Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

2.3. Materialele de construcţii combustibile

2.3.1. Lemnul

Lemnul ca material de construcţii este folosit din cele mai străvechi timpuri, dar nu şi-a
pierdut nici astăzi actualitatea, deoarece posedă un şir de calităţi pozitive: rezistenţă relativ
sporită la o densitate redusă, elasticitate suficientă, conductibilitate termică mică, prelucrare
mecanică uşoară, viabilitate mare. La o exploatare corespunzătoare construcţiile din lemn se
păstrează o durată îndelungată. Nu există ramură a economiei naţionale în care lemnul nu a fost
folosit.
O utilizare deosebit de mare o are lemnul în domeniul construcţiilor. Din lemn se
confecţionează construcţiile portante ale clădirilor: ferme, arcuri, grinzi, căpriori, costoroabe,
carcase, precum şi elemente împrejmuitoare: panouri pentru pereţi, despărţituri ş.a. Din lemn se
confecţionează o gamă variată de articole de tâmplărie: ferestre, uşi, pardosele, ancadramente
(chenare), plinte, balustrade ş.a. În construcţii lemnul este folosit sub formă de bârne sau de
cherestea (dulapi, scânduri, şipci, stinghii etc.).
Deşeurile lemnului sunt folosite pentru confecţionarea plăcilor din strujitură, cartonului
presat, arbolitului ş.a. În ultimele decenii o largă utilizare au căpătat-o construcţiile încleiate şi
alte articole pe bază de cleiuri şi lemn. Folosirea cleiurilor de mare rezistenţă permite utilizarea
lemnului de lungime limitată şi căpătarea construcţiilor de orice formă şi dimensiune. Afară de
aceasta, construcţiile încleiate sunt mai uşoare şi mai durabile decât cele obişnuite şi cu mult mai
sigure în timpul exploatării.
Cu toate acestea, pe lângă şirul proprietăţilor pozitive, lemnul ca material de construcţii
are şi neajunsuri substanţiale, printre care – combustibilitatea.
0
La încălzirea lemnului până la 110 C din acesta se înlătură umiditatea şi încep să se
elimine produse ale descompunerii termice.
0
La încălzirea până la 150 C suprafaţa lemnului supusă încălzirii se îngălbeneşte, iar
0
cantitatea substanţelor volatile degajate sporeşte. La 150 – 250 C lemnul capătă culoarea maro
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

0
(cafeniu) din cauza carbonizării, iar la 250 – 300 C are loc inflamarea produselor
descompunerii lemnului.
0
Temperatura autoaprinderii lemnului se află în limitele de 350 – 450 C . Aşadar,
procesul descompunerii termice a lemnului decurge în două faze: prima fază a descompunerii se
0
observă la încălzirea până la 250 C (până la temperatura inflamării) şi decurge cu absorbţie de
căldură, iar a doua – procesul arderii propriu zis, decurge cu degajare de căldură. Faza a doua, la
rândul său, se divizează în două perioade: arderea gazelor, ce se formează la descompunerea
termică a lemnului (faza arderii cu flacără) şi arderea cărbunelui de lemn format (faza arderii
mocnite).

2.3.2. Protecţia antifoc a lemnului.

În tehnica protecţiei antifoc a construcţiilor există câteva procedee de protecţie antifoc a

lemnului, care se deosebesc după mecanismul efectului de protecţie antifoc: îmbrăcăminte
termoizolatoare, vopsele şi tencuieli antifoc, tratarea cu produse ignifuge.
La căptuşelile termoizolatoare se referă: învelişurile cu foi din azbestociment, plăci din
ipsosbeton, din perlit, din azbestovermiculit, din azbestocarton, saltelele din diverse fibre
minerale, tencuielile cu materiale termoizolatoare incombustibile.
Esenţa efectului de protecţie antifoc a căptuşelilor termoizolatoare constă în faptul, că
aceste învelişuri, o anumită durată de timp, care depinde de grosimea stratului de protecţie,
împiedică încălzirea construcţiei din lemn până la temperatura de descompunere. Cel mai
accesibil procedeu de protecţie antifoc a construcţiilor din lemn este acoperirea acestora cu
vopsele şi tencuieli antifoc.
Vopselele şi mortarele pentru muruire constau din substanţa liantă, umplutură şi
pigment. Destinaţia liantului este de a asigura întărirea amestecului cu formarea unei pelicule
dure incombustibile; destinaţia umpluturii – sporirea efectului de protecţie antifoc şi reducerea
contracţiei; destinaţia pigmentului – îmbunătăţirea calităţilor decorative a învelişului de
protecţie.
Tencuiala se deosebeşte de vopsea printr-o rezistenţă mai mică a peliculei, o grosime
mai mare a stratului aplicat, calitatea mai proastă a agregatelor de umplutură şi lipsa pigmentului.
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

În calitate de lianţi pentru vopselele şi mortarele ignifuge se utilizează sticla lichidă, leşia
sulfitică, cimentul, ipsosul, varul, argila ş.a.
În calitate de umplutură sunt folosite creta, azbestul, vermiculitul, cenuşa, talcul ş.a.
Pigmenţii pot fi de diverse culori, de regulă, de provenienţă minerală: albul de zinc, mumia, ocru,
oxidul de crom, miniul de fier ş.a.
Învelişurile ignifuge se divizează în: stabile la intemperii – pentru protecţia suprafeţelor
exterioare a elementelor clădirilor şi instalaţiilor; stabile la umezeală – pentru protecţia
construcţiilor ce lucrează în condiţii de umiditate sporită (61...75%); instabile la umezeală –
pentru protecţia ignifugă a construcţiilor din încăperile cu umiditatea mai mică de 60%. Se aplică
învelişurile în câteva reprize, pentru a asigura consumul necesar a materialului, iar fiecare strat
următor se aplică numai după uscarea completă a stratului precedent.
Mecanismul efectului ignifug al vopselelor şi tencuielilor constă în aceea, că,
construcţiile din lemn acoperite cu aceste componente nu se pot aprinde de la sursele de
aprindere cu energie mică, adică devin capabile să împiedice izbucnirea incendiului. În cazul
unui incendiu dezvoltat învelişul ignifug un timp oarecare reţine creşterea temperaturii
construcţiei, apoi împiedică ieşirea produselor de descompunere termică a lemnului şi
propagarea focului pe suprafaţa acestora. Efectul de protecţie antifoc a unor învelişuri se fortifică
prin faptul că la descompunerea lor se degajă fracţii gazoase care frânează procesul de ardere.
Destul de eficient este procedeul de protecţie antifoc prin impregnare în instalaţii
speciale cu diverse soluţii de substanţe ignifuge (antipirene). Pentru căpătarea lemnului greu
3
combustibil trebuie asigurată absorbirea de săruri în cantitate nu mai mică de 66 kg /m .
Impregnării se va expune doar materialul lemnos sănătos cu umiditatea nu mai mare de
25%. Lemnul se plasează în autoclav în care se creează o presiune negativă (vacuum) de 80 kPa
0
pentru înlăturarea aerului din porii lemnului, apoi acesta este expus la 55 – 60 C , apoi se ridică
presiunea în autoclav până la valori de 0,8...1,6 MPa (funcţie de specia lemnului) şi se menţine
atâta timp până când lemnul absoarbe cantitatea necesară de săruri (durata menţinerii sub
presiune începe de la 2 până la 20 ore).

Eficacitatea impregnării profunde sub presiune este destul de mare, însă acest procedeu
necesită utilaje complicate şi costisitoare.
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

2.4. Materialele de construcţii greu combustibile

După cum se cunoaşte deja, greu combustibile se consideră materialele care se pot
aprinde sub acţiunea flăcării deschise, dar nu sunt capabile să ardă de sine stătător.
Din punct de vedere a evaluării comportamentului materialelor în condiţiile incendiului
toate materialele organice sunt combustibile, iar cele neorganice – incombustibile. Prin urmare,
greu combustibile pot fi, în general, materialele de construcţii artificiale care prezintă în sine un
amestec, luat în anumite proporţii de materiale combustibile şi incombustibile, precum şi
materialele căpătate cu utilizarea unor mijloace înalt efective de protecţie antifoc de provenienţă
chimică.
Materialele de construcţii greu combustibile se folosesc pentru pardoseli, executarea
despărţiturilor, în calitate de materiale termoizolatoare şi constructive pentru pereţi şi
acoperişuri. Tipurile de bază de materiale greu combustibile sunt: fibrolitul, samanul, lemnul
impregnat cu antipirene. În această grupă pot fi incluse articolele din vată minerală în care au
fost folosiţi lianţi organici în cantitate de 7 – 15% de greutate şi unele tipuri de mase plastice.
Fibrolitul – prezintă în sine plăci presate şi întărite din strujitură de lemn şi alte
materiale fibroase vegetale (tulpini de plante, paie, resturi de cânepă şi in etc.) cu material liant.
În funcţie de liantul utilizat poate fi: cimentofibrolit, fibrolit pe bază de var şi magneziu.
Materialele pe bază de vată minerală se confecţionează din vată minerală cu diverse
materiale liante. La grupa materialelor greu combustibile se atribuie materialele din vată
minerală cu conţinut organic de la 7 până la 15%. Dacă acest procent este mai mic ele se
consideră incombustibile, iar mai mare – combustibile.