomisului, cei lipsiti de testamenti factio pasiva puteau primi anumite
bunuri dintr-o masa succesorala. Asadar, fideicomisul se putea forma si in afara testamentului, dar
nimeni nu il putea amplifica pe testator sa introduca un fideicomis chiar in testamentul sau.

Sanctiunea fideicomisului

Pana in vremea imparatului Augustus, fideicomisul nu a fost sanctionat din punct de vedere
juridic. Astfel ca indeplinirea acestuia depindea de buna credinta a fiduciarului.
Fiduuciarul rostea un juramant, astfel ca juramantul avea doar un efect de natura religioasa, iar
neindeplinirea avea consecinte morale.
Prin sanctionarea fideicomisului de catre imparatul Augustus, s-a dat o puternica legatura
normalismului caci toate conditiile de forma ale testamentului/legatului puteau fi astfel eludate.

Fideicomisul de familie
Prin intermediul acestuia, disponentul lasa un bun fiduciarului cu conditia ca acesta din urma sa
il transmita la randul sau urmasilor sai. Se crea pe aceasta baza posibilittaea transmiterii unor
bunuri urmasilor in cadrul acelorasi familii.
Potrivit mecanismului fideicomisului de familie, beneficiarul , adica fideicomisarul se transforma
la randul sau in fiduciar,

Fideicomisul de ereditate

Spre deosebire de fideicomisul particular ca avea ca obiect bunuri individual , fideicomisul de

ereditate purta asupra unei parti din mostenire, uneori chiar asupra intregii mosteniri. Aceasta
forma de fideicomis a dat nastere unor complicatii pentru ca mostenitorul in sarcina caruia statea
executarea fideicomidului trebuia sa plateasca datoriile succesorale, desi nu primea decat o parte
din mostenire sau uneori chiar nimic.
In scopul reglementarii raporturilor dintre mostenitori si fideicomosari s-au introdus prin
senatusconsultele lui Tertullian si Orfitian unele reguli noi.
In perioada imparatului Iustinian cele mai importante dispozitii privind materia legatelor si a
fideicimiselor aveau sa fie unificate.

28 martie 2022

OBLIGATIILE

Definitia si elementele obligatiei

Din doctrina dreptului roman ne-au ramas doua definitii celebre date obligatiei :
- O definitie este datorata juristului Paul
- O a doua definitie, cea mai apropiata de acceptiunea moderna, este data in lucrarea
Institutele apartinand lui Iustinian. Conform acesteia,” obligatio est iuris vinculum, quo
necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura” (obligaţia
este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva potrivit dreptului cetăţii noastre).
Desi definitia lui Iustinian ne prezinta obligatia ca pe un raport de drept, adica vinculum
iuris, ea prezinta si unele imperfectiuni in special in ceea ce priveste conturarea elementelor
 obligatiei. Astfel definitia ne infatiseaza numai un aspect al obligatiei, ci anume situatia
debitorului. Se vorbeste numai de constrangerea la care debitorul este supus fara sa se
aminteasca despre dreptul creditorului de a pretinde o plata.
Pe de alta parte, in definitie nu se precizeaza ca obligatia intr-un stadiu evoluat presupune
datoria juridica de a face, ci numai contrangerea de a plati. In acest sens, termenul de plata
nu desemneaza pur si simplu obligatia de a plati o suma de bani, ci obligatia de dare, facere
si prestare.
Cuvantul vinculum iuris prin care se desemneaza o legatura de drept, face aluzie la cele
doua persoane intre care se stabileste raportul juridic Astfel, obligația debitorului este arătată în
mod expres, când cea a creditorului este doar sugerată. Inițial termenii de creditor și debitor nu au
fost cunoscuți la romani de la origine. Multă vreme atât debitorul, cât și creditorul aveau să fie
desemnați prin cuvântul reus,adica o parte in proces.
În sens etimologic, cuvântul creditor vine de la termenul cretor care însemna a da bani cu
împrumut, de unde deducem ideea că primul creditor a fost aceea persoană căreia i se datora o
sumă de bani. Cu timpul termenul avea să fie extisns asupra tuturor persoanelor cărora li se datora
ceva.
Elementele obligatiei
Raportul juridic obligațional presupune: o persoană numită creditor și una numita debitor,
acestea fiind raportul juridic. Iar cel de-al treilea element fiind sancțiunea obligației
Al doilea element al obligatiei il reprezinta obiectul, iar cel de-al treilea, sanctiunea obligatiei.
Creditorul= subiect activ, caci el are dreptul sa pretinda o plata
Debitorul = subiect pasiv,el urmeaza sa favora la nevoie chiar si prin forta de constrangere.
Al doilea element, obiectul obligatiei este desemnat in mod generic prin cuvantul plata care
consta in dare, facere sau prestare.
Prin urmare, la prestatiunea la care s-a obligat debitorul, pentru a produce efecte juridice,
obiectul obligatiei presupune indeplinirea anumitor conditii:
- Obiectul sa fie licit. Nu indeplinea aceasta conditie, spre exemplu promisiunea de a comite
un delict
- Obiectul obligatiei trebuie sa fie posibil. Imposibilitatea era fizica cand se promitea un lucru
care nu era in natura sau imposibilitate juridica cand se promitea un lucru scos din circuitul
civil, adica heres extra patrimonium
- Obiectul obligatiei trebuie sa fie determinat. Astfel, nu era valabila promisiunea de a plati
cu un numar de sclavi fara a se preciza identificarea lor.
- Obiectul trebuie sa constea printr-o prestatiune pe care debitorul o face pentru creditor. In
dreptul roman, efectele actelor juridice se produc numai intre parti, nu si fata de terti si ca
atare nimeni nu poate promite fapta altuia dupa cum nu se putea promite in folosul altuia.
- Obiectul trebuie sa prezinte interes de regula pecuniar. Astfel, pentru creditor nu era valabila
promisiunea de a i se remite un lucru care se afla chiar in patrimoniul sau.
In dreptul roman, dreptul de creanta era sanctionat printr-o actiune personala. In intetio a
formulei actiunii personale, figurau cuvintele dare, facere prestare, aboltere, prin care se
exprima ideea ca debitorul trebuie sa indeplineasca o prestatiune.

Clasificarea obligatiilor
 Un prim criteriu vizeaza izvoarele acestora, adica faptele care le genereaza in functie de
care obligatile cunosc o clasificare cvadripartita:
- Obligatii contractuale
- Obligatii delictuale
- Obligatii cvasi-contractuale
- Obligatii cvasi-delictuale
Potrivit mecanismului de sanctionare, obligatiile se clasifica in :
- Obligatii civile
- Obligatii naturale
Obligațiile contractuale se numesc astfel fiindcă acestea izvorăsc din contracte. Daca la
origine, simpla convenție a părților nu era de natură să dea naștere la vreo cinsentinta juridică,
apar contractele posesoare care se vor manifesta prin simpla manifestare de voință a părților.
Astfel după sancțiune, contractele se clasifică în baza a trei criterii:
- Dupa sanctiune
- Dupa efecte
- Dupa modul de formare

Potrivit sancțiunilor, contractele sunt:

- de drept strict, deci acelea care sunt sancționate prin acțiuni de drept strict
- contracte de bună credință, deci acelea contracte care sunt sancționate prin acțiuni de buna
credință.
In funcție de efectele lor,contractele sunt
- unilaterale
- bilaterale.
Contractele unilaterale creează obligații în sarcina unei singure persoane, pe când cele
bilaterale dau naștere unor obligații în sarcina ambelor părți, acestea fiind numite și contracte
sinalagmatice.
Potrivit mecanismului lor de formare, contractele sunt:
- solemne
- nesolemne.
Pentru nașterea contractelor solemne este necesar sa fie întrebuințate forme solemne.
Romanii au cunoscut următoarele contracte solemne: sponsio solemniosa, jus urandus liberti,
stipulațiunea, dadis lictio, nexum și contractul loterie.
Contractele nesolemne sunt cele care nu necesitau o forma specială, ele subdivizandu-se in
trei categorii:
- contracte reale
- contracte consensuale
- contracte nenumite.
Contractele reale sunt acele contracte care luau naștere în condiții speciale. Astfel, pe lângă
consimțământul părților era imperios necesar a se emite obiectul contractului.
In cadrul contractelor reale, inducem următoarele contracte: mutuum/ împrumutul de
consumație, fiducia, gajul, comodatul, cât și depozitul.
In antiteză cu acestea, contractele consensuale erau acele contracte care luau naștere prin
simplul acord de voință a părților. In dreptul roman cunoaștem patru asemenea contracte: vânzarea,
locațiunea, societatea și mandatul.
Contractele nesolemne se formează printr-o simplă convenție însoțită de obligația uneia
dintre părți.
 Obligatiile delictuale izvorau din delicte. Romanii intelegeau prin delict orice fapta ilicita
cauzatoare de prejudicii care dadea nastere la obligatia delicventului de a repara prejudiciul cauzat.
Obligatiile cvasi-contractuale sunt acele obligații care izvorăsc din cvasi contracte. Cvasi-
contractul este un fapt elicit care generează efecte similare cu cele ale contractului.
Obligatiile cvasi-delictuale sunt acele obligații care izvorăsc din cvasi-delicte. Cvasi-
delictele sunt fapte ilicite pe care totuși romanii nu le-au incadrat datorită mentalității lor
conservatoare in categoria delictelor. Constructia celor doua figuri juridice este identica, astfel ca
nu exista mijloace de continut pentru a le distinge ca atare.

Clasificarea obligațiilor după sancțiune

Obligațiile civile
Sunt acele obligații care sunt sancționate printr-o acțiune. După cum obligația poate fi de drept
strict sau de bună credință, fapt pentru care și sancțiunea sa va fi de drept strict sau de bună
credință.
In cazul obligațiilor de drept strict, interpretarea se face urmând litera actului care a generat
raportul juridic obligațional. Intenția părților sau alte circumstanțe nu prezintă nicio semnificație.
Obligațiile de bună credință însă, sunt interpretate tinsndu-se seama de bună credință însă sunt
interpretate și de voința reală a părților precum și de alte împrejurări. Astfel, debitorul care a fost
determinat să încheie un contract prin înșelăciune, putea opune creditorului o excepțiune; exceptio
doli, refuzand sa-si execute obligatia.

Obligațiile naturale
Spre deosebire de cele civile nu sunt sancționate printr-o acțiune. Astfel dacă debitorul natural
nu plătea creditorul nu dispunea de o o acțiune pentru a-l urmări în justiție. Sancțiunea acestor
obligații este totuși excepțiunea, așadar obligațiile naturale nu pot fi valorificate prin actiune, dar
sunt sancționate prin intermediul excepțiunii. Rezultă așadar că debitorul nu poate fi silit să-și
plătească datoria. Daca însa acesta plătește de bună voie, plata nu poate fi intoarsa. Deci cu alte
cuvinte, nu putea cere restituirea prestatiei efectuate.
In ipoteza in care după executarea de bună voie a obligației, debitorul va intenta acțiunea în
revenire, creditorul va paraliza cererea prin introducerea unei excepțiuni. Această excepțiune este
făcută să facă zadarnice stradaniile debitorului si da valoare juridica ca atare obligatiei naturale pe
care o configureaza ca pe o figura juridica distincta.

Obligațiile cu pluralitate de subiecte

Se configurează ca un raport juridic încheiat între 2 persoane, respectiv creditor și debitor.

In cazul pluralității de subiecte, trebuie să destingem între situația în care debitorul sau
creditorul se găsesc pe picior de egalitate juridică și situația în care aceștia nu se află pe picior de
egalitate.
In prima situatie, obligatiile pot fi conjuncte sau coreale.
In cea de-a doua situație, in care părțile nu sunt pe picior de egalitate, constatăm că alături de
creditorul principal poate apărea un creditor accesor, cum alături de debitorul principal pot apărea
debitori accesori sau garanți.
Obligațiile conjuncte
 In cazul acestora, funcționează principiul divizibilității creanțelor și datoriilor. Astfel, daca sunt
mai multi creditori, fiecare dintre ei pot revendica partea lor din creanță, iar daca sunt mai multi
debitori, fiecare dintre ei poate fi ținut numai pentru partea sa din datorie.
Obligațiile solidare/coreale
Se definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate depinde întreaga creanță după cum
simetric, oricare debitor poate fi ținut pentru întreaga datorie. Atunci când sunt mai multi creditori,
corealitatea este activă, iar când sunt mai multi debitori corealitatea este pasiva.
In cazul corealitatii, atât creanțele cât și datoriile sunt indivizibile. Obligatiile coreale au o
fizionomie proprie ce se exprimă în unicitatea de obiect și în pluralitate de raporturi juridice. Spre
deosebire de obligațiile conjuncte unde sunt mai multe obiecte, in funcție de numărul subiectelor,
obiectul este unic.
Ad stipulațio și ad promissio
Atunci când în cadrul priorității de subiecte, părțile nu sunt pe picior de egalitate, întâlnim doua
situații: ad stipulațio și ad promissio
Ad stipulațio este actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului principal. In mod
obișnuit se încheia un contract numit stipulațio prin care debitorul promitea creditorului accesor
ceva ce ia promis și creditorului principal.
Creditorul accesor se numește ad stipulato. Apariția acestei instituții trebuie pusă în legătură cu
exigențele practicii comerciale. Astfel ad stipulato putea să-l urmărească pe debitor atunci când
creditorul principal nu putea face acest lucru
Ad promissio este actul in baza caruia un debitor accesor se alătură debitorului principal.
Debitorul accesor,numit ad promosor , promite prin stipulațiune ceea ce a promis și debitorul
principal. Rolul sau este acela de al pune pe creditor la adăpost de concesintele de eventualei
insolvabilități a debitorului principal.

04.04.2022

Elementele contractului
Acestea sunt de 2 feluri: esentiale si neesentiale.
Elementele esentiale sunt cele care dau identitate proprie contractului iar in dreptul roman erau
in numar de 3 si anume: obiectul, consimtamantul si capacitatea. In lipsa unuia dintre cele 3
elemente, nu exista contract. Spre deosebire de dreptul modern, in dreptul roman cauza nu a figurat
intre elementele esentiale ale contractului. Romanii, desi cunosteau aceasta institutie, ei aveau sa o
valorifice insa cu o alta utilitate juridica.

Obiectul contractului
In sens strict, obiectul contractului era desemnat prin termeni ideqvot debetum si el consta in
creearea unei obligatii. In acest sens, obiectul contractului se confunda cu efectele sale.
In sens larg, obiectul contractului se confunda cu obiectul obligatiei care consta in prestatiunea
pe care debitorul o datora creditorului si consta practic intr o prestatiune de dare, facere sau
nonfacere.
Consimtamantul
In dreptul roman, pentru existenta contractului, era necesar acordul de vointe a celor 2 parti
contractante in scopul creearii unor drepturi si datorii. Astfel, oferta unei parti nu era de natura sa
creeze vreo obligatie, ea putand fi retrasa pana la acceptarea eu de catre cealalta parte. Astfel, prin
consimtamant intelegem manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte.
 Termenul de consimtamant(consensum) vine de la cum sentire adica a avea o parere comuna cu
cealalta parte. Dreptul roman cunoaste anumite cazuri care duc fie la inexistenta consimtamantului,
vezi neseriozitatea si eroarea, fie la viciile de consimtamant respectiv teama(metus) si
dolul( dolus). Neseriozitatea duce la inexistenta consimtamantului intrucat acesta a fost dat in
gluma sau in imprejurari care in mod evident exclud intentia partii de a se obliga din punct de
vedere juridic adica a fost dat jocanti causa.
Eroarea reprezinta intelegerea gresita a unor imprejurari . urmatoarele cazuri de eroare atrag
nulitatea contractului: error in negotio, error in personam, error in corpore si error in substantiam.
Error in negotio insemna eroarea asupra naturii actului juridic care se incheia. Aceasta eroare
aparea atunci cand o parte intentioneaza sa incheie un anumit contract iar cealalta parte crede ca
este vorba despre o alta operatiune juridica.
Error in personam sau eroarea asupra identitatii persoanei. Se producea atunci cand o parte
credea ca a incheiat un contract cu o anumita persoana si in realitate l a incheiat cu o alta persoana.
Error in corpore sau eroarea asupra identitatii lucrului. Aceasta eroare se producea cand o parte
credea ca obiectul material al contractului este un anumit lucru dar in realitate era vorba despre un
alt lucru.
Error in substantiam sau eroarea asupra calitatilor esentiale ale lucrului apare atunci cand o parte
crede ca a dobandit un lucru facut dintr o anumita materie si in realitate dobandeste un lucru facut
din alta materie. Exemplu o bijuterie de arama in loc de aur.
Teama sau metusul se exprima in violenta ce se exercita asupra unei persoane in scopul de a o
determina sa incheie un contract. Teama nu ducea la inexistenta contractului ci numai la vicierea
sa. Ceea ce insemna faptul ca victima violentei dispunea de anumite mijloace juridice prin care
putea evident pe cale indirecta sa obtina anularea contractului.
In vechiul drept roman, potrivit dreptului civil, violenta fizica ( vis psihica) era o cauza de
inexistenta a consimtamantului . Pretorul a pus la indemana victimei violentei un mijloc procedural
numit exceptio metus prin care se paraliza practic actiunea reclamantului. In acelasi timp, s a
acordat victimei o actiune numita actio metus prin care se ajungea la anularea contractului.
Dolul sau dolus erau acele mijloace viclene( manopere dolosive) utilizate de o parte in scopul
de a determina cealalta parte sa incheie contractul. In secolul I, pretorul a intervenit prin edictul sau
, creand o actiune speciala numita actio in dolo prin care victima dolului obtinea pe cale indirecta
anularea contractului. Actio de dolo si actio metus nu sunt actiuni in anulare ci doar procedee in
anulare. Ambele actiuni sunt arbitrarii, asa incat judecatorul anunta sentinta de condamnare numai
daca autorul delictului de dol sau de violenta nu satisfacea pretentiile reclamantului.
Capacitatea
Este apritudinea unei persoane de a incheia acte juridice civile. In dreptul roman, capacitatea se
dedinea in raport fu conditia juridica a persoanelor. Intre cetateanul roman sui iuris care avea
plenitudinea drepturilor sale si sclavul care practic nu avea niciun drept, acesta fiind asimilat
lucrurilor, se aflau numeroase categorii de persoane cu o capacitate limitata. Limitele capacitatii
de drept aveau sa fie fixate fie de lege, pecand capacitatea de fapt avea sa fie conditionata de
factori subiectivi si exprima faptul ca se dadea posibilitatea cuiva de a si da seama de consecintele
actelor sale. Incapabilii de fapt erau nebunii, infantes , minorii de 25 de ani precum si femeia sui
iuris.

Elementele accidentale ale contractelor

Acestea pot figura sau nu, potrivit vointei partilor. In dreptul roman, elementele accidentale erau
in numar de 2: termenul si conditia.
 Termenul sau dies este un eveniment viitor si sigur de care depindea exigibilitatea sau stingerea
unui drept. Atunci cand afecteaza exigibilitatea unui drept, termenul se numeste suspensiv(dies
aquo) iar cand el afecteaza stingerea dreptului se numeste extinctiv ( dies aqvem). Daca creditorul
intenta actiune in justitie in scopul valorificarii unui drept, inainte de implinirea termenului,
actiunea sa va fi respinsa si totodata se va pierde si dreptul material la actiune. In situatia in care
debitorul va plati inainte de termen, el nu va avea la indemana o actiune in repetire(in restituire)
intrucat nu sunt intrunite conditiile pe care le reclama plata lucrului nedatorat. Momentul in care
dreptul lua nastere se numeste dies cedens iar momentul in care acesta devenea exigibil, se numea
dies veniens.

Conditia sau condicio reprezinta un eveniment viitor si nesigur de care depindea nasterea, sau
stingerea unui drept. Conditia era de 2 feluri: suspensiva si rezolutorie.
Conditia suspensiva condicio aqo este acea situatie care afect nasterea unui drept. Conditia
rezolutorie (condicio ad qvam) era cera ce afecta stingerea dreptului.
Conditia suspensiva exemplu: ma oblig sa ti platesc 100 de sesterti daca corabia va veni din
Egipt.
Conditia rezolutorie: vand un lucru cu conditia de a rezilia vanzarea daca in termen de 30 de zile
voi primi un pret mai mare; dupa 30 de zile, vanzarea este definitiva.

Stingerea obligatiilor
Deosebirea esentiala dintre drepturile reale si drepturile de creanta sau personale consta in ceea
ce priveste valorificarea acestora. Drepturile reale se valorifica prin exercitarea unor anumite
atribute ale acestora de catre titularii dreptului pe cand drepturile personale se valorifica prin
executarea obligatiei de catre debitor. Rezulta asadar faptul ca drepturile reale sunt in principiu
perpetue pecand drepturile personale sunt temporale. De exemplu dreptul de proprietate ca
principal drept real el fiind forma juridica de apropiere a lucrurilor nu se stingea prin trecerea
timpului pe cand dreptul creditorului izvorat dintr un contract sau dintr un delict se stingea la
momentul valorificarii sale. Asadar, in cazul drepturilor personale , obligatiile nascute din acesta
se sting la momentul valorificarii lor . Doctrina dreptului roman a aratat ca modurile de stingere a
obligatiilor pot fi voluntare sau nevoluntare.

Modurile voluntare de stingere a obligatiilor

Plata/ solutio
Este modul obisnuit de stingere a obligatiilor si ea se realiza prin indeplinirea prestatiunii care
face obiectul legaturii juridice intre creditor si debitor.
Conform etimologiei sale, cuvantul plata ( solvere) ne evoca dezlegarea debitorului de raportul
juridic prin executarea prestatiunii la care acesta s a obligat. Constatam asadar ca plata putea avea
ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie transmiterea proprietatii, fie executarea unei lucrari.
Plata putea fi facuta de catre debitor sau chiar de o alta persoana deoarece pe creditor nu l
intereseaza cine executa obligatia. Cand obligatia consta in transmiterea dreptului de proprietate,
plata se facea numai de catre proprietarul bunului ca atare. Cel ce platea trebuia sa fie capabil . ca
atare, copilul nu putea face o plata valabila daca nu avea in prealabil incuviintarea autoritatii
tutelare( autoritas tutoris). Plata putea fi primita de catre creditor sau de catre reprezentantul sau
legal( tutore sau curator) sau conventional ( prin mandatar).
Cel ce primea plata trebuia sa fie si el capabil . Regula generala era aceea ca plata trebuia sa fie
integrala astfel, creditorul nu putea fi silit sa primeasca o plata in rate. Debitorul nu se putea libera
platind altceva decat lucrul datorat. In principiu plata este facuta la domiciliul debitorului( plata
este cverabila). Daca partile nu au stabilit prin contract altfel sau locul platii rezulta din natura
obligatiei . In ipoteza ca plata nu se efectueaza la scadenta , creditorul intenteaza actiune la
domiciliul debitorului conform principiului actor seqitor form re. Creditorul care pretinde sa i se
plateasca in alt loc decat cel fixat prin contract, comitea potrivit dreptului civil o plurispetitio loco,
fapt ce atragea de la sine respingerea unei eventuale actiuni introdusa in justitie. Cand intre creditor
si debitor existau mai multe datorii succesive E ajungea la institutia imputarii platii. Astfel ca
datoriile erau stinse in ordinea vechimii lor. Proba platii se putea face prin martori, prin juramant,
fie prin alte mijloace de proba. In epoca clasica, s a generalizat sistemul eliberarii unui inscris
debitorului pentru ca acesta sa poate face mai lesne proba platii. Chitanta urma sa fie redactata si
semnata de catre debitor si ea purta sigiliile a 7 martori.

Darea in plata/ datio in solutum

De regula, creditorul nu putea fi obligat sa primeasca un alt lucru decat cel datorat. Daca insa
creditorul era de acord, debitorul se putea libera printr-o alta prestatie , transferand de pilda
proprietatea asupra unui sclav in locul sumei de bani datorate. Stingerea obligatiei prin plata altui
lucru decat cel datorat cu acordul creditorului constituie o operatiune juridica dinstincta de plata si
este desemnata prin termenul de datio in solutum adica darea in plata. La origine, cand debitorul
nu se putea libera, platind altceva, fara consimtamantul creditorului, darea in plata era
voluntare( datio in solutum voluntaria). Darea in plata voluntara avea sa fie creeata si utilizata in
scopul deposedarii vicilor proprietari de pamanturile lor. In acest mod, cei bogati dadeau taranilor
bani imprumut cu dobanda. La scadenta, acestia , daca nu puteau plati, urmau sa schimbe in mod
conventional obiectul platii. Astfel, in locul sumei de bani datorata, ei plateau cu lorul de pamant
pe care il aveau in proprietate. Acet lucru a determinat sa se ajunga la ruinarea clasei taranimii
care ia drumul oraselor intarind randul clientilor si sistemul clientelar si ajungand ca terenurile
agricole sa fie acaparate de marii latifundiari.

11 aprilie 2022

Novatiunea
Novatiunea reprezinta inlocuirea unei vechi obligatii cu o obligatie noua prin intermediul
stipulatiunii sau contractului literis. Aceasta operatiune juridica presupune stingerea unei obligatii
dar in acelasi timp presupune aparitia unei obligatii noi, fapt ce a determinat pe juristconsultii
romani sa afirme ca novatiunea consta in transferul obiectului vechii obligatii in noua obligatie.
Novatiunea nu imbraca astfel forma unui act juridic de sine statator ci ea este efectul unui act
si anume efectul stipulatiunii sau a contractului in forma literala. Pentru realizarea novatiunii este
necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii: o obligatie veche, o obligatie noua, aceeasi
datorie( idem debitum) ceva nou( aliqvi novi), intentia de a noma animus nomandi.
Efectele novatiunii
Prin realizarea novatiunii, accesoriile vechii obligatii se sting. In acest mod, garantiile
personale sau reale ale vechii obligatii dispar. Dobanzile datorate de catre debitor se sting. Daca
debitorul fusese pus in intarziere inainte de novatiune, prin novarea obligatiei, efectele morei
( punerea in intarziere) se sting.
Prin novatiune, asadar o serie de avantaje ale creditorului dispar. Dar totusi, in realitate, ea
este operatiunea juridica favorabila creditorului. Prin realizarea novatiunii, viciile vechii obligatii
dispar.
Compensatiunea
Este o operatiune juridica prin care datoriile si creantele reciproce se scad unele din altele
pentru ca executarea sa poarte nume asupra diferentei. Realizarea compensatiunii presupune asadar
existenta a 2 datorii si a 2 creante reciproce. In loc sa se faca 2 plati distincte, se facea o cumpanire
a celor 2 datorii si se platea numai diferenta. Pe aceasta cale 2 operatiuni juridice se reduc la una
singura.
Compensatiunea, de regula, se realiza prin acordul partilor. In acest caz, vorbim despre o
compensatiune conventionala. Daca partile insa nu ajungeau la o intelegere, compensatiunea
seputea face pe cale judiciara.
Remiterea de datorie sau iertarea de datorie
Reprezenta un mod de stingere a obligatiilor constand din renuntarea creditorului la dreptul
sau. Iertarea de datorie se facea prin moduri civile sau prin moduri pretoriene.
Modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor
Pentru ca aceste moduri nu presupun acordul de vointa al partilor, aceste moduri sunt uneori
desemnate ca fiind moduri fortate sau necesare. Acestea sunt imposibilitatea de exwcutare,
confuziunea, moartea, si prescriptia extinctiva.
Imposibilitatea de executare
Daca obiectul obligatiei este un lucru individual determinat si acesta piere fara vina debitorului,
obligatia se stinge conform urmatoarei reguli: debitor reincerte interitu rei liberatur adica debitorul
unui lucru individual determinat este liberat prin pieirea lucrului.
Conditiile erau urmatoarele:
1. Lucrul sa fi fost individual determinat caci bunurile de gen nu pier
2. Debitorul sa nu fi fost pus in intarziere sau sa fie in culpa

Confuziunea sau confusio

Reprezenta reunirea asupra aceleiasi persoane atat a calitatii de debitor cat si a celeia de
creditor. Cel mai frecvent caz il constituie mostenirea creditorului de creditor sau viceversa.

Capitis de minutio sau pierderea personalitatii

Constituie o cauza involuntara de stingere a obligatiilor.

Prescripția extinctiva
Scurgerea timpului poate influenta raportul juridic obligational in 2 directii: fie sa consolideze
o situatie de fapt, transformand-o intr-un drept, fie sa duca la stingerea unui drept.
Inraurirea sau influenta pe care timpul o are asupra unor drepturi subiective se numeste
prescriptie. Cand prin trecerea timpului o stare de fapt se consolideaza, ea va transforma o stare de
fapt intr-o stare de drept, aici vorbind despre prescriptia achizitiva sau uzucapiune. Dar trecerea
timpului poate duce si la pierderea unui drept si in acest caz prescriptia are un caracter extinctiv.
Daca prescriptia achizitiva a fost admisa de catre romani inca din cele mai vechi timpuri,
prescriptia extinctiva s a admis mai greu Intrucat obligatiile se sting prin utilizarea formelor cerute
de principiul simetriei si nu prin ajungerea la termen conform regulii ad tempus deberi non potes.
In anul 424, imparatii Honorius si Teodosius al II-lea au introdus prescriptia de 30 de ani
pentru actiunile care erau la aceea data perpetue.
 In legatura cu efectele prescriptiei extinctive, s au exprimat 2 opinii: unii sustin ca prin
trecerea termenului de prescriptie, dreptul se stinge in intregime.
Altii sustin insa ca dreptul se stinge numai in sensul ca debitorul poate opune in aparare faptul
prescriptiei de natura sa paralizeze pretentiile reclamantului. Debitorul ramane insa obligatul
natural caci daca face plata de bunavoie, nu se putea introduce actiunea in repetire adica de
intoarcere a platii caci nu ne aflam in situatia platii lucrului nedatorat.

Contractele solemne

Acordul de voință incheiat intre parti sub forma contractelor solemne reprezinta cea mai
veche forma de a contracta. Aceste contracte poarta denumirea si de contracte formale deoarece
fizionomia lor este puternic grevata de trasaturile specifice formalismului, trasaturi care aveau sa se
atenueze in mod treptat in conditiile de trecere de la economia naturala de marfuri la economia de
schimb.
Aceste contracte sunt guvernate de urmatoarele principii:
1. Principiul unilateralitatii actului juridic ca atare astfel acest tip de contracte genereaza obligatii
doar in sarcina unei singure parti.
2. Principiul interpretarii literale ceea ce face ca aceste contracte sa fie etichetate ca si contracte de
drept strict
3. Principiul oralitatii - contractele solemne incheindu se cu o singura exceptie, in forma orala.
Contractele in forma religioasa
Initial a fost forma in care se incheiau toate contractele.
Institutiile juridice in epoca veche au stat sub semnul ideologiei religioase caci in conceptia
vechilor romani, cultul legilor statea alaturi de cultul zeilor.
Cele mai importante contracte in aceasta forma sunt:
- sponsio religioasa
- ius iurandum liberti
Sponsio religioasa
Cea dintai obligatie contractuala avea sa rezulte din intelegerea incheiata intre caramb si
pagubas, intelegere insotita de pronuntarea unui juramant religios. Ulterior, acest mod de
contractare s a extins si asupra altor cazuri. Debitorul se obliga prin pronuntarea cuvântului
spondeo- promit, urmata de invocarea divinitatii printr-un juramant a carui nerespectare era
considerata de natura sa atraga furia zeilor asupra celui vinovat.
Cuvantul spondeo avea in conceptia romana insusirea de a asigura favoarea zeilor romei fiind in
consecinta rezervat in exclusivitte cetatenilor romani.
Ius iurandum liberti sau juramantul dezrobitului
Este acel contract intervenit intre patron si dezrobit prin intermediul caruia dezrobitul se obliga
sa efectueze anual un numar de zile de munca in favoarea patronului.
Obiectul acestui contract il constituia prestarea unor servicii care necesitau o pregatire
speciala( opere fabriles). Stapanul care dorea sa elibereze un sclav rezervandu si de la acesta un
număr dezile de lucru se afla in dificultate cu privire la modul de a obliga intrucat sclavul nu
dispunea de capacitate juridica.
Din aceasta cauza, ius iurandum liberti consta intr un dublu juramant.
 Primul juramant pronuntat de sclav inainte de dezrobire prin care se obliga sa presteze opere
pentru stapanul sau nu avea decat un efect religios, opozabil sclavului in calitate de participant la
cultul domestic.
Venea apoi un al doilea juramant cu acelasi continut si care producea efecte pe plan civil caci
sclavul dezrobit acum devenea capabil a se oblig. Juramantul religios producea astfel efecte pe
plan juridic. Ius iurandum liberti era sanctionat printr o actiune speciala numita iudicium
operarum(actiune privind zilele de munca) .
Format dupa modelul lui sponsio religioasa, ius iurandum liberti reprezinta un exemplu elocvent
al modului in care proprietarii de sclavi au inteles sa alature fortei dreptului, forta religiei in scopul
realizarii propriilor lor interese economice.

18 aprilie 2022

Contractele in forma verbala

Intre contractele in forma verbala identificam sponsio laica.

Evoluția societatii romane va determina o delimitare intre normele juridice ius si normele
religioase fas. 
  După alungarea ultimului rege si proclamarea republicii, marele preot Pontifex Maximus si-a
pierdut atributiile de ordin politic, acestea revenind adunării poporului sau magistraților, lucru ce a
produs importante schimbări la nivel institutiilor juridice. Ca atare, si forma de a contracta va
suferi modificări importante, fapt pentru care sponsio relegiosa se transformă dintr-un act sacral,
intr-un act juridic civil. Astfel, sponsio laica se aseamănă sub multiple aspecte cu sponsio religiosa
prin faptul ca aceasta pastreaza un element important din fizionomia lui sponsio religiosa. Acest
contract va lua forma prin intrebare si raspuns. Intrebarii formulate de creditor ii urmează
raspunsul dat de debitor. Ex: spondes nec nutri centum dare? R: spondeo.
   Un alt element comun il reprezinta utilizarea cuvântului spondeo, cuvânt prin care debitorul isi
asuma o obligatie. Cuvântul spondeo putea fi folosit numai de cetățenii romani datorita insensurilor
sale de a mijloci raportul cu divinitatea.
   Deosebirea esențială dintre cele doua forme de a contracta consta in faptul ca întrebarea si
raspunsul sunt insotite de pronunțarea unui jurământ religios.
   Sponsio laica reprezenta modul peneral de a contracta si ca putea fi utilizata in vederea realizarii
unei multitudini de operatiuni juridice constituind deci un mijloc de creare a unei obligatiuni.
Rezervată exclusiv cetatenilor romani, acest contract apare ca fiind o expresie a raporturilor din
sfera unei societăți inchise cu o economie de schimb slab dezvoltata in cadrul careia relatiile cu
vecinii aveau un caracter accidental.

STIPULATIUNEA

   Dezvoltarea economiei si participarea străinilor la viata comercială a Romei a produs numeroase

schimbări in structura societății si implicit a institutiilor juridice. Cu toate acestea,  romanii nu au
permis străinilor să folosească cuvântul spondeo, locul fiind luat de alte verbe precum
fidepromisionem, cu răspuns fidepromissio; promitiss cu răspuns promit; dabis cu răspuns dabo;
facis cu răspuns facio.
   Stipulatiunea putea fi definita deci ca fiind contractul in forma verbală incheiat prin intrebare si
raspuns la care aveau acces si peregrinii.
   Aparitia sa nu a determinat insa și dispariția lui sponsio religiosa care se va aplica exclusiv in
raporturile dintre cetatenii romani.
   Stipulatiunea este așadar acel contract ce se prezintă ca o figura juridică ce poate îmbrăca orice
acord de vointa al părților pe care il transforma in contract dându-i tarie si valabilitate. Astfel,se
explică si etimologia cuvântului stipulatiune care dupa Paul, venea de la stipulus, echivalentul lui
virsmus, adică tare. Acest lucru reflecta ca aceasta institutie juridică se infatisa ca o expresie a
puterii.
 
FUNCȚIILE STIPULATIUNII
   Fiind un mod abstract de creare a unei obligațiuni,  stipulatiunea avea o funcție generală care i-a
permis sa fie utilizata pentru sanctiunea celor mai vechi conventii.
   Timp de secole, ea a fost singura forma posibila de a contracta. Funcția generala a stipulatiunii
deriva sub aspect tehnic  din caracterul său abstract fapt pentru care ea a putut servi la o
multitudine de operatiuni juridice.
   Intr-o epoca anterioară apariției contractului consesual de vanzare, operațiunea juridică a vanzarii
putea fi realizata prin intermediul a doua stipilatiuni si anume: o stipulatiune a pretului prin care
cumpărătorul promitea  vânzătorului ca ii va plăti pretul si o stipulatiune a lucrului prin care
vânzătorul se obliga fata de cumpărător ca ii va restitui lucrul. Cele 2 stipilatiuni, in fapt acte
juridice independente, interveneau dupa momentul in care părțile cazusera de acord asupra
obiectului  si prețului vânzării.
   Tot prin intermediul stipulatiunii se putea alatura creditorului principal un creditor accesoriu( ad
stipulator) sau se putea crea o garanție personală in aceasta ultima situatie ,debitorul accesor
obligându-se fata de debitorul principal ( ad promisor).
   Se recurgea la stipulatiune atunci cand se crea in mod convențional o pedeapsă pentru
neexecutarea unei obligații (stipulatio poene)
 
CARACTERELE STIPULATIUNII
  Prin specificul caracterelor sale, stipulatiunea se distingea sub multiple aspecte de celelalte
contracte. Ea este in primul rand un act oral astfel întrebarea si raspunsul trebuie facute in forma
orala. Forta condiției oralității vine sa ateste traditia romana  in materia probatiunii potrivit căreia
probele orale erau preferabile in raport cu inscrisurile .
   Apare apoi caracterul solemn al actului stipulatiunii. Astfel,partile contrcatului puteau utiliza
numai anumite verbe.  Inițial verbul spondeo apoi alte verbe cu inteles similar.
   De asemenea, partile trebuiau sa vorbeasca intr-o anumita ordine. Intai vorbea stipulantul apoi
promitentul. Nerespectarea acestei  conditii facea ca actul  sa nu fie valabil.
   Stipulatiunea  presupunea apoi corespondența dintre intrebare si raspuns .
   Corespondența vizează in esenta 2 aspecte:
  Primul referitor la verbul utilizat.
Apoi cel de al 2lea element de corespondență consta in obiect care trebuie sa fie identic. Astfel
stipulantul il intreaba pe promitent: promiti sa imi dai 100? Promitentul nu putea raspunde: promit
50, caci in aceste conditii actul era lovit de nulitate.
   O alta trăsătură era reprezentată de caracterul ei continuu fapt ce rezulta si era o consecință a
faptului ca stipulatiunea era un act solemn si presupunea ca întrebarea facuta de către stipulant sa
fie urmată imediat de raspunsul promitentului fara a interveni intre timp o alta operatiune juridică
caci in acea situație stipulatiunea nu mai avea caracter  continuu deci lipsea unicitatea actului.
  Stipulatiunea este un act unilateral caci prin intermediul ei numai promitentul isi asuma obligații
si deci  era debitor,iar creditor stipulantul.
   Fiind un contract de drept strict, stipulatia era supusa unei singure interpretari in cadrul careia
judecătorul trebuia sa determine numai daca întrebarea cat si raspunsul  au avut loc fara a cerceta si
afla care a fost de fapt voința reala a părților.
   Din modul de formare al stipulatiunii rezultă contractul unitatii de timp si de loc. Ca o consecință
a oralitatii se credea ca partile sa se gaseasca intr-un anumit moment si intr un anumit loc. Pentru a
obtine o sentință de absolvire, debitorul cauta sa dovedeasca ca nu a fost prezent la locul
stipulatiunii la momentul incheierii ei.
   Stipulatiunea este apoi un act abstract in sensul ca din modul ei de formare nu rezultă motivul,
scopul pentru care debitorul se obliga. Pe aceasta particularitate se  fundamentează de altfel,
funcția sa generala adică  aptitudinea stipulatiunii de a reprezenta acel tipar  in care se pot turna
orice fel de obligațiune.

TRANSFORMAREA STIPULATIUNII
   Aceste caractere ale stipulatiunii sunt proprii fizionomiei ei in epoca veche, epocacare se
caracterizează printr-un formalism rigid începând cu epoca clasică  in contextul decăderii
formalismului . Astfel desi stipulatiunea teoretic a continuat sa fie orala, in practica începe să fie
utilizata tot mai mult forma scrisa.
  In epoca post clasica, prin reforma infaptuita de împăratul Leon in 472 a fost suprimată conditia
folosirii termenelor solemne caci din acest moment, partile au putut utiliza orice termen cu conditia
ca voința lor sa fie clara. Astfel stipulatiunea s-a apropiat foarte mult de natura actelor consesuale
întrucât conditia prezentei partilor a condus la nenumărate procese, Iustinian a decis prin
constitutiunea din 531 ca actul constatator al stipulatiunii nu putea fi atacat decat cu conditia ca
debitorul sa probeze ca una din parti a lipsit din localitate intreaga zi. Aceasta dovada trebuia
facuta cu mijloace temeinice de proba prin care judecătorul sa nu aibe niciun dubiu.

PROBA STIPULATIUNII
Daca la inceput stipulatiunea era dovedita cu martori, ulterior odata cu menținerea sa in forma
scrisa,  dovada stipulatiunii se făcea prin inscrisuri. Dat fiind caracterul abstract al stipulatiunii,
pentru q obtine condamnarea promitentului, stipulantului ii era suficient sa probeze cu martori,
inscrisuri, ca actul a avut loc indiferent daca in fapt promitentul a primit  mai puțin sau chiar nimic
din cat a promis.
Ca urmare a abuzurilor, pretorul a dat posibilitatea debitorului sa se apere printr un mijloc juridic si
anume prin excepția de dol si astfel sa dovedească ca in realitate  el a primit mai puțin sau chiar
nimic.  In acest context partile incheiau o convenție,  anume speciosa, aceasta fiind încorporată
stipulatiunii si purtând denumirea de clausula doli prin intermediul careia partile se angajau sa nu
comită vreun dol in temeiul căruia judecătorul putea sa sanctioneze existenta vreunui dol.

SANCȚIUNILE STIPULATIUNII
  In cazul neexecutarii de catre debitor a obligatiei asumate prin stipulatiune, creditorul avea la
îndemână mai multe mijloace juridice in functie de obiectul actului. Conform Legii celor 12 table,
obligatiile debitorului erau sanctionate prin iudicii postulatio, iar mai târziu in temeiul legilor Silia
si compenia, in situatia in care debitorul se obligă pentru o suma de bani, el putea fi urmărit in caz
de neexecutare prin condictio certe pecuniariae iar daca promitea un lucru determinat prin
condictio certe dei.
   Daca obligatia debitorului consta intr un fapt oarecare, acesta putea fi urmărit prin intermediul
unei acțiuni speciale ( = actio ex stipulatum)

NEXUM

Contextul social economic al apariției lui Nexum

Nexum este acel contract solemn in forma autentica care, in esenta reprezenta una dintre cele
mai controversate institutii ale dreptului roman in ceea ce priveste forma si functiile sale.
In linii mari, Nexum este o conventie de aservire incheiata in fata magistratului in forma unei
declaratii prin care creditorul afirma ca munca debitorului ii este aservita pentru un numar de zile ,
declaratie ratificata de magistrat. Asadar, atunci cand debitorul nu si putea plati o datorie nascuta
din stipulatiune, partile, in baza unei intelegeri prealabile, se prezentau in fata magistratului unde
vorbea numai creditorul care pronunta urmatoarea formula: ,,afirm ca serviciile acestui om imi sunt
aservite pentru suma de …… pana la calendele lunii mai.” Fata de tacerea debitorului, magistratul
ratifica declaratia creditorului prin pronuntarea cuvantului ad dico. Se poate deci constata ca
nexum apare ca fiind o aplicatie a lui in iure cessio deoarece pentru realizarea sa, partile recurg la
un simulacru de proces.
Datorita functiei sale, nexum constituie o alternativa pentru debitorul insolvabil in sensul ca in
acest fel, el putea evita consecintele executarii silite prin manus iniectio, procedeu care purta
asupra persoanei si ducea in epoca veche in ultima instanta, la vinderea debitorului transtiberium.
Pe de alta parte, nexum ii oferea creditorului posibilitatea de a-si procura pe aceasta cale forta de
munca de care avea nevoie. Patricienii aveau nevoie sa si procure mana de lucru si vor recurge intr-
o prima etapa la exploatarea clientilor lor. Numarul acestora era insa insuficient, motiv pentru care
ei au creeat nexum ca o modalitate de a-i aservi pe cetatenii saraci, desi formal juridic , acestia
continuau sa ramana oameni liberi. Aceasta solutie era folosita avand in vedere si imprejurarea ca
dupa executarea silita a debitorilor insolvabili, totusi nu era rezolvata criza fortei de munca, caci ,
in urma lui nexum, debitorul plebeu urma a fi vandut ca sclav dar numai in strainatate conform
principiului ca in cetatea sa, un cetatean roman nu putea fi sclav. La randul sau, debitorul
insolvabil trebuia sa se oblige prin nexum decat sa fie vandut ca sclav transtiberium.

Conditia juridica a lui nexus

Definitia este data de catre Varo intr-una din lucrarile sale:,, omul liber care isi angaja serviciile
sale pentru o suma de bani pe care o datora , pana camd se elibera de datorie, se numeste nexus, ca
fiind incarcat de datorii. Nexus, desi era un om liber, in realitate, el era tratat ca un sclav. Odata
ajuns nexus, debitorul , de regula plebeu, era tratat de catre patrician ca un sclav , el fiind tinut in
aceasta stare in mod abuziv chiar si dupa ce si indeplinise zilele de munca la care se obligase.
In conditiile in care datoriile ajunsesera la Roma, o adevarata calamitate iar fenomenul
exploatarii plebeilor prin transformarea lor in debitori nexati se afla pe punctul de a compromite
unele principii fundamentale ale regimului juridic al persoanelor.
In anul 326, inaintea erei noastre, a fost data Legea poetelia papilia. Titus Livius, un mare istoric
al Romei arata ca aceasta a desfiintat pe viitor nexum , punand astfel capat abuzurilor exercitate de
catre camatari urmand ca in lanturi sa nu mai fie tinuti decat delicventii, pana la data datoriei ce
reprezenta echivalentul dreptului de razbunare al victimei. Aceasta lege a avut si motivatii social-
economice caci Roma incepuse epoca marilor cuceriri iar numarul sclavilor crescuse in mod
considerabil.
 Contractele consensuale

Intre contractele consensuale, un loc important il ocupa contractul de vanzare.

Definitie: vanzarea este contractul prin care o parte numita vanzator transmite posesia linistita
asupra unui lucru celeilalte parti numite cumparator in schimbul unei cantitati de metal numita pret
pe care cumparatorul se obliga la randul sau, sa o transmita vanzatorului perfectandu-se astfel
contractul. Vanzarea, ca si contract condensual, apare insa mult mai tarziu, abia la sfarsitul
Republicii, la sfarsitul unei indelungate evolutii istorice.

Vanzarea mancipatiune
Functia esentiala a mancipatiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor
mancipi in schimbul unei cantitati de arama care exprima practic un pret. Mancipatiunea a
reprezentat haina juridica in care s a putut imbraca operatiunea vanzarii. Deoarece mancipatiunea
era un act solemn, momentul formarii actului coincidea practic cu executarea sa. Astfel, momentul
transmiterii metalului preț constituia o conditie de forma pentru realizarea vanzarii si implicit a
mancipatiunii.
Aceasta unitate dintre formarea vanzarii si executarea sa prezenta dificultati atunci cand
cumparatorul nu putea face plata imediat, fapt pentru care , pentru a separa formarea vanzarii de
executarea sa , prin interventia pretorului, romanii au fost obligati sa adopte procedee mai subtile.
Intr o epoca mai avansata, operatiunea vanzarii se realiza prin intermediul stipulatiunii.
datorita caracterului ei abstrqct, stipulatiunea putea realiza o multitudine de operatiuni juridice,
chiar orice conventie, fapt pt care ea avea sa fie utilizata de catre romani si pentru efectuarea
vanzarii. Astfel, cele doua prestatiuni respectiv predarea lucrului si remiterea pretului se realizau
prin stipulatiuni distincte.
Prima stipulatiune genera obligatia de a plati pretul(promiti sa mi dai o suta? Raspunsul era
promit) iar cea de a doua obligatie viza remiterea materiala a obiectului contractului. Exemplu:
promiti sa mi dai pe sclavul dacicus? Raspunsul era promit. In acest fel, operatiunea juridica
unitara a vanzarii se realiza prin doua stipulatiuni distincte. In acelasi timp, putem spune ca scopul
părților, atat al vanzatorului cat si al cumpărătorului era atins. Pe aceasta cale, executarea
obligațiilor avea loc dupa nașterea lor. In doctrina s a tras concluzia ca vanzarea consensuala avea
sa fie precedata de vanzarea prin stipulatiune, lucru ce este confirmat si de fizionomia termenului
prin care romanii au desemnat vanzarea consensuala contractul putand fi denumit emtio venditio .
Aceasta dubla denumire se explica numai prin faptul ca inainte de aparitia contractului consensual,
vânzarea s a făcut prin 2 stipulatiuni reunite in vederea realizării unui singur scop si anume emtio
venditio.

Aparitia contractului de vanzare

Vanzarea consensuala ( prin simpla conventie ) avea sa fie practicata mai intai in dreptul public
, dupa care aceasta forma va trece in dreptul privat. Astfel, prizonierii de razboi aveau sa fie
vanduti fie de catre stat, fie de catre soldati in piete publice.
La sfatsitul epocii republicii, datorita marilor razboaie de cucerire, numarul sclavilor a crescut
foarte mult , Roma devenind o Republica sclavagista , fapt pentru care vanzarea acestora in forma
clasica prin mancipatiune sau stipulatiune devenise practic inoperanta. Romanii vor admite faptul
ca simplul acord de vointa al partilor era nu numai necesar ci si suficient pentru nasterea valida a
contractului.
 Acest acord se realiza pe de o parte intre questori , acei magistrati insarcinati cu vanzarea
sclavilor, pe de o parte in calitate de vanzatori, iar in calitate de cumparatori apareau cetatenii
romani. Aceasta practica luata din dreptul public treptat isi face aparitia in dreptul privat.
Particularii vor prelua aceasta tehnica si data fiind interventia pretorului ca principal
magistrat judiciar, aceasta practica va deveni uzuala pentru cetatenii romani. La inceput vanzarea
consensuala avea sa fie utilizata in raporturile nascute intre cetatenii romani si peregrini(straini)
pentru ca apoi ea sa fie utilizata si in raporturile ce se nasc intre cetatenii romani ajungand ca la
inceputul secolului 1 inaintea erei noastre , operatiunea vanzarii sa fie sanctionata prin intermediul
unei actiuni de buna credinta, dupa cum ne relata juristul Quintus Mucius Cebola.

Elementele vanzarii
In sistemul dreptului roman, contractele aveau 3 conditii esentiale de fond: consimtamantul,
capacitatea si obiectul. Potrivit lui Gaius, vanzarea se forma prin acordul de vointa asupra
obiectului cat si asupra pretului, astfel deslusind cele 3 elemente ale vanzarii si anume
consimtamantul obiectul si pretul.
Consimtamantul - daca in general consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in
sensul dorit de cealalta parte , in materia vanzarii , consimtamantul consta in acordul( contrahere)
adica in intalnirea dintre vointa celui care doreste sa cumpere si vointa celui care doreste sa vanda.
Gaius spunea ca vanzarea se naste din simplul consimtamant, fara sa fie necesar de vreun element
material, fapt ce arata ca pentru formarea contractului, era necesara prezenta sau remiterea lucrului
sau a pretului care nu aveau relevanta la incheierea actului. Astfel, simplul acord de vointa nascut
intre parti era suficient pentru nasterea valida a contractului.
S a afirmat asadar ca vanzarea ia nastere de regula la momentul realizarii acordului de vointa
intre vanzator si cumparator iar daca partile conditionau nasterea sa de indeplinirea unor conditii
speciale de forma, atunci actul se va naste ulterior prin indeplinirea acestor conditii.
Pentru a fixa momentul incheierii contractului, partile recurgeau uneori la practica remiterii
unui lucru de mica valoare sau a unei sume de bani remitere menita sa probeze incheierea vanzarii
ca atare. In dreptul modern se numeste arvună. Cu timpul, acest sistem dobandeste i finalitate
proprie si o functie noua, in sensul ca cel ce preda un lucru sau o suma de bani, la momentul
incheierii contractului, putea renunta ulterior la incheierea acestuia ca atare, dar el era sanctionat cu
pierderea lucrului sau a sumei de bani care revenea celeilalte parti. In epoca imparatului Iustinian,
daca partile se intelegeau sa redacteze un inscris( venditio cum scripte) contractul se nastea la
momentul redactarii acelui inscris si prin excepție nu la monentul realizarii acordului de vointa
dintre parti astfel ca pana la intocmirea actului scris, oricare dintre parti avea dreptul sa renunte la
promisiune facuta.
Obiectul vanzarii este desemnat prin termenul res sau merx. Doctrina romana prevedea ca
vanzatorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri mobile sau imobile dupa cum putea
transmite un drept de creanta sau un drept real. Se putea transmite de asemenea prin vanzare
exercitiul dreptului de uzufruct , de emfiteoza sau chiar un drept du caracter universal( o
succesiune). Cel mai frecvent vanzarea avea ca obiect lucruri corporale, existente la momentul
incheierii contractului.
Dupa cum rezulta din definitie, vanzatorul se obliga sa transmita nu numai proprietatea , ci si
posesiunea lucrului( posesiunea liniștită a lucrului). O prima consecinta ce decurge din aceasta ,
constatam ca functia vanzarii este aceea de a transmite posesiunea unui lucru determinat ,
transmisiune ce se realiza de regula prin efectul traditiunii( acest act era eliberat de formele
solemne.
Pe de alta parte, vanzatorul se poate obliga sa transmita chiar un lucru care nu i apartinea, insa el
avea credinta ca pana la executarea obligatiei, el va deveni proprietarul acelui lucru , putandu-si
astfel indeplini obligatia de a da. Se admitea ca puteau face obiect al vanzarii si bunuri viitoare ca
de exemplu o recolta viitoare(emtio rei specte). Evident, sub conditia ca acea recolta sa apara .

Daca recolta viitoare aparea, indiferent de calitatea si cantitatea ei, cumparatorul trebuia sa
plateasca pretul stabilit la incheierea contractului. Ba mai mult chiar, romanii au admis chiar si
vanzarea sperantei( emtio spei) speranta ca se va obtine un anumit lucru. O asemenea vanzare nu
este un act juridic afectat de o conditie suspensiva sau rezolutorie ci este un act pur si simplu. Asa
de exemplu acela care promite sa cumpere pestele ce urmeaza a fi prins de catre pescar cu navodul,
el nu va cumpara pestele ca atare ci va cumpara speranta ca se va prinde ceva adica spes alea.
Cel de al treilea element al contractului de vanzare il reprezinta pretul sau pretium.

Prețul
Al treilea element al vânzării este prețul constand din suma de bani pe care cumparatorul trebuia
sa o plateasca vanzatorului.
In dreptul roman, pretul trebuia sa indeplineasca anumite conditii intre care sa fie exprimat intr
o suma de bani(in pecunia numerata) caci daca pretul nu ar consta intr o suma de bani ci intr un
lucru oarecare, vanzarea nu ar mai dobandi o identitate proprie si ea s ar confunda cu
schimbul(prrmutatio rerum).
Pretul trebuia sa fie real(verum) . romanii nu au admis simularea pretului in contractul de
vanzare caci aici vanzatorul nu avea intentia sa il ceara deoarece transmiterea cu titlu gratuit al
unui lucru daca erau intrunite si alte conditii, constituia o donatie si nu o vanzare.
Mai mult chiar, romanii nu au admis vanzarea fictiva cu plata unui singur sestert ( numo uno)
sub sanctiunea ca aici pretul nu este serios iar partile urmau sa faca o donatie deghizata.
De asemenea, pretul trebuia sa fie determinat sau cel putin determinabil adica certum.
Pretul este determinat atunci cand se fixeaza din momentul incheierii contractului si este
determinabil atunci cand se indica anumite mijloace pentru fixarea lui. In epoca postclasica, s a
admis ca pretul sa fie fixat de catre o a treia persoana.
Daca aceasta persoana nu fixa pretul, vanzarea nu lua nastere deoarece una dintre
conditii( pretul) nu era indeplinita. In fine, pretul trebuia sa fie justum adica just. In dreptul
clasic,caracterizat prin libertatea neingradita, romanii nu au cunoscut ideea de leziune astfel ca un
lucru putea fi vandut la orice pret in paguba fie a vanzatorului, fie a cumparatorului.
In epoca lui Iustinian, vanzatorul putea sa ceara anularea vanzarii cu restituirea celor doua
prestatiuni daca pretul nu reprezenta nicio jumatate din valoarea lucrului.
Cazul lui lessio enormis
Cumparatorul avea totusi posibilitatea de a plati in plus o suma de bani pana la acoperirea
diferentei daca dorea sa pastreze lucrul.
Legislatia lui Iustinian proteja insa impotriva leziunii numai pe vanzator, nu si pe cumparator si
numai cu privire la imobile. Explicatia acestei solutii se gaseste in structura social economica a
dominatului, perioada in care micii proprietari de pamanturi apasati de impozite grele, erau nevoiti
sa si instraineze loturile la preturi mici in favoarea celor puternici din punct de vedere economic
numiti potentionis, fapt ce explica interventia factorilor politici de a proteja economia de la o ruina
totala avand in vedere situatia celor nevoiți sa si instraineze imobilele si care reprezentau
majoritatea populatiei.
Efectele vanzarii

In dreptul roman, vanzarea nu este translativa de proprietate ca in dreptul modern ci numai

generatoare de obligatii care sunt bilaterale si de buna credinta . In virtutea lor, vanzatorul trebuie
sa pastreze lucrul si sa garanteze pentru evictiune si pentru vicii. Aceste obligatii sunt sanctionate
prin actio empti sau exenctio. La randul sau, cumparatorul are obligatia de a plati pretul,
sanctionata prin actio vendidi sau ex vendido. Aceste actiuni sunt in ius si au o condemnatio
incerta.

Obligatiile vanzatorului
Vanzatorul este obligat sa pastreze lucrul iar daca acesta dispare din vina lui trebuie sa plateasca
despagubiri. El trebuie sa il administreze ca un bun pater familias si raspunde pentru cea mai mica
neglijenta(culpa levis in abstracto).
Daca insa lucrul piere, fara vina vanzatorului, cumparatorul este totusi obligat sa plateasca pretul
in virtutea faptului ca in materia vanzarii in dreptul roman, riscurile sunt ale cumparatorului
conform adagiului em toris est periculum. Regula potrivit careia riscurile sunt ale cumparatorului
incalca unele principii de drept roman caci vanzarea nu transmite dreptul de proprietate intrucat
lucrul vandut ramane in patrimoniul vanzatorului si ar fi normal ca el sa suporte paguba in calitate
de proprietar conform adagiului Res perit domino. Aceasta se explica in existenta anumitor
Vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului posesiunea linistita a lucrului si nu dr de
propr.
Aceasta particularitate isi are explicatia in faptul ca vanzarea consensuala ca act de drept al
gintilor a fost creată pt a facilita desfasurarea activitatilor comerciale intr o perioada in care
proprietatea quiritara, ingradita de forme solemne avea o larga aplicatie iar alaturi de ea aparusera
si alte forme de proprietate. Era suficient ca vanzatorul sa transmita posesiunea lucrului in forma
simpla a traditiunii dar aceasta transmitere a posesiunii trebuia facuta in asemenea conditii care sa
permita cumparatorului sa se bucure de toate avantajele proprietatii. Posesiunea linistita a lucrului
nu este o posesiune oarecare ci o posesiune utila ce nu poate fi retrasa prin intermediul interdictelor
in favoarea unor terti.
Acesta este sensul pe care textele il dau termenilor de prestare sau vacuam posesionem tradere.
Regula transmiterii posesiunii are mai multa valoare teoretica deoarece in fapt , de cele mai
multe ori, prin mijloace indirecte, vanzatorul era obligat sa transmita chiar proprietatea. Astfel,
potrivit lui Paul, vanzatorul trebuia sa transmita lucrul si sa se abtina de la orice dol. Ori in cazul
vanzarii, se creea posibilitatea cumparatorului sa si exploateze lucrul in cel mai desavarsit mod
deci orice vanzator de buna credinta, daca este proprietar , trebuia sa transmita chiar proprietatea
caci altfel ar comite un dol fata de cumparatorul care ii transfera pretul ca titlu de proprietate.
In executarea obligatiunii de a preda lucrul, vanzatorul care e proprietar va trebui sa recurga la
mancipatiune pt lucrurile mancipi fie la traditiune pt lucrurile nec mancipi. Pe aceasta cale,
vanzatorul nu va fi obligat sa predea lucrul inainte de plata pretului
. In dreptul clasic , s a adoptat solutia ca acele doua obligatiuni sa fie executate in acelasi timp,
asa numitul principiu al simultaenitatii. Se constata asadar ca obligatia de predare a lucrului a fost
astfel reglementata incat sa se creeze posibilitatea incheierii unor vanzari intre cetateni si peregrini
asigurandu-se in acelasi timp cumparatorului toate avantajele proprietatii.
Obligatiile de garantie pentru evictiune

Evictiunea este deposedarea pe cale juridica dica prin proces de un anumit lucru. Linia de
evolutie a obligatiei de garantie pentru evictiune trece prin 3 stadii: actio auctoritatis, stipulatio ren
habere licere, actio empti. Asadar, cumparatorul putea fi evins de catre un tert care il chema in
justitie si dovedea ca este adevaratul proprietar al lucrului. Pericolul evictiunii apare mai ales
atunci cand cumparatorul a dobandit un lucru de la neproprietar( non dominus) sau a cumparat un
lucru grevat cu ipoteca.
In practica, ori de cate ori va fi chemat in judecata, printr o actiune reala, care poarta asupra
lucrului dobandit, cumparatorul se va adresa vanzatorului, cerandu i sa l apere impotriva
pretentiilor formulate de catre tert. Daca vanzatorul nu face acest lucru atunci va trebui sa raspunda
pentru evictiune prin urmatoarele cai:
1. Actio auctoritatis. Se realizeaza atunci cand vanzarea s a realizat prin macipatiune. Atunci
cand achizitorul era evins el intenteaza impotriva mancipantului action autoritatis prin care cerea
dublul pretului platit. Action auctoritatis are un fundament delictual si a fost creata pentru a
sanctiona delictul comis de catre mancipantul ( auctor) care transmite un lucru ce nu i apartine.
2. Stipulatio tuple. La vanzarea realizata prin stipulatio, obligatia de garantie pentru evictiune era
creata printr o a treia stipulatiune speciala pentru evictiune in care vanzatorul promitea sa l
despagubeasca pe cumparator in caz de evictiune. Daca obiectul contractului era un res mancipi
atunci vanzatorul promitea sa plateasca dublul pretului primit de aici denumirea de stipulatio duple
care este sanctionata prin actio certe credite pecunie.
3. Stipulatio ren habere dicere. Daca obiectul vanzarii rralizate prin stipulatiune era un res nec
mancipi , stipulatiunea speciala pt evictiune va fi la simplu si nu la dublu ca in cazul lucrurilor
mancipi. In virtutea acestei stipulatiuni, danctionata prin actio ex stipulatum, vanzatorul recunoaste
dreptul cumparatorului de a avea lucrul vandut( rem habere) .
Actio empti
La aparitia contractului consensual de vanzare, obligatia de garantie pt evictiune nu era un efect
firesc al actului dar in temeiul bunei credinte, vanzatorul trebuia sa garanteze de evictiune prin
intermediul unei stipulatiuni speciale care era alaturata contractului. Astfel, stipulatiunea de
garantie pentru evictiune a devenit in acest stadiu obligatorie. In situatia in care ea nu fusese
incheiata la momentul formarii contractului, cumparatorul il putea sili pe vanzator s o incheie prin
actio empti.
Cu timpul, intr un stadiu mai avansat aceste stipulatiuni devin subintelese, fapt pt care
cumparatorul il putea sili pe vanzator prin actio empti sa o garanteze fapt ce denota ca de acum
incolo, obligatia de garantie pt evictiune a devenit un efect firesc al contractului de vanzare.

Obligatiile cumparatorului
Este in primul rand aceea de a plati pretul( dare pretium) in chimbul lucrului ce i a fost remis el
trebuind sa transmita vanzatorului proprietatea asupra unei cantitati de metal. Daca vanzatorul cere
pretul inainte de termen daca vanzarea este cu termen prin actio venditi , cumparatorul, inainte de
a i se remite lucrul va putea opune vanzatorului exceptio mercis non tradite.
 Locatiunea

Locatiunea este contractul prin care in functie de scopul urmarit, o parte se obliga sa procure
folosinta unui lucru , serviciile sale sau sa execute o anumita lucrare in schimbul pretului pe care
cealalta parte promite sa l plateasca. Locatiunea este, deci, de mai multe feluri. Si anume locatio in
rei( licatiunea unui lucru), locatio operarum( de servicii) si licatio operis faciendi( pr executarea
unui lucru).
Location rei consta in transmiterea folosintei unui lucru teren dau casa de catre proprietarul sau
unei persoane pe care in terminologia actuala o numim dupa caz arendas sau chirias in schimbul
pretului pe care aceasta se obliga a l plati.
Locatio operarum este contractul prin care un om liber isi ofera serviciile sale asa este cazul
lucratorului care se obliga sa munceasca intr o mina pt patronul sau in chimbul unei sume de bani .
Locatio operis faciendi
Este conventia prin care proprietarul unui teren numit ….. se intelege cu un intreprinzator pt ca
acesta din urma sa execute o anumita lucrare exemplu sa i construiasca o casa. Partea care lua
initiativa contractului era numita locator iar cealalta parte conductor. Astfel ca locatio conductio nu
era altceva decat intrunirea celor doua prestatiuni intr un singur act.
Locatio rei.
Locatiunea unui lucru s a realizat ca si celelalte tipuri de locatiune in forma contractului
consensual inca de la inceputul sec 1 inaintea erei noatre cand potrivit lui Cicero, actio locati si
actio conducti figurau pe lista actiunilor de buna credinta.
La inceput, operatiunea juridica a locatiunii s a realizat prin 2 stipulatiuni fapt ce rezulta din
aceea ca romanii au desemnat contractul consensual de locatiune printr un nume compus locatio
conductio. Deci locatiunea consensuala reuneste 2 acte distincte si solemne intr un singur act
nesolemn.
Cel mai vechi tip de locatiune este locatio rei avand drept obiect inchirierea unui sclav. In
secolul al 2 lea cand se produce o adevarata criza de locuinte, locatiunea gaseste o noua
aplicatiune, vezi inchirierea unei case.
Ultima aplicatiune a locatiunii unui lucru a aparut in sec 1 inaintea rrei noastre sub forma
arendarii unei mosii.
Daca ultima apliqctie a locatiunii s a realizat de la inceput printr un act consensual, primele 2
au imbracat la origine forma stipulatiunii. Locatiunea consensuala ca si vanzarea avea sa treaca din
domeniul public in domeniul privat. Statul roman atunci cand inchiria partidularilor anumite
suprafete de pamant nu recurgea la forme solemne astfel ca imitand practica statului , pretorul a
recunsocut in conventia partilor care avea drept obiect inchirierea unui lucru, o locatiune
consensuala.

Elementele contractului
Un prim element este consimatamantul partilor cu provire la obiectul dat in chirie si pret.
Cel de al doilea element este obiectul contractului, constand dintr un lucru mobil sau imobil.
Locatio rei poate avea ca obiect o casa, un teren, un sclav sau un animal. Serviciile sclavului fac
obiectului locatio rei si nu al lui locatio operarum pe considerentul ca sclavul este un lucru(res) si
el nu presteaza servicii ca parte in contract ci ca obiect al actului. Locatiunea trebuia sa aibe un pret
numit merces .
Pretul ca si la vanzare trebuia sa fie certum, verum si sa constea intr o suma de bani. La
sfarsitul epocii clasice, s a admis ca pretul locatiunii sa constea intr o parte din recolta si nu intr o
suna de bani. Se avea in vedere locatio partialia, unde colonul partial se obliga sa remita
proprietarului o parte din fructe in schimbul pamantului primit in folosinta.

Efectele contractului
Locatiunea , ca orice comtract bilateral, genereaza obligatii pentru ambele parti , obligatii
sanctionate prin actio locati si actio conducti care erau actiuni de buna credinta .
Obligatiile lui locator
Locator are obligatia de a transmite lucrul( prestare rem)transmitere ce se face prin intermediul
traditiunii. Conductor dobandeste numai titlul de detendor spre deosebire de cumparator care
devine posesor al lucrului ; conductor nu avea mijloace proprii de aparare trebuind sa se adreseze
proprietarului adica lui locator pentru ca acesta sa si asigure protectia. Locator mai are si obligatia
de a garanta pentru evictiune. Aceasta obligatie a lui locator corespunde dreptului lui conductor de
a se bucura de libera folosinta a lucrului.
Atunci cand conductor nu poate folosi lucrul inchiriat, potrivit conventiei, el are dreptul de a
intenta impotriva lui locator o actio conducti in scopul de a obtine despagubirea.
Cu toate acestea, in unele situatii, conductor este lasat fara aparare in fata lui locator care in
calitate de proprietar, poate dispune cum vrea de lucrul sau. Astfel, daca proprietarul unei case
inchiriate vrea sa o instraineze, nimic nu l poate impiedica de la aceasta. Iar daca in contractul de
vanzare nu se prevede respectarea locatiunii, conductor ramane la dispozitia cumparatorului.
Fizionomia locatiunii a fost astfel elaborata incat sa asigure o protectie sigura proprietarului pe
cand chiriasul trebuia sa se multumeasca cu o actiune in despagubire.
Obligatiile lui conductor
Conductor are obligatia de a plati pretul ( merces) pentru lucrul primit spre folosinta precum si
obligatia de a restitui acel lucru la stingerea locatiunii , obligatie sanctionata prin actio locati pusa
la dispozitia lui locator.
Cat priveste obligatia de a plati pretul(merces), ea se naste numai in masura in care locator
procura chiriasului adica lui conductor folosinta lucrului ca atare. conductor raspunde pentru
primirea lucrului precum si pt deteriorarile produse din vina sa, avand obligatia de a se comporta
fata de lucrul inchiriat ca un bun pater familias, el raspunzand pentru culpa levis in abstracto.
Stingerea locatiunii unui lucru
Aici se disting 2 situatii: prima cand partile au prevazut un termen pentru stingere , pentru
desfiintarea contractului, si a doua situatie, in care partile nu au prevazut un astfel de termen.
In ipoteza decesului uneia dintre parti, contractul nu se stinge, mostenitorii preluand drepturile
si obligatiile celor care au incheiat contractul. Prin urmare, la moartea chiriasului, locatiunea nu se
stinge, urmasii acestuia avand dreptul de a folosi locuinta pana la termenul fixat.
Daca partile au prevazut un termen, contractul inceta la implinirea acelui termen. Daca
locatiunea avea drept obiect un teren arabil, contractul se incheia pe termen de 5 ani dupa modelul
dreptului public.
Dupa expirarea acelor 5 ani, contractul putea fi prelungit pe termen de un an de zile daca
niciuna dintre parti nu isi manifesta dorinta de a renunta la el.
Sistemul de prelungire al contractului imbraca forma lui tacito reconductio, sistem ce a fost
adoptat dupa modelul dreptului public unde , uneori contractul de locatiune se prelungea datorita
faptului ca operatiunea recensamantului era amanata un an de zile.
Contractul putea fi desfacut si inainte de ajungerea la termen daca partile erau de acord mutuus
bisensus. In anumite situatii, locatiunea putea fi desfacuta chiar si prinvointa unei singure parti.
Asa este situatia in care o parte nu isi indeplineste obligatiile fata de cealalta parte.
 Locatiunea putea inceta si atunci cand proprietarul il evacua pe chirias daca dovedea ca are
nevoie de locuinta sa.
Locatio operarum
Prin intermediul lui locatio operarum, se realiza operatiunea juridica a inchirierii serviciilor
unui om liber.
Serviciile prestate de anumite categorii de persoane cu o anumita calificare si o anumita
conditie sociala nu faceau obiectul unei locatiuni de servicii caci in opinia romanilor, munca
intelectuala era considerata a fi superioara celei fizice si ca urmare ea nu putea fi valorificata in
formele juridice proprii muncii fizice. Astfel, serviciile avocatilor, medicilor sau profesorilor nu
faceau obiectul locatiunii de servicii ci obiectul unui contract de mandat.
Cu toate acestea, serviciile oamenilor liberi jucau un rol important in viata economica a statului
roman.
Elementele contractului
Ca si la locatio rei, locatio operarum presupune intrunirea a 3 elemente: consimtamantul,
obiectul si pretul.
Consimtamantul are un caracter formal, data fiind diferenta economica uriasa, existenta intre
locator ca simplu muncitor si al lui conductor, de obicei patronul unei mari exploatari. Obiectul
acestui tip de locatiune consta in serviciile pe care omul liber se obliga sa le presteze cu precizarea
ca numai munca fizica putea fi angajata in aceasta forma. Pretul locatiunii nu trebuia sa fie iustum
spre deoaebire de pretul vanzarii, fapt explicabil prin aceea ca varfurile clasei dominante aveau
interesul sa angajeze serviciile oamenilor liberi la preturi situate mult sub valoarea muncii prestate.

Efectele contractului
Lucratorul sau locator operarum avea obligatia de a presta serviciile propuse pe toata durata
contractului. In materia locatiunii, riscurile fiind pentru locator in cazul interventiei unei
imprejurari fortuite, de natura sa faca imposibila prestarea serviciilor promise , lucratorul nu mai
avea dreptul la pret , fapt pentru care , cu timpul aceasta regula avea sa fie modificata, astfel ca
patronul are obligatia de a plati pretul ( merces ) daca lucratorul presteaza in mod efectiv serviciile
sale.
Locatio operis faciendi reprezenta aceea forma prin care o persoana se obliga sa execute o
lucrare determinata in interesul altei persoane , persoana care la randul ei se obliga a plati un pret.
Contractul a aparut in secolul 2 inaintea erei noastre, in conditiile crizei de locuinte care s a
declansat la Roma. Ca urmare, proprietarii de terenuri, in dorinta de a specula situatia existenta, se
intelegeau cu anumiti intreprinzatori pt a le construi locuinte . Pe aceste terenuri, locuințele astfel
construite erau apoi inchiriate. Cu timpul, locatio operis faciendi avea sa cunoasca si alte reguli
cum este cazul transporturilor marfurilor pe mare.

Elementele contractului
Proprietarul terenului numit si clientul unui intreprinzator, avea initiativa contractului si prin
urmare, calitatea de locator.
Intreprinzatorul adica cel ce se obliga sa construiasca sau sa execute o alta lucrare avea calitatea
de conductor. Aici, consimtamantul nu prezenta aspecte speciale . Obiectul comtractului consta in
construirea unei case , in executarea unui transport maritim.
Cu privire la pret, este de retinut faptul ca spre deosebire de locatio rei, si locatio operarum, el
urmeaza a fi platit chiar de cel ce avea initiativa contractului.
Efectele contractului
Locator are obligatia de a plati pretul pt lucrarea efectuata, obligatie sanctionata prin actio
conducti. La randul sau, conductor trebuia sa execute lucrarea promisa ca atare. Conform
intelegerii cu locator si in temeiul contractului incheiat, locator este tinut a si indeplini obligatia
prin actio locati.
O regula speciala cunoscuta sub numele de legea insulei rhodos, se aplica in situatia in care o
parte din marfa transportata pe mare era sacrificata pentru a salva corabia si cealalta parte , aici
paguba trebuind a fi suportata proportional de catre toti proprietarii marfurilor si nu numai de cei a
caror marfa a fost aruncata peste bord.
Pentru aplicarea acestei reguli, capitanul avea o actio conducti contra proprietarilor a caror
marfa a fost salvata iar proprietarii mărfii sacrificate au actio locati impotriva capitanului pentru a
obtine despagubirile corespunzatoare.

Societatea

Definitie: Societatea este contractul consensual prin care 2 sau mai multe persoane pun in comun
activitatea lor sau anumite bunuri in scopul de a realiza un castig.
Contractul de societate a fost precedat de o forma a indiviziunii numita antitcum consortium care
potrivit lui Gaius, este o forma de societate in care societarii au dreptul sa dispuna atat de partea ce
le revine, cat si de intregul patrimoniu.
In realitate, anticvum consortium era o stare de codevalmasie intre membrii aceleiasi familii
aparuta in legatura cu exploatarea pamantului sau a unor bunuri mobile.

Felurile societatii
Cea mai veche forma a contractului consensual de societate este societas alicuius
negotiatiorum adica societatea ce are drept obiect un singur fel de a face.
Prima forma de acest tip a reprezentat o societas republicorum adica societatile de publicani
care isi asumau obligatia strângerii impozitelor atatului. Astfel, statul arenda strangerea impozitelor
unor particulari in schimbul unor sume de bani percepute. Acestea se bucurau de personalitate
juridica si erau formate din patura cavalerilor purtand denumirea de societas publicanorum.
O alta aplicatiune a societatii ce avea drept obiect un singur fel de a face a reprezentat o
intelegerea intervenita intre proprietarul unui sclav si un actor in baza careia actorul se obliga sa l
invete pe sclav arta actoriei pentru ca apoi sa l exploateze impreuna.

Societas omium honorium sau societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare.

Exprima intelegerea intervenita intre dezrobitii aceluiasi patron cu privire la punerea in comun a
bunurilor lor.

Societas unius rei( a unui singur lucru)

Se realiza prin punerea in comun a unui lucru( un sclav) .
Societas questus( cu privire la venituri) se incheia intre acei negustori care inteleg sa puna in
comun toate castigurile realizate depe urma unor acte cu titlu oneros deci bunurile dobandite cu
titlu gratuit adica donatiile nu urmau a fi puse in comun.
Elementele societatii
Pentru formarea contractului de societate, este necesar sa se inteuneasca anumite elemente caci
ele ne fac deosebirea intre o asociere si o stare de indiviziune. Astfel, fiecare asociattrebuia sa
aduca un aport al carui obiect putea fi extrem de variat, precum transmiterea proprietatii asupra
unui lucru, munca asociatului, prestarea de servicii.
Societatea reclamă si un interes comun, deci fiecare societar trebuia sa participe la beneficiile
precum si la pagubele produse de asociatie conform intwlegerii. In lipsa interesului comun,
societatea este nula. Intentia de a forma o societate ne determina sa delimitam actul consensual de
starea de indiviziune( anticvum consortium).

Efectele societatii
Ca orice contract sinalagmatic, perfect, societatea genereaza obligatii pentru toti participantii la
contract. Spre deosebire de vanzare sau locatiune, contractul de societate da nastere unor obligatii
identice pentru toti societarii intrucat interesele acestora aunt la randul lor identice.
Obligatiile partilor sunt sanctionate printr o singura actiune( actio prosocio) acordata oricarui
asociat. Actio prosocio prezinta caracteristicile esentiale ale actiunilor care sanctioneaza
contractele consensuale in sensul ca in formula sa, figura o intentio incerta si de buna credinta , iar
condemnatio are de asemenea o redactare incerta . Pe de alta parte, actio prosocio prezenta si unele
partidulritati decirgand din faptul ca judecatorul , potrivit cu indicatiile date in condemnatio , va
condamna pe parat in limita mijloacelor de care acesta dispunea.
O alta particularitate consta in aceea ca cel condamnat devenea infam lucru ce arata ca
societatea isi avea originea in vechea indiviziune familiala. Actio prosocio sanctioneaza mai intai
obligatia partilor de a si aduce un aport.
Societarii mai au obligatia de a se îngriji de afacerile asociatiei ca de propriile lor afaceri. In caz
contrar, ei vor raspunde pentru culpa levis in concreto. De regula, fiecare asociat are dreptul de
administrare desi uneori mai ales cand numarul societarilor este mare, modul de administrare urma
a di stabilit prin conventia partilor.
Asociatii au obligatia de a suporta oaguba produsa pe societate fie proportional cu contributia
fiecaruia, fie in mod egal caci fiecare dintre membrii asociatiei aveau dreptul sa participe la
castigul realizat.

Stingerea
La romani , societatea era lipsita de personalitate juridica. Ceea ce insemna ca efectele ei se
limitau la a da nastere unor obligatii intre parti. Asadar tertii nu vedeau in societate un subiect
distinct de drept.
Tertii deveneau creditori sau debitori fata de societari in baza actului distinct incheiat xu fiecare
societar in parte iar nu in baza contractului de aocietate care producea efecte numai intre parti.
Faceau exceptii societatile de publicani, care beneficiau de personalitate juridica si care practic
dispuneau de un patrimoniu propriu , distinct de acela al asociatilor( societarilor).

Stingerea societatii
Fiind incheiat intuitum personam, contractul de societate se stingea ori de cate ori intervine o
modificare a numarului ori a statutului societarilor. Deci contractul de societate se stinge prin
vointa unei singure parti care reprezenta defapt o aplicatie a principiului simetriei in materia
contractelor.
 In cazul mortii unui asociat, societatea se stinge dar societarii ramasi in viata pot asigura
continuitatea societatii cu conditia sa incheie o noua conventie. Nu era admisa o intelegere in acest
scop intre asociatii supravietuitori si mostenitorii defunctului.
Potrivit lui Gaius, capitis de minutio este o aplicatie a stingerii societatii prin moartea unei
parti sau prin stingerea scopului pentru care a fost creata. Societatea se stingea si prin pieirea
activului asociatiei, deci din lipsa de obiect.

Mandatul

Mandatul este o conventie prin care o persoana numita mandatar se obliga sa presteze un
serviciu gratuit in folosul altei persoane numita mandant.
Origine: mandatul a imbracat forma unei conventii abia catre sfarsitul republicii in conditiile
dezvoltarii economiei si diversificarii relatiilor de schimb cand aceeasi persoana trebuia sa si apere
interesele in acelasi timp in diferite locuri. Lipsind vreme indelungata de la domiciliu, romanii
recurgeau la serviciile altora in scopul administrarii bunurilor sau pentru valorificarea unor
drepturi.

Elementele mandatului
Pentru formarea contractului de mandat, este necesar sa existe un obiect constand intr-un fapt
material sau intr-un act juridic pe care mandatarul se obliga a se infaptui. Actul material sau juridic
la care se obliga mandatarul trebuie sa fie licit si moral. Un alt element il reprezinta gratuitatea.
Astfel, gratuitatea este elementul in virtutea caruia contractul de mandat se deosebea de contractul
de locatiune de servicii.
Din acest caracter decurgea posibilitatea mandantului de a revoca oricand contractul. Existau si
exceptii de la principiul gratuitatii. Astfel, profesorii , medicii, filozofii, cei ce desfasurau munci
intelectuale, munci superioare celor fizice nu si angajau serviciile prin locatiune ci prin intermediul
contractului de mandat deoarece, de cele mai multe ori, aceste servicii erau remunerate, romanii au
admis in mod exceptional existenta mandatului platit
Munca meseriasilor facea obiectul contractului de mandat numai atunci cand ea nu era platita.
Daca era remunerata, atunci suntem in prezenta unui contract de locatiune.
Mandatul presupune apoi savarsirea faptului material sau al actului juridic in interesul
mandantului . Dacafaptul este savarsit in interesul mandatarului , nu se va forma un contract de
mandat ci o simpla conventie lipsita de efecte juridice. In mod exceptional, romanii au admis in caz
de transmitere a creeantelor un asa numit mandat in interesul mandatarului(mandatul in rem suam).
S a prevazut si mandatul in interesul unui terț.

Efectele mandatului
Fiind un contract sinalagmatic imperfect , mandatul creeaza obligatii in sarcina mandatarului
iar uneori si in sarcina mandantului.
Obligatiile mandatarului sunt sanctionate prin actio mandati directa ce se afla la dispozitia
mandantului. Deoarece romanii nu au admis in principiu reprezentarea in materia contractelor ,
actele incheiate de catre mandatar producefecte asupra sa si nu asupra mandantului.
Deci, dupa efectuarea operatiunilor juridice cu care a fost imputernicit , mandatarul trebuia sa
dea socoteala mandantului transferand asupra acestuia din urma drepturile si obligatiile dobandite.
Deoarece acest sistem creea numeroase inconveniente, romanii, cu timpul, au recurs la sistemul
reprezentarii imperfecte.
 Mandatarul este obligat sa execute mandatul cu buna credinta fiind raspunzator de pieirea
lucrului
Ca o curiozitate, mandatarul poate instraina un lucru al mandatarului desi nu avea calitatea de
proprietar, incalcandu- se principiul nemo plus iuris alium transfere odes qvam in havet( nimeni nu
poate da altuia un drept pe care nu il are).
Mandatul, fiind un contract sinalagmatic imperfect, pote genera obligatii si pentru mandant,
situatia in care mandatarul , pentru executarea mandatului, face anumite cheltuieli pe cont propriu ,
situatie in care el este indriduit la despagubiri.

Stingerea mandatului
In mod obisnuit, mandatul se stingea prin ajungerea la termen. El se putea stinge si prin vointa
ambelor parti, ca o expresie a principiului simetriei.
Fiind incheiat intuitu persone si intemeindu-se pe increderea reciproca a partilor, mandatul se
stingea si prin vointa unei singure parti atunci cand increderea dispare fie prin revocarea actului de
catre mandant, fie prin renuntarea mandatarului.
Mandatul ia sfarsit si prin moartea uneia dintre parti caci el se intemeia pe increderea reciproca
intre acestea.

Cvazi contractele

Definitie: cvazi contractele sunt fapte licite care dau nastere unor efecte juridice asemanatoare cu
cele izvorâte din contracte.
Daca pe planul formei, intre contracte si cvazi contracte nu exista puncte comune, constatam ca
efectele lor sunt similare, fapt ce i a determinat pe romani sa le defineasca printr-un termen ce
sugerează ca intre ele ar fi o fisionomie comuna. De aici si denumirea de cvazi ex contractum.
Institutele lui Gaius mentioneaza 5 cvazi contracte si anume: plata lucrului nedatorat,
negotiorum gestio sau gestiunea de afaceri, gestiunea tutorelui pentru copil , indiviziunea si
acceptarea unei succesiuni.

Plata lucrului nedatorat

Romanii au admis inca din secolul intai inainte erei noastre ca nu este drept ca cineva sa se
imbogateasca pe seama altuia adica imbogatirea fara justa cauza.
In dreptul modern, imbogatirea fara just temei este sanctionata prin actiunea in repetire.
Acestei actiuni i- au corespund in dreptul roman mai multe conditiones care au aparut treptat si
care s au constituit in sistem abia in epoca lui iustinian.
In dreptul clasic, actiunea in repetire era desemnata prin termenul de condictio sine causa iar in
dreptul postclasic condictio sine causa cunoaste mai multe aplicatiuni, iar fiecare aplicatiune este
desemnata printr un termen tehnic distinct dintre care cea mai importanta este condictio in debiti.

Condictio in debiti
Actiunea in repetire imbraca forma conditiunii in debiti atunci cand se facea o plata nedatorata .
Pentru a ne afla in prezenta platii lucrului nedatorat , trebuiau indeplinite urmatoarele conditii.
1- trebuia sa existe o plata
2- plata sa nu fie datorata fie ca nu exista o obligatie , fie pt ca a fost facuta altei persoanr decat
creditorului, fie pt ca a fost facuta de catre o persoana care nu a actionat in numele debitorului.
3- plata sa fi fost facuta din eroare . Daca cel ce face plata stie ca nu o datoreaza , nu poate fi
intentata condictio in debiti deoarece se considera ca a vrut sa faca o donatiune.
4-Apoi, plata sa nu fi facut obiectul unei dtorii care atunci cand este negata de catre debitor urma a
fi platita la dublu . Aceasta conditie a fost introdusa cu scopul de a nu da posibilitatea ocolirii
principiului condamnarii la dublu in cazul negarii unor anumite datorii.
Cu ocazia judecarii procesului intentat, prin condictio in debiti, se verifica daca s a facut sau nu
plata lucrului nedatorat. Cand se dovedea ca plata este nedatorata, suma de bani urma sa fie
restituita iar in caz contrar, ramanea buna facuta. Pe aceasta cale, cel ce facea plata nega in mod
indirect ca datoreaza ceea ce a platit dar nu risca sa fie condamnat la dublu.

Negotiorum gestio sau gestiunea de afaceri

Definitie: gestiunea de afaceri consta in administrarea bunurilor unei persoane fara stirea sa.
Administrarea poate avea ca obiect fie un act juridic( plata unei datorii, interventia intr un proces)
fie un fapt material precum stingerea unui incendiu, repararea unei case.
Ceea ce intervine in administrarea bunurilor altuia se numeste garant adica negotiorum gesto iar
proprietarul bunurilor se numeate gerant adica dominus rei geste.
Atunci cand o persoana lipsea mai mult din Roma, o alta intrrvenea in administrarea afacerilor
celui absent fara insarcinarea acestuia.
Sub aspectul functiei sale sociale, gestiunea de afaceri se apropie foarte mult de mandat avand
practic in continut operatiuni juridice proprii mandatului cu toate ca nu s aincheiat un contrqct de
mandat.
Gestiunea de afaceri presupune urmatoarele elemente:
1- actul de gestiune care poate sa fie material sau juridic, la fel ca si in cazul mandantului
2- elementul intentional constand in administrarea bunurilor altuia cu buna stiinta . Daca cineva
administreaza bunurile altuia, crezand ca este vorba despre propriile sale bunuri, elementul
intentional nu este intrunit. Gerantul trebuie sa aiba intentia de a l obliga pe gerat la restituirea
cheltuielilor facute cu administrarea afacerilor sale. Daca gerantul nu are o asemenea intentie, se va
interpreta ca a dorit sa faca un act de liberalitate. Asadar, animus obliganti ne ajuta sa facem
distinctie intre gestiunea de afaceri si donatiune.
3- elementul negativ care consta in administrarea unor bunuri fara stirea proprietarului. Daca
proprietarul ar avea stiinta despre actul de administrare , nu ar mai fi gestiune de afaceri ci contract
de mandat, fie el expres sau tacit.

Efectele gestiunii de afaceri

Gestiunea de afaceri da nastere unor obligatii atat in sarcina gerantului cat si in sarcina
geratului. Gerantul este obligat sa administreze cu buna credinta, sa duca la bun sfarsit actul de
administrare si sa dea socoteala geratului pentru activitatea sa.
Obligatiile geratului sunt sanctionate prin actio negotiorum gestorum directa- actiune pusa la
dispozitia lui dominus rei gestre adica a geratului . Geratul este obligat sa l despagubeasca pe
gerant pentru cheltuielile sale si sa l libereze de obligatiile pe care si le a asumat in cursul
gestiunii. Obligatiile geratului sunt sanctionate prin actio negotiorum gestorum contraria.
Gestiunea tutorelui pentru copil - tutorele are obligatia de a administra bunurile copilului sau.
Conform exigentelor decurgând din negotiorum gestio, si din auctoritas interpozito. la sfarsitul
tutelei intre tutore si copil avea loc o reglementare de conturi. Tutorele trebuia sa dea socoteala
pentru felul in care a administrat iar copilul avea obligatia de a l despagubi pe tutore pentru
cheltuielile facute in executarea tutelei . Prin efectele sale , grstiunea tutorelui se aseamana cu
mandatul dar in cazul acestei forme de administrare a bunurilor altuia nu s a putut incheia un
contract de mandat datorita incapacitatii copilului.

Indiviziunea
Aceasta consta in faptul stapanirii unui lucru de catre mai multi proprietari. Romanii au
cunoscut 2 forme speciale de indiviziune si anume anticvum consortium, care se nastea prin efectul
mostenirii si starea de indiviziune creeata prin manifestarea de vointa a unor persoane.
Anticvum consortium , cea mai veche forma de indiviziune este cumoscuta inca in legea celor
12 table. La moartea lui pater familias, sui heres devin coproprietari ai bunurilor ce fac obiectul
proprietatii familiale adica casa si gradina. Aceasta forma a indiviziunii decurge chiar din regimul
bunurilor de familie
Romanii au cunoscut si indiviziunea creeata prin vointa unor persoane de a stapani impreuna
un bun. Mai multe persoane dobandesc o casa. Starea de indiviziune da nastere unor obligatii pt
coindivizari. Toti copartasii au obligatia de a se supune partajului daca unul dintre ei doreste acest
lucru.
Dreptul de a iesi din indiviziune nu putea fi desfiintat prin conventia partilor. In cazul
coproprietatii familiale ( anticvum consortium) actiunea de iesire din indiviziune era sanctionata
prin actio familiae erciscunde introdusa prin legea celor 12 table.
Obligatia de a iesi din indiviziune cea formata pe cale voluntara era sanctionata prin actio
comuni dibidundo. In al doilea rand, coindivizarii care realizau un profit de pe urma folosirii
lucrului aflat in coproprietate aveau obligatia de a imparti in mod egal profitul realizat cu ceilalti
copartasi. De asemenea, copartasii care au facut cheltuieli in interesul comun au dreptul sa ceara
despagubiri de la ceilalti.
Cele din urma 2 obligatii sunt cunoscute prin expresia comunicatio lucri et dauni . Vedem
asadar ca fizionomia diviziunii este apropiata celei a societatii singurul element care ne ajuta sa
distingem intre aceste 2 categorii juridice este aspectul subiectiv exprimat in intentia de a forma o
societate( afectus societatis) aspect ce este prezent numai la societate.

Acceptarea succesiunii
Acceptarea moștenirii il obliga pe eredele testamentar sa execute legatele. Obligatia de
executare a legatelor era sanctionata prin actiuni reale sau prin actiuni personale.
Aceasta institutie prin continutul sau se aseamana cu mandatul, dar cum intre testator si erede
nu poate exista un acord de credinta la momentul mostenirii caci testatorul nu e in viata,
operatiunea juridica a executarii legatelor s a constituit intr un fapt juridic cu identitate proprie.

Obligatiile delictuale
Delictele vazute de romani ca fapte ilicite de natura sa antreneze interesele clasei dominante.
Sanctionate in principiu prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau extrem de variate, ele vor
merge de la prejudicii materiale la uciderea unei persoane. In epoca veche, apare delimitarea in
delicte private si delicte publice.
Delictele private erau judecate dupa normele procedurale civile de catre judecatori, alesi din
randul persoanelor participante dupa cum delictele publice erau judecate dupa normele procedurale
penale de instante speciale(magistrati, senat, imparat, adunare centuriata).
Delictele publice erau pedepsite cu moarte, exil, amenda in folosul statului.
Delictele private erau sanctionate cu amenzi, platite victimei cu titlu de despagubire.
Delicte private vechi
Furtul-in epoca primitiva a Romei , furtul era un delict privat carea dadea dreptul victimei sa
recurga la razbunarea individului apoi la o componenta baneasca.
In epoca clasica, furtul tinde sa devina un delict public. Inaintea Legii celor 12 table, era
reglementat cutumiar.
Furtum manifestum- hotul surprins tinand inca in mana lucrul furat sau cel descoperit cu un
lucru furat in urma perchezitiei numute lance et licio. In Legea celor 12 Table, se sanctiona autorul
infractiunii indiferent daca a fost sau nu prins asupra faptei. In cazul in care autorul furtului era un
om liber puber, era batut cu nuielele si dat de catre magistrat pagubasului care il putea vinde ca
sclav transtiberium. Delicventului i se lasa posibilitatea de a se intelege cu victima daca aceasta
voia sa-i munceasca un anumit numar de zile sau sa- i plateasca o suma de bani. In ambele cazuri,
delicventul om liber putea fi omorat: cand furtul era savarsir in timpul noptii sau cand furtul era
savarsit in timpul zilei dar delicventul era inarmat si se apara pentru a nu fi prins. In acest din urma
caz se cerea victimei sa cheme vecinii pentru ca acestia sa ia cunostinta de felul cum a fost comisa
fapta. Delicventul, om liber in pubes, era batut cu nuielele, urmand ca magistratul sa decida asupra
modului de recuperare a pagubei. Daca autorul furtului era sclav, inevitabil pedeapsa cu moartea
prin aruncarea de pe stanca
Legea celor 12 Table completeaza sistemul cutumiar prin introducerea notiunii de furtum nec
manifestum( nu a fost prins asupra furtului). Victima intenteaza actio furtu al carui obiect era
indoitul pagubei suferite. In dreptul clasic, actio furti se va numi actio furti nec manifesti pentru a o
deosebi de actiunea pretoriana furti manifesti.

Damnum in iuria datum(paguba cauzata pe nedrept)

Nu trebuie confundat cu furtul, nici cu in iuria. Astfel, damnum iniuria datum se deosebeste de
furt prin faptul ca nu presupune o imbogatite a delicventului pe cand furtul este o contrectatio
faciendi gracia.
Damnum iniuria datum a fost sanctionat prin legea Acvilia, un plebiscit secolul III inaintea erei
noastre. Legea sistematizeaza in 3 capitole anumite fapte pagubitoare , dar nu sanctioneaza in mod
general orice paguba adusa altuia.
In primul capitol, se pedepseste uciderea sclavului sau al patrupedului care paste in turma. In
acelasi capitol este prevazuta si vatamarea oarecare a unui lucru ce apartine altei persoane.
Dispozitiile capitolului 2 au ca obiect protejarea bunurilor incorporale.

Conditii delict
O prima conditie este un element de fapt. Pentru ca delictul prevazut de capitolul 1 si 3 a Legii
Acvilia sa fi avut loc, trebuia sa se fi produs o actiune / imixtiune asupra bunurilor.
O alta conditie consta in aceea ca fapta cauzatoare de pagube materiale trebuia sa fie facuta
contrar dreptului. Nu este contrar dreptului faptul cuiva de a ucide pe sclavul altuia in legitima
aparare.
A treia conditie: fapta pagubitoare trebuia sa fie comisa prin culpa sau dolul delicventului. Daca
s-a produs din intamplare, nu se putea intenta actiunea prevazuta de Legea Acvilia.
Conditia a patra : trebuia ca paguba sa fie facuta corpore-delicventul trebuia sa actioneze direct
si material asupra lucrului, nu prin intermediul unui gest extern. Paguba trebuia sa fie cauzata
corpori-prin atingerea materiala a lucrului altuia. Astfel, cel care inlesneste fuga unui sclav sau cel
care deschidea usa unui grajd pentru a permite vitelor sa fuga nu cadea sub incidenta legii Acvilia.
In sfarsit, se cerea ca paguba sa fie cauzata proprietarului intrucat legea nu apara decat dreptul de
proprietate asupra lucrului.
DELICTE PRIVATE NOI
Pretorii au creat si delicte noi fata de cele pedepsite de lege, sanctionand fapte care in epoca
foarte veche fie nu erau pedepsite, fie nu erau cunoscute in practica sociala: metus, dolus, rapina si
fraus creditorum.

METUS: violenta este de 2 feluri: fizica si morala.

Fizica: nu produce vreun efect in materia contractelor deoarece actul incheiat sub imperiul
violentei fizice, fortarea mainii cuiva este inexistent din punct de vedere juridic. Exercitarea
violentei fizice era sanctionata dar nu sub incidenta acestui delict cu privire la incheierea unui act
juridic ci sub incidenta unei vatamari corporale.
Morala: amenintarea de natura a determina partea contractanta sa incheie actul contrar vointei
sale a avut implicatii in materia contractelor. La origine, actele incheiate sub imperiul violentei
moral erau considerate valabile, potrivit principiului etiam si co actus tamec volui adica o vointa
constransa e totusi o vointa.
Daca in epoca foarte veche, acest principiu mu parea exagerat datorita abundentei de forme si
simboluri, a prezentei martorilor, constrangerea morala era greu se prezumat insa la sfarsitul
Republicii conditiile se schimba caci formalismul decade rapid iar actele se vor incheia prin
simplul acord de vointa. Violenta morala se putea astfel realiza. In aceste imprejurari , exercitarea
violentei morale a fost sanctionata ca fapta delictuala. Masura a fost luata de catre pretorul
Octavius in 74 inaintea erei noastre care a pus la dispozitia victimei amenintarilor o actio quad
metus eausa, pe scurt, actio metus.

Actio metus era arbitrara. Asadar, daca partea care a exercitat violenta , satisfacea pretentiile
victimei, nu risca sa fie condamnata la o suma de bani. Daca insa delicventul nu executa ordinul de
a satisface pretentiile victimei va suferi o condamnare la o patrime a valorii pagubei cauzate.
Actio metus este in rem scripta ceea ce insemna ca ea putea fi introdusa impotriva oricarui tert
care profita de pe irma violentei. Actio metus este numai un procedeu in anulare, nu si o actiune in
anulare deoarece delicventul nu putea fi silit sa renunte la actul incheiat sub imperiul violentei iar
daca renunta, el urma sa fie condamnat la achitarea unei sume de bani. S a acordat totusi victimei o
restitutio in integrum proptei metuum prin care actul pagubitor era desființat. In dreptul modern,
teama era viciu de consimtamant insa romanii il incadreaza ca fiind o fapta delictuala.

Dolul sau mijloacele viclene prin care o parte determina pe cealalta sa faca un act juridic.
Cicero defineate dolul ca pe o inselatorie, aratand ca dolul consta in a simula ceva si a face
altceva. Romanii faceau distinctie intre dolus bonus( bun) si malus( rau).
Dolus bonus nu a fost niciodata sanctionat intrucat prin natura sa nu dadea nastere unor
consecinte grave. Astfel, vanzatorul care si lauda in mod exagerat marfa exercita dolus bonus
pentru ca nu recurgea la mijloace frauduloase pentru a l convinge pe cumparator.
La origine, nici dolus malus nu a fost sanctionat deoarece, pe de o parte, actele juridice se
incheiau intre rude/ prieteni: vecini si pe de alta parte, acestea erau inconjurate de forme solemne,
simboluri, ritualuri pe care partile le observau cu cea mai mare atentie, astfel incat utilizarea
manoperelor dolosive, mijloacelor viclene era cvazi imposibila .
Cand formalismul dispare iar actele se incheiau prin simplul acord de vointa intre persoanele
care practic nu se cunosc, au aparut si manoperele frauduloase la incheierea contractelor, fapt ce a
dus la necesitatea sanctionarii acestor fapte. Trebuia insa facuta distinctia intre contracte se drept
strict si cele de buna credinta.
Daca se incheia un contract de buna credinta sub influenta unor mijloace viclene, nu era
necesara o sanctiune speciala deoarece judecatorul cerceta cauza cu buna credinta(ex bona fide)
dand castig de cauza victimei inselaciunii.
Daca contractul era de drept strict, judecatorul cerceta cauza conform literei contractului, dand
castig de cauza autorului manoperelor dolosive , fapt pentru care s a ivit necesitatea crearii de catre
Acvilius Galilus in 66 inaintea erei noastre a lui actio de dolo.
Actio de soli era arbitrara si deci judecatorul in calitate de arbitru ordona paratului, adica
delicventului sa reatituie ceea ce a primit prin dol. Daca nu executa ordinul pronuntat de catre
arbitru, delicventul va fi condamnat la plata unei sume de bani reprezentand echivalentul pagubei
cauzate. Actio se dolo era personala, ceea ce insemna ca ea se va indrepta numai impotriva
delicventului, victima dolului dispunea de o exceptio dolu pentru a se apara impotriva pretentiilor
formulate de catre delicvent. Victima putea cere pretorului si o restitutio in integrum ob dolum prin
care actul pagubit este desfiintat dupa care intenta impotriva delicventului o actiune pentru a reintra
in stapanirea lucrului transmis.

Rapina
Delictul de talharie qvipea aliena rapid=furtul cu violenta comis de catre o persoana sau de o
banda armata. La sfarsitul Republicii, datorita razboaielor civile, faptele de jaf si banditism
devenisera frecvente, iar mijloacele juridice puse la dispozitia victimei de catre vechiul drept civil
erau insuficiente. Ca urmare, pretorul a creat o actiune speciala: vi panorum raptorum adica cu
privire la lucrurile luate prin violenta prin care furtul cu violenta a fost sanctionat cu impatritul
prejudiciului cauzat.

Fraus creditorum consta in fapta creditorului care si creeaza, mareste insolvabilitatea in dauna
creditorului sau. Unii debitori isi creeau o stare artificiala de insolvabilitate, vanzand la preturi
simbolice sau donand bunurile astfel incat la deschiderea procedurii de executare ei nu si mai
puteau valorifice dreptul de creanta. Asemenea fraude nu s-au practicat in epoca veche datorita
faptului ca executarea purta asupra persoanei iar debitorul care nu platea risca sa fie ucis sau
vandut transtiberium.
In dreptul clasic insa se introduce sistemul executarii asupra bunurilor caracterizat prin vanzarea
in bloc a bunurilor debitorului iar executarea asupra persoanei trecea pe un plan secundar. Ca
urmare, debitorii isi instraineaza bunurile , fraudand pe creditori, lucru pentru care pretorul, pentru
a dejuca asemenea practici, va creea o restitutio in integrum , ob fraude creditorum, desfiintand
actele prin care creditorii isi instrainau bunuri in paguba creditorului.
Dupa ce se trecea in faza a II- a a executarii bunurilor emto bonorum, il chema pe judecator , pe
tertii care dobandeau bunurile de la debitorul insolvabil ca si cand actele de instrainare n ar fi
existat. Catre sfarsitul Republicii, pretorul a creat o actiune in faptum cunoscuta mai tarziu sub
numele de actiune pauliana prin care creditorui puteau inceta actele facute de creditor in paguba
lor.
Actiunea pauliana era arbitrara, ceea ce insemna ca inainte de pronuntarea condamnarii
pecuniare, judecatorul va ordona ca arbitrul paratului sa satisfaca pretentiile reclamantului - a i se
remite lucrul si este o actiune in rem adica putea fi intentata impotriva terților care au profitat.
Pentru ca tertii sa poate fi urmariti de catre creditor prin actiunea pauliana, in scopul desfiintarii
actelor pagubitoare pentru ei, se cereau intrunite anumite conditii:
-debitorul sa fi suferit o micsorare a patrimoniului, altfel nu este indeplinita aceasta conditie,
ipoteza in care debitorul refuza sa se ………. Deci nu primeste o donatie
-debitorul trebuie sa fie constient ca prin actele de instrainare si a creat o stare de insolvabilitate
-dobanditorul trebuie sa stie ca debitorul insolvabil isi mareste pe aceasta cale insolvabilitatea .
Daca dobanditorul cu titlu oneros era de rea credinta, el pierdea bunul de la debitorul insolvabil
si nu avea dreptul sa primeasca un echivalent. Dimpotriva, dobanditorul cu titlu oneros de buna
credinta avea dreptul sa vina alaturi de ceilalti creditoru oentry a se despagubi din masa
falimentului. Daca tertul a dobandit lucrul cu titlu gratuit, nu se mai cerceta
-actul de instrainare sa l fi pagubit pe creditor.

IN IURIA
Din punct de vedere etimologic, in iuria desemna orice fapt contrar dreptului. In epoca veche,
prin in iuria se desemna orice vatamare corporala. Apare reglementata in Legea celor 12 Table,
unde se arata ca in situatia in care partile nu cadeau la invoiala, se aplica legea talionului. Legea
celor 12 Table vorbea despre membrun nuctum.
Prin membrum nuctum intelegandu-se orice parte a corpului, nu numai mainile sau picioarele .
Se vorbea despre asa numitul os fractum. Astfel cel ce rupea un os al unui om liber era pedepsit de
legea celor 12 table cu o amenda de 300 asi. Daca victima aceluiasi delict era sclav, 50 de asi, pe
care o incasa proprietarul sclavului.
In iuria, in sens restrâns, sanctionata de lege, prevedea o amenda de 25 asi potrivit oricarei
vatamari usoare(insulte verbale sau in scris care uneori erau aspru pedepsite chiar cu moartea ,
sancțiune cu care era pedepsita si vrajitoria sau compunerea de formule magice.
Prin intermediul pretorului, in dreptul clasic, notiunea de in iuria s a schimbat, avand o sfera
mult mai larga. Astfel, daca in legea celor 12 table, in iuria era vatamarea corporala, in sistemul
legii noi, introdusa de catre pretor, se pune tot mai mult accent pe ofensa morala ce arata dorinta de
imbogatire.
De asemenea avea loc si o largire in ceea ce priveste sfera de actiune a conceptului de in iuria.