Acidul Dezoxiribonucleic (ADN). Mecanismele biochimice ale reparaţiei ADN.

Particularităţile replicării la eucariote.

ADN-ul
Este suportul material al eredității și variabilității, existând numeroase dovezi
experimentale în acest sens:
- ADN-ul are o structură specifică fiecărei specii, specificitate datorată ordonării
aperiodice a bazelor azotate din structura moleculei
- Are capacitatea de replicare, deci de a transmite informația genetică de la o generație
la alta
- În nucleul celulelor somatice diploide (ce conțin perechi de cromozomi omologi),
indiferent de țesut, conținutul în ADN este aproximativ egal
- În nucleul celulelor gametice haploide (cu cromozomi nepereche), cantitatea de ADN
este redusă la jumătate.
- Cantitatea de ADN este direct proporțională cu numărul cromozomilor: diploid sau
haploid și este dependentă de fazele ciclului cellular.

Repararea ADN
Într-un proces atât de complex cum este sinteza semiconservativă a ADN-ului pot
apare frecvent erori, mai ale sub acțiunea factorilor de mediu precum radiații ionizante
sau substanțe toxice care, acționând în timpul replicării ADN-ului sau în stadiul
interfazic G1 (prima fază a ciclului celular de diviziune) pot produce erori în secvența
macromoleculei ADN care trebuie corectate, pentru a nu se produce mutații genetice.
Dacă ADN-polimeraza ar introduce eronat un nucleotid, ar rezulta o eroare genetică de
10-4 (1 eroare la 10 la a patra baze create) însă în realitate eroarea este de 10-
8 datorită capacității ADN-polimerazelor de detectare și corectare imediată a erorilor din
timpul replicării.
În timpul replicării, polimeraza înconjoară ADN-ul ca o capsulă iar când baza azotată
care urmează să se cupleze de matriță nu este complementară, se modifică structura
spațială a ADN-ului prin creșterea în volum a moleculei și se blochează activitatea ADN-
polimerazei și excizarea bazei necomplementare corectându-se astfel eroarea.

Sinteza ADN
Procesul de sinteză al ADN-ului este cel mai important eveniment în cazul diviziunii
celulare care asigură transmiterea integrală a informației genetice stocată în ADN-
ul cromozomial. Faptul că ADN-ul nu se epuizează în cursul diviziunii se datorează
procesului de replicare (autocopiere),  proces programat genetic de separare a
catenelor și de ansamblarea complementară de nucleotide pe fiecare catenă
matriță creându-se astfel noi molecule de ADN.
Replicarea este semiconservativă și se face după modelul fermoarului propus de
Watson și Crick, conform căruia dublul helix se desface progresiv similar cu un
fermoar și expune baze libere de pe fiecare catenă. Datorită complementarității,
fiecare bază expusă se va lega de baza sa complementară.
 Enzimele implicate în procesul de replicare sunt:
Topoizomeraza - inițiază desfacerea dublului helix al ADN-ului parental
Helicaza - implicată în desfacerea legăturilor dintre cele 2 catene parentale alături
de topoizomerază
SSB  - proteină care stabilizează catenele separate și oprește recombinarea celor 2
matrițe
ADN-polimeraza - familie de enzime care asigură creșterea lanțului ADN nou
format prin legarea nucleotidelor complementare la catena matriță. Implicate și în
corectarea erorilor apărute în replicare.
Ligaza  - legarea segmentelor scurte de ADN nou-formate la catena matriță

1. Principii
1. Fiecare catenă de ADN expusă este matriță pentru sinteza unei catene noi
2. În moleculele de ADN rezultate prin replicare va exista întotdeauna o catenă
veche (matrița) și una nou sintetizată prin legarea bazelor azotate
complementare.
Enzima implicată în sinteza noii catene de ADN se numește ADN-
polimerază care este implicată în proces împreună cu 4 nucleotid-trifosfați
(dATP, dCTP, dGTP și dTTP), a ionilor de Magneziu, a unui primer și a
catenelor de ADN parentale matriță.
3. Creșterea lanțului de ADN cu ajutorul ADN-polimerazei necesită ca gruparea -
OH a dezoxiribozei să fie liberă, sinteza decurgând continuu în direcția 5’- 3’,
enzima având 2 proprietăți esențiale:
- lungește catena preexistentă de ADN primer (matrița)
- catalizează adăugarea nucleotidelor la capătul 3’- OH menținând creșterea
în direcția 5’- 3’
Replicarea

2. Replicarea ADN

Inițial are loc denaturarea fiziologică progresivă a macromoleculei bicatenare de ADN,

despiralizarea prin desfacerea legăturilor de hidrogen în prezența helicazei (protein-
enzimă de despiralizare) care este distribuită pe fiecare monocatenă de ADN. Helicaza
acționează după modelul desfacerii unui fermoar, despărțind cele două catene începând
din punctul de inițiere și progresând până la punctul terminus. În cursul procesului
macromolecula capătă aspect de Y, punctul de ramificație fiind numit furcă de
replicare. Desfacerea progresează până la capătul celălalt al helixului însă la final nu
apar 2 catene polinucleotidice izolate, așa cum ne-am aștepta, deoarece odată cu
avansarea procesului de desfacere a spiralei aceasta începe să se refacă.
Desfacerea punților de hidrogen și separarea celor două catene complementare din
dublul helix duce la expunerea grupărilor chimice libere ale dezoxiribonucleotidelor care
se asociază succesiv, pe baza complementarității cu dezoxiribonucleotidele libere din
citoplasma celulară care aderă la catena ADN ce joacă rol de matriță. Apoi, între 2
nucleotide aliniate succesiv se realizează legătura covalentă fosfodiesterică a grupului
3’- OH al primei nucleotide cu 5’ fosfatul celei de-a doua nucleotide și rezultă o catenă
polinucleotidică nouă. Catenele noi rămân atașate prin punți de hidrogen de catenele
matriță.
Astfel rezultă 2 molecule fiice de ADN identice cu cea inițială care se vor insera în cele
două celule fiice rezultate în timpul diviziunii, fiecare moleculă conținând matrița și o
catenă nouă, deci replicarea are loc după modelul semiconservativ, adică fiecare
moleculă nouă de ADN moștenește una dintre cele 2 catene matriță parentale.