CIVILIZAȚIA GETO-DACICĂ

1. Originea, numele și limba geto-dacilor

a. Originea

La sfârșitul mileniului I î.Hr. și la începutul mileniului I d.Hr de-o parte și de alta a Dunării
locuiau geto-dacii.

Ei reprezintă ramura nordică a neamului tracilor, populație de origine indo-europeană.

Herodot - ,,este cel mai numeros neam după cel al inzilor,,.

Areal de răspândire:

N – Carpații Păduroși

S – Munții Balcani

E – N-V Mării Negre

V – inițial linia Dunării pannonice (mijlocii) iar ulterior Tisa.

b. Numele

Denumiri antice

 În izvoarele greco-latine geto-dacii apar menționați sub forma mai multor triburi.
 Izvoarele grecești: geți (triburile din E, S și Dobrogea)
 Izvoarele latine: daci (triburile din V și C)
- Cea mai veche menționare a geților: Herodot, în contextul camapaniei lui Darius I cel
Mare contra sciților (514 î.Hr.) - ,,cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”
- Primele informații despre daci apar în ,,De bello gallico,, a lui Caesar.
- Majoritatea istoricilor moderni îi desemnează sub numele generic, comun, de geto-
daci, pornind de la mărturiile autorilor antici despre strânsa înrudire etnică şi
lingvistică a acestor triburi.
 Trogus Pompeius - ,,dacii sunt o mlădiță a geților,,
 Plinius cel Bătrân - ,,geții numiți de romani daci,,
 Strabon - ,, dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii,,

1
 Denumiri moderne

geto-dacii – s-a impus la sfârșitul secolului al XIX-lea de către tradiția istoriografică

reprezentată de Grigore Tocilescu și Vasile Pârvan.

daco-geții – impusă de Școala Istoriografică și Arheologică din Cluj-Napoca

daco-moesi – impusă în lucrările de lingvistică din Bulgaria

traco-geto-daci – impusă pentru a sublinia unitatea etno-lingvistică a neamului tracilor

Denumirea țării

Dacia – apare pentru prima dată în timpul lui Augustus în ,,Comentarii geografice,, a
generalului Agrippa (aprox. 20 î.Hr.) reflectând unitatea etnică și nu politică.

Geția – apare în secolul al VI-lea d.Hr. în dicționarul de nume de popoare scris de

Ștefan din Bizanț și în lucrararea istoricului Iordanes ,,Getica,, deși numele real al ei ar fi
trebuit să fie ,,Gothia,, deorece prezintă istoria goților nu a geților.

c. Limba
 Cei mai mulți savanți consideră că geto-dacii vorbeau un dialect al limbii tracice.
 Este foarte puţin cunoscută, deoarece dacii nu au avut un alfabet propriu şi nici nu ni
s-au transmis texte ample scrise în această limbă. Pe baza resturilor păstrate, s-au
propus diverse scheme de reconstituire, dar care rămân la stadiul de ipoteze, mai mult
sau mai puţin plauzibile.
 Inscripţiile redactate în limba traco-geto-dacă sunt cu totul insuficiente, iar despre
unele inscripţii doar se bănuieşte că ar fi redactate în această limbă, sensul lor
rămânând total enigmatic (de ex., DECEBALVS PERSCORILO, ştampilă aplicată pe
un vas de cult, descoperit la Sarmizegetusa, care a fost interpretată în diverse moduri,
fie ca aparţinând limbii dacice, fie celei latine).
 Cea mai lungă inscripţie scrisă în limba tracă se află pe inelul descoperit la
Ezerovo (Bulgaria), dar descifrările propuse nu au întrunit consensul specialiştilor.
 Din limba dacilor cunoaştem în mod cert aproximativ 1150 nume de persoane şi 900
de toponime, precum şi 57 denumiri de plante.

În spațiul locuit de geto-daci au pătruns populații alogene: celții (V și E), sciții (Dobrogea și
Bărăgan), sarmații reprezentați de triburi precum iazigii și roxolanii, bastarni (E).

2
 2. Civilizația geto-dacică (sec. V î.Hr. – sec. II d.Hr.)
Prezintă 3 etape:

a. Între sec. V î.Hr. și sec. III î.Hr.

- perioda La Tene I
- apar elemente specifice civilizației fierului
b. Între sec. III î.Hr. și mijlocul sec. II î.Hr.
- perioada La Tene II
- periodă de regres datorită invaziei celților și bastarnilor
c. Între mijlocul sec. II î.Hr și începutul secolului II d.Hr.
- perioada La Tene III
- perioada de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice
- perioada Burebista-Decebal sau civilizația clasică

Etapa cuprinsă între sec. V î.Hr și mijlocul sec. II î.Hr. (la Tene I și II)

Se caracterizează prin următoarele aspecte:

 era dominată de o aristocrație de tip homeric, care își etala poziția printr-o serie de
elemente:
1. deține reședințe impresionante ca dimensiuni: ex. dealul Catilina.
2. morminte fastuoase
3. arme și podoabe fastuoase
4. bunuri de prestigiu: diademe, aplică de aur, brățări, rhyta
5. monede locale
6. vânătoarea – sport nobil
7. schimburi de daruri
8. căsătorii dinastice
9. raporturi de forță cu vecinii
 În vârful aristocrației se afla un rege (basileu) considerat un fel de ,,primul între egali,,
 regele avea o dublă funcție: religioasă și militară

Etapa cuprinsă între mijlocul sec. II î.Hr și începutul sec. II d.Hr. (La Tene III)

Se caracterizează prin următoarele aspecte:

 întărirea semnificativă a puterii regale prin:

3
 1. impunerea monedei regale, dispariția monedelor locale, unitatea din punct de
vedere monetarâ
2. dispariția mormintelor fastuoase
 amplificarea efectivelor militare regale prin:
1. subordonarea unităților militare aristocratice regelui
2. recrutarea din rândul proprietarilor liberi, democratizarea funcției de războinic
 dizolvarea structurilor tribale într-un organism statat caracaterizat printr-o monarhie
autoritară.
 transferul vechii aristocrații la curtea regală și transformarea ei într-o nobilime de
curte. tarabostes, pilaphoros, pilleatus= purtători de cușmă.
 reforma religioasă: apariția templelor (antropomorfizarea divinității, viață religioasă
instituționalizată, dreptul reliogios)
 separarea dintre funcția militară și ce-a religioasă. Prima era rezervată regelui iar ce-a
de-a doua unui mare preot (Deceneu, Vezina).
 trecerea de la o monarhie electivă la ce-a de tip ereditar de tip filial (tată-fiu) și agnatic
(fiul fratelui).
 regalitatea controlează producția, deține monopolul resurselor de aur, argint și sare, al
pădurilor, pășunilor și apelor.

Regi

1. Burebista
2. Deceneu
3. Comosicus
4. Coryllus
5. Diurpaneus
6. Decebal