Duminica Sfintei Cruci

Triodul reprezintă o recapitulare a întregii spiritualități creștine. Spiritualitatea

bizantină susține, pe baza revelației, că inevitabilitatea moștenirii naturii pervertite prin păcat,
cere și o asumare din partea noastră, în vederea urcușului restabilirii. Hristos, Dumnezeu-
Omul, este Cel care a realizat restabilirea naturii umane și, mai mult decât atât, a ridicat-o
până la îndumnezeire, întrucât, așa cum afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog, El le-a săvârșit
pe toate cele dumnezeiești omenește și pe cele omenești dumnezeiește. Omul, trebuie să
asume și el lucrarea hristică, dar acest lucru este posibil numai în Hristos – „Cine nu adună cu
Mine, risipește.” (Mt 12: 32) –, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin prelungirea tainei
euharistice în viața cotidiană. Mistica creștin-ortodoxă este o mistică completă, liturghie și
prelungirea/transpunerea liturghiei în toate planurile realității.

„Postul Mare e o așteptare, o pregătire ritmică în vederea Paștelui și o recapitulare a

istoriei. În timpul acestui interval sufletul poate prin pocăință reveni duhovnicește în rai,
actualizând puterea Botezului său.”1 Mistagogia Postului Mare este întrepătrunderea tainică
dintre asumarea condiției căzute – propriul iad – și nădejdea învierii în Hristos. Cântările de
pocăință din această perioadă își au originea atât în conștientizarea căderii, cât și în
năzuința/dorul întâlnirii cu Dumnezeu – „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce
dormi? Sfârșitul se apropie și ai să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine
Hristos Dumnezeu Cel ce pretutindenea este și toate le plinește!”.

Pentru a putea ajunge la înviere, creștinul trebuie să se răstignească cu seninătate, să

asume tot ce vine asupra sa. Sfinții Părinți le-au primit pe toate ca din mâna lui Dumnezeu.
Crucea nu este atât semnul suferinței, cât al biruinței. Prin transparența crucii se poate
întrezări Învierea; ea arată iubirea lui Hristos pentru oameni. Mântuitorul nu îi întoarce spatele
omului căzut, ci văzând neputința lui, asumă El Însuși firea umană – „chip de rob luând”
(Filipeni 2, 7) – și se aduce pe Sine ca Jertfă curată pentru răscumpărarea lumii. Dacă înainte
de Răstignirea lui Hristos crucea era privită ca un element rușinos, Hristos vine și desființează
aceste criterii omenești, arâtând-o drept cel mai mare semn din cer și de pe pământ.
„Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, după ce cu prilejul Duminicii Ortodoxiei s-a
1
Triodul explicat, ieromonah Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I Ică Jr., ediția a 3-a, editura Deisis 2008, pag
46.
reamintit că ea nu este idolatrie, ci urcă la prototip, dobândește în acest fel o valoare
considerabilă.”2 La jumătatea Postului, Sfânta Biserică scoate spre închinare – pentru a-i întări
pe cei slăbiți și pentru a-i înflăcăra și mai mult pe cei râvnitori – Sfânta Cruce.

Într-un manuscris din secolul al XIII-lea, praznicul Sfintei Cruci purta numele de
„Praznicul celei de a treia închinări a Crucii” și completa sărbătoarea Înălțarea Sfintei Cruci
din 14 septembrie. Este de subliniat faptul că prăznuirea crucii se distinge prin cântarea
Polieleului. „După Vecernia Mică de sâmbătă, skevofilaxul (cel însărcinat cu paza vaselor sau
a obiectelor sfinte) aduce relicva crucii din crinul ei și o pune pe altar, în fața căruia aprinde
aici o lumânare care trebuie să ardă toată noaptea. După o scurtă masă se celebrează
privegherea fără modificări speciale până la doxologia mare de la sfârșitul Utreniei. Preotul își
schimbă atunci veșmintele, ia cadelnița și tămâiază altarul și crucea așezată pe el. După care,
o pune pe un disc pe care îl așază pe capul său, ieșind pe ușa dinspre miazănoapte a
iconostasului precedat de acoliți ținând în mâini lumânări. Odată ajuns în fața ușilor
împărătești, în momentul în care corul săvârșește doxologia mare, strigă: Înțelepciune Drepți!,
ca atunci când face Intrarea Mică cu Evanghelia. Corul cântă atunci de trei ori troparul Crucii,
clipă în care preotul tămâiază relicvarul așezat pe un analoghion aflat în centrul bisericii.
După care se cântă de trei ori imnul « Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o
cântăm și o mărim!» care, de zilele Crucii înlocuiește la Liturghie «Sfinte Dumnezeule», și
toată adunarea se închină adânc la pământ. După care, cel mai mare mai întâi, apoi preotul,
urmați de frați, vin doi câte doi să se închine Crucii făcând trei metanii mari, timp în care
corul executa idiomele lui Leon cel Înțelept. Venerarea fiind încheiată și Sfânta Cruce fiind
readusă în sanctuar, Utrenia se încheie, ca și în celelalte duminici, prin procesiunea în
pronaos, Ceasul întâi și cateheza Sfântului Teodor Studitul.”3

Nu întâmplător a fost așezat acest praznic după primele trei săptămâni de post,
deoarece de Cruce nu ne putem apropia decât după o perioadă de pregătire curățitoare de post
și rugăciune: „Cu mulțimea milei Tale, preîndurate Doamne, curățește mulțimea păcatelor
mele și mă învrednicește a vedea cu suflet curat Crucea Ta și a o săruta în această săptămână
a postului, ca un iubitor de oameni!”.

Se poate face o analogie între pomul vieții din mijlocul raiului și cinstirea Sfintei Cruci
de la jumătatea postului. Prin înfrânare, nevoitorul tinde spre lepădarea de sinele pătimaș, care
a crescut din sămânța pomului demonic, ca astfel să se poată împărtăși din Pomul vieții-
2
Ibidem, pag. 335.
3
Ibidem, pag. 333.
Hristos. Suferința a apărut în lume, în urma alegerii omului de a gusta din pomul cunoștinței
binelui și a răului. Ea este o consecință firească a neascultării de Dumnezeu. Hristos vine și nu
desființează suferința, căci dacă ar desființa-o pur și simplu, l-ar des-ființa pe om. Mântuitorul
transformă ceea ce a produs păcatul – suferința – în ceea ce depășește realitatea păcatului.
Asumarea suferinței în Hristos este calea care depășește suferința, este bucuria creștinului.
Fiecare om are crucea sa, și fiecare primește de la Dumnezeu daruri speciale pentru a-și putea
duce cu demnitate propria cruce. Mântuitorul i-a chemat pe ucenici și le-a spus: „Cel ce
voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mc
8, 34). Acest cuvânt răsună peste veacuri, până în zilele noastre, în conștiința tuturor
creștinilor, căci toți suntem ucenici ai Domnului, toți suntem chemați să-L urmăm. Ce
înseamnă lepădarea de sine? Ieșirea din viața supusă patimilor distrugătoare. Într-una din
predicile sale, Sfântul Ignatie Briancianinov vorbește despre o nevoie de hrănire permanentă a
sinelui pătimaș, și compară lepădarea de sine cu întreruperea acestei hrăniri. Cel care nu își
mai hrănește cu patimi acest fals sine – sinele parazitar – va ieși din ceața confuză a realității
căzute și astfel va putea vedea lumina/bucuria lui Hristos. „Cel molipsit de boala ucigașă e
stăpânit de cerința silnică a bolii și caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe
mâncarea cea mai de trebuință, ca pe o desfătare de care este neaparată nevoie și cât se poate
de plăcută. Împotriva acestei morți veșnice, care se înfățișează drept viața omenirii bolnave de
căderea ei înfricoșătoare, Domnul rostește osânda Sa: Cine voiește să mântuiască sufletul său
sporind în el viața căderii, atlfel spus moartea veșnică, îl va pierde pe el: iar cine-și va pierde
sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie omorând în sine poftele păcătoase și lepădându-
se de îndulcirea cea păcătoasă, acela îl va mântui pe el.”4 Patima este opusul /inversul virtuții,
motiv pentru care nu se satură niciodată. Sfinții Părinți spun despre patimă că este setea
omului de infinit îndreptată într-o direcție greșită, spre o închipuire chinuitoare. Așa cum
virtutea se află într-o creștere continuă, tot la fel este și cu patima. Crucea ne-a fost dată
tocmai în vederea ieșirii din acest tumult al păcatului. Acesta este motivul pentru care ea este
comparată cu un steag de biruință. Crucea cuprinde în sine Fericirile evanghelice lăsate de
Mântuitorul. Ea este cheia care deschide lacătul surghiunului nostru. Crucea este iubirea lui
Hristos pentru noi. Înainte de noi, El a dus cu seninătate crucea eliberatoare și a urcat ca om
pe scara fericilor, dându-ne astfel posibilitatea de a ieși prin El și noi din povara apăsătoarea a
păcatului. Fericirile/crucea sunt exact opusul fericirii pe care o caută marea majoritate a lumii.

4
Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici, trad. din lima rusă: Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, editura
Sophia, 2008, pag 70.
De cele mai multe ori, oamenii caută să se împlinească în tot felul de desfătări lumești și astfel
intră, așa cum spun Sfinții Părinți în cercul/lanțul vicios, plăcere-durere.

Pentru ochiul sinelui vechi – omul păcatului – crucea pare o aberație, o nedreptate,
întrucât ea cere o asumare peste fire a tot ceea ce îngăduie iubirea Lui Dumnezeu să vină
asupra noastră. Toate aparentele nedreptăți sunt dreptate în logica dumnezeiască. Sfinții le-au
primit pe toate asemenea unor leacuri tămăduitoare. Sfântul Ignatie Briancianinov îi
mulțumește lui Dumnezeu – în Rugăciunea celui prigonit de oameni – pentru toate câte i-au
fost pricinuite de vrăjmașii lui și mai mult decât atât, Îl roagă pe Domnul să le socotească lor
toate jignirile întru faptă bună, să se milostivească de ei, să îi ierte și să-i mântuiască. Orice
neplăcere venită din partea fratelui nostru scoate la iveală ceva rău din noi – este o oglindă a
noastră – și astfel văzând răul care se află în interiorul nostru, putem intra în lucrarea de
curățire. Crucea este scara întinsă de Dumnezeu de la cer spre pământ, este drumul deschis de
Domnul tuturor celor care cred. Drumul crucii este calea care ne duce spre casă. Pe acest
drum a plecat și fiul risipitor atunci când și-a venit în sine. Când a conștientizat că numai
acasă își poate găsi împlinirea, a pornit cu hotărâre pe drumul crucii, gata fiind să dea piept cu
tot ce-i va sta în cale. Cine și-a luat cu bărbăție crucea lepădându-se de sine, acela nu mai
cârtește pentru nimic și își găsește mulțumirea în împrejurările vieții.

Sfântul Apostol Pavel a spus următoarele cuvinte: „Nu-mi fie mie a mă lăuda, decât
numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal 6, 14). Asta este deschiderea/dăruirea la
care este chemat tot creștinul. Apostolul Pavel nu doar că nu cârtea în întâlnirea cu greutățile
crucii, ci chiar se lăuda cu ea. Această dispoziție sufletească a apostolului arată lepădarea de
sine la care ajunsese – „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (Galateni 2:20)”. Toți
Sfinții Părinți au urmat această cale.

Crucea este taina oximoronului creștin, micșorare și creștere, suferință și bucurie,

durere și mângăiere deopotrivă. Viata duhovnicească depășește criteriile logicii omenești.
Iubirea lui Dumnezeu are cu adevărat puterea de a le face bune pe toate.

Iată o explicație a Sfântului Teofan Zăvorâtul cu privire la valoarea crucii: „Domnul a

săvârșit mântuirea noastră prin moartea Sa pe cruce; pe cruce El a sfâșiat zapisul păcatelor
noastre; prin cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu și Tatăl; prin mijlocirea crucii a coborât asupra
noastră darurile harice și toate darurile cerești. Astfel este în sine crucea Domnului; dar
fiecare dintre noi devine părtaș al puterii ei mântuitoare nu altfel decât prin propira sa cruce.
Crucea proprie a fiecăruia, atunci când se unește cu crucea lui Hristos, trece asupra sa puterea
și lucrarea acesteia, se face ca un canal prin care crucea lui Hristos se revarsă asupra noastră.
Din aceasta se vede că în lucrarea mântuirii pentru fiecare crucea proprie este la fel de
indispensabilă precum Crucea lui Hristos”5.

Un alt lucru de subliniat este acela că în crucea proprie sunt implicate și alte cruci. Una
dintre ele este crucea neamului. Nimeni nu se naște la întâmplare, toți facem parte dintr-o
anume familie, de la care moștenim un anumit specific, care cuprinde în sine un anumit
memorial. Noi nu suntem acest memorial, dar îl moștenim în vederea corectării abaterilor
pătimașe, și totodată, pentru a crește și în specificul nostru personal virtuțile celor pe care îi
moștenim. Sufletul își are originea în suflarea dumnezeiască, care, nici ea nu este una la
întâmplare, ci în funcție de moștenirile de la părinți. Dumnezeu ne dăruiește la naștere, daruri
speciale petru a putea mântui moștenirile negative. Chiar dacă toți avem aceleași origini –
părinți pământești și suflarea dumnezeiască – nu există doi oameni la fel pe fața pământului,
tocmai datorită acestor anume moșteniri și anume suflări. În funcție de suflarea divină și de
moștenirile de la părinți, fiecare om își structurează propriul lui specific. Noi nu suntem
determinați în totalitate de acești factori, ci structurarea proprie ține de răspunsul personal, de
ceea ce spunem noi în întâlnirea cu inevitabilul vieții. Astfel, prin crucea proprie, putem
îndrepta ceea ce nu au reușit înaintașii noștri. Așa cum Hristos a venit și a luat pe umerii Săi
crucea întregii omeniri pentru a scoate lumea din întunericul păcatului, tot la fel și noi, care
suntem ucenici ai Domnului, trebuie să ne asumăm crucea familiei din care facem parte. În
sens creștin, a duce crucea neputințelor înaintașilor, nu este o osândă, ci din contra, este o
mare onoare, deoarece prin această asumare ne putem asemăna și noi Mântuitorului, putem fi
și noi, asemenea Lui, niște mici mântuitori, putem contribui și noi la restaurarea creației în
Hristos. Pentru a fi vrednici de a ne numi fii ai lui Dumnezeu, trebuie să ne asemănăm prin
lucrarea pe care o facem Fiului. „Doamne, eu moștenesc păcatele adamice care nu îmi distrug
sufletul, ci îl fac menire hristică de curățirea acestor păcate. Doamne, Tu îmi ceri, ca
demnitate de fiu al Tău, să iau aceste păcate ca pe o cruce a mântuirii părinților mei. Doamne,
tu mă creezi cu daruri speciale tocmai în vederea acestei cruci de moștenire de la părinți. Eu
nu sunt un condamnat al păcatelor părinților mei, ci un mântuitor al părinților mei. Doamne,
oare să refuz eu această demnitate pe care mi-o dai Tu? Mă simt nedreptățit?... Doar iubirea
poate șterge păcatul. Tu, Doamne, îmi înzestrezi sufletul cu iubire pentru mântuirea părinților
mei și așa este posibilă ștergerea păcatelor. Eu depășesc egoismul propriei reîncarnări, trec
peste condamnarea nedreaptă a unor păcate străine, mă urc până la dumnezeiasca iubire de
5
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, trad. din limba rusă Adrian Tănăsescu-Vlas, București, editura Sophia,
Alexandria 2009, pag 381.
jetfire hristică pentru părinții mei și așa eu sunt un suflet demn de chipul de fiu al lui
Dumnezeu și un copil mântuitor al părinților mei.”6

Așadar, cel care intră în lucrarea mântuitoare a crucii, trebuie să suporte toate
necazurile ce se abat asupra lui, căci toate acestea sunt îngăduite de Domnul, deoarece toate
pot fi folosite ca leacuri vindecătoare. Nimic nu se poate pune în mișcare fără îngăduința lui
Dumnezeu, iar tot ce îngăduie Domnul are o valoare mâtuitoare. Sfântul Nicolae Velimirovici
spune că bolnavul atunci când suferă, caută un doctor care să-i dea un leac pentru durerea lui.
Nimeni nu alege un tămăduitor care să-i dea un medicament bun la gust, ci unul care să-l
vindece. Amărăciunea medicamentului arată cât este de complicat procesul vindecării, arată
gravitatea bolii. Dar cel care suferă, primește tratamentul cu nădejdea însănătoșirii și trece
peste dificultatea/amărăciunea tratamentului. „De ce leapădă oamenii doctoria amară doar
când vine din mâna lui Dumneze? De ce așteaptă de la Dumnezeu numai dulcețuri? Desigur,
pentru că nu-și dau seama cât sunt de bolnavi, cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot
lecui cu delicatese! O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atât de amare!
Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt amare ca să-i facă să înțeleagă amărăciunea leacurilor
duhovnicești. Pentru că, precum boala trupească dă o oarecare idee despre cea sufletească, tot
așa și leacurile pentru trup trimit cu gândul la cele ce se dau în boala duhovnicească.”7

Atunci când ne cheamă la tămăduirea prin cruce, Mântuitorul ne spune să ne lepădăm

de sine. De care sine? Cuvântul sine are dublu înțeles – sinele autentic creat de Dumnezeu și
sinele păcatului. Prima persoană care s-a lepădat de sine a fost Eva, atunci când a ales să guste
din pomul cunoștinței binelui și a răului, după care a urmat Adam. Cei doi s-au lepădat de
sinele lor adevărat, de chipul lui Dumnezeu din ei. Acest lucru nu a putut rămâne fără efect.
Întrucât omul are nevoie de identitate – să se identifice cu ceva – în acel moment a început
plămădirea unui sine fals, sinele parazitar. Aceasta este identitatea omului păcatului de care
vorbește Sfântul Apostol Pavel. Acest sine este o închipuire, căci el nu poate avea ființialitate
în sine, ci caută permanent să se hrănească din roșcovele păcatului. Așadar, se poate spune
despre el că este doar o realitate participativă, că există doar în măsura în care noi participăm
la întreținerea lui. De acest sine ne îndeamnă Hristos să ne lepădăm, de el este legată
amărăciunea leacului nostru, deoarece fantoma acestei identități ne bântuie și nu vrea să
cedeze așa ușor. Numai cel care se leapădă de sine, de falsa identitate, poate ajunge la
adevărata sa identitate. Așa cum cuvântul sine are un dublu înțeles, tot două înțelesuri are și
6
Dialog în absolut, ieromonah Ghelasie Gheorghe, editura Platytera, București 2007, pag 31.
7
Predici, Sfântul Nicolae Velimirovici, traducere de Anca Sârbulescu, ediția a II-a, editura Ileana, București 2006,
pag 159-160.
expresia lepădare de sine. Unul din înțelesuri l-am evidențiat mai sus, lepădarea de omul
vechi, omul păcatului. Un alt înțeles al acestei expresii este acela de orientare permanentă
peste sine, adică spre Dumnezeu și spre nevoile aproapelui. Părintele Serafim Rose spune
următorul lucru: „Tot omul, prin simplul fapt de a fi om, trebuie să aleagă între Dumnezeu și
sine. Tot omul, în fapt, a ales deja, căci suntem ceea ce am ales. Iar prin alegerea noastră ne
vădim preferința pentru o împărăție sau alta: pentru Împărăția lui Dumnezeu, sau împărăția
sinelui”8. Omul nu se poate împlini, atât timp cât se orientează spre sine, cât urmărește
interesul personal. Împlinirea proprie vine întotdeauna atunci când ne dăruim spre ceva/cineva
care este dincolo de noi. Omul nu se împlinește prin sine însuși, ci prin dăruirea sinelui unui
alt sine – lui Dumnezeu și aproapelui. În viața duhovnicească nu se tinde spre o închidere în
sine, ci spre o permanentă deschidere/comunicare a sinelui. Deci, așa cum spune Mântuitorul,
crucea presupune și această lepădare se sine. Fără ea nu se poate. Întreaga viață a lui Hristos
este o ducere de cruce. Hristos ne-a arătat prin viața Sa, cum ne putem duce crucea în toate
conjucturile vieții. Hristos nu a fost un Om teoretic, ci teoria Lui a izvorât întotdeauna din
concretul vieții Sale. El ni s-a dat întâi exemplu-n toate.

Există și o falsă „lepădare de sine”. Mulți, în numele lepădării de sine, au căutat slava
lor, nu au urmărit altceva decât să se mărească în fața oamenilor. Unii chiar au îndurat
suferințe, prigoane, forme de asceză severă, doar pentru a fi lăudați. Deși ei o numesc
lepădare de sine, ea este în fond o înălțare de sine, cosmetizată sub masca lepădării. Cel care
se înaltă spre sine pierde darul. Unuia ca acesta vrăjmașul îi fură toată nevoința. o astfel de
cruce nu ne duce la lumina mântuirii, ci la întunericul pierzării. Din acest motiv, lepădarea de
sine se leagă strâns cu ascultarea. Părintele Dumitru Stăniloae spune că oricât de multă asceză
ar face cineva, dacă nu se află sub ascultarea unui povățuitor, acela devine propriul lui rob.
Ascultarea este forma prin care ne lepădăm de sine cu adevărat, prin care ne depășim pe noi
înșine. Din acest motiv Sfinții Părinți au spus că ascultarea este mai mare decât postul și
rugăciunea. Acest lucru nu trebuie văzut ca o ierarhie de valoare, așa cum o cere logica
omenească. Părinții au accentuat ascultarea, deoarece din ea se naște postul neîntinat de slava
de sine și rugăciunea curată. Ascultarea presupune deschidere/mărturisirea gândurilor în fața
unei persoane avizate –cu experiență duhovnicească – care poate sesiza la noi grosolănia sau
subtilitățile înșelării. Ascultarea este echivalentă cu dăruirea de sine, deoarece noi ne
dăruim/ne încredințăm pe noi înșine celui față de care facem ascultare. „Cine își ia crucea să
vină după Hristos, e lipsit de obrăznicie, de înălțare pe seama altora și de sete de putere și de
8
Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose; Ieromonahul Damaschin; traducere de Constantin Făgețean și Pr.
Constantin Jinga, editura Sophia, pag 129.
câștig. Așa cum bolnavul ia leacul amar nu ca să se laude că e în stare să înghită amărăciune,
ci ca să se vindece, tot așa și un creștin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii,
își ia crucea ca pe o doctorie amară, dar salvatoare și vine după Hristos, Doctorul și
Mântuitorul său, nu pentru slava și lauda de la oameni ci ca să-și scape sufletul din nebunia de
moarte aducătoare a vieții acesteia și din chinul și focul vieții viitoare.”9

Unii spun despre cruce că este grea, iar alții o văd ca pe o bucurie, ca pe o mare
binecuvântare. Această diferență nu o face crucea în sine. Pentru omul supus păcatului crucea
pare o greutate, în schimb omul duhovnicesc o dorește, îi vede adâncimea și totodată
înălțimea rațiunii sale. Acest lucru i-a făcut pe unii Părinți să o numească scara de la pământ
la cer. Așa cum le spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor, crucea este pentru unii nebunie,
iar pentru cei care îl cunosc pe Hristos ea reprezintă puterea lui Dumnezeu (I Corinteni, 1,
18). Creștinul se laudă în Domnul cu crucea sa, nu o privește ca pe o osândă.

Diferența dintre crucea noastră și cea a lui Hristos, în afară de faptul că a Lui nu poate
fi măsurată în rațiuni omenești, este aceea că El s-a răstignit, nu pentru păcatele Sale, ci pentru
ale noastre. Cu alte cuvinte, crucea lui Hristos, deși a fost dusă de El, nu a fost a Lui, ci a
noastră, a tuturor. Hristos a dus crucea întregului univers pe umerii Săi. Un alt aspect care
arată diferența dintre cruci este sesizat de părintele Serafim Rose, care spune că Hristos fiind
și Dumnezeu adevărat și Om adevărat, nu s-a mângâiat pe sine în suferințele crucii, pe când
noi avem parte mereu de mângâierea Domnului atunci când suferințele vin asupra noastră.
Domnul nu îi lasă nemângâiați pe cei care Îl urmează, motiv pentru care cei care cred în
Dumnezeu primesc puterea de a se bucura în suferințele lor.

După ce îl îndeamnă pe ucenic să se lepede de sine, Mântuitorul spune: „Cine va voi

să-și scape viața, o va pierde, iar cine va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie,
acela o va câștiga” (Matei 16:25). Acest îndemn arată mai limpede ce reprezintă lepădarea de
sine. Sfântul Nicolae Velimirovici tâlcuiește cuvintele Mântuitorului spunând că cine va căuta
cu orice preț să-și salveze viața sa cea muritoare, o va pierde într-un final nu numai pe
aceasta, ci o va pierde și pe cea veșnică. Viața muritoare o va pierde deoarece este supusă
morții și oricât de mult ar izbuti să o lungească într-un final tot la moarte se ajunge, iar pe
cea veșnică o va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o dobândească.

9
Predici, Sfântul Nicolae Velimirovici, traducere de Anca Sârbulescu, ediția a II-a, editura Ileana, București 2006,
pag 163.
 A-ți asuma crucea înseamnă a rămâne senin în toate conjucturile vieții. Nimic nu este
întâmplător. Toate sunt îngăduite de Dumnezeu spre folosul omului, și cele dulci și cele
amare. Sfântul Isaac Sirul vorbește despre cele trei origini ale ispitei și modul de abordare pe
care îl manifestă omul duhovnicesc. „Când omul își aduce aminte că prin voia lui Dumnezeu
îi vin și ușurarea și supărare, că are ușurare când poruncește Dumnezeu și tot voia Lui
îngăduie să fie supărat, atunci oricât de mult va trebui să lupte, va rămâne mereu fără mânie și
supărare în gândirea sa toată viața lui, prin toate schimbările prin care Pronia lui Dumnezeu
vor apăsa trupul și gândirea sa. Datorită acestei cunoașteri inima va sălta în seninătate, va
privi în mare pace și nădejde spre Dumnezeu lăudând Pronia Lui față de oameni, care
rânduiește aceste lucruri și le conduce neîncetat după cum se cuvine. În supărările sale, unul
ca acesta, nu va da vina nici pe demoni, nici pe oameni, nici pe trupul său – fiindcă toate
supărările care sunt vin de la acestea trei – căci știe că Dumnezeu e Cel ce le pune în mișcare,
că ușurarea sau supărarea lui nu țin de voința sa, ci sunt puse în mișcare de El.” 10 În acest
fragment al Sfântului Isaac Sirul se observă modul în care trebuie să-și ducă crucea fiecare
creștin. Noi nu ne putem vindeca singuri. Vindecare se face numai în Hristos și de către
Hristos, dar nici El nu ne poate vindeca fără acordul nostru. Dacă ar face acest lucru ne-ar
desființa pe noi ca persoane. Este nevoie de o conlucrare. Medicul administrează tratamentul,
iar pacientul primește. Este înfricoșătoare libertatea pe care o dă Dumnezeu omului. Avem
libertatea de a alege în permanență să nu mai fim liberi, să ne facem robi ai păcatului. În
această libertate se află și măreția chemării omului – ridicarea la asemănarea cu Dumnezeu –
dar și pericolul unei neșfârșite prăbușiri. Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre o sete de
infinit sădită în fiecare ființă umană, care are capacitatea de a orienta această sete/aspirație
spre întâlnirea cu Dumnezeu, sau spre o nesfârșită depărtare de Divinitate, așa cum fac
demonii. Crucea ne dă orientarea spre cele cerești. Asumarea crucii ne șlefuiește pentru a
putea intra pe poarta cea îngustă. Complexitatea ei ne duce la simplitatea/nevinovăția
copilăriei sfântului. Ea este un fel de tipar/model care se pliază pe fiecare tip de persoană și
prin intermediul căruia ne modelăm propriul nostru specific, până ajungem la starea
bărbatului desăvărșit, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Iubirea lui Dumnezeu este
dureroasă atât timp cât omul se află sub influența apăsătoare a păcatului. Dumnezeu ne vrea
pe toți sfinți și ne dă tuturor cruci pe măsura noastră. Crucea ne ajută să ne regăsim identitatea
originară, ne redă strălucirea pe care am primit-o la botez. Asceza creștină este drumul crucii,

10
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, Editura Deisis 2007, ediția a II-a, traducere diac.
Ioan I. Ică Jr.
drumul unirii desăvârșite cu Dumnezeu. Noi nu îndreptăm asceza spre propriul sine înșine, ci
căutăm prin intermediul ascezei să umplem golul relațional dintre noi și Dumnezeu.

Așadar, concluzionând cele spuse mai sus, crucea este medicamentul bolii noastre –
despărțirea de Dumnezeu –, ea este un dar de la Hristos pentru fiecare, dar odată ce darul îi
este adresat unei persoane este de neaparată trebuință să ne însușim/să primim și noi înșine
acest dar. Duminica Sfintei Cruci este adresată tuturor creștinilor, atât celor care se află sub
povara anumitor neputințe – că nădejde/întărire sufletească –, cât și celor înaintați
duhovnicește – ca putere de înaintare în virtute.