Professional Documents
Culture Documents
Început
Început
Început
Biografie
Scrieri
Toggle Scrieri subsection
o
Ediții în limba română
Rațiune și credință
Etica
Note
Bibliografie
Petru Abelard
72 limbi
Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric
Unelte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Pierre Abélard)
Petru Abelard
Abelard și Heloise
Date personale
Născut 1079[1][2][3][4]
Le Pallet, Pays de la Loire, Franța[5][6]
Religie catolicism[12]
Ocupație teolog[*]
filozof
compozitor
lingvist
poet
autobiograf[*]
logician[*]
scriitor
religios[*]
Modifică date / text
Pagină din Petrus Abelardus, "Apologia contra Bernardum" - manuscris din secolul al XII-lea
Abelard a jucat un rol important în disputa universaliilor. S-a opus teoriilor realiste dar
totodată a avut o atitudine critică și față de teoriile nominaliste despre universal.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Abelard s-a născut la Palais, în Bretania, în 1079, ca primul fiu al unui cavaler pe
nume Béranger, proprietarul satului natal. Numele său inițial a fost Petru de Palais
(latinizat Petrus Palatinus), la care însă a renunțat mai târziu, odată cu abandonarea
dreptului succesoral, spre a se dedica studiului. Își va lua numele de Abelardus (de la
cuvântul latin bajulus, tutore, sau poate de la abeille, albină).
Între aceste două poziții extreme, Abelard a încercat să afirme o opțiune proprie,
exprimată însă în cadrul unor polemici aprinse și, din acest motiv, formulată oscilant,
insuficient de clar. Filosofia sa este de altfel o veșnică polemică, simțul său critic
aducându-i adesea probleme în raporturile sociale.
La numai câțiva ani după sosirea la Paris începe să polemizeze tăios cu Guillaume
de Campeaux, profesorul său, devenindu-i nesuferit și provocându-i acestuia reacții
dușmănoase. Abélard încearcă să-și constituie propria sa școală la Melun, undeva în
vecinătatea Parisului tocmai pentru a sta în coasta maestrului dar o boală
neașteptată îl împinge spre casa natală pentru câțiva ani. După ce se însănătoșește
află că Guillaume de Champeaux intrase în rândul clerului monastic și devenise
episcop de Chalons, unde continua să predea dialectica.
Abelard îl caută și acolo pentru „a învăța mai multă retorică din gura sa” dar își reia
vechiul obicei de a-și contrazice profesorul. De data aceasta cu mult mai mult
succes, căci îl determină (Abelard având doar vreo 25 de ani) să-și revizuie doctrina
despre universalii în asemenea măsură încât acesta renunță cu totul la a mai susține
realismul clasic, trecând la o poziție diferită care afirma diferența de manifestare a
esenței în lucruri. Practic, dificultatea în care este pus de către incisivitatea elevului
său constă tocmai în transformarea cursului său de dialectică într-un fel de monolog
axat exclusiv pe problema universaliilor, ceea ce îi prilejuiește, din nou, lui Abelard, o
observație sarcastică: „cursurile sale s-au adâncit într-o stare de raționament
neglijent care numai cu greu s-ar mai fi putut numi predarea științei dialecticii”.
După acest succes, tocmai succesorul lui Guillaume la catedra din Paris îi oferă lui
Abélard scaunul său. Se spune că succesul lui Abélard a fost răsunător, reușind să
adune în jurul său câteva mii de studenți, însă Guillaume află și numește un alt
succesor la catedrală iar Abélard se întoarce la Melun și-și reia activitatea în prima
sa școală privată. Profitând de o perioadă de retragere a lui Guillaume, Abélard
revine la Paris și predă într-o școală improvizată din vecinătatea orașului (Catedra
fiind ocupată), dar nu pentru multă vreme deoarece Guillaume se întoarce în forță,
provocând, de această dată, dezgustul întregii comunități studențești.
Întors din nou la Paris, continuă să predea câțiva ani în școala catedralei,
continuându-și glosele începute la Laon și ajungând o autoritate respectată atât în
teologie cât și în filosofie. Acesta este momentul în care intervine celebra sa relație
cu Heloise, ce-i întrerupe din nou cariera. Heloise era fiica nelegitimă a unui canonic,
trăind sub îngrijirea unchiului său, tot canonic, Fulbert din Paris. Fire foarte
studioasă, Heloise este încredințată de către unchiul său lui Abélard, pentru
continuarea educației . O pasiune incurabilă izbucnește între cei doi, care își găsesc
refugiu în casa surorii lui Abélard. Aici Heloise naște un fiu, Astralabius. Abélard și
Heloise se căsătoresc, încercând să-l îmbuneze pe unchiul Heloisei, Fulbert, care
începuse să-și manifeste dezamăgirea față de turnura evenimentelor. Cariera
eclesiastică promițătoare a lui Abélard era în contradicție cu ideea de căsătorie,
motiv pentru care ei se decid să o țină în secret. O va duce pe Heloise la o mănăstire
benedictină de maici din apropierea Parisului. Fulbert nu consimte la acest lucru și,
crezând că Abélard încearcă să scape de Heloise, caută răzbunarea. Dă buzna,
noaptea, și îl mutilează, asigurându-se în acest fel că Abélard va fi nevoit să renunțe
definitiv la cariera eclesiastică. Acoperit de rușine, Abélard se retrage la mănăstirea
benedictină St. Denis, unde trăiește în liniște până în 1118, predând călugărilor.
Pleacă din nou la Paracletus, unde o întâlnește pe Heloise. Stau un timp împreună,
lucru scandalos, Abélard trebuind din nou să plece. Începe să-și scrie autobiografia,
Historia calamitatum.
Peste câțiva ani începe o altă polemică majoră, dusă până la conflict, cu Bernard de
Clairvaux. Acesta îl acuză pe Abélard, la Conciliul de la Sens, în 1141, de erezie.
Motivele acestei acuzații sunt mai multe, cel mai important, se pare, constând în
considerarea Trinității ca simplu atribut divin (ca teolog, Abélard a fost adept al
dialecticii, fapt ce l-a condus mereu la formularea unor enunțuri bizare despre
adevărurile de credință; el trata, de pildă, dogma trinității în conexiune cu teoria
atributelor divine). Un alt punct fierbinte al activității sale îl constituie cartea Sic et
non, constând în citate din Sfinții Părinți, aranjate astfel încât să contrazică
adevărurile teologiei, fără a oferi o soluție la aceasta.
Abélard părăsește Conciliul fără să se apere, apelând direct la papa Inocențiu al III-
lea. Între timp, Bernard scrie și el papei, formulând un denunț asupra unui susținător
de-al lui Abélard. Papa îi interzice lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul
textelor sale să fie arse.
La intervenția abatelui din Cluny, lui Abélard i se permite să-și petreacă restul vieții în
abația respectivă. Moare la 63 de ani, în 1142, fiind înmormântat la Paracletus.
În 1164 a murit și Heloise, iar trupul ei a fost așezat alături de cel al lui Abélard.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
Opera sa poate fi împărțită în trei mari categorii: poezii și scrisori, texte logice,
respectiv texte teologice. În plus, el a mai scris Historia calamitatum („Istoria
nenorocirilor mele”), o autobiografie.
Glossulae in Porphyrium.
Theologia Christiana (1124-1136),
Etica[modificare | modificare sursă]
În ultimii ani ai săi, Abélard a compus un voluminos comentariu la Epistola către
Romani precum și cartea sa de morală intitulată „Etica sau cunoaște-te pe tine însuți”
(Ethica seu liber dictus: Scito teipsum). Preocupările în domeniul moralei erau mai
vechi: în corespondența sa cu Heloise încercase să răspundă unor întrebări ridicate
de aceasta și, nu în ultimul rând, întreaga sa viață, marcată de această relație,
fusese în sine o sursă de asemenea probleme.
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c d e Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
5. ^ , p. xvii
6. ^ a b c d Nouveau Dictionnaire des auteurs de tous les temps et de tous les pays[*],
p. 4 Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
7. ^ a b Q20084021[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)
8. ^ , p. xxii
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
Philip Schaff, ed., A Religious Encyclopaedia or Dictionary of Biblical, Historical,
Doctrinal, and Practical Theology, 3rd ed., Vol. 1. Toronto, New York & London: Funk
& Wagnalls Company, 1894.