STUDIU FILOLOGIC
versiuni româneşti integrale a Sfintei Scripturi.
Pentru a clarifica această problematică, se cer
prezentate pe scurt şi în mod sintetic împrejurările
istorice concrete, succesiunea şi ponderea
contribuţiei diferiţilor cărturari implicaţi, motivaţia,
competenţele şi contribuţia celor mai importanţi
dintre „autorii” Bibliei de la 1688. Primul aspect care
trebuie evidenţiat este acela că Biblia de la Bucureşti
nu a fost concepută şi realizată ca o carte
bisericească în sensul restrîns al cuvîntului,
neavîndu-se nici un moment în vedere satisfacerea
unor nevoi ale cultului liturgic. Pentru aceste nevoi,
existau şi circulau deja de relativ multă vreme, cum
s-a arătat mai sus, Evangheliile, Apostolul şi Psaltirea,
unde pasajele vetero- sau neotestamentare erau
selectate şi prezentate în succesiunea cerută de
logica discursului liturgic. Existau de asemenea şi
circulau cărţile de interpretare, de lămurire şi de
edificare morală a credincioşilor, cea mai importantă
dintre acestea fiind Cazania mitropolitului Varlaam
al Moldovei, succesiv retipărită. Deceniile de la
sfîrşitul secolului al XVII-lea înregistrează chiar, atît
în Moldova, cît şi în Ţara Românească, o intensă şi
accelerată activitate de elaborare şi tipărire a
textelor liturgice fundamentale şi absolut necesare
cultului şi vieţii bisericeşti curente (Liturghierul,
Molitvenicul, Triodul, Octoihul etc.).
I.4.6.2. Semnificaţiile culturale, politice şi
confesionale ale Bibliei de la Bucureşti (1688)
Tipărirea integrală a Biblia nu era o astfel de
urgenţă şi nu se înscria în rîndul priorităţilor unor
ierarhi luminaţi şi învăţaţi precum Dosoftei
(1624-1693) mitropolit al Moldovei (între
1671-1674 și între 1675-1686) şi Theodosie
Veștemeanu (1620-1708) al Ţării Româneşti (între
1668-1672 și între 1679-1708). Realitatea istorică a
faptelor arată că această sarcină de o enormă
dificultate, dar şi aducătoare de prestigiu şi-au
asumat-o cîţiva dintre cei mai erudiţi cărturari laici
ai epocii, stimulaţi şi sprijiniţi de autoritatea politică
supremă a Ţării Româneşti, voievodul Şerban
Cantacuzino. Preocupat de consolidarea puterii
politice personale, principele a văzut în gestul
simbolic al editării Sfintei Scripturi în limba ţării pe
care o stăpînea un prilej major de conturare şi
afirmare a statutului de principe creştin luminat şi
generos pe care îl viza în mod sistematic şi pe toate
căile. Nu lipsită de importanţă în acest context este
menţionarea faptului că, sub autoritatea şi cu
LI
sprijinul aceluiaşi Şerban Cantacuzino, se tipărea la
Veneţia, în 1687, adică exact un an înaintea Bibliei de
la Bucureşti, în condiţii editoriale superioare din
punct de vedere calitativ, textul integral al Bibliei în
limba greacă (Septuaginta şi Noul Testament). Fapt
semnificativ, ediția de la Veneția prelua, într-o
maniară aproape „fotografică”, textul Septuagintei de
la Frankfurt. Corelate între ele, cele două
evenimente editoriale vădesc în mod limpede
ambiţia lui Şerban Cantacuzino de a-şi marca şi
legitima statura sa de lider politic al lumii ortodoxe
balcanice şi deopotrivă al familiei sale, ca
moştenitoare a tradiţiei imperiale bizantine. Urgenţa
acestui imperativ politic explică în mare parte şi
graba evidentă cu care Biblia a fost pregătită şi
tipărită. În acest context, momentul Bibliei de la
Bucureşti marchează şi declinul accentuat al limbii
slavone, al cărei rol de „limbă suprapusă“ este
preluat de limba greacă. Cărturarii la a căror
autoritate domnitorul a apelat pentru a-şi realiza
proiectul sînt învăţaţi greci de prim rang, oaspeţi pe
termen lung la Curtea domnească din Bucureşti, un
Sevastos Kimenites, rector al Academiei Domneşti
de la Bucureşti, sau un Ghermano Nissis, rector al
Academiei Patriarhiei din Constantinopol. Cei
însărcinaţi practic cu redactarea textului pentru
tipar sînt însă tinerii boieri valahi Radu Greceanu
(cca. 1655-1725) şi Şerban Greceanu (m. cca. 1710),
ei înşişi literaţi talentaţi şi elenişti bine pregătiţi,
după cum va dovedi activitatea lor ulterioară.
Redactată (probabil de Stolnicul Constantin
Cantacuzino, fratele domnitorului) într-un stil
matur şi precis, cu o retorică bogată şi nuanţată, cu
abundente informaţii de istorie biblică, prefaţa
semnată de voievod, care se adresează, în ordinea
ierarhică medievală, tuturor supuşilor săi, „celor ce
să află lăcuitori supt stăpînirea noastră,
preasfinţitului mitropolit chir Theodosie, iubitorilor
de Dumnezău episcopi, preacuvioşilor egumeni,
smeriţilor preoţi, blagorodnicilor boiari şi tuturor
celoralalţi pravoslavnici creştini”, conţine date şi
detalii precise care sprijină şi justifică interpretarea
formulată mai sus. Despre transpunerea în limba
poporului a „dumnezăieştii Scripturi” se vorbeşte
ca despre o „cerească filosofie”, un dar spiritual
spre „folosul obştesc”, pe care domnitorul este
dator să îl facă supuşilor săi, „spre a noastră
spăsenie şi spăseniia fratelui nostru” şi pentru a nu
îngropa „talandul” care i-a fost dat, ci spre a-l spori
şi împărţi „celor ce sînt supt ascultarea noastră”.
LII EUGEN MUNTEANU
Evident în această prefaţă este şi faptul că
mentalitatea evoluată, de orientare filologică şi
umanist-creştină, a traducătorilor era cunoscută şi
recunoscută ca atare şi dincolo de cercul foarte
restrîns al cărturarilor, între altele fiind invocată
autoritatea unui cunoscut arhiereu grec al epocii,
prezent la Bucureşti, reputat pentru erudiţia sa:
„Aceasta am făcut la tălmăcirea aceştii Sfinte
Scripturi, făcînd multă nevoinţă şi destulă cheltuială,
despre o parte puind dascali ştiuţi foarte den limbă
elinească, pre preaînţeleptul cel dentru dascali ales şi
arhiereu Ghermano Nisis, şi, după petreacerea lui,
pre alţii care s-au întîmplat, şi despre altă parte ai
noştri oameni ai locului, nu numai pedepsiţi întru a
noastră limbă, ce şi de limba elinească avînd ştiinţă ca
să o tălmăcească, carii luînd lumină şi dentr-alte
izvoade vechi şi alăturîndu-le cu cel elinesc al celor
70 de dascali, cu vrearea lui Dumnezău o au săvîrşit
precum să veade. Şi măcară că la unele cuvinte să fie
fost foarte cu nevoie tălmăcitorilor pentru strimtarea
limbii româneşti, iară încăş avînd pildă pre
tălmăcitorii latinilor şi sloveanilor, precum aceia aşa
şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea
elinească (...). Şi spre aceasta m-am îndemnat ca să să
dea la toţi dumnezăiescul cuvînt, ştiind bine că
Dumnezău au poruncit sfinţilor săi apostoli să
propoveduiască pre făcătoriul de viaţă, cuvîntul său
la toată zidirea, ca să nu rămîie cineva neluminat de
strălucirea darului său, care vedem pănă în zioa de
astăzi că n-au rămas nici un neam, nici o limbă (...) ca
să nu citească întru a sa limbă dumnezăiasca Scriptură”.
Semnificaţile politice, culturale şi naţionale ale
evenimentului editorial patronat de Şerban
Cantacuzino sînt încă şi mai explicit formulate în
cea de-a doua prefaţă a cărţii, adresată voievodului
şi semnată de „Dositheu, den mila lui Dumnezău
patriarh al Sfintei cetăţi Ierusalimului şi a toată
Palistina”. Faptul însuşi al semnării de către unul
din capii proeminenţi ai Bisericii Ortodoxe a acestui
text encomiastic la adresa lui Şerban şi a familiei
sale este elocvent pentru autoritatea de care acesta
se bucura în lumea ortodoxă a momentului.
Redactată mai mult ca sigur de către un „om al
locului”, probabil acelaşi Constantin Cantacuzino
Stolnicul, această predoslovie conţine, în seria
argumentelor de justificare a legitimităţii
transpunerii scrierilor sacre în limba vernaculară, o
formulare subtilă a dimensiunii universale a unui act
de cultură naţional, consacrat întregului popor
român, din toate ţările; căci, evocînd în context
exemplul împăratului Constantin, care a pus să se
difuzeze Sfînta Scriptură printre bisericile din
Constantinopol, sau al episcopului got Ulfila, care a
transpus în limba poporului său o parte a Bibliei,
prefaţatorul arată că „mai vîrtos vreadnic de mii de
laude eşti măriia ta, care la un norod întreg dai
cuvîntul lui Dumnezău (...) ca să lumineaze celor
den casă ai Besearicii noroade: rumînilor,
moldovenilor şi ungrovlahilor”.
I.5. Aportul versiunii veterotestamentare a lui
Nicolae Spătarul Milescu (MS. 45) la
constituirea tradiţiei textuale biblice româneşti
Un alt aspect care trebuie menţionat ţine de aceea
că textul tipărit la Bucureşti în 1688, în scopurile
detaliate mai sus, nu reprezintă de fapt traducerea
fraţilor Greceni, cum s-a crezut multă vreme. Aceşti
doi cărturari, aflaţi atunci la începutul carierei lor, se
vor ilustra ulterior prin opere importante, cum ar fi
transpunerea în româneşte a Mărturisirii ortodoxe a
lui Petru Movilă, a Mărgăritarelor lui Ioan
Gură-de-Aur şi a Mineelor. Fără a diminua astfel
deloc meritele lor reale, trebuie însă spus că ei sînt
în evenimentul cultural de la 1688 doar revizori ai
unei tălmăciri integrale a Vechiului Testament,
efectuate cu cîteva decenii înainte de cunoscutul
cărturar Nicolae Spătarul Milescu.
1.5.1. Profil biografic al cărturarului Nicolae
Spătarul Milescu
Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708) este o
personalitate proeminentă a vechii culturi
româneşti. Biografii săi îi atribuie o serie de
priorităţi (vezi Gorovei 1984: 179-180): a tradus
primul text filosofic în limba română (Raţiunea
dominantă – Cartea a IV-a a Macabeilor) şi primul
tratat de estetică, a fost primul orientalist roman, un
spirit enciclopedist interesat de hermeneutică,
simbolistică, numerologie, un mare călător (a
străbătut Franţa, Olanda, Germania, Suedia,
Imperiul Otoman, Rusia, Asia, China), singurul
român cunoscut şi citat în Occident în timpul vieţii.
Deşi mai sînt încă multe de făcut în vederea
clarificării complete a aportului său efectiv la istoria
vechii culturi româneşti, avem astăzi despre Nicolae
Spătarul Milescu imaginea unui personaj foarte
activ, implicat în tinereţe la nivel înalt în politica
celor două principate române, Moldova şi Ţara
 STUDIU
Românească, călător în Apusul Europei şi, în a
doua parte a vieţii, călător în China în calitate de
reprezentant al ţarului Rusiei. O scurtă biografie a
personajului nostru este utilă.
Născut în anul 1636 ca fiu al unui boier român
din ţinutul Vasluiului (centrul Moldovei), Nicolae
Spătarul Milescu şi-a revendicat în mod explicit
originea unor strămoşi din Grecia (Peloponez).
Este posibil să fi cunoscut limba greacă din familie.
Ştim cu certitudine că o instrucţie foarte îngrijită,
cea mai bună de care se putea bucura atunci un
tînăr de religie ortodoxă în interiorul Imperiului
Otoman, a primit între anii 1645-1653 la Şcoala
Superioară a Patriarhiei de la Constantinopol. Pe
lîngă însuşirea limbilor greacă veche, neogreacă,
latină, slavonă şi turcă, a asimilat aici cultura
teologică ortodoxă a vremii, colorată de unele
influenţe ideatice ale umanismului italian, difuzate
de unii profesori greci care studiaseră în universităţi
italiene. Se presupune că, ulterior, şi-a însuşit şi
limbile franceză şi rusă, probabil şi germană şi
suedeză. Cultura şi talentele sale multiple i-au
facilitat o ascensiune rapidă în administraţia de stat
din Moldova (sub principii Gheorghe Ştefan,
Gheorghe Ghica şi Ştefăniţă Lupu) şi Ţara
Românească (sub principele Grigore Ghica). Din
1664 şi pînă în 1669, Nicolae Milescu va pribegi
prin diferite ţări europene. Mai întîi, în 1664, se va
afla la Berlin, la curtea lui Friedrich Wilhelm,
marele elector de Brandemburg, ca agent
diplomatic al fostului său protector moldovean
Gheorghe Ştefan, aflat de asemenea în exil, sub
protecţia regelui Carol al XII-lea, regele Suediei. În
1666 Milescu se va afla la Stettin, în Pomerania,
alături de Gheorge Ştefan, care îl trimite în misiune
pe lîngă rege, la Stockholm. Are contacte cu
persoane sus-puse de la Curte, dar şi cu învăţaţi din
elita vremii, între care trebuie menţionat Georg
Stiernhielm, mare erudit, autor al unui celebru tratat
despre limbile universului şi editor al Bibliei gotice a
lui Wulfila, care i-a solicitat Spătarului o versiune în
limba română a rugăciunii Tatăl nostru. Aici, în
capitala Suediei, Milescu Spătarul face cunoştinţă şi
cu ambasadorul regelui Franţei, Simon Arnauld,
marchiz de Pomponne (1618-1699), cunoscut
diplomat şi erudit francez cu preocupări filosofice
şi teologice, nepot al cunoscutului teolog jansenist
Antoine Arnauld (1612-1694). Aflat la Paris în anul
1667 pentru a cere regelui Ludovic al XIV-lea
ajutor pentru principele său Gheorghe Ştefan,
FILOLOGIC LIII
Nicolae Milescu este solicitat de jansenişti să scrie
un scurt tratat, în care să prezinte succint esenţa
doctrinei teologice ortodoxe. Intitulat Enchiridion
sive Stella Orientalis Occidentali splendens şi publicat în
anexa scrierii anti-calvine La Perpétuité de la Foy de
l’Eglise Catholique touchant l’Eucharistie, tome II, Paris,
1669 (ed. a II-a, 1702-1704, tom. IV, Annexes), a
janseniştilor Antoine Arnauld şi Pierre Nicole, acest
mic text, o apologie a credinţei ortodoxe5, în care
preocuparea centrală este dovedirea quasi-identităţii
doctrinare între ortodoxie şi catolicism, va rămîne
unica lucrare tipărită a eruditului moldovean.
Interesant de remarcat este numele complet,
împreună cu titlurile pe care personajul nostru şi le
atribuie pe pagina de gardă ale micului tratat
apologic: Nicolaus Spadarius Moldavo-lacconis, baronus
ac olim generalis Wallachiae6.
                                                            
5 Vezi ediţia recentă bilingvă: Nicolaus Spadarius, Enchiridion
sive Stella orientalis occidentali splendens/ Nicolae Spătarul
Milescu, Manual sau Steaua Orientului strălucind Ocidentului (...).
Ediţie îngrijită, introducere, table biobibliografic, text
stabilit, traducerea textului latin, note şi comentarii de
Traian S. Diaconescu, Institutul European, Iaşi, 1997.
6 Numele personajului nostru a fost conservat în documente
contemporane şi transmis posterităţii în diverse forme, de
la simpla formulă, frecventă în epoca veche, Nicolae
(Necolae, Neculae, Nicolai sau Neculai) Spătaru(l), pînă la
combinaţii precum Nicolae Spătarul Cîrnul, Nicolae Cîrnul
etc. În documente mai apare şi apelativul Milescu sau
Milescul, ca trimitere la moşia Mileşti din judeţul Vaslui,
unde personajul nostru s-ar fi născut. Numele latinesc pe
care şi-l atribuie pe frontispiciul singurei sale opere tipărite,
Nicolaus Spadarius Moldavo-Laconis, baronus ac olim generalis
Wallachiae (în forma de dativ cerută de conjuncţia a ‘de
către’ Nicolao Spadario Moldavo-lacone, Barone ac olim Generali
Wallachiae), reprezintă o construcţie antroponimică stranie,
sugerînd deopotrivă rangul boieresc pe care l-a avut,
precum şi dubla sa origine, moldovenească şi grecească,
Laconia fiind unul dintre numele Peloponesului. Eugenio
Coseriu este de părere că, de fapt, numele Spătarului ar
trebui interpretat drept „moldo-valah”: Lui Milescu,
dimpotrivă, numele «valah» îi era familiar (el însuşi îţi
spunea «moldo-valah»: în subtitlul Enchiridion-ului şi chiar
şi cu alte prilejuri)” (Coseriu 1994b: 61). Chiar dacă am
accepta eventualitatea, puţin probabilă, a unei greşeli de
tipar, dificultăţi majore în acceptarea acestei ipoteze ridică
morfologia limbii latine; subst. vallachus fiind de declinarea a
doua, ar fi trebuit ca la ablativ să avem forma valacho şi nu
*valachone. În limba rusă este numit de obicei Николай
Спафарий Милеску (Nikolai Spafariĭ Milescu), dar şi
Николай Гаврилович Спафарий (Nikolai Gavrilovici Spafariĭ)
sau Николае Гаврилович Милеску (Nikolae Gavrilovici Milescu).
Problema numelui personajului nostru a fost pe larg
documentată şi discutată de Gorovei 1989: XV şi urm., unde
LIV
La începutul anului 1668 îl regăsim acasă, în
Moldova, pentru scurtă vreme, deoarece, datorită
implicării în intrigile politice de la curtea principelui
Iliaş Alexandru, în urma cărora s-a ales cu
pedepsirea prin mutilare, va fi nevoit să se exileze
din nou. S-a instalat pentru o vreme, în anul 1669,
la Constantinopol, în preajma unui vechi prieten,
Dosithei Notaras, personaj foarte influent, devenit
patriarh al Ierusalimului. La recomandarea acestuia,
în anul 1671 va pleca la Moscova, la curtea ţarului
Alexei Mihailovici, care avea nevoie de un erudit cu
calităţile şi cunoştinţele Spătarului pentru punerea
în practică a reformelor culturale şi eclesiale pe care
le preconiza. Este angajat ca traducător pentru
limbile latină, greacă şi română la Posolski Pricaz,
departamentul pentru afaceri externe al ţarului.
Scrisoarea de recomandare către ţar pe care o
scrisese Dosithei Notaras, patriarh al Ierusalimului,
pentru vechiul său prieten Milescu, înainte de
plecarea spre Moscova a acestuia, conţine un
portret mai mult decît măgulitor al cărturarului:
„Am aflat că aveţi nevoie de un om de religie
ortodoxă, cunoscînd diferite limbi. Vă trimitem deci
pe aducătorul acestei scrisori: Nicolae Gavrilovici,
om foarte învăţat, cunoscînd latina şi slavona şi mai
ales limba greacă; va putea învăţa uşor şi rusa şi va
face tot felul de traduceri. Are un scris frumos, este
un bun creştin al Bisericii Răsăritene, supus ordinelor
superiorilor şi foarte discret; a călătorit în multe ţări
şi împărăţii pentru a se instrui şi este asemenea unui
cronograf în care sînt aduncate toate lucrurile lumii;
s-ar căuta în zadar un alt om ca acesta; Dumnezeu
este acela care vi-l trimite. Este născut în Moldova şi
este grec după tată, originar din insula Peloponezului;
va fi foarte folositor la Curtea Înălţimii voastre.
Rugăm deci pe Înălţimea Voastră să-l primească cu
onorurile obişnuite acestui fel de oameni. (…) Vă
rugăm deci să-l onoraţi ca pe un om sîrguincios,
savant şi înţelept. Îl puteţi considera ca pe robul
vostru şi-i puteţi porunci să traducă şi să scrie lucrări
                                                                                  
sînt menţionate documente contemporane conţinînd
variante antroponimice precum Nicolaus Spatarius
(semnătură proprie într-o scrisoare), Baron Spatar, Secretarius
Spatar, Nicolae Spătarul etc. Patronimul Milescu pare un
adaos mult mai tîrziu. Pentru alte precizări în acest sens
vezi şi Mihail 2009: 7, unde ne sînt furnizate şi variantele
slavonă-rusă (Nikolai Spaƒari ) şi greacă (Nikovlao" oJ
Spaqavrio") ale numelui în cauză.
EUGEN MUNTEANU
istorice, din orice limbă veţi dori.”7
De acum şi pînă la sfîrşitul vieţii, pentru mai mult
de 35 de ani, Spătarul Milescu va rămîne în Rusia,
activînd ca diplomat şi ca traducător, dar şi ca autor
a numeroase opere, traduceri sau opere originale
(istorie, artitmologie, teozofie, comentarii biblice,
geografie, memorii şi rapoarte de călătorie), în
limbile slavonă, rusă, latină, greacă sau română.8
Cea mai remarcabilă dintre acţiunile în care a fost
implicat ca supus al ţarului, a fost marea călătorie în
China dintre anii 1675-1676, întreprinsă, în fruntea
unei importante delegaţii diplomatice, ca sol al
ţarului către împăratul Chinei. Prezentîndu-se ca o
expediţie de explorare a unor imense teritorii puţin
cunoscute, călătoria a fost amplu relatată într-o serie
de texte scrise în limba rusă, între care cele mai
importante sînt jurnalul călătoriei, intitulat Călătoria
de-a lungul Siberiei de la Tobolsk pînă la fortul Nercinsk, şi
Descrierea Chinei, lucrări care îi consolidează reputaţia
de orientalist. Acestea sînt, în linii mari, principalele
repere ale vieţii lui Nicolae Milescu.
Portretul pe care i-l face Ion Neculce în O samă
de cuvinte, în preambulul cronicii sale, ne înfăţişează
un personaj impresionant pentru contemporani,
care au văzut în el o personalitate puternică, cu
mari ambiţii culturale şi politice. Portretul ne
sugerează profilul unui aristocrat umanist conştient
de propria valoare, diplomat poliglot, mişcîndu-se
cu siguranţă în sferele cele mai înalte ale politicii
europene, dar deopotrivă şi erudit reputat, consultat
în chestiuni dificile de doctrină ortodoxă. Datorită
interesului lor documentar maxim, reproduc aici
toate cele trei pagini dedicate de cronicar Spătarului
(numai Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu reţin atenţia
lui Ion Neculce timp de mai multe pagini!)9:
                                                            
7 Scrisoarea a fost descoperită şi publicată de P.Sîrku, Nicolai
Spatari, p. 193-194, apud Panaitescu 1989: 23-24.
8
O Bibliografie a operelor lui Nicolae Milescu, cu indicaţii
documentare şi bibliografice găsim la Panaitescu 1987: 98:
101. Într-un Tableau des ouvrages manuscrits de Nikolaj Spafarij
conservés dans les bibliothèques de Russie, Mihail 2009:143-150,
                  reproduce catalogul manuscriselor milesciene din
bibliotecile din Rusia, după O. A. Belobrova, O рукописной
традиции пронзведений Николая Спафария, în vol. Nicolae
Milescu Spătarul şi problemele culturii, Editura Ştiinţa, Chişinău,
1991, p. 67-74.
9
Reproduc întocmai opţiunile de transcriere fonetică
interpretativă practicate de editor, după ediţia: Ion Neculce,
Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Ediţie
critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura
 STUDIU
„Era un boiar anumé Neculai Milescul spătariul,
de la Vaslui de moşiĭa lui, pre învăţat şi cărturar, şi
ştiĭa multe limbi: elinéşte, slovenéşte, grecéşte şi
turcéşte. Şi era mîndru şi bogat, şi umbla cu
povodnici înnainté, domneşti, cu buzdugane şi cu
paloşe, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui
Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, şi-l ţinea pre bine, şi
tot la masă îl punea, şi să giuca în cărţi cu dînsul, şi la
sfaturi, că era atunci grămmatic la dînsu. Iar cînd au
fost o dată, nu s-au săturat de bine şi de cinste ce
avea la Ştefăniţă-vodă, ce au şezut şi au scris nişte
cărţi vicléne şi li-au pus într-un băţu sfredelit şi li-au
trimis la Constantin-vodă cel bătrîn Băsărabă, în Ţara
Leşască, ca să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată
pre Ştefăniţă-vodă din domniie. Iar Constantin-vodă
n-au vrut să să apuce de acéle lucruri ce-i scriĭa, ce
s-au sculat şi au trimis băţul acel sfredelit cu cărţi cu
tot înnapoi la Ştefăniţă-vodă, de li-au dat. Decii
Ştefăniţă-vodă, cum au văzut băţul cu cărţile, s-au
pre mîniĭat şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul
înnaintea lui, în casa cea mică, şi au pus pre călău de
i-au tăiat nasul. Scoţînd Ştefăniţă-vodă în grabă
hamgériul lui din brîu, au dat de i-au tăiat călău nasul.
Şi n-au vrut să-l lasă pe călău să-i taie nasul cu cuţitul
lui de călău, ce cu hamgériul lui Ştefăniţă-vodă i-au
tăiat nasul. După acéia, Nicolai Cîrnul au fugit în
Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot
sloboziĭa sîngeli din obraz şi-l boţiĭa la nas, şi aşĭa din
zi în zi sîngele să închiega de i-au crescut nasul la
locu, de s-au tămăduit. Iar cînd au vinit aicea în ţară,
la domniia lui Iliiaş-vodă, numai de-abiĭa s-au fost
cunoscînd nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şezut în
ţară mult, de ruşiné, ce s-au dus la Moscu, la mareli
împărat, la Alexii Mihailovici, la tatul marelui Petru
înpărat, carele au vinit la noi aicea în Moldova. Şi
pentru învăţătura lui au fost terziman înpăratului şi
învăţa şi pre fiiul înpăratului, pre Petru Alexievici,
carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie. Şi l-au trimis
înpăratul Alexii Mihailovici sol la mareli înpărat al
chitailor, de au zăbăvit la chitai vreo doi, trii ani. Şi
au avut acolo multă cinste şi dar de la mareli înpărat
al chitailor, şi multe lucruri de mirat au văzut la acea
înpărăţie. Şi i-au dăruit un blid, plin de pietri scumpe
şi un diiamant ca un ou de porumbu. Şi întorcîndu-s<ă>
pe drum înnapoi, s-au tîmplat de au murit înpăratul
Moscului, pre anumé Alexii Mihailovici, iar senatorii
de la Moscu i-au eşit întru întimpinaré şi i-au luat
acéli daruri şi tot ce au avut şi l-au făcut surgun la
                                                                                                   
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 189-192.
FILOLOGIC LV
Sibir. Şi au şezut cîţiva ani surgun la Sibir.
Iară mai pre urmă, rădicîndu-s<ă> Petru înpărat,
fiiul lui Alexii Mihailovici, carele au vinit aicea în ţară,
în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la
Stănileşti din gios de Huşi, în ţinutul Fălciului,
agiuns-au Cîrnul din Sibir cu cărţi la dînsul, la
înpăratul Petru Alexievici, de i-au făcut ştiré de toate
ce au făcut şi cum iaste surgun.
Atuncea Petru Alexievici înpărat îndată au
chiemat senatorii şi au întrebat zicînd: „Undé iaste
dascalul mieu, cel ce m-au învăţat carte? Acum,
curund, să-l aduceţi”. Şi îndată au răpezit de olac şi
l-au adus la Petru Alexievici, înpăratul Moscului, în
stoliţă. Şi l-au întrebat ce au văzut şi ce au păţit şi i-au
plătit lucrurile toate acéle de la senatori ce-i luas<ă>,
pînă la un cap de aţă, şi diiamantul cel mare. Şi
înpăratul, după ce l-au văzut, s-au mirat şi l-au dat în
haznaoa cea înpărătiască, iar Cîrnului i-au dat optzăci
de pungi de bani. Şi l-au luat iară în dragoste şi în
milă şi l-au pus iar sfetnic.
Şi cînd au ras berbeli, înpăratul, a moscalilor,
atunci cînd s-au schimbat portul, atunci sîngur
înpăratul i-au ras barba, cu mîna lui. Şi au trăit Cîrnul
pînă la a doa domnie a lui Mihai-vodă Racoviţă, şi
atunci u murit. Care mare cinste i-au făcut înpăratul
la moartea lui şi mare părere de rău au avut după
dînsul, că era trebuitoriu la celi vremi.
Rămas-au acelui Cîrnu ficiori şi nepoţi, şi au
agiunsu unii de-au fost polcovnici spre slujba oştirii.
Că să însuras<ă> el acolo, de luas<ă> moscavc<ă>.
Şi s-au mai dus după dînsul de aicea din Moldova trii
nepoţi de frate, de să aşezasĭe şi ei pe lîngă unchi-său.
Şi aceiĭa avea milă de la înpărăţie, şi acolo au murit.”
I.5.2. Nicolae Spătarul Milescu – traducător în
limba română al Vechiului Testament
Parcursul unei existenţe zbuciumate i-au permis
totuşi lui Milescu elaborarea unui număr apreciabil
de lucrări, texte originale, compilaţii şi traduceri
diverse în limbile română, latină, greacă, slavonă şi
rusă. Una dintre cele mai importante dintre
lucrările sale a fost versiunea românească a Vechiului
Testament, prima traducere integrală în limba
română a acestui important text. Realizată într-un
timp record, între anii 1661-1664, la
Constantinopol, unde se afla în calitate de
reprezentant diplomatic (capuchehaie) pe lîngă
Poarta Otomană al voievodului Grigorie Ghica al
Ţării Româneşti, versiunea biblică nu este prima
lucrare a lui Milescu. Tînărul cărturar (avea 25 de
LVI EUGEN MUNTEANU
ani cînd a început să traducă Biblia) transpusese
anterior, din slavonă în română, în anul 1655, o
Istorie despre sfînta icoană a Prea Sfintei noastre Stăpîne
Născătoare de Dumnezeu Maria, iar în 1661 din greacă
în română Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru
multe trebi ale credinţei noastre10.
Nu avem date suficiente pentru a cunoaşte în
detalii contextul care a contribuit la decizia tînărului
Milescu de a se apuca de o lucrare atît de dificilă
cum este traducerea în limba vernaculară a textelor
sacre pornind de la Septuaginta. Nu ştim dacă a fost
vorba despre o iniţiativă proprie sau despre sugestia
unuia dintre prietenii săi (viitorul principe Şerban
Cantacuzino, eruditul Ghermanos Nissis sau
Dosithei Notaras, viitor patriarh al Ierusalimului)
sau a efectuat traducerea la „porunca“ unui
protector puternic, eventual patronul său la data
respectivă, voievodul Grigorie Ghica. Portretul
tînărului om politic cu intense preocupări
cărturăreşti era însă destul de bine conturat la
momentul respectiv. Instruit, ca şi Dimitrie
Cantemir şi alţi cîţiva mari boieri din epocă, la
Şcoala Superioară a Patriarhiei din Constantinopol,
Milescu ne apare în anii săi de formare ca un tînăr
cu o foarte bună cultură teologică, cu solide
componente de filosofie, teosofie şi erudiţie clasică,
ce constituiau zestrea umanistă curentă a unui
intelectual nu doar est-european al epocii. Se
adăuga o foarte bună cunoaştere a limbilor latină,
slavonă şi turcă, pe lîngă limbile română şi greacă
pe care şi le însuşise în mod „natural“ în familie.
Indiferent că s-a datorat unui resort intern sau a
fost un răspuns la iniţiativa altora, decizia de a
traduce într-o limbă populară, româna în cazul lui,
atestă că Nicolae Spătarul Milescu era la curent cu
disputele aprinse declanşate de Reformă şi de
Umanismul renascentist privitoare la legitimitatea
transpunerii Sfintei Scripturi în limbile vernaculare.
De la tragicele evenimente legate de moartea violentă
(în 1638) a patriarhului calvinizant Cyril Lucaris nu
trecuseră decît cîteva decenii, iar Nicolae Milescu
Spătarul se situa evident, prin scrierile şi atitudinile
sale, pe o poziţie conservatoare, anticalvinistă.
Ignorată multă vreme, contribuţia lui la
realizarea primei traduceri româneşti a Vechiului
Testament este astăzi dincolo de orice îndoială. Cea
10 Date preluate din articolul Milescu, Nicolae Spătarul, redactat
de Gabriela Drăgoi, în Dicţionarul literaturii române de la origini
pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
mai importantă dovadă este însăşi existenţa
versiunii biblice cuprinse în MS. 45, pe care îl
edităm acum, păstrat la Biblioteca Filialei din Cluj a
Academiei Române. Copiat de un anume Dumitru
din Cîmpulung pentru mitropolitul Theodosie,
probabil între anii 1686-1687, Ms. 45 conţine şi un
„cuvînt înainte cătră cititori”, redactat de către un
cărturar anonim, cel care a revizuit versiunea
primară a lui Milescu şi care afirmă explicit că „o
am scosu-o pre limba rumănească den izvodul lui
Necolae cartea aceasta ce să chiamă Biblia”. Acest
cărturar anonim, identificat de N. A. Ursu în
persoana mitropolitului Dosoftei (ajutat, la revizia
textului, de unul sau mai mulţi dintre colaboratorii
săi), descrie pe larg în ce au constat intervenţiile
operate în manuscrisul iniţial al lui Milescu. Aflăm
astfel că a fost urmată, în esenţă, metoda de lucru a
lui Nicolae Milescu, inclusiv izvoarele acestuia:
„Iară Nicolae, vrînd să aducă şi el cartea aceasta
den elinie la rumănie, nefiind altă dată scoasă la
rumănie, au socotit şi au ales un izvod carele-i mai
ales decît toate altele, tipărit în Frangofort şi ales
foarte bine pre limba elinească, şi dedesupt cu multe
arătări şi cuvinte puse cum le-au tălmăcit alţii. (...)
Zice el că pre lîngă izvodul acesta au avut şi izvodul
slovenescu şi leteneşte şi au avut şi alt izvodu
letenescu, ce au fost scos de curînd den limba
jidovească, adecă den izvod jidovăscu (...). Şi iară
mărturiseaşte el de zice că de cel slovenescu nu s-au
ţînut, că numai acest izvod iaste slovenescu, care
acum să află tipărit la Ostrov (...). Iară şi noi, pre
lîngă izvodul lui Necolae am mai alăturat şi alte
izvoade greceşti, pren care izvoade fost-au unul
carele au fost tipărit la Englitera, ci şi acesta nu să
potriviia cu cel de la Frangofort (...). Apoi aflînd şi
noi izvod grecescu, altul de ceale den Frangofort,
dupre care au scris şi Necolae, am urmat aceluia
pentru tocmirea soroacelor şi deplinirea cuvintelor şi
întăritura oxiilor den cît am putut; (...) pentru căci
izvodul lui Necolae, pentru degraba scriindu-l, n-au
pus nici unile de aceastea, ci era pentru neîntocmirea
lui foarte cu greu a să înţeleage vorba tălmăcirei şi
abaterea cuvintelor.”
Ceea ce a rezultat din această atentă revizuire
reflectă, din punct de vedere lingvistic, cu relativă
fidelitate şi consecvenţă, normele tradiţiei literare
moldoveneşti. Refugiindu-se la Bucureşti în 1686,
ca urmare a exilului forţat în Polonia al
 STUDIU
protectorului său, mitropolitul Dosoftei, Mitrofan,
viitorul „diortositor” al Bibliei de la Bucureşti, a adus
cu sine, probabil, şi textul lui Milescu revizuit, aşa
cum apare el în Ms. 45. Este de asemenea foarte
probabil ca acei „oameni ai locului” de la Bucureşti
(între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu trebuie să
îşi fi asumat sarcinile de editare principale), presaţi
de voievodul Şerban Cantacuzino, doritor să-şi
vadă Biblia cît mai curînd tipărită, au găsit foarte
convenabil să preia textul traducerii lui Milescu,
revizuindu-l încă o dată pe baza aceloraşi „izvoade”
întrebuinţate şi de Spătar. Comparaţia dintre Ms. 45
şi Biblia de la 1688 arată clar că avem de a face cu
acelaşi text, dar substanţial revizuit. Sub presiunea
timpului, editorii de la Bucureşti au renunţat însă,
pînă la urmă, la indicarea bogatelor referinţe biblice,
reţinute din izvoare (de Milescu sau de revizorul său
moldovean) şi notate marginal în Ms. 45.
Referiri neîndoielnice la traducerea iniţială a lui
Milescu („izvodul lui Necolae”) se regăsesc în
„cuvîntul înainte cătră cetitor” din fruntea unei a
treia versiuni româneşti integrale a Vechiului
Testament, datînd din aceeaşi epocă şi păstrată de
asemenea în manuscris (Ms. 4389 de la BAR), din
care se reţin cîteva pasaje interesante:
„Nevoitu-ne-am a prepune această sfîntă şi de
Dumnezeu suflată carte carea se cheamă Biblia,
adecă toată cartea legii vechi şi cu toţi prorocii, pre
limba rumănească, carea pînă acum într-această
limbă a noastră rumănească nu foarte se-au aflat
prepusă, fără numai un izvod scris cu mîna, pre care
l-au fost prepus Nicolae, spatariul moldovean, dascal
şi învăţat în limba elinească, carele l-au izvodit de pre
izvodul elinesc ce se-au fost tipărit în Frangofort. Ce
încă şi izvodul acesta pentru multa pripă a acelui
prepuitoriu, care se-au grăbit curînd a şi tălmăci şi a
şi scrie, aflatu-s-au multe greşale (...). Şi am nevoit a
prepune această carte a legii vechi carea se chiiamă
FILOLOGIC LVII
Biblia, toată, cu toţi prorocii (că Leagea Noao, adecă
Evanghelia şi celelalte cărţi ale apostolilor, toate, ce
află multe pren bogate locuri, şi cu mîna scrise şi în
tipariu date pre limba noatră, rumîneaşte, iar de
această carte a Legii Vechi, noi, rumînii, foarte
sîntem lipsiţi). Drept aceaea, alăturînd izvodul
slovenesc carele au fost tipărit în Rusiia cea mică, în
cetatea Ostrovului, şi izvodul lătinesc, care au fost
tipărit în cetatea Antverpiei, şi acel izvod rumînesc,
de care se spuse mai sus, aşa de pre dînsele cu multă
socotinţă am prepus. Iar totuş mai mult ne-am ţinut
de izvodul cel slovenesc şi de care am umblat mai
aproape de dînsul”.
Paternitatea acestei noi versiuni manuscrise a fost
atribuită de către N. A. Ursu lui Daniil Andrean
Panoneanul, profesor de slavonă şi latină la Şcoala
Domnească din Tîrgovişte şi autor al traducerii
cunoscutei colecţii de texte canonice Îndreptarea legii
(Tîrgovişte, 1652). Alcătuitorul traducerii întrebuinţează
manuscrisul lui Milescu doar ca izvor auxiliar, ca
text martor pentru Septuaginta, orientîndu-se în mod
prioritar spre versiunea slavonă de la Ostrog (1581),
confruntată atent şi cu Vulgata plantiniană. Deşi
vădeşte în multe privinţe o calitate literară şi o
inteligibilitate superioare versiunii lui Milescu,
această traducere integrală a Vechiului Testament nu a
fost luată în calcul de editorii bucureşteni de la 1688
(dacă o vor fi cunoscut), poate şi pentru faptul că,
în plină expansiune a orientării către modelul
lingvistic şi cultural grecesc, autorul acesteia se
menţinea încă în cadrele slavonismului dominant în
secolele anterioare.
Iată, în fotocopie, pasajul din MS. 4389 unde numele
lui Milescu este menţionat în mod expres: („fără numai
un izvod scris cu mina, p[re c]are l-au fost prepus
Nicolae, spătariul moldovean, dascal şi învăţat în limbă
elinească, care l-au izvodit de pre izvodul elinesc ce
se-au fost tipărit [în] Frangofort”):
Există, în plus, mărturii documentare directe
referitoare la traducerea de către Nicolae Spătarul
Milescu a Septuagintei.
O altă indicaţie explicită se găseşte la un anumit
Dimitrie Procopiu din Moscopole, cărturar grec
care scrie pe la 1722 că Nicolae Milescu tradusese
din greacă în română Sfintele Scripturi. Sursa
respectivă reprezintă o vastă bibliografie comentată
a literaturii neogreceşti, în mai multe volume.
Volumul care ne interesează, al XI-lea, un infolio
masiv, cu textele redactate în greacă şi latină, pe
două coloane, poartă următorul titlu complet: Jo.
Alberti Fabricius, Bibliothecae Graecae, volumen undecimum,
Sive libri VI. capita quatuor priora, quibus enarrantur
collectiones canonum veteris ecclessiae, et conciliorum tam
universalium quam particularium, nec non de epistolis ac
decretis pontificum rom notizia traditur. Accedit praeter
Synodicon Vetus, pridem in lucem datum A. B. D. Joanne
Pappo, Demetrii Procopii, Macedonis Moschopolita.
Schediasma Demetrii Procopii, Moschopolitae, succinta
eruditorum graecorum superioris ac praesentis saeculi
recensio, nunc primum edita graece et latine, Sumtu
Viduae B. Felgineri et J. C. Bohnii, Hamburgi, vol.
XI, 172211. La p. 789 a acestui volum citim:
LX Nicolaus ex Moldavia, Ducis Moldaviae
Protospatharius sive prim’armiger, vir doctus variaeque
eruditionis, & in Philosophia, Mathematica Disciplina &
Astronomia egregie versatus, callens linguas Graecam, Latinam
& Illyricam, sacras Scripturas ex Graeca in vernaculam
Dacorum & Hungarovalachorum linguam transtulit, quam in
Ecclesiis ipsorum usque quaque legi obtinuit usus. Idem apud
Moscos singulari in gratia & honore fuit, dignitate ornatus
Interpretis, atque in Sinense regnum ab ipsis missus legatus. -
„LX Nicolae din Moldova, protospătar sau
prim’armurier al voievodului Moldovei, bărbat învăţat
şi de o vastă erudiţie, inţiat cu multă strălucire şi în
filozofie, în ştiinţa matematicii şi în astronomie,
cunoscînd limbile greacă, latină şi slavonă, a tradus
Sfintele Scripturi din greacă în limba populară a
dacilor şi a ungrovlahilor, a cărei întrebuinţare s-a
răspîndit în bisericile lor. Acelaşi personaj s-a aflat la
mare milă şi cinste la moscoviţi, onorat de aceştia cu
titlul de interpret şi trimis ambasador în Împărăţia
Chinezească.”
11 Titlul este reprodus parţial, cu numeroase erori de
transcriere, cu indicaţia greşită a volumului şi a anului de
apariţie (X, în loc de XI, 1730 în loc de 1722) şi la Cândea
1969: 106.
Efectuarea traducerii efective de către Nicolae
Spătarul Milescu a întregului Vechi Testament este
confirmată şi de o altă mărturie explicită a unui
contemporan. Mitropolitul Gheorghe al Moldovei
scria despre Milescu Spătarul că „au tălmăcit şi
Biblia din limba elinească pre limba românească,
cînd au fost la Constantinopol capichihaia lui
Grigorie voievod, domnul Ţării Româneşti, pre
care scriere au dat-o şi în tipar Şerban voievod
Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti”12.
Rezultă deci că, în general, se ştia în sferele culte
ale societătăţii româneşti de existenţa versiunii
Nicolae Milescu a Vechiului Testament, la fel cum
se ştia, probabil şi de întrebuinţarea versiunii sale,
supuse, cum am arătat mai sus, la cel puţin două
revizii, la stabilirea textului final al Bibliei de la
Bucureşti (1688). Neclare rămîn motivele pentru care
contribuţia marelui cărturar moldovean a fost
trecută cu vederea, chiar obnubilată, de principele
Şerban Cantacuzino şi de oamenii săi.
Aşadar, Milescu este traducătorul principal al
Bibliei de la Bucureşti, tuturor celorlalţi cărturari,
cunoscuţi sau încă anonimi, revenindu-le meritele
de colaboratori şi revizori. Rămîn încă neclare
resorturile şi motivele pentru care tînărul cărturar
Nicolae Milescu — traducerea Vechiului Testament a
realizat-o la Istanbul, între anii 1661 şi 1664, pe
cînd era reprezentant al domnitorului Grigore
Ghica al Ţării Româneşti pe lîngă Poarta Otomană
— şi-a asumat o sarcină atît de dificilă. Buna
instrucţie în limbile clasice, greacă, latină şi slavonă,
precum şi în teologie şi filosofie, pe care şi-o
dobîndise anterior ca elev al Şcolii Patriarhiei din
Constantinopol, cultura şi talentul nativ dovedite
din plin prin scrierile ulteriare îl făceau persoana
poate cea mai calificată între contemporani pentru
un demers de asemenea amploare şi dificultate.
Încă nu se poate spune cu precizie dacă iniţiativa îi
aparţine integral sau a lucrat „la porunca” cuiva.
Obscure rămîn de asemenea şi împrejurările în care
manuscrisul său olograf a ajuns în Moldova. Sînt şi
acestea teme de cercetare pentru viitor. Nu
cunoaştem aşadar motivele care l-au determinat pe
tînărul cărturar moldovean Nicolae Spătarul
Milescu (avea 25-27 de ani!) să îşi asume o
asemenea dificilă misiune, nici dacă a existat un
                                                            
12 Pasajul este preluat după Cronica Romanului a episcopului
Melchisedec, vol. I, Bucureşti, 1874, p. 89-90. Vezi şi
Cândea 1979:106, Andriescu 1988:7-8.
 STUDIU
„comanditar” al lucrării. În condiţii de asemenea
neclare, manuscrisul olograf al traducerii a ajuns în
cele din urmă la Bucureşti. Părerile specialiştilor
privitoare la parcursul manuscrisului traducerii lui
Milescu sînt divergente. Potrivit unei opinii mai
vechi a lui B.P. Hasdeu, textul traducerii milesciene
ar fi ajuns în Ţara Românească, în posesia lui
Şerban Cantacuzino, viitorul voeivod, cunoscut ca
prieten al lui Milescu, cu care acesta fusese coleg de
şcoală la Istanbul. În opinia altor cercetători, în
special a lui N.A. Ursu, manuscrisul a ajuns la
Bucureşti în mîinile ierarhilor locali, care, se pare,
fuseseră cei care îi comandaseră lui Milescu
traducerea. După ce a servit ca sursă de inspiraţie,
între anii 1665-1672, pentru autorul anonim al unei
alte versiuni a Vechiului Testament, cuprinsă în Ms.
BAR 4389, textul iniţial al lui Milescu a fost trimis
de mitropolitul Ţării Româneşti Teodosie
Veştemeanul în Moldova, omologului său,
mitropolitul Sava I. Acesta ar fi încredinţat lui
Dosoftei, care se făcuse deja cunoscut ca un erudit,
revizuirea traducerii lui Milescu. Există şi o a treia
ipoteză, emisă de Alexandru Andriescu, potrivit
căruia Nicolae Spătarul Milescu şi-ar fi putut păstra
cu sine opera, lucrînd mereu la finisarea traducerii,
după întoarcerea acasă, în Moldova. Atunci cînd s-a
decis să părăsească definitiv ţara, în anul 1668,
începîndu-şi astfel un lung periplu, mai întâi la
Constantinopol, apoi în Occident şi, în cele din
urmă, în Rusia, Nicolae Spătarul Milescu şi-ar fi
încredinţat opera lui Dosoftei, de care îl lega o
prietenie solidă, atestată de o corespondenţă
consistentă între cei doi13.
Versiunea rezultată din diortosirea lui Dosoftei
ar fi fost luată cu sine de Mitrofan, colaborator
apropiat al lui Dosoftei, cînd, în anul 1686, acesta
s-a refugiat la Bucureşti14, după exilarea în Polonia a
patronului său, Mitropolitul Dosoftei. Amintesc
detaliul semnificativ că Mitrofan, fost episcop de
Huşi şi viitor episcop de Buzău, semnează, în
calitate de tipograf, ediţia tipărită la Bucureşti, în
1688, a Bibliei15. Compararea textului din Ms. 45 cu
cel al tipăriturii bucureştene de la 1688, indică
                                                            
13 Vezi Andriescu 1988:13-14.
14 Vezi Ursu 1985: 44 şi urm.
15 Pe ultima pagină, nenumerotată, a BIBL.1688, citim: „A tot
meşteşugul tipografiei şi îndireptării cuvintelor rumâneşti
ostenitoriu, de Dumnezeu iubitoriul Mitrofan, episcopul de
Huşi.”
FILOLOGIC LIX
evidenţa faptului că cea mai mare parte din
traducerea lui Milescu, revizuită de un moldovean, a
fost preluată de diortositorii munteni, fraţii Şerban
şi Radu Greceanu, singurii care îşi atribuie în mod
explicit lucrarea16, alături de alţi „ai noştri oameni ai
locului”, al căror nume voievodul Şerban
Cantacuzino, semnatar al amplului cuvînt
introductiv la Biblia de la 1688, nu socoteşte de
cuviinţă să le menţioneze17.
I.5.2.1. Despre metoda de traducere a lui
Nicolae Spătarul Milescu. Izvoarele folosite
Cît priveşte metoda de traducere asumată de
Milescu şi menţinută şi de revizorii săi succesivi,
aceasta este cea literală („verbum a verbo”), cei mai
mulţi interpreţi din epocă ai scrierilor sacre
împărtăşind în continuare convingerea medievală că
fidelitatea faţă de litera Sfintei Scripturi este singura
soluţie convenabilă pentru evitarea erorilor.
Problema izvoarelor folosite de Milescu şi de
colaboratorii succesivi la definitivarea lucrării
pentru tipar este ilustrativă pentru orientarea
umanistă a cărturarilor implicaţi în elaborarea Bibliei
de la Bucureşti. Din menţiunile clare din prefeţe
reiese limpede că s-a optat, ca bază de traducere,
pentru Septuaginta, vechea versiune grecească a
cărţilor Vechiului Testament, legitimată de tradiţia
Bisericii Ortodoxe. Fapt semnificativ pentru
relativa libertate de opţiune pe care şi-o putea
permite un cărturar laic, ediţia folosită ca bază,
                                                            
16 Vezi BIBL.1688, p. 932: „Iară cu nevoinţa şi îndireptarea
celor ce s-au întîmplat dascali şi mai mult desluşindu-se pre
limba rumînească de cei mici şi plecaţi dentru slugile
mării-sale, Şărban biv. 2 logofet i brat´ ego Radul log.”
17 Pentru interesul său documentar, precum şi pentru
indicaţiile preţioase, chiar dacă generale, privitoare la
concepţia generală despre traducerea textelor sacre, citez
întregul pasaj: „Şi aceasta am făcut la tălmăcirea aceştii
Sfinte Scripturi, făcînd multă nevoinţă şi destulă cheltuială,
despre o parte puind dascăli ştiuţi foarte den limba
elinească, pe preaînţeleptul cel dentru dascali ales şi
arhiereu Ghermano Nisís, şi, după petrêcerea lui, pre alţii
care s-au întîmplat, şi despre altă parte ai noştri oameni ai
locului, nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de
limba elinească avînd ştiinţă ca să o tălmăcească, carii luînd
lumină şi dentr-alte izvoade vechi şi alăturîndu-le cu cel
elinesc al celor 70 de dascali, cu vrêrea lui Dumnezău o au
săvîrşit precum să vêde. Şi măcară că la unele cuvinte să fie
fost foarte cu nevoie tălmăcitorilor pentru strimtarea limbii
româneşti, iară încăş avînd pildă pre tălmăcitorii latinilor şi
slovênilor, precum aceia aşa şi ai noştri le-au lăsat precum
să citesc la cea elinească”.
LX EUGEN MUNTEANU
Septuaginta tipărită la Frankfurt am Main în 1597 de
cîţiva reputaţi elenişti de orientare protestantă, a
fost aleasă pentru renumele de temeinicie pe care
şi-l cîştigase („izvod carele-i mai ales decît toate
altele”). Din ediţia amintită, Milescu a preluat
integral şi „sumarul”, adică toate cărţile
„deuterocanonice”, inclusiv cărţile Macabei III şi
Macabei IV („Tratatul despre raţiunea dominantă”).
Menţinut şi în versiunea tipărită la 1688 cu titlul
Pentru sîngur ţiitoriul gînd, acest tratat anonim de
orientare stoică, compus la sfîrşitul epocii elenistice,
este socotit cel dintîi text cu caracter filosofic tipărit
în limba română.
Subliniind încă o dată convingerea sa că aportul
laicilor la iniţierea şi realizarea traducerii integrale a
Bibliei în limba română fost decisiv, dacă nu cumva
exclusiv, cel mai reputat cunoscător al acestei
problematici este de părere că
„acceptarea fără nici o modificare a unui text al
Septuagintei, şi anume într-o ediţie pregătită de filologi
protestanţi, contrasta puternic atît cu atitudinea
adoptată de Biserica Răsăriteană în controversele
antireformate din secolul al XVII-lea, cît şi cu
doctrina despre apocrife consemnată în cărţi tipărite
în acelaşi veac chiar în Ţara Românească, sau cu
concepţiile lui Dositei al Ierusalimului în această
problemă. Traducerea ediţiei Frankfurt, în care erau
trecute între apocrife cărţi socotite de ortodocşi drept
neîndoielnic canonice (Iisus Sirah, I-III Macabei),
reprezenta un triumf, pe altă cale, a acelei atitudini
doctrinare care agitase atîta vreme cercurile
învăţaţilor răsăriteni şi dusese la condamnarea
opiniilor calvinizante ale lui Chiril Lucaris.
Traducerea fără ezitare a scrierii Despre raţiunea
dominantă, absentă din toate ediţiile de interes
filologic, nu poate fi explicată prin ignorarea
atitudinii Bisericii faţă de această pseudoepigrafă şi
faţă de canonicitatea cărţilor biblice în general. Iar
argumentele din prefeţe, ideea obligativităţii
cunoaşterii Vechiului Testament de către oricine, sau a
citirii Bibliei «şi de mici şi de mari» sînt cu totul
neaşteptate într-o prefaţă semnată de Dositei al
Ierusalimului, care abia în 1672 statornicise ca
această carte «să nu fie citită de toţi, ci numai de cei
care, cu cercetarea cuvenită», o studiază, şi care
cunosc felul în care «se cercetează, se învaţă şi, în
general, se citeşte ea». Este deci mai probabil deci ca
iniţiativei, curiozităţii şi spiritului tolerant al unor laici
să li se datoreze acceptarea în forma ei integrală a
acestei ediţii protestante, devenită ediţia oficială a
unei biserici ortodoxe” (Cândea 1979:149-151).
Cred totuşi că opţiunea de a lua drept text de bază
pentru traducerea sa Septuaginta grecească, versiunea
oficială a Bisericii Ortodoxe, textul standard al
Sfintei Scripturi, la care s-au referit şi din care au
citat în scrierile lor mai toţi Sfinţii Părinţi greci,
textul la care se raportează ritualul liturgic bizantin
din vremuri imemoriale, este absolut firească şi
legitimă la un erudit ortodox grecofon, educat în
mediul ecleziastic cel mai conservator, care era
Şcoala Superioară a Patriarhiei de la
Constantinopol. Mai puţin firească, dacă nu cumva
„scandaloasă”, pare decizia tînărului cărturar
moldovean de a folosi Septuaginta în ediţia de la
Frankfurt am Main (1597) o ediţie alcătuită şi
finanţată în mediile calvineşti. Or, ca „fiu
credincios” al Maicii Biserici a Orientului, aflată în
acei ani în conflict acut cu calvinismul, tînărul
Nicolae Milescu nu putea risca nejustificat un
asemenea gest! Lucrurile se explică însă de la sine
dacă avem în vedere următoarele:
1. Produs al fenomenului „aculturaţiei”
iudeo-eline din ultimele secole înainte de naşterea
lui Hristos, Septuaginta s-a alcătuit, ca listă canonică
de texte biblice ale Vechiului Testament, în mod
treptat, fiind în fapt o colecţie de texte traduse din
ebraică în greacă de erudiţi evrei elenofoni din
diaspora (mai ales Alexandria Egiptului elenistic),
începînd cu jumătatea a II-a a secolului al III-lea î.
Hr. (Pentateuhul), pînă spre începutul erei creştine
(Cărţile Macabeilor). Traduse de diferite persoane, cu
competenţe şi interese diferite, cărţile Septuagintei
nu deţin nici o unitate compoziţională, stilistică,
lingvistică sau discursivă. Mai mult, literalismul
foarte strict al transpunerilor conferă textelor
greceşti o puternică amprentă ebraizantă în sintaxă
şi lexic.
2. Multă vreme, Septuaginta a fost „proprietatea”
exclusivă a iudeilor. În momentul naşterii
mozaismului rabinic, Septuaginta a fost repudiată de
evrei, care s-au întors la textele ebraice originare.
Este acesta momentul în care membrii
comunităţilor creştine primitive din Orientul
elenofon adoptă ei înşişi Septuaginta ca text sacru,
inspirat de Sfîntul Duh.
3. Lectura directă a Bibliei nu a fost niciodată
recomandată credincioşilor de către Biserica
Ortodoxă (ca de altfel nici de Biserica Catolică!). În