UNIVERSITATEA PETROL ȘI GAZE

FACULTATEA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

AUTORITATEA MILITARA.
ROLUL ACESTEIA IN REALIZAREA APARARII NATIONAL

Student:
Lăcătuș Alexandra Maria
AP, Anul II, Grupa 40813

1
INTRODUCERE....................................................................................................................2
CAPITOLUL I. ROLUL AUTORITĂŢILOR MILITARE ÎN REALIZAREA
SERVICIULUI PUBLIC AL APĂRĂRII NAŢIONALE.....................................................3
1.1. Serviciul public al apărării naţionale...........................................................................3
1.1.1. Definirea serviciului public al apărării naţionale.................................................3
1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apărării naţionale........................................5
1.1.3. Armata – serviciu specializat al apărării naţionale...............................................7
1.1.4. Competanţa armatei.............................................................................................9
1.2. Competenţa autorităţilor publice în conducerea apărării naţionale...........................10
1.2.1. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului militar..................10
1.2.2. Autorităţile publice special abilitate în gestionarea problemelor esenţiale în
materie de apărare........................................................................................................11
1.2.3. Noţiunea de autoritate militară...........................................................................14
CAPITOLUL II. ACTELE AUTORITĂŢILOR MILITARE – NOŢIUNE ŞI SFERĂ.....21
2.1. Comandament şi administraţie în activitatea militară...............................................21
2.1.1. Noţiunea de comandament şi administraţie militară..........................................21
2.1.2. Evoluţia legislaţiei administraţiei şi comandamentului militar..........................24
2.2. Raporturile care se stabilesc între administraţia militară şi administraţia publică....25
2.3. Delimitarea sferei actelor autorităţilor militare.........................................................27
2.3.1. Legislaţia militară antebelică.............................................................................27
2.3.2. Legislaţia militară postbelică.............................................................................28
2.3.3. Procesul de reformare a legislaţiei militare........................................................29
2.4. Noţiune, trăsături şi clasificarea actelor autorităţilor militare...................................34
2.4.1. Definiţia actelor autorităţilor militare................................................................34
2.4.2. Trăsăturile caracteristice actelor autorităţilor militare.......................................35
2.4.3. Clasificarea actelor autorităţilor militare............................................................37
2.4.4. Ordinul, principala formă de manifestare a prerogativelor legale ale autorităţilor
militare.........................................................................................................................38
CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE COMANDAMENT CU
CARACTER MILITAR.......................................................................................................41
3.1. Perspectiva juridică asupra actelor autorităţilor militare...........................................41
3.1.1. Raporturile juridice ale autorităţilor militare cu subiecţii interni sau externi
sistemului militar..........................................................................................................41
3.1.2. Teoria juridică a actelor de comandament militar..............................................48
3.1.3. Contenciosul actelor autorităţilor militare.........................................................53
3.2. Regimul juridic al actelor de comandament cu caracter militar................................57
3.2.1. Procedura de elaborare a actelor de comandament cu caracter militar.............57
3.2.2. Modul de intrare în vigoare a actelor de comandament cu caracter militar.......61
3.2.3. Efectele juridice ale actelor de comandament cu caracter militar......................62
3.2.4. Modul de încetare a efectelor actelor autorităţilor militare................................65
CAPITOLUL IV. CONTROLUL ACTELOR AUTORITĂŢILOR MILITARE...............70
4.1. Controlul administrativ.............................................................................................70
4.1.1. Noţiunea şi rolul controlului administrativ........................................................70
4.1.2. Forme ale controlului administrative asupra actelor autorităţilor militare.........76
4.2. Controlul administrativ jurisdicţional – organisme jurisdicţionale specializate.......82
4.3. Alte forme ale cotrolului asupra activităţilor cu specific militar..............................86
4.4. Discuţii privind controlul judiciar asupra actelor autorităţilor militare....................87

2
 4.4.1. Noţiunea contenciosului administrativ...............................................................87
4.4.2. Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul
administrativ.................................................................................................................90
PARTEA A II – A : REPERE DE ORDIN PRACTIC........................................................99
CONCLUZII ŞI PROPUNERI..........................................................................................109
ANEXE..............................................................................................................................112
Anexa 1..........................................................................................................................112
Anexa 2..........................................................................................................................114
Anexa 3..........................................................................................................................117
Anexa 4..........................................................................................................................118
Anexa 5..........................................................................................................................119
Anexa 6..........................................................................................................................120
Anexa 7..........................................................................................................................122
Anexa 8..........................................................................................................................123
Anexa 9..........................................................................................................................125
Anexa 10........................................................................................................................126
Anexa 11........................................................................................................................127
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................128
I. Tratate. Monografii. Colecţii de studii. Lucrări cu caracter general. Dicţionare.. .128
II Studii. Articole...........................................................................................................129
III. Legislaţie internă......................................................................................................130
IV. Manuale, regulamente, dispoziţii militare................................................................132
V. Jurisprudenţă.............................................................................................................132

3
CAPITOLUL I. ROLUL AUTORITĂŢILOR MILITARE ÎN REALIZAREA
SERVICIULUI PUBLIC AL APĂRĂRII NAŢIONALE

1.1. Serviciul public al apărării naţionale

1.1.1. Definirea serviciului public al apărării naţionale

Cea mai simplă definiţie a apărării naţionale este aceea de protejare a intereselor
naţiunii organizate în stat de pericolele externe. Organizarea războiului ori a apărării
naţionale reprezintă una din cele mai vechi funcţii statale şi a impus existenţa armatelor, ca
instrument al utilizării violenţei armate şi a autorităţilor executive de administrare a
nevoilor armatei, ministere de război; interzicerea formală a recursului la violenţă în
relaţiile internaţionale prin prevederile Cartei ONU a făcut ca după 1945 să se generalizeze
denumirea acestora din urmă de „ministere ale apărării naţionale”.
Cea mai răspândită definiţie a războiului este aceea de continuare a politicii cu alte
mijloace ceea ce face ca el să fie decis de autorităţi politice şi să reprezinte, în pofida
Pactului Briand-Kellogg din 1928, un instrument al politicii naţionale 1. Desfăşurarea sa
efectivă se realizează prin intermediul armatelor care reprezintă mijlocul concret de
materializare a intereselor politicii externe ale statelor. În cadrul armatelor, autorităţile
militare nu sunt altceva decât organele de stat care asigură managementul apărării armate
şi gestiunea mijloacelor violenţei armate fără de care nu ar exista războiul.
Războaiele sunt fenomene sociale din acest motiv ele sunt supuse reglementării
juridice ceea ce face ca în cadrul dreptului public să existe domenii specializate care poartă
denumirea de drept al războiului (conflictelor armate) sau de drept militar. În dreptul
internaţional este unanim admis că războiul este o soluţie excepţională a grupurilor
organizate politic care impune astfel o reglementare juridică specială; iar în dreptul intern,
specificul raporturilor militare conduc în mod necesar la elaborarea unor norme derogatorii
de la dreptul comun.
Până la apariţia societăţii internaţionale organizate prin Liga Naţiunilor în 1919,
dreptul ginţilor concepea apărarea statului ca decurgând din dreptul natural, plecând de la
ideea emisă de Platon că „toţi sunt inamicii tuturor, atât statele cât şi particularii”, căci
„ceea ce se numeşte îndeosebi pace există numai cu numele, dar de fapt, fără a avea loc
vreo declaraţie de război, fiecare stat este în mod natural înarmat contra celor
dimprejur”2. De la entităţile statale tip cetate şi până la marile imperii, permanenţa
războaielor a făcut ca în ciuda unei relative izolări a lumilor antice, problema apărării cu
mijloace militare a societăţii să fie o necesitate permanentă.
Impactul cel mai mare l-a avut ilegalizarea războiului de agresiune printr-un şir
neîntrerupt de instrumente juridice internaţionale3 care culminează cu Carta Naţiunilor
Unite. Consacrând principiile fundamentale ale dreptului internaţional contemporan ca
rezolvare paşnică a divergenţelor, nerecurgerea la forţă, dezarmarea, neintervenţia în
1
Carl von Clausewitz, Despre război, Editura militară, Bucureşti, 1982, p.67.
2
Platon, Legile, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p.42-43. În acelaşi sens, Sun Tzu nota în Arta Războiului,
Editura Antet XX Press, Bucureşti, 1993, p.7, că „războiul este o problemă vitală pentru stat, domeniu al
vieţii şi al morţii, calea care duce spre supravieţuire sau spre nimicire”.
3
Între care amintim Pactul şi rezoluţiile Societăţii Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg şi Convenţiile de la
Londra din 1933 asupra definirii agresiunii.

4
treburile interne, ONU a oferit premisa determinării mai clare a dreptului la apărare
naţională în ansamblul drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale statelor 4.
În actuala ordine juridică mondială, dreptul la autoapărare decurge nemijlocit din
dreptul statelor la existenţă iar documentele ulterioare Cartei au precizat că el aparţine nu
numai statelor dar şi popoarelor care luptă contra regimurilor coloniale şi rasiste sau
împotriva ocupaţiei străine5.
Având dreptul de a se implica în problemele privind menţinerea păcii internaţionale
susceptibile de acţiuni cu caracter regional, organismele regionale de apărare au datoria să
informeze Consiliul de Securitate al ONU şi pot fi folosite de acesta în aplicarea măsurilor
de constrângere exercitate sub autoritatea sa 6. Pe această bază s-au creat alianţe şi coaliţii
militare, adevărate organizaţii internaţionale defensive, reflectând globarizarea
problematicii apărării. Aşa este cazul, în Europa, al Pactului Nord Atlantic, al Uniunii
Europene, al OSCE sau al CSI, existând şi alte câteva iniţiative zonale, toate acestea
propunându-şi obiective de apărare comună împotriva unui atac armat dar şi misiuni de
gestionare a crizelor.
Apărarea naţională a primit o multitudine de definiţii. Definiţia legală este dată de
Legea nr. 45 din 1994 care în art. 1 precizează că „apărarea naţională cuprinde ansamblul
de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de statul român în scopul de a garanta
suveranitatea naţională, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi
democraţia constituţională”.

1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apărării naţionale

În actuala configuraţie a dreptului internaţional contemporan, apărarea naţională are
următoarele caracteristici:
a. subiect nu-i pot fi decât statele, mişcările de eliberare naţională sau
organizaţiile internaţionale de securitate;
b. obiectul ei e condiţionat de existenţa agresiunii armate;
c. agresiunea constă în folosirea de către un stat a forţei sale armate contrar
Cartei ONU;
d. imposibilitatea activizării sistemului apărării naţionale prin executarea
primei lovituri sau alegerea momentului şi locului loviturii invocând iminenţa unei
agresiuni7;
e. imposibilitatea operaţionalizării acţiunilor de apărare militară în caz de
agresiuni psihologice sau economice;
f. globalizarea apărării naţionale;
g. sursa juridică a apărării naţionale e constituită din principiile fundamentale
ale dreptului internaţional contemporan care sunt norme de jus cogens gentium, norme
imperative de la care statele nu pot deroga;
h. în ipoteza în care apărarea naţională nu-şi realizează obiectivele, ocuparea
de teritorii străine pe calea agresiunii e considerată nulă ab initio8.

4
Dreptul la autoapărare se corelează cu alte drepturi ale statelor (dreptul la existenţă, la suveranitate, la
securitate, la integritate teritorială, la inviolabilitatea frontierelor etc.) dar şi cu diferite îndatoriri ale acestora
(respectarea personalităţii, independenţei, tratatelor internaţionale, drepturilor omului, etc.).
5
Art. 7 din Definiţia agresiunii adoptată prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314 (XXXIX) din
decembrie 1974.
6
Capitolul VIII al Cartei ONU.
7
Deoarece ameninţarea cu forţa nu justifică recursul la violenţă armată iar teoriile autoprotecţiei şi
autoapărării preventive sunt respinse de dreptul internaţional chiar dacă surprinderea realizată de agresor îi
oferă avantaje considerabile în balanţa de forţe militare.
8
Cu alte cuvinte, ineficacitatea apărării naţionale nu afectează drepturile statelor suverane.

5
 Normele juridice referitoare la apărarea statului de primejdiile externe (dar şi
interne) au rămas aceleaşi în esenţa lor, ele formează adevărate permanenţe ale dreptului
public din moment ce suveranitatea naţională rămâne piatra de temelie a construcţiei
statale. Ceea ce s-a modificat cu evoluţii oarecum semnificative a fost doar înţelegerea
deţinătorului suveranităţii precum şi modul de organizare a puterii armate a statului.
Când delimitează puterile în stat, literatura politică şi juridică avansează opinia că
în afara celor trei puteri principale şi tradiţionale (legislativă, executivă şi judecătorească)
există şi altele, între care şi puterea militară sau armată 9. Existenţa ei obiectivă este
argumentată prin intermediul autorităţilor militare şi activităţilor desfăşurate de acestea iar
în mod formal constituţiile unor state se referă expres la puterea armată 10. Trebuie însă
arătat că această putere armată are altă natură decât puterile principale ale statului aşa cum
au fost ele definite în teoria dreptului. Puterea armată reprezintă expresia unui serviciu
public caracterizat prin permanenţă, specializare şi profesionalism. Însă prin misiunea şi
actele sale el este un serviciu public special, de care depinde în mod esenţial existenţa
statului şi a societăţii, ceea ce face ca unii autori de drept administrativ să-l denumească un
„mare serviciu public naţional” iar în proiectarea actualei Constituţii a României s-a
utilizat, la un moment dat, chiar această expresie 11. Doctrina de drept public apreciază că
între trăsăturile puterii de stat există şi aceea că ea este o putere civilă; aspectul civil al
puterii scoate în evidenţă tocmai subordonarea puterii militare faţă de autoritîţile civile.
Ca domeniu distinct al securităţii naţionale, apărarea naţională se regăseşte în
documentele programatice ale planificării apărării naţionale 12, în programe de guvernare ca
şi în legislaţia specifică13. Doctrina dreptului public a sistematizat următoarele caractere ale
apărării naţionale:
a) exclusivitatea, în sensul că măsurile de apărare naţională constituie un
monopol statal;
b) legalitatea, apărării naţionale, ceea ce înseamnă consacrarea prin norme
juridice a sistemului;
c) primordialitatea valorilor protejate prin măsurile de apărare naţională
pentru că dacă suveranitatea, independenţa şi unitatea, integritatea teritorială şi democraţia
constituţională a statului ar fi periclitate n-ar mai exista nici naţiunea;
d) unitatea apărării naţionale, cu semnificaţia că acţiunile respective trebuie să
aibă coerenţă, integrându-se într-un sistem14;
e) varietatea măsurilor de apărare.
Două precizări finale în legătură cu serviciul public al apărării naţionale. În primul
rând că el este în legătură cu alte servicii publice ale comunităţii pe care o serveşte. În al
doilea rând, între fenomenul apărării naţionale şi dreptul public există raporturi reciproce.
Pe de o parte, factorul militar care e esenţa apărării, a stat la origine şi a influenţat
sistemele administrative, literatura de specialitate consemnând faptul că „este clar că
9
Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915, p.780. Alte puteri luate în considerare de
marele jurist român erau opinia publică, presa, puterea electorală, sindicatele, regele.
10
În Constituţiile României de la 1866 şi 1923 existau titluri speciale intitulate „Despre puterea armată”.
11
Antonie Iorgovan, Odissea elaborării Constituţiei, Editura Vatra Românescă, Târgu-Mureş, 1998, Anexa
a III-a, Fişa „C”, p.752.
12
Conform Ordonanţei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apărării naţionale a României (Mon.Of.
nr.525/2000) aceste documente programatice sunt: Strategia de securitate naţională a României, Programul
de guvernare, Carta Albă a securităţii şi apărării naţionale a Guvernului precum şi strategiile, directivele,
planurile şi programele departamentale elaborate de ministerele şi instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării,
ordinii publice şi siguranţei naţionale.
13
Legislaţia privind apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională, în vigoare la 10 martie 2001, Editura All
Beck, Bucureşti, 2001.
14
Potrivit Legii nr.45/1994, sistemul naţional de apărare cuprinde: conducerea, forţele, resursele şi
infrastructura teritorială.

6
evoluţia organizării administrative este legată de evoluţia armatei; însăşi ideea de ierarhie
vine de la ideea subordonării specifice fenomenului militar” 15. Pe de altă parte, apărarea
naţională nu există decât în cadrul juridic al dreptului public.

1.1.3. Armata – serviciu specializat al apărării naţionale

Din punct de vedere terminologic, se utilizează atât conceptul de „armată” cât şi cel
de „forţe armate”. Astăzi, accepţiune cea mai mare o are cel de „forţe armate” definit de
doctrină ca fiind ansamblul formaţiunilor militare ale unui stat, compuse din forţe terestre,
maritime şi aeriene şi incluzând efectivele umane şi mijloacele militare organizate în
vederea ducerii luptei armate. Dreptul internaţional militar defineşte forţele armate
ale unui beligerant ca fiind toate forţele, grupările şi unitaţile armate organizate şi
puse sub comandă, statul având obligaţia de a preciza public ce anume trupe include în
forţele sale armate 16. Deoarece constituie un monopol specializat al statului, constituirea
şi utilizarea unor forţe armate în afara unor autorităţi statale este interzisă.
ARMATA este definită uneori ca ansamblu al forţelor armate ale unui stat.
Unele legi militare stabilesc expres că prin armată se înţeleg numai trupele MAp iar
Legea nr.45/1994 precizează că armata este componentă de bază a forţelor armate care
asigură, pe timp de pace şi la război integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor
forţelor participante la apărare.
Cu toate că armata reprezintă instituţia fundamentală a serviciului public al
apărării naţionale organizat de către administraţia publică centrală a statului, doctrina
administrativă n-a fost întotdeauna unanimă în ceea ce priveşte apartenenţa
organismului militar la sfera administraţiei publice. Deosebit de expresiv comenta
asupra apartenenţei Mircea Djuvara într-un ciclu de conferinţe destinat militarilor:
„Actul de executare se reazimă în ultima instanţă pe forţa materială pusă în serviciul
dreptului, în orice acte de stat, fie că e vorba de o apărare a statului însuşi faţă de un
alt stat, fie că e vorba de apărarea intereselor generale sau particulare. Organul care
face parte în felul acesta esenţialmente din puterea executivă şi care realizează cu
forţa dreptul, este armata”17.
Natura juridică a armatei de instituţie destinată realizării serviciului public al
apărării naţionale rezultă, de obicei, din chiar textele constituţionale ale organizării
politico-statale. Constituţia României din 1991 include art. 117 referitor la „ Forţele
armate” în secţiunea întâia consacrată administraţiei publice centrale de specialitate al
capitolului al cincilea destinat administraţiei publice din titlul al treilea referitor la
autorităţile publice. Apreciem că această formulă de tehnică juridică nu este de loc
întâmplătoare ci îşi are logica în natura juridică a forţelor armate de autorităţi ale
administraţiei publice centrale de specialitate.
Analizând normele constituţionale şi legale referitoare la armată putem
sistematiza următoarele caracteristici esenţiale ale acestui serviciu al administraţiei
publice:
a) autonomia armatei în sistemul instituţiilor publice naţionale;
b) specializarea armatei, dotarea şi funcţionarea ei specifică în scopul
îndeplinirii competenţelor ce-i revin;
c) comanda unică şi disciplina;
d) subordonarea forţei armate puterii civile, plecând de la ideea că statul
modern este un stat civil18;
15
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p.340.
16
Art.43 din Protocolul adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva din 1949.
17
Mircea Djuvara, Introducere la politica generală, trei conferinţe făcute la Cursul de comandament în 1931,
Tipografia Şcolii Militare a Aeronauticii Regele Carol II, p. 44.
18
În opoziţie cu „statul militar” în care comandantul militar este şi şeful statului.

7
 e) apolitismul armatei, în sensul că membrii activi ai forţelor armate nu pot
face parte din partide politice;
f) democratismul armatei, manifestat în faptul că toţi membrii societăţii au
obligaţii în domeniul securităţii naţionale;
g) caracterul permanent, rezultând din funcţia de apărare naţională care nu
poate fi improvizată la începutul războiului;
h) integrarea armatei în sistemul global al autorităţilor statale ca efect al
globalizării apărării naţionale;
Plecând de la definiţia dată de doctrină organului administraţiei publice ca fiind
acea structură organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept
public şi acţionează, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în
limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului, costatăm că armata este
un organ al administraţiei publice deoarece:
1) are o structură organizaţională complexă aflată sub conducerea
administrativă directă a MAp;
2) dispune, potrivit Constituţiei şi legii, de personalitate de drept
public ceea ce-i permite să intre în nume propriu în raporturi juridice de
drept administrativ19; acţionează, din oficiu, pentru executarea legii sau
prestarea serviciului public al apărării naţionale în limitele legii;
3) se află sub controlul direct sau indirect al Parlamentului ca organ
reprezentativ al voinţei poporului.

1.1.4. Competanţa armatei

COMPETENŢA ARMATEI reprezintă ansamblul atribuţiilor stabilite de
Constituţie şi lege acestei persoane morale de drept administrativ prin care i se conferă
drepturi şi îndatoriri în desfăşurarea în nume propriu şi în realizarea puterii publice a
activităţii executive de apărare naţională. În schimb, capacitatea administrativă a armatei
constă în aptitudinea acesteia de a fi subiect în raporturile juridice administrative
reclamate de realizarea competenţei ei, ceea ce înseamnă că doar armata în ansamblul ei
dispune de capacitate administrativă deplină deoarece numai ea are personalitate morală
de drept public.
Competenţa şi capacitatea armatei nu pot fi înţelese fără precizarea misiunilor
acestui organ al administraţiei publice. Misiunile armatei sunt determinate atât de dreptul
internaţional cât şi de dreptul public al fiecărui stat deoarece armata este un instrument al
politicii naţionale statale în raport cu alte state.
Potrivit rapoartelor prezentate congreselor Societăţii, principiile şi normele
dreptului internaţional admit următoarele misiuni ale armatelor naţionale: 1) apărarea
independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor; 2) executarea de
represalii în autoapărare; 3) participarea la acţiuni militare în cadrul unei alianţe
militare care are ca scop apărarea colectivă; 4) protejarea drepturilor statelor pe mare,
în spaţiul aerian şi cel cosmic; 5) participarea la operaţiuni de menţinere a păcii sub
mandatul ONU sau al altor organizaţii internaţionale. Examinând Constituţiile mai
multor state, Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului a
concluzionat că nici un stat n-a prevăzut în legislaţia sa pentru forţele armate
îndatoriri incompatibile cu dreptul internaţional.

19
În acest sens, doctrina administrativă apreciază că un batalion independent, deşi nu dispune de personalitate
juridică civilă proprie are propria personalitate administrativă.

8
 În ceea ce priveşte dreptul public român, constatăm lipsa unor prevederi
exprese asupra misiunilor armatei în Constituţiile de la 1866, 1923 şi 1938, probabil
fiindcă misiunea esenţială de apărare a ţării era raţiunea de a fi a armatei. În
Constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi 1965 existau prevederi generale referitoare
la apărarea hotarelor ţării, a suveranităţii şi independenţei poporului român.
Constituţia actuală dispune în art. 1 1 7 alineatul întâi că "armata este subordonată
exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii
statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale". Alte
misiuni ale armatei rezultă implicit din unele prevederi ale Legii nr. 415/2002 a
CSAT (care în art.2 vorbeşte despre paza şi apărarea unor obiective importante,
menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, limitarea şi înlăturarea efectelor
calamităţilor sau catastrofelor) sau ale Legii nr. 45/1994 (participarea la misiuni
internaţionale de menţinere a păcii sau în scopuri umanitare este prevăzută în art. 5
al legii) ca şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului privind regimul stării de
asediu şi regimul stării de urgenţă. Mai detaliată în ceea ce priveşte misiunile
armatei sunt documentele programatice ale apărării naţionale (Strategia de securitate
naţională, Carta albă a Guvernului şi Strategia militară a României) ca şi doctrinele şi
regulamentele militare generale.

1.2. Competenţa autorităţilor publice în conducerea apărării naţionale

1.2.1. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului militar

Noile exigenţe militare ale lumii de astăzi impun o concepţie globală asupra
serviciului public al apărării naţionale, o organizare fondată pe dispersare şi mobilitate şi o
dotare cu sisteme moderne de armament. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării
oricărui sistem militar de apărare naţională într-o societate democratică sunt:
1. permanenţa, în sensul că apărarea ca serviciu public nu se poate improviza
la izbucnirea ostilităţilor ci trebuie pregătită încă din timp de pace;
2. specializarea rămâne esenţială în realizarea obiectivelor defensive;
3. subordonarea serviciului apărării unui control strict al puterii civile,
autorităţile civile interpunându-se între armată şi indivizi prin reguli foarte
stricte;
4. prevenirea, adică dimensionarea şi organizarea apărării în funcţie de
riscurile şi ameninţările probabile;
5. socializarea apărării naţionale, cu semnificaţia că nevoile de securitate
cuprind ansamblul activităţilor sociale: organizarea administrativă şi
economică, educaţie, cercetare ştiinţifică şi informatică;
6. unitatea serviciului public al apărării, reprezentând necesitatea ca sistemul
în toată complexitatea lui să fie coordonat de o singură autoritate;
7. universalitatea, care exprimă corelaţia dintre importul şi exportul de
securitate ca o consecinţă a globalizării lumii şi a necesităţii apărării de
agresiuni prin încheierea de alianţe şi coaliţii militare.

Principiile enumerate mai sus au fost sistematizate din analiza legislaţiei militare
comparate a diferitelor state. Din punct de vedere juridic, organizarea sistemului public al
apărării naţionale se bazează pe cadrul constituţional şi legal al fiecărei ţări care sunt
expresie a politicii proprii de securitate naţională.

9
 DREPTUL COMPARAT ne demonstrează că diferenţele de formă de
guvernământ şi de structură de stat ca şi tradiţiile specifice ale ţărilor Uniunii Europene
au făcut ca termenii constituţionali ai organizării serviciului public al apărări
naţionale să fie destul de diferiţi. Totuşi, nu e deloc hazardat să afirmăm că Europa
dispune de tradiţii constituţionale comune care, în special după Maastricht, s-au
constituit într-un adevărat patrimoniu comun bazat pe valorile democratice ale statului de
drept, patrimoniu ce constituie fundamentul politicii de apărare comune şi a identităţii
europene de securitate.

1.2.2. Autorităţile publice special abilitate în gestionarea problemelor esenţiale în

materie de apărare
Principalele repere ale modificării serviciului public de apărare naţională după
1989 au fost legislaţia militară românească antebelică precum şi legislaţia militară
occidentală care au fost adaptate la contextul condiţiilor interne şi internaţionale ale epocii
noastre, chiar dacă, inevitabil, s-au manifestat din inerţie şi unele atitudini reflectând
regimurile de dictatură anterioare. Pe aceste baze, Constituţia din 1991, a articulat un
sistem în care forţele armate realizează serviciul public al securităţii democratice a
societăţii supus controlului civil în toate acţiunile sale. Problemele esenţiale în materie
de apărare sunt în atribuţia organului reprezentativ suprem al poporului român iar
organizarea executării acestora revine unor autorităţi publice special abilitate în centrul
cărora se află Preşedintele României, CSAT, Guvernul şi MAp. Pe baza prevederilor
constituţionale, în 1994 a fost elaborată Legea nr.45 a apărării naţionale a României20.
Ţinând cont de interesele naţionale dar şi de obligaţiile internaţionale asumate, legea-
cadru din 1994 precizează în art.4 că organizarea apărării naţionale în caz de agresiune
se bazează pe principiul suficienţei defensive (cu posibilitatea angajării tuturor resurselor umane
şi materiale) iar măsurile legal adoptate sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii şi pentru toate
autorităţile şi instituţiile publice şi private; este, de asemenea, stipulată posibilitatea
participării la constituirea forţelor internaţionale destinate menţinerii păcii potrivit obligaţiilor
reieşite din tratate internaţionale. Structura sistemului apărării naţionale include; conducerea,
forţele, resursele şi infrastructura teritorială.
CONDUCEREA este un atribut exclusiv şi inalienabil al autorităţilor constituţionale
iar pe timp de război se înfiinţează; la nivel naţional Marele Cartier General (MCG) în
timp ce la nivel judeţean va fi funcţia de comandant militar ale căror atribuţii se aprobă
prin hotărâre a CSAT. FORŢELE destinate apărării se compun din forţele armate (armata,
unităţile MI şi ale serviciilor de informaţii) şi forţe de protecţie (formaţiunile sanitar-
voluntare şi de protecţie civilă)21. RESURSELE apărări se constituie din totalitatea
resurselor umane, financiare, materiale şi de altă natură pe care statul le asigură şi le
angajează în susţinerea serviciului public al apărării. INFRASTRUCTURA
TERITORIALĂ se constituie din ansamblul lucrărilor şi amenajărilor teritoriului care
pot fi folosite în scopuri militare.
PARLAMENTUL, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, dezbate în
şedinţele comune ale camerelor următoarele probleme ale apărării: declararea
mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război; suspendarea sau
încetarea ostilităţilor; examinarea rapoartelor CSAT; aprobarea hotărârii
20
Publicat în Mon.Of., Partea I, nr.172/1994.
21
Se apreciază că această structură a forţelor apărării este conformă cu dreptul internaţional aplicabil în
conflictele armate cu menţiunea că în stabilirea competenţelor trebuie avut în vedere foarte clar că în
timp ce forţele armate pot desfăşura acte de ostilitate împotriva adversarului, forţelor de protecţie li se
interzice acest lucru; această problemă a fost rezolvată parţial prin Legea nr. 106 a protecţiei civile
(Mon,Of. nr. 241/1996) şi prin Legea nr. 139/1995 a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România
(Mon.Of. nr. 303/1995).

10
Preşedintelui României de declarare a mobilizării sau încuviinţarea instituirii stării de
asediu ori a celei de urgenţă. În timp de pace, el acceptă programul de guvernare care
conţine şi politica de apărare iar în caz de agresiune armată, dacă nu se află în sesiune, el
se convoacă de drept în 24 de ore ori în 48 de ore în caz de stare de asediu
(urgenţă) şi funcţionează pe toată durata acestora. Ca unică autoritate legiuitoare,
Parlamentul reglementează şi problematica apărării adoptând legi constituţionale,
organice şi ordinare. Legea nr. 45/1994 abilitează Parlamentul de a aproba participarea
României cu efective şi tehnică militară la acţiuni în sprijinul păcii sau scopuri
umanitare precum şi intrarea, staţionarea ori trecerea unor unităţi militare străine pe
teritoriul României.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării şi are următoarele atribuţii constituţionale specifice serviciului
public al apărării naţionale: poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii
publice (art.87); este comandantul forţelor armate şi preşedinte al CSAT (art.92 al.l); poate
declara mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului iar în cazuri excepţionale hotărârea lui se supune ulterior aprobării în 5 zile de
la adoptare (art.92 al.2); ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate şi le aduce la
cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj (art.92 al.3); instituie, potrivit legii, starea de
asediu (urgenţă) în întreaga ţară ori în unele localităţi şi solicită pentru aceasta încuviinţarea
Parlamentului în 5 zile (art.93); acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral (art.94
lit.b).
CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A ŢĂRII, cu antecedente în perioada
interbelică, este o instituţie autonomă prevăzută în art. 118 din Constituţie, care
organizează unitar activităţi care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională.
Organizat în conformitate cu Legea nr.415/2002, acest organism de soluţionare a
problemelor apărării care cer conlucrarea mai multor autorităţi este compus din
Preşedintele României (preşedinte al CSAT), primul ministru (vicepreşedinte) şi nouă
membrii, având diferite atribuţii printre care: propune spre aprobarea Parlamentului
(strategia de securitate, structura sistemului de apărare, declararea stării de război,
suspendarea ostilităţilor, încheierea armistiţiului sau încetarea stării conflictuale, etc. ).
După peste 10 ani de funcţionare s-a apreciat că era necesară o nouă reglementare a
organizării şi funcţionării CSAT, având în vedere atât faptul că prima lege organică fusese
elaborată înaintea Constituţiei cât şi pe acela al mutaţiilor produse în serviciul public al
apărării naţionale.
GUVERNUL, ca autoritate publică ce înfăptuieşte întreaga politică statală a ţării,
are atribuţii şi în domeniul apărării. În primul rând, e vorba de faptul că, în conformitate cu
art. 101 lit.c din Constituţie, el asigură realizarea politicii interne şi externe şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice potrivit programului său de guvernare
acceptat de Parlament; în programul de guvernare un capitol special este consacrat
apărării naţionale22. Potrivit art.1 par.5 din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor 23 între alte funcţii pentru
realizarea programului de guvernare, Guvernul o exercită şi pe aceea de autoritate de stat
prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării reglementărilor în domeniul apărării,
ordinii publice şi siguranţei naţionale; de asemenea, conform art. 11 lit.i, el are între alte
atribuţii, şi pe aceea de a aduce la îndeplinire măsurile adoptate potrivit legii pentru
apărarea ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate.

22
Programul de guvernare pe perioada 2001-2004 conţine capitolul VIII intitulat “Apărarea naţională,
ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului”
23
Publicat în Mon. Of., Partea I, nr.164/2001.

11
 MINISTERELE ŞI CELELALTE AUTORITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE CENTRALE răspund de executarea măsurilor de apărare, fiecare în
domeniul său de activitate, potrivit legilor din domeniu; ele au atribuţii generale
prevăzute în Legea apărării naţionale dar şi atribuţii specifice rezultate alte legi ce
reglementează serviciul public al apărării şi îndeplinirea atribuţiilor generale şi
speciale, miniştrii emit ordine şi instrucţiuni pe baza şi în vederea executării legilor şi
hotărârilor Guvernului, uneori realizându-se acorduri de colaborare între MAp şi alte
autorităţi24.
AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE au în timp de pace, de
mobilizare şi de război, potrivit competenţei teritoriale, anumite atribuţii în legătură
cu apărarea naţională prevăzută în legislaţia specifică 25 iar aparatul tehnic de specialitate
al prefecturii conlucrează cu reprezentaţii locali ai MAp, MI şi SRI în elaborarea
măsurilor ce se impun pentru asigurarea respectării drepturilor individuale, apărarea
proprietăţii publice şi private, securitatea cetăţenilor şi prevenirea infracţiunilor 26.
AUTORITĂŢILE JURISDICŢIONALE, prin instanţele judecătoreşti şi ministerul
public rezolvă problemele legate de situaţii de încălcare a dispoziţiilor referitoare la
apărarea naţională aducându-şi un aport deosebit la asigurarea legalităţii şi ordinii de drept
în sistemul securităţii naţionale. De remarcat, în acest context, dispoziţiile speciale ale
Codului penal şi Codului de procedură penală, competenţa special determinată a
instanţelor militare ca şi competenţa în materie de contencios administrativ a instanţelor
judecătoreşti pentru actele autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul apărării naţionale.
Şi unele autorităţi publice autonome participă în modalităţi proprii la buna funcţionare a
serviciului public al apărării.
Concluzionând spunem că România dispune de un mecanism instituţional complex în
conducerea sistemului public de apărare naţională, eforturile autorităţilor publice abilitate
trebuie să fie îndreptate pentru buna funcţionare a acestuia. Deşi îndeplinesc funcţii de
apărare naţională, autorităţile publice prezentate rămân civile realizând şi sarcini
aparţinând altor domenii şi îşi subordonează şi autorităţile militare care îndeplinesc misiuni
specifice de apărare armată.

1.2.3. Noţiunea de autoritate militară

Studiul legislaţiei româneşti elaborate după 1991 relevă că sintagma "autoritate
militară" a fost utilizată prima dată în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă27; după această primă menţiune, noţiunea a fost folosită de cinci ori în Legea din
1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public 28 şi de nouă
ori în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă. Ea a mai făcut obiectul Legii nr. 61/2000 pentru aplicarea
Acordului dintre statele NATO şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace
24
Acordul de colaborare între MAp şi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale/ Agenţia Naţională pentru
Ocuparea Forţei de Muncă în vederea aplicării unor servicii de preconcediere în armată.
25
Art. 35 din Legea nr. 45/1994 prevede că autorităţile administraţiei publice locale au în raza lor teritorială
potrivit competenţei specifice, următoarele atribuţii în timp de pace şi în caz de mobilizare şi de război:
asigură îndeplinirea dispoziţiilor legale privind pregătirea populaţiei, economiei şi a teritoriului pentru apărare;
urmăresc satisfacerea cererilor prezentate de unităţile militare pentru nevoile de mobilizare; îndeplinesc
măsurile necesare pentru efectuarea de rechiziţii şi chemări pentru prestări de servicii: pun la dispoziţia
centrelor militare judeţene monografia economico-militară a unităţilor administrativ-teritoriale respective;
asigură centrelor militare terenurile, dotările şi fondurile necesare desfăşurării activităţii acestora.
26
Hotărârea Guvernului nr. 935/1996 privind organizarea şi funcţionarea prefecturilor, Publicat în Mon. Of.,
Partea I, nr. 259/1996.
27
În art. 67: „... extrase de pe actele de stare civilă ce au fost eliberate de autorităţile militare în baza legii”,
publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 282/1996.
28
Publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 161/1997, în art. 11, 14, 17, 18, 34.

12
cu privire la Statutul forţelor lor şi al Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
Se poate concluziona că legislaţia românească actuală foloseşte destul de rar noţiunea
de autoritate militară, ca efect prelungit în timp al înlocuirii denumirii consacrate
antebelic cu sintagme de împrumut ca "organe militare" sau "cadre militare". Pe de altă
parte, trebuie menţionat că utilizarea indirectă a noţiunii de autoritate militară are un
caracter general deoarece ori de câte ori legea foloseşte denumirile unor anumite structuri militare
(SMG, CMZ, comandamente etc.) ne indică de fapt autorităţi militare specifice. O altă
concluzie este aceea că referirea legală la autorităţi militare se face nu atât pentru
raporturile existente în interiorul armatei cât la relaţiile acesteia cu cetăţenii sau cu alte
autorităţi publice.
Sintagma "autorităţi militare'' este folosită expres şi în tratatele internaţionale:
secţiunea a III-a a Regulamentului anexă la Convenţia de la Haga din 1907 privitoare la
legile şi obiceiurile războiului terestru se intitulează chiar "Despre autoritatea militară pe
teritoriul Statului inamic”; numeroase norme ale Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi
ale Protocoalelor adiţionale din 1977 se referă direct la autorităţile militare29.
Regulamentul disciplinei militare din anul 2000 este primul regulament al
perioadei actuale care foloseşte în mod expres noţiunea în chiar titlul capitolului al doilea
„Autoritatea militară şi obligaţiile care decurg din aceasta” ca şi în art. 10, 11, 19 şi în
glosarul anexat; însă, inerţial, mult mai frecvente sunt expresiile comandanţi, superiori,
structuri militare, eşalonul superior ş.a. Mai mult chiar, atunci când defineşte abaterile
disciplinare, art. 44 include între altele "lipsa de respect manifestată faţă de
comandanţi, superiori, egali sau inferiori în grad şi faţă de autorităţi” indicând astfel,
în mod indirect, că autorităţile ar fi doar cele civile; această inconsecvenţă se va diminua
probabil cu timpul, pe măsură ce noţiunea analizată va fi utilizată tot mai mult. De altfel,
Doctrina acţiunilor întrunite aprobată de MAp în iulie 2001, introduce fără nici un fel de
prejudecată termenul de autoritate militară, alături de cel de Autoritate Naţională de
Comandă şi de alte structuri cu caracter de autoritate militară, ceea ce se întâmplă şi în
Doctrina operaţiunilor multifuncţionale întrunite, din octombrie 2001.
În ceea ce priveşte semnificaţiile noţiunii de autoritate militară, în legislaţia
antebelică ea desemna pe comandanţii sau structurile militare ce se încadrau în ceea
ce Constituţiile denumeau ''puterea armată", ca putere publică a statului.
Pentru autorităţile militare, Constituţia nu întrebuinţează, de fapt, nici unul din
termenii echivalenţi şi nici pe acela antebelic de "putere armată" deoarece astăzi
funcţiile armatei sunt mai complexe decât simpla asigurare a serviciului public al
apărării. Articolul 117 al Constituţiei se mărgineşte să proclame că "armata este
subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării si a democraţiei
constituţionale". Aceasta nu înseamnă că armata este lipsită de prerogativele ei de
putere armată sau de autoritate publică; ea rămâne puterea armată a statului în sensul
că reprezintă instrumentul de forţă publică pentru apărarea comunităţii de eventualele
pericole externe (dar şi interne) şi exercită, prin m i s i u n i l e care-i sunt stabilite
constituţional, atribuţii de autoritate publică atât în domeniul apărării cât şi al
securităţii, ordinii publice, politicii externe.
În legislaţia militară actuală nu există o definiţie generică a autorităţilor
militare ci numai definiţii ale unor autorităţi militare concrete, prin specificarea
atribuţiilor acestora. Totuşi, o definiţie generică a autorităţilor militare o găsim în
Legea nr.6/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului

29
Vezi textele respective în Drept internaţional al conflictelor armate, instrumente internaţionale, Editura
Şansa, Bucureşti, 1992.

13
de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la statutul
forţelor lor30; conform art. 1 al.5 al legii, noţiunea de "autorităţi militare ale statului
trimiţător" înseamnă acele "autorităţi învestite cu atribuţii de comandă şi de
aplicare a legislaţiei acestui stat cu privire la membrii forţei sale sau ai componentei
civile". Se poate observa, pe de o parte, că legea română preia, de fapt, definiţia din
textul internaţional menţionat şi, pe de altă parte, că în înţelesul acestui act normativ
accentul se pune pe atribuţiile de comandă şi de aplicare a legislaţiei militare faţă de
militari; fiind autoritate publică, autoritatea militară se poate însă manifesta nu numai
faţă de militari ci şi faţă de civili, atât autorităţi cât şi particularii.
După apariţia Statutului cadrelor militare în 1995, primul regulament militar
românesc ce se referă expres la noţiunea de autoritate militară este Regulamentul general
pentru conducerea acţiunilor militare din 1998, care conţine în art.3 dispoziţia potrivit
căreia "comandantul este autoritatea învestită sau asumată legal care exercită actul de
comandă asupra personalului structurilor subordonate precum şi asupra celui avut
temporar în subordine” iar în art.4 prevede că "actul de comandă include autoritatea şi
responsabilitatea pentru folosirea eficientă a resurselor disponibile şi pentru planificarea
acţiunii, organizarea, coordonarea şi controlul forţelor în vederea îndeplinirii
misiunilor”. Acelaşi regulament mai defineşte: în art.7 pe locţiitorul comandantului
drept "autoritatea învestită care participă la actul de comandă în limitele stabilite de
comandant", r e l a ţ i i l e acestuia cu şeful de stat major, cu statul major şi cu comandanţii
unităţilor subordonate fiimd stabilite, de asemenea, de către comandant; în art. 17. pe
şeful de stat major ca "autoritate învestită cu exercitarea actului de comanda
asupra statului major,el putând lua decizii care privesc întreaga unitate numai în
absenţa comandantului şi a locţiitorului acestuia"; în art.1, comandamentul, care apare ca
elementul de structură al unităţii militare organizat pentru exercitarea actului de
comandă şi învestit prin acte normative cu competenţe specifice în domeniul
acţiunilor militare, organizat pe compartimente; în art. 14, statul major, care apare
ca fiind structura de bază a comandamentului prin care comandantul realizează actul
de comandă asupra forţelor subordonate; în art. 16, compartimentele comandamentului
care, prin relaţiile organizatorice stabilite, au fiecare în parte, autoritate funcţională în
problemele specifice domeniului lor asupra celorlalte compartimente. Glosarul
Regulamentului defineşte şi "autoritatea asumată legal" ca "drept de a da ordine
pe care un militar şi-l asumă potrivit actelor normative în vigoare, a ierarhizării
gradelor, funcţiilor şi a competenţelor în domeniu” ; dispoziţiile menţionate mai sus,
completate cu atribuţii concrete a l e funcţiilor respective, sunt reluate şi în
Regulamentul de ordine interioară în unitate intrat în vigoare în iulie 2000 ca şi în
Doctrina acţiunilor întrunite a l e forţelor armate şi Doctrina operaţiilor multinaţionale
din anul 2001.
Analiza noţiunii de autoritate militară implică şi câteva consideraţii asupra
delegării de autoritate şi transferului de autoritate. În cele mai multe cazuri,
autoritatea aparţine de drept comandanţilor numiţi legal în funcţii publice militare şi se
supune principiilor constituţionale care prevăd că funcţiile şi demnităţile publice civile şi
militare pot fi ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară
(art.16) şi că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor
depune jurământul cerut de lege (art.50); ea poate fi însă delegată de comandant şi
altor persoane.
1.2.3.1. Delegarea de autoritate

30
Publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 185/2000.

14
 În lipsa unor prevederi legale exprese referitoare la delegarea de autoritate
militară, rămân aplicabile regulile generale ale delegării atribuţiilor de funcţie publică
ca şi referirile la această chestiune existente în regulamentele militare. Astfel,
Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare (ale cărui prevederi au fost
preluare şi în art.49 din Regulamentul de ordine interioară în unitate) dispune în art.5 că în
funcţie de situaţie, comandantul poate transmite temporar prin delegare de comandă
atribuţiile şi sarcinile sale unor persoane subordonate ierarhic.
Regulamentele conţin însă şi două precizări pe care le putem considera
contradictorii: în prima se spune că "delegarea de comandă e însoţită şi de competenţa şi
responsabilitatea corespunzătoare", ceea ce este normal, iar în a doua se adaugă că
"prin delegare de comandă, competenţa şi responsabilitatea comandantului în faţa
superiorilor nu se diminuează ", ceea ce este ilogic, chiar având în vedere principiul
unităţii de comandă, deoarece dacă delegarea a fost legală nu se poate nicidecum
contrazice principiul răspunderii individuale. Rezolvarea acestei contradicţii impune un
apel la teoria competenţei organelor administraţiei publice, în conformitate cu care prin
competenţă înţelegem ansamblul atribuţiilor stabilite legal, ce conferă drepturi şi
obligaţii pentru a duce în nume propriu şi în realizarea puterii publice o anumită
activitate administrativă; spre deosebire de competenţă ce poate fi delegată altei persoane,
capacitatea administrativă a organelor administraţiei publice, înţeleasă ca aptitudine a
acestora de a fi subiecte în raporturile juridice administrative reclamate de realizarea
competenţei lor, nu poate fi delegată.
În art. 6 al regulamentelor menţionate se adaugă şi ideea că nu poate fi delegată
de către comandant răspunderea pentru îndeplinirea misiunii încredinţate unităţii pe care
o comandă deoarece decizia finală şi responsabilitatea finală îi revin. Analizând cele
22 de atribuţii ale comandantului prevăzute în art. 52 din Regulamentul de ordine
interioară în unitate, se poate presupune că el ar putea delega temporar autoritatea sa unor
subordonaţi în ceea ce priveşte 20 de atribuţii; două dintre ele rămân incompatibile cu
delegarea şi anume asigurarea permanentă a capacităţii de luptă pentru trecerea la
îndeplinirea misiunii precum şi aceea de informare a locţiitorului cu datele necesare
preluării comenzii. Tot o referire la delegarea de comandă, indirectă de data aceasta,
există în art. 7 care dispune că locţiitorul comandantului participă la actul de comandă în
limitele stabilite de către comandant; se poate presupune că locţiitorul va participa la
actul de comandă în limitele delegării de autoritate decise de comandant.
1.2.3.2. Transferul de autoritate
Spre deosebire de delegarea de autoritate care operează în interiorul organismului
militar naţional, transferul de autoritate presupune trecerea conducerii operaţionale a
forţelor militare în sarcina unor comandanţi militari străini, în cadrul procesului de
participare naţională la operaţiuni multinaţionale. Având în vedere că apărarea armată a
unui stat se concepe şi se realizează în conformitate cu interesele sale fundamentale,
conducerea acesteia revine în exclusivitate organelor sale constituţionale şi legale, între
care se numără şi autorităţile militare. în acest sens, Strategia militară a României
precizează că armata se subordonează şi răspunde în faţa conducerii democratice civile a
statului . Pe de altă parte, una din modalităţile tradiţionale de întărire a securităţii naţionale
dincolo de propriile eforturi militare este reprezentată de participarea la coaliţii militare în
cadrul eforturilor internaţionale de asigurare a securităţii colective a statelor. Specificul
coaliţiilor şi alianţelor militare constă în utilizarea forţei combinate a mai multor state pentru a
impune voinţa şi scopurile comune. Indiferent că avem de a face cu alianţe permanente sau
coaliţii ad-hoc sau în cadrul unor organizaţii internaţionale integratoare, unitatea de comandă
şi acţiune rămâne principiul fundamental al utilizării eficiente a forţelor militare, lucru dificil
de realizat în cadrul operaţiilor combinate.

15
 În fapt, în cadrul unei operaţiuni combinate avem de a face cu mai multe
contingente naţionale ce intră în compunerea unei forţe multinaţionale condusă de un
comandament numit prin consens de către ţările participante. Deoarece contingentele
naţionale sunt şi subdiviziuni ale forţei multinaţionale, ele se subordonează direct şi
nemijlocit comandamentului forţei, potrivit principiului militar universal conform
căruia comandanţii se succed pe nivele ierarhice, răspunzând de disciplina militarilor
aflaţi sub autoritatea lor şi asumându-şi adesea, pe deasupra, anumite responsabilităţi
şi competenţe penale referitoare la subordonaţii lor. Ca urmare, comandantul forţei e
investit cu autoritatea deplină de comandă din punct de vedere operaţional asupra
contingentelor naţionale cu excepţia deciziilor administrative şi disciplinare; chiar
şi în aceste domenii, el poate solicita informaţii, rapoarte şi investigaţii deoarece are o
responsabilitate generală asupra ordinii şi disciplinei în cadrul forţei. Din punct de
vedere politic şi juridic, această autoritate a comandamentului forţei multinaţionale
provine din tratatele de alianţă (coaliţie) şi din aranjamentele tehnice militare încheiate
înainte de începerea operaţiunii, care prevăd un transfer de autoritate de la organele
naţionale la cele multinaţionale.
În concepţia NATO, unitatea de comandă a forţelor militare este
considerată ca esenţială, fie că e vorba de operaţiuni de război sau de acţiuni de
sprijinire a păcii. De aceea, structura de comandă a operaţiunii trebuie să ia în
considerare specificitatea fiecărei misiuni şi modalităţile de care se dispune pentru a fi
dusă la îndeplinire, respectându-se cerinţa eficienţei militare, indiferent că avem de a
face cu o acţiune proprie (a NATO) sau de una în realizarea unui mandat al ONU ori
OSCE. Pactul Nord Atlantic consideră că pentru a fi eficientă, o operaţiune
combinată trebuie să asigure concordanţa deplină între toate aspectele misiunii politic,
civil, administrativ, juridic, umanitar şi militar 31 . Acesta este motivul pentru care
Doctrina NATO operează cu conceptul de "Transfer de autoritate" (TOA - Transfer
of Authority).
În legislaţia militară românească publicată până în prezent, referirile la TOA se
rezumă la Acordul privind Forţa de Menţinere a Păcii în Europa de Sud Est 32 încheiat
între Albania, Bulgaria, Grecia, Fyrom, Italia, România şi Turcia, prin care se creează
o brigadă notificată la ONU şi OSCE pentru angajarea în prevenirea conflictelor şi
în alte operaţiuni în sprijinul păcii. Conform art.1 al acordului, expresia "transfer de
autoritate'" înseamnă transferul oficial al unui anumit grad de autoritate asupra
forţelor desemnate efectuat între unul din statele participante şi comandamentul
Brigăzii sau între oricare din cei doi comandanţi aflaţi în subordinea acestuia.
Începând cu acest moment, contingentele naţionale sunt subordonate autorităţii
Comandamentului Forţei Multinaţionale de Pace, aşa cum s-a convenit în cadrul
Comitetului Director Politico-Militar; se mai precizează că procedurile detaliate pentru
generarea forţei vor fi elaborate de către Nucleul de Stat Major, sub
responsabilitatea Comandantului Forţei de Pace pentru a fi aprobate şi de către
Comitetul Director Politico-Militar. Să notăm, în acest context, că prevederile
respective nu înseamnă numai subordonarea unor unităţi româneşti unui comandant
străin ci şi subordonarea unor unităţi militare străine unor comandanţi români, începând
din anul 2007 România fiind la conducerea militară a Forţei pentru o perioadă de doi
ani, aşa cum prevede Anexa privind localizarea comandamentului şi rotaţia posturilor
principale33.

31
Vezi detalii în documentele adoptate de NATO de Washington în 1999, în Sinteza, agendă de securitate
internaţională nr. 4/1999.
32
Ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 43/1999, publicată în Mon. Of. nr. 404/1999.

16
 Directiva acţiunilor întrunite ale forţelor armate din anul 2001 prevede în art. 65
că forţele armate ale României vor conlucra cu structurile de securitate euroatlantice pe
baza parteneriatului şi a memorandumurilor de înţelegere; în situaţia desfăşurării pe
teritoriul naţional a acţiunilor strategice întrunite sau combinate, conducerea efortului
multinaţional va aparţine, în exclusivitate, Autorităţii Naţionale de Comandă,
recunoscându-se şi egalitatea tuturor partenerilor.
În concluzie, potrivit transferului de autoritate ca şi principiului unităţii de comandă
care se aplică în cazul forţelor multinaţionale, un contingent naţional fiind o parte
componentă a forţei nu mai poate primi instrucţiuni şi ordine decât pe cale ierarhică, de la
comandantul forţei, şi nici propriul guvern nu poate încălca această regulă. Aceasta nu
înseamnă, totuşi, că militarii contingentului naţional nu mai depind în nici un fel de propriul
guvern: în ceea ce priveşte autoritatea administrativă şi jurisdicţională, comandantul unui
contingent naţional rămâne subordonat total autorităţilor sale naţionale, fiind responsabil de
resursele, de ordinea şi disciplina propriilor forţe şi având atribuţii precise pe această
linie prevăzute în acordul de participare şi în SOFA. Pe de altă parte, actele autorităţii
militare în astfel de cazuri au un regim juridic distinct: în interiorul contingentului
naţional ele se supun cerinţelor de legalitate naţională, iar în cadrul forţei multinaţionale
cerinţelor prevăzute în documentele de organizare şi funcţionare ale alianţei/coaliţiei
respective care implică procedurile standard de operare.

CAPITOLUL II. ACTELE AUTORITĂŢILOR MILITARE – NOŢIUNE ŞI SFERĂ

2.1. Comandament şi administraţie în activitatea militară

2.1.1. Noţiunea de comandament şi administraţie militară

Dicţionarele definesc, la modul general, comandamentul militar ca acţiunea,
dreptul de a comanda, ca putere, responsabilitate şi funcţie a celui care comandă; există
şi o definiţie specifică a comandamentului militar, ca ansamblu al instanţelor superioare ale
armatelor sau organ de conducere a unei (mari) unităţi sau a unei instituţii militare34. Mai
detaliate sunt dicţionarele militare care se referă la comandament ca organ de conducere
specific organizării militare, înglobând personal cu grade, funcţii şi specialităţi stabilite
prin statele de organizare sau prin ordine speciale, existând un comandament suprem (cel
mai înalt organ militar în timp de război care conduce în mod centralizat operaţiile şi
toate celelalte activităţi necesare desfăşurării războiului), comandamente de armă
(geniului, transmisiunilor, logisticii, protecţiei civile), comandamente de mari unităţi
(armată, corp de armată, divizie, brigadă) şi comandamente operaţionale sau teritoriale
(organe militare teritoriale ale MAp destinate a îndruma activitatea centrelor militare
judeţene iar în timp de război a rezolva şi alte probleme militare în raza sa de activitate);
de regulă, comandamentul cuprinde comandantul cu locţiitorii săi, statul major,

33
Această anexă la Acord prevede ca România să ocupe următoarele posturi: locţiitorul comandantului
pentru operaţii (între 1999-2001); Preşedinţia Comitetului Director Politico-Militar (2001-2003 şi 2013-
2015); Şef de stat Major (2003-2007); locţiitor şef stat major pentru operaţii (2009-2011); locţiitor şef stat
major pentru logistică (2011-2013).
34
Le petit Larousse, Paris, 1993, p.247; Dicţionar explicativ al limbii române, Academia Română, 1996,
p.199.

17
comandanţii (şefii) de arme (servicii) cu statele lor majore, unităţile (subunităţile) de pază
şi deservire35.
Noţiunea de administraţie militară are, în general, semnificaţia de secţie a unei
instituţii, însărcinată cu gestiunea unui patrimoniu dar şi de parte a armatei care se ocupă cu
organizarea, întreţinerea, completarea şi mobilizarea forţelor armate precum şi cu probleme
privitoare la ordinea interioară a trupelor . Dicţionarele militare definesc administraţin
militară fie ca sistem de organizare şi conducere instaurat de autorităţile militare pe un
teritoriu ocupat în timp de război, fie ca termen care definea, în trecut, totalitatea
activităţilor privind organizarea, înzestrarea, asigurarea tehnico-materială (echipare,
hrănire. întreţinere) şi financiară a forţelor armate precum şi elaborarea regulilor
specifice pentru aplicarea în armată a legislaţiei şi actelor normative 36. În acest
u l t i m sens, administraţia militară este echivalată de unii cu termenul actual de
"intendenţă" (deşi ea reprezintă mult mai mult).
Legislaţia română menţine distincţia între comandament şi administraţie,
aplicându-le un regim juridic deosebit, regulamentele militare actuale nu mai
definesc decât comandamentul în care, într-un anume fel şi pe baza ideii unităţii de
comandă introduc în mod forţat şi administraţia. Astfel, Regulamentul general al
acţiunilor militare în 1996 defineşte comandamentele structurilor militare de la
categoriile de forţe ale armatei, genurile de arme şi specialităţile militare ca organe
de concepţie şi execuţie care răspund de întrebuinţarea forţelor şi mijloacelor din
subordine şi se subordonează structurilor organizatorice de care aparţin.
Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare din 1998 defineşte
comandamentul ca element de structură al unităţii militare, organizat pentru exercitarea
actului de comandă şi investit, prin acte normative, cu competenţe specifice în domeniul
acţiunii militare; el este structurat pe compartimente (comandant, locţiitor, asistenţă
religioasă, juridic, financiar, statul major, personal, informaţii, operaţii, logistic,
comunicaţii şi informatică). Comandamentul exercită actul de comandă a tuturor
elementelor structurii unităţii, desfăşurând activităţi de prevedere (prognoză,
planificare, programare), organizare, coordonare şi control 37. Faţă de situaţia creată de
regulamentele militare româneşti actuale apreciem că este foarte adevărat că în lupta
armată administraţia militară este subordonată comandamentului; ceea ce nu înseamnă
nicidecum că administraţia nu mai există ca activitate deoarece atât în război cât
mai ales în timp de pace multe din problemele ce trebuiesc rezolvate sunt strict
administrative, existând chiar o administraţie a comandamentului. Din punctul de
vedere al dreptului administrativ, reabilitarea termenului de "administraţie
militară" ar rezolva problema delimitării regimului juridic diferenţiat aplicat
actelor de comandament şi actelor de administraţie. Abia în anul 2001 a început să
se vorbească din nou despre administraţia militară ca formă de activitate militară;
astfel, Doctrina operaţiilor întrunite ale forţelor armate şi Doctrina operaţiilor
întrunite multinaţionale definesc atât noţiunile de "comandă" şi "comandă operativă"
dar şi pe aceea "conducere operaţională" şi "conducere administrativă", aceasta din
urmă reprezentând ansamblul de activităţi desfăşurate de comandamentele militare
pentru generarea forţelor, realizarea logisticii forţelor, întreţinerea infrastructurii
militare ş.a.
În concepţia prof. A. Iorgovan, comandamentele militare, cum este general
acceptat şi în doctrina militară actuală, au drept raţiune de a fi conducerea armatei şi a

35
Lexicon miltar, Editura militară, Bucureşti, 1980, p.181; H. Georgescu, Dicţionar enciclopedic militar,
1996, p.123.
36
Lexicon militar, p.26; Dicţionar enciclopedic militar, p.31.
37
A.N.2-Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, p.9-14.

18
celorlalte componente ale forţelor armate în timp de război în scopul asigurării
victoriei, ele având "in mână" conducerea operaţiilor militare iar în timp de pace,
dincolo de alte semnificaţii, comandamentele militare au misiunea de a pregăti şi
instrui armata, de a menţine la cele mai înalte cote capacitatea de luptă a trupei şi a
tehnicii militare; desigur, aceste misiuni nu apar ca un scop în sine, dimpotrivă, ele
reprezintă mijloace de gestionare a marilor valori naţionale, e v o c a t e d e m a i m u l t e
o r i î n m o d e x p r e s ş i l e g e a fundamentală.
S-ar putea spune că, la modul general, comandamentul şi administraţia se
regăsesc în funcţionarea oricărei instituţii: o şcoală sau o primărie, o poştă sau o
direcţie de minister, o întreprindere comercială sau o unitate militară îşi rezolvă
problemele prin intermediul unor acte de autoritate şi de gestiune, ambele fiind
indispensabile în realizarea scopurilor specifice iar existenţa eşecurilor se
datorează atât comandamentului ineficient cât şi ineficacităţii administraţiei. În
ciuda creşterii considerabile a dimensiunilor logistice ale războiului, militarul de
profesie rămâne, totuşi, în ultimă instanţă, un comandant militar şi nu un om de
afaceri sau un administrator de organizaţie; iată de ce trebuie căutat echilibrul
optim între comandament şi administraţie în activitatea militară.
Este neîndoios faptul că specialitatea militară impune ca o necesitate
imperativă cunoştinţe de ştiinţă şi artă militară care sunt indispensabile exercitării
comandamentului pentru îndeplinirea misiunilor primite şi obţinerea victoriei în
război. Pe lângă aceste cunoştinţe strict tehnice, conducerea eficientă a structurilor
militare moderne ca sisteme complexe, cere însă şi o cultură generală şi specială cât
mai amplă, în care se includ şi noţiunile de drept administrativ militar şi ştiinţa
administraţiei militare; sperăm că putem convinge cu argumente solide că şi aceste
cunoştinţe reprezintă o necesitate la fel de imperativa întru obţinerea succesului în
activitatea militară.
Formarea şi perfecţionarea activităţii cadrelor militare trebuie să aibă în vedere,
în acest sens, atât comandamentul cât şi administraţia, echilibrate în mod judicios; iar
controlul intern, ierarhic şi jurisdicţional trebuie să asigure funcţionarea optimă atât a
comandamentelor cât şi a administraţiei.
În condiţiile în care armata poate fi considerată drept una di n cele mai mari
întreprinderi naţionale de stat, putem spune că îşi va putea îndeplini sarcinile încredinţate
doar dacă pe lângă un comandament ştiinţific va avea şi o bună organizare şi
funcţionare administrativă, va fi mai bine şi legal gospodărită iar conducătorii ei, chemaţi
prin comenzile încredinţate să o administreze, vor fi convinşi de importanţa ce trebuie s-
o acorde atribuţiunilor lor administrative.

2.1.2. Evoluţia legislaţiei administraţiei şi comandamentului militar

După primul război mondial, legislaţia administraţiei şi comandamentului militar
se perfecţionează în funcţie de învăţămintele războiului dar rămâne în linii esenţiale aşa
cum fusese statuată în perioadele anterioare. Menţionăm Decizia ministerială din 1921
privind supravegherea administraţiei, ordonanţarea cheltuielilor şi verificarea actelor
tuturor formaţiunilor armatei realizate de comandamente şi servicii 38 sau Regulamentul
inspectorilor de armată şi Consiliului Superior al Armatei din 1922. Însă din 1919, Legea
de organizare a Ministerului de Război fusese completată39 cu acest nou organism compus
din ministru (preşedinte), inspectorii de armată şi şeful S.M.G. (membrii) şi secretarul
general al ministerului (secretar al Consiliului).

38
Monitorul Oastei nr.6/1921.
39
Ibidem, nr.2/1919.

19
 Experienţa celui de-al doilea război mondial n-a putut fi pe deplin fructificată
eficace după aceea deoarece, în condiţiile concrete posterioare anului 1945, s-au impus
mai degrabă modelele sovietice de organizare a comandamentului şi administraţiei
militare fără a fi utilizate învăţămintele rezultate din modul istoric tradiţional românesc.
Astfel, încă prin Legea nr. 452 din 1946 de organizare şi funcţionare a Ministerului de
Război40, distincţia dintre comandament şi administraţie se diluează şi mai mult, M.St.M.
având şi atribuţia de a propune proiecte de legi militare. Despre o lege asupra organizării
armatei, în care să se pună problema separării comandamentului de administraţie, nu se va
pomeni decât în Constituţia din 1991. Aşa s-a putut ajunge în zilele noastre la concepţia că
în armată totul este comandament iar administraţia este un termen ieşit din uz, concepţie
reflectată şi în legislaţia militară actuală. Astfel, ultimul act normativ în domeniu,
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind organizarea şi funcţionarea MAp 41 din 2006,
are doar două referiri la administraţia militară; prima, în legătură cu atribuţia
Secretariatului general al ministerului care rezolvă, între altele, probleme privind
asigurarea administrativă a ministerului; a doua, în enumerarea atribuţiilor principale ale
MAp, face trimitere la administraţia patrimoniului aflat în dotare; în rest, totul în
activitatea MAp ar părea să fie “comandament”.
Prezentarea evoluţiei comandamentului şi administraţiei în legislaţia militară
românească ne permite să concluzionăm că aceste instituţii distincte deşi oarecum
independente, au progresat în strânsă legătură, amândouă având o importanţă particulară
în apărărea naţională; că, încă de la origini, legiuitorul a asigurat un raport optim între ele,
având în vedere specificul îndeplinirii misiunilor militare.

2.2. Raporturile care se stabilesc între administraţia militară şi administraţia publică

Intrând în domeniul cercetării ştiinţelor administrative, putem constata că literatura
de specialitate enumeră diverse modele de administraţie (modelul liberal, weberian,
neoliberal) şi o serie de metode de analiză asupra administraţiei publice (analiza
organizaţională, funcţională sau analiza sistemică)42.
Analiza organizaţională pleacă de la studiile sistemului politico-administrativ francez
şi raporturile sale cu puterea centrală, aceasta diferenţiind între studiile empirice, care văd
administraţia ca fiind o mare maşină unitară ale cărei organe ascultă orbeşte ordinele
puterii centrale, şi compartimentarea organizaţiei în sisteme de acţiune cu reguli şi
caracteristici proprii.
Referindu-ne la analiza funcţională, definim funcţia unei instituţii sau a unei activităţi
ca fiind procesul prin care se caută îndeplinirea rolului social şi contribuţia la continuitatea
structurilor acesteia. Analiza funcţională face referire la două teme: diferenţierea
funcţiunilor şi disfuncţiile administraţiei.
Analiza tranzacţiilor dintre sistem şi mediul său a putut pune în legătură analiza
sistemică, elaborată de David Easton, strâns legată de politic cu domeniul administrativ.
Easton adoptă următoarea definiţie politicii: ansamblul intervenţiilor prin care obiectivele
de valoare sunt repartizate pe calea autorităţii într-o societate. Ştiinţa administraţiei
distinge pentru mediul intrasocietal intervenţiile sistemului administrativ, politic, economic
şi social. Sistemul administrativ este dependent de puterea politică, asigurându-i
legitimitate, orientare şi control. Teoria persistenţei sistemelor, care în concepţia lui
Easton nu apare ca o teorie a echilibrului, presupune prezenţa unor tensiuni în cadrul
sistemlui provocate de anumite perturbări.

40
Istoria Statului Major Român, documente 1859-1947, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p.404.
41
Publicat în Mon.Of., Partea I, nr.65/2001.
42
Ioan Alexandru Administraţia publică, Ediţia a III-a, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2002, p. 274 şi urm.;

20
 Putem să spuneam despre trecutul administraţiei publice că avem o imagine destul de
clară, a unei organizaţii ierarhice, subordonate, coerente în structurile şi acţiunile sale.Cele
trei modele amintite mai sus întăresc această imagine asupra adminisraţiei. Totuşi
sistemele administrative de astăzi, care par a fi satisfăcătoare se confruntă cu probleme de
genul: schimbării unui sistem paralizat de blocajele instituţionale şi culturale şi problema
stăpânirii unei birocraţii sufocante şi omipotente 43. Căutarea unor remedii constituie o
reflecţie prospectivă asupra viitorului administraţiei publice. Astfel, idealul descentralizării
propune schimbarea sistemului administrativ şi idealul statului-holding propune
debarasarea statului de birocraţia sa, prin introducerea managementului în administraţia
publică.
Teoria procesual-organică oferă şi ea repere pentru depăşirea interpretărilor
reducţioniste ale organizaţiilor, pentru ca acestea să adopte atitudini constructive faţă de
socioorganizările în care funcţionează şi în relaţiile dintre ele. Conform acestei teorii
organizaţiile sunt procesualităţi, adică “organizări sociale capabile sa-şi modifice
modalităţile de funcţionare încât să rămână funcţionale în condiţiile în care
socioorganizările în care se maifestă sunt, de asemenea, procesualităţi” 44. Cu alte cuvinte
organizaţiile se specializează în funcţie de nevoile sociale pe care încearcă să le satisfacă şi
sunt particularizate de contextele sociale care le integrează: manifestări interioare
organizaţiei constituite în modalităţi exterioare organizaţiilor în care acestea funcţionează
prin reglementări45.
Particularizând în cazul nostru serviciul public de apărare, fie că este apărare
colectivă sau că este apărare naţională, subliniem faptul că el reprezintă o necesitate a
societăţii în care trăim. Ea a făcut ca la nivel central, organele administraţiei publice să
investească cu autoritate anumite organisme pentru a conduce şi coordona administraţia
militară.
În timp de pace, armata desfăşoară serviciul public destinat să apere organizarea
statală pentru eventuale stări de criză, activitate supusă ordinii publice, iar în timp de
război activitatea armatei este guvernată de normele dreptului internaţional sau de
dispoziţii speciale.
Aceaşi teorie procesual-organică oferă repere pentru organizaţia (administraţia)
militară care elaborează strategii de ameliorare a situaţiei ei în raport cu strategiile publice
(adică, ale administraţiei publice) şi diferenţiind competenţele în cadrul organizaţiei,
decidenţii acesteia furnizează decidenţilor administraţiei publice date utile pentru
orientarea opţiunilor legislative şi administrative46. În acelaşi timp, administraţia publică,
prin opţiunile politice, normările cu caracter juridic şi deciziile publice cu caracter
administrativ, exercită presiuni cu consecinţe gestionare pentru administraţia militară,
constituind contexte normatoare şi administrative pentru aceasta.
Într-o alta ordine de idei, interdependenţa dintre administraţia publică şi administraţia
militară este rezultatul unor condiţionări specifice date de natura activităţilor în timp de
pace, în situaţii de criză, sau de război şi este structurată atât la nivel central, cât şi la nivel
teritorial pe unităţi ale administraţiei publice teritoriale şi locale descentralizate 47.
Astfel, conform Strategiei de modernizare a administraţiei publice, principala cerinţă
pentru administraţia militară o reprezintă adaptarea organizării şi funcţionării structurilor
sale şi eficientizarea actului decizional.

43
Ibidem;
44
Lucian Culda, Gestionarea organizaţiei. Utilitatea opţiunilor fondatoare, Editura Centrul de studii sociale
procesual-organice, Sibiu, 2006, p.130;
45
Ibidem, p131 şi urm.;
46
Idem;
47
Eugen Bădălan, op.cit.;

21
 Aprecierile doctrinare asupra administraţiei militare în raport cu problemele de
comandament sunt astăzi prea puţin comentate şi definite. Am vazut pană acum ce structuri
cu rol de comandament avem şi care sunt atribuţiile lor la nivel strategic, operţional şi
tactic, pe timp de pace, în situaţii de criză şi razboi. În îndeplinirea acestor atribuţii pe
langă actul propriu-zis de comandă se îndeplinesc şi sarcini administrative care ajută la
proiectarea planurilor şi respectiv darea ordinelor de instrucţie sau de operaţie.
În literatura de specialitate se invocă necesitarea principiului separării conducerii de
administraţie, prin statuarea Comitetului Şefilor de Stat Major ca Înalt Comandament,
separat de Ministerul Apărării cu atribuţia de a concepe, şi imprima direcţia în pregătirea,
organizarea şi conducerea acţiunilor militare, transformându-se la război în Marele Cartier
General; Şeful Înaltului Comandament să işi exercite direct şi efectiv comanda armatei şi
să răspundă de pregătirea acesteia pentru război, subordonându-se direct Autorităţii
Naţionale de Comandă şi coordonându-şi eforturile cu administraţia de la nivelul
Ministerului Apărării48. Prin noua Lege de organizare şi funcţionare a Ministerului
Apărării49 se constituie întradevăr Comitetul Şefilor de Stat Major, însă doar ca un
organism cu rol consultativ, la nivelul Statului Major General.

2.3. Delimitarea sferei actelor autorităţilor militare

2.3.1. Legislaţia militară antebelică

Legislaţia militară antebelică conţinea puţine dispoziţii în legătură cu actele
autorităţilor militare. Astfel, Legea asupra organizării comandamentelor armatei din
1883 dispunea ca toţi comandanţii de corp de armată să-şi exercite comandamentul
prin intermediul imediat al comandanţilor de divizii şi de brigăzi cărora le dă ordine şi
instrucţii pentru tot ce se referă la trupe, servicii, şcoli, stabilimente şi la militarii
izolaţi; iar Legea asupra administraţiunii armatei din acelaşi an prevedea că actele
administrative ale ofiţerilor de intendenţă puteau avea forma şi caracterul proceselor-
verbale, deciziilor şi vizelor. În realitate, varietatea modului de acţiune a autorităţilor
militare implică o gamă extrem de diversă de acte care este determinată prin
legislaţia specială (legea puterii armate, a stării de asediu, a înaintărilor, a poziţiei
ofiţerilor, a rechiziţiilor etc.) precum şi prin regulamente speciale care conţin chiar
modele şi proceduri pentru întocmirea unor înscrisuri; diversitatea actelor
autorităţilor militare se referă atât la formă cât şi la procedura elaborării lor, în funcţie
de aplicarea acestora serviciului de stat major sau serviciilor administrative, conducerii
războiului sau administraţiei corpurilor de trupă, situaţiilor de pace, ori de criză şi
război. În acest sens, doctrina administrativă militară a epocii50 aprecia că
autorităţile militare elaborează acte distincte pe baza: Regulamentului asupra soldei,
când hotărăsc drepturile băneşti ale militarilor; Legii asupra poziţiei ofiţerilor, când
decid avansarea, pensionarea sau retragerea acestora; Regulamentului asupra
îmbrăcămintei, când organizează echiparea trupelor; Regulamentului asupra
cazarmamentului, când procură locuinţe militarilor; Regulamentului asupra subzistenţelor,
când asigură hrana soldaţilor; Regulamentului serviciului interior, când decid sancţiunile
aplicabile celor care comit abateri; Legii stării de asediu, când iau măsuri în stările
excepţionale ş.a.m.d.

48
Ion Dragoman, Actele autoritatilor militare, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;
49
Legea 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Minisrerului Apărării, publicată în M. Of., Partea I nr.
654 din 28.07.2006;
50
Constantin Movilă, Curs de administraţie militară pe scurt, Imprimeria statului, Bucureşti, 1871, p.15.

22
2.3.2. Legislaţia militară postbelică
Situaţia a rămas neschimbată şi în legislaţia militară postbelică. Legile de organizare
a Ministerului Apărării Naţionale prevedeau doar că în îndeplinirea atribuţiilor sale,
ministrul emite ordine şi instrucţiuni; inclusiv regulamentele militare sunt aprobate
prin ordine ale ministrului, practică ce se menţine şi azi. Legea nr. 32/1968 menţionează
procesele-verbale întocmite de comandanţi pentru sancţionarea contravenţiilor. Din
anii '80 s-a instituit practica directivelor comandantului suprem. Regulamentul
disciplinei militare din 1973, arată că sancţiunile disciplinare ale militarilor se dau prin
ordin verbal sau scris. În Regulamentul serviciului de gardă şi garnizoană din 1987 se fac
referiri la actele autorităţilor militare în dispoziţiile referitoare la documentele gărzii
(planuri cu modul de acţiune, modele de autorizaţii şi permise de acces, model de
delegaţie pentru persoanele care controlează garda), la foaia de stare a gărzii, la
consemnele particulare ale posturilor sau raportul ofiţerului de rond pe garnizoană.
Dispoziţii utile pentru a demonstra varietatea actelor autorităţilor militare conţine şi
Regulamentul activităţilor de stat major a comandamentelor din trupele de uscat în operaţie
(luptă) din 1986, conform căruia, conducerea neîntreruptă a trupelor se realizează, între
altele, prin elaborarea documentelor operative de luptă (art.5) iar ordinele
(dispoziţiunile) comandantului sunt obligatorii pentru întregul personal al
comandamentului precum şi pentru unităţile subordonate (art.13). Se apreciază că prin
documente operative (de luptă) se înţeleg documentele care se referă la pregătirea şi
ducerea operaţiei (luptei), asigurarea strategică (operativă, de luptă), deplasarea şi staţionarea
trupelor (art.312). În funcţie de conţinut, ele se clasifică în documente pentru conducere
(hotărârea comandantului, directiva operativă, ordinul de operaţii, planurile, dispoziţiunile
şi hărţile de lucru ale compartimentelor comandantului); documente pentru organizare,
raportare sau informare (dispoziţiunea preliminară, planul de activitate, planul de
control, planul de apărare şi pază a punctului de comandă, sinteze, dări de seamă,
rapoarte, informări, cereri, ordine de zi, jurnalul acţiunilor de luptă, hărţi şi acte
justificative); documente diferite (tabele, scheme, grafice, situaţii, calcule, fotografii,
documentare, monografii, note, informări asupra prizonierilor şi capturilor, bolnavilor,
răniţilor, dispăruţilor, înhumării celor decedaţi).

2.3.3. Procesul de reformare a legislaţiei militare

În procesul de reformare a legislaţiei militare, bazat pe prevederile Constituţiei din 1991,
au apărut noi reglementări referitoare la actele autorităţilor militare. Chiar Constituţia
conţine unele dispoziţii în acest sens dacă avem în vedere decretele Preşedintelui României
privind declararea mobilizării generale sau parţiale, măsurile pentru respingerea agresiunii
armate, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţa, acordarea decoraţiilor militare şi a
gradelor de mareşal, general şi amiral, numirea în unele funcţii militare. În Legea de
organizare şi funcţionare a CSAT sunt reglementate hotărârile acestuia referitoare la
apărarea naţională; Legea apărării naţionale consemnează actul şefului MCG de numire a
comandanţilor militari ai judeţelor ca şi avizul SMG pentru amplasarea noilor obiective de
investiţii. La fel, Legea pregătirii populaţiei pentru apărare menţionează ordinele de recrutare şi
concentrare în timp ce Legea privind pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului pentru
apărare se referă la propuneri, avize şi aprobări ale OCSPS ca specii de acte
administrative. Legea statutului cadrelor militare face trimitere la ordinele ministrului
apărării, şefului SMG şi MCG şi comandanţilor superiori privitoare la avansarea în grad,
trecerea în rezervă sau direct în retragere. Legea răspunderii materiale a militarilor consacră
ordinul comandantului de numire a comisiei de cercetare administrativă, decizia de
imputare şi hotărârile asupra contestaţiei luate de comandant, comisia din unitate ori
Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din minister. Legislaţia asupra stării de urgenţă şi a stării

23
de asediu conţine, la rândul ei, mai multe dispoziţii referitoare la ordonanţele militare
ca acte ale autorităţilor militare. Important este în domeniu şi art.7 din Ordonanţa de
urgenţă nr.65/2001 privind organizarea şi funcţionarea MAp, în care se precizează că în
exercitarea competenţelor conferite de lege ministrul emite ordine şi instrucţiuni;
secretarii de stat, inspectorul general al armatei, secretarul general, directorul general şi şefii
de direcţii emit dispoziţii şi instrucţiuni conform competenţelor specifice, în timp ce şeful
SMG emite ordine cu caracter militar, dispoziţii şi instrucţiuni potrivit
domeniilor sale de competenţă. Ca un ultim exemplu, Legea privind rechiziţiile de bunuri
şi prestări de servicii în interes public menţionează ordinul de predare şi procesul-
verbal de predare-primire.
Tratatele internaţionale ratificate de Parlament şi aplicabile în activitatea
forţelor armate conţin, de asemenea, trimiteri la acte ale autorităţilor militare, cum ar
fi, spre exemplu, Acordul dintre România şi Ungaria privind stabilirea unui regim de cer
deschis (plan de zbor, notificări, înregistrări, instrucţiuni), Tratatul cu privire la
forţele armate convenţionale în Europa (notificări, formulare pentru schimb de
informaţii, decizia de a efectua inspecţii), Acordul cu privire la statutul forţelor
NATO (vize, ordin de deplasare, emiterea permiselor militare de conducere, decizia de a
nu exercita jurisdicţia, notificări, renunţarea la pretenţii), Acordul privind Forţa
Multinaţională de Pace din Europa de Sud-Est (planuri de operaţiuni, reguli de
angajare, transfer de autoritate, ştat de organizare, program anual de exerciţii şi
pregătire, directive referitoare la folosirea Forţei, standarde de instruire, directiva
privind securitatea informaţiilor), Acordul dintre MAp din România şi Ministerul Apărării
din Israel privind cooperarea în domeniul militar (plan anual de cooperare, înţelegere de
confidenţialitate, decizie comună, acorduri de aplicare specifice), Protocolul între
MAp din România şi Ministerul Apărării din Bulgaria privind cooperarea în domeniul
transporturilor (dispoziţia comună de transmisiuni, instrucţiuni comune pentru folosirea
canalelor de transmisiuni, decizii privind schimbul informaţiilor militare secrete) ş.a.
Convenţiile de drept internaţional umanitar al conflictelor militare obligă şi ele la
întocmirea unor acte specifice ale autorităţilor militare: acord privitor la zonele şi
localităţile sanitare, bilet de identitate pentru membrii personalului sanitar şi religios
ataşat armatelor, acord-tip referitor la repatrierea directă şi spitalizarea într-o ţară neutră a
prizonierilor de război răniţi şi bolnavi, regulament privind comisiile medicale mixte,
regulament privind ajutoarele colective pentru prizonieri, bilet de identitate pentru
persoanele care urmează forţele armate, carte poştală de captură, carte poştală şi
scrisoare pentru corespondenţă, anunţ de deces, certificat de repatriere, regulament-
tip relativ la plăţile trimise către prizonierii de război în propria lor ţară, proiect de acord
privitor la zonele şi localităţile sanitare şi de securitate, proiect de regulament privitor la
ajutoare colective pentru internaţii civili, bilet de identitate pentru internaţii civili, acorduri
speciale, comunicări, notificări, carte de identitate a personalului protecţiei civile, carte
de identitate a ziaristului în misiune periculoasă.
Capitolul VIII al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative 51 conţine şi regulile cu privire la ordinele, instrucţiunile şi
celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor şi ai altor organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate sau de autorităţile administrative
autonome, referindu-se la actele date în executarea unui act normativ (art.73), sfera
reglementărilor (art.74) şi termenul de emitere (art.75). Astfel, se dispune că ordinele
cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor
ministerelor se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor
guvernului, în preambulul lor indicându-se expres actul normativ superior pe care se
51
Publicat în Mon.Of., Partea I, nr. 139/2000.

24
întemeiază; ele trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în
executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor
acestora, fiind elaborate în termenul prevăzut de actul superior sau într-un termen util
care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire.
Definirea şi sistematizarea actelor autorităţilor militare a apărut ca o necesitate
în urma proliferării şi diversificării acestora dar şi a confuziei create de utilizarea
abuzivă a termenului de „ordin". Şi dacă sistematizarea tuturor actelor autorităţilor
militare ar fi reprezentat o operă cu adevărat anevoioasă, s-a încercat să se pună ordine
măcar în domeniul actelor normative. Aşa s-a ajuns la aprobarea în 1999, prin ordin al
ministrului apărării, a "Concepţiei de elaborare a actelor normative specifice în
Armata Românie” pentru aplicarea căreia Inspectoratul General al MAp a elaborat şi o
Metodologie52. Cum rezultă şi din titulatură, Concepţia şi Metodologia se referă doar la
actele normative, nu şi la actele administrative individuale.
Dincolo de aceste consideraţii, instrumentele menţionate definesc şi clasifică diferite
acte ale autorităţilor militare, stabilind şi procedurile de elaboare a acestora, ceea ce face
utilă prezentarea lor. Astfel, actul normativ specific este definit ca document elaborat sau emis
de o autoritate militară abilitată prin care se reglementează anumite aspecte ale domeniului
militar; la această definiţie, Glosarul Metodologiei mai adaugă şi alte caracteristici ale actului
normativ, în sensul că prin el se adevereşte, se constată, se atestă sau se preconizează un
fapt, se conferă un drept, se recunoaşte o obligaţie şi care se constituie ca o normă, îndrumar,
dispoziţie sau regulă. Se poate observa cu uşurinţă însă că definiţia concepută în acest fel poate
include nu numai acte normative ci şi acte individuale. În ce priveşte clasificarea actelor
normative specifice, se au în vedere mai multe criterii (caracterul şi sfera de cuprindere,
puterea lor juridică, structurile iniţiatoare, autoare şi de decizie), după care rezultă următoarea
tipologie tripartită:
1. Doctrinele, ca sisteme de principii ce direcţionează acţiunea militară ce pot
avea:
A. Caracter general: doctrina intercategorii de forţe ale armatei, doctrina de
instrucţie a armatei, doctrina forţelor multinaţionale, doctrina logisticii etc;
B. Caracter specific, care în raport de nivelul ierarhic fundamentat sunt, la
rândul lor:
a. doctrinele operaţionale ale categoriilor de forţe armate, ce direcţionează
conducerea, acţiunile şi activităţile militare ale Forţelor Terestre, Forţelor Aeriene
Militare, Forţelor Maritime Militare şi logistica acestora;
b. doctrinele armelor şi specialităţilor, ce direcţionează acţiunile militare generale
ale infanteriei, vânătorilor de munte, paraşutiştilor, artileriei şi rachetelor terestre, artileriei şi
rachetelor antiaeriene, trupelor de geniu, căi ferate, chimie militară, transmisiuni, luptă
electronică şi radiolocaţie,
ale aviaţiei şi marinei militare şi logistica acestora;
2. Regulamente militare, care reglementează domeniile conducerii, acţiunilor şi
activităţilor militare la pace, în situaţii de criză şi la război şi se pot clasifica în:
A. Regulamente militare generale, ce cuprind principii şi norme care reglementează
modul de stabilire, organizarea şi executarea activităţilor, menţinerea ordinii şi disciplinei
militare în toate structurile armatei, referindu-se în principiu la următoarele aspecte:
pregătirea militară generală, inclusiv instrucţia de front, tragerile cu armamentul
individual, educaţia fizică şi sportul etc; disciplina militară, acţiunile poliţiei militare,
52
Înlocuitor O.G. nr. 12/1995 privind metodologia de elaborare, modificare, completare, avizare şi abrogare a
actelor normative specifice în armată. Notăm că, între timp, atât Concepţia cât şi Metodologia au fost
abrogate fiind înlocuite începnd din 2002 de A.N.S.-1, Regulamentul privind elaborarea actelor normative
specifice, doctrinelor şi manualelor militare în armata Română.

25
organizarea serviciului de zi şi de gardă, de ordine interioară, ceremonialul militar în
unităţi şi în garnizoane, descrierea şi portul uniformelor militare etc; serviciul religios,
protecţia socială, protecţia muncii şi a mediului, protecţia civilă etc;
B. Regulamente ale acţiunilor militare, care includ:
a. regulamentele acţiunilor strategice, care normează domeniul corespunzător al artei
militare, vizând aspectele generale ce privesc acţiunile militare strategice, conducerea şi
logistica acestora, referindu-se la: acţiunile militare strategice şi intercategorii de forţe
armate; conducerea acţiunilor militare strategice; planificarea acţiunilor militare
strategice; logistica
acţiunilor militare strategice şi intercategorii de forţe armate;
b. regulamentele acţiunilor de luptă (operaţiilor) întrunite şi interarme, referitoare la
principiile generale privind acţiunile forţelor luptătoare şi de sprijin, conducerea acţiunilor,
activităţii de comandament, logisticii şi activităţilor multinaţionale ale fiecărei categorii de
forţe, reglementând: acţiunile de luptă (operaţiile) întrunite şi interarme, clasice sau altele
decât
războiul; acţiunile de război electronic, psihologice, imago-logice, post-conflictuale şi
militaro-civile; conducerea militară şi activitatea de comandament; acţiunile de sprijin a
misiunilor şi conducerii; realizarea suportului logistic în acţiunile militare; acţiunile
multilaterale, umanitare, de impunere sau menţinere a păcii; principiile şi normele de
acţiune integrată ale marilor unităţi operative şi tactice; principiile şi normele de acţiune ale
trupelor de sprijin, de asigurare, ale armelor şi specialităţilor în operaţie şi luptă;
c. regulamente privind instrucţia trupelor, care se referă la: instrucţia tactică şi de
specialitate; tragerile de luptă cu armamentul din înzestrare (infanterie, artilerie şi rachete
terestre şi antiaeriene, artilerie antitanc, de pe tanc, TAB, MLI, MLVM ş.a.m.d.); conducerea
misiunilor de luptă etc;
C. Regulamentele logisticii trupelor, ce cuprind principii şi norme proprii unor
domenii de activitate şi relaţii funcţionale din domeniul logisticii, cum ar fi:
conducerea logisticii, proiectarea şi planificarea înzestrării şi asigurării tehnice; asigurarea
cu armament şi muniţii; comunicaţiile şi transporturile militare; intendenţa militară;
asigurarea cu carburanţi şi lubrefianţi; asigurarea financiară; asigurarea sanitar-veterinară;
D. Regulamente privind: asigurarea pe linie de informaţii, siguranţă militară,
topogeodezie, hidrografie, navigaţie, hidrometeorologie; protecţie electronică,
psihologică, genistică, antiaeriană, N.B.C. şi împotriva mijloacelor incendiare;
mascarea; asistenţă juridică şi religioasă;
E. Regulamente privind organizarea şi funcţionarea departamentelor, direcţiilor
centrale, comandamentelor, instituţiilor şi formaţiunilor militare.
3. Diferite alte acte normative specifice ca:
a. Ordinul, care e o prevedere imperativă, emisă de către o autoritate sau persoană
investită prin lege cu acest drept şi care trebuie executată întocmai şi se referă la
reglementări privind: intrarea în vigoare ori abrogarea unor acte normative specifice;
organizarea, planificarea şi desfăşurarea unor acţiuni şi activităţi cu amploare spaţio-
temporală delimitată; stabilirea unor atribuţii şi competenţe; rezolvarea unor aspecte
specifice domeniului de competenţă şi responsabilitate ale persoanei emitente;
b. Dispoziţia, reprezentând o prevedere cu caracter obligatoriu şi direct executabilă,
care stabileşte: modul concret şi unitar de interpretare şi aplicare în armată a unor prevederi
ale legilor, hotărârilor şi ordonanţelor guvernului, ordinelor şi regulamentelor militare;
norme specifice unui anumit domeniu de activitate sau tip de acţiuni militare; desfăşurarea
activităţilor specifice unor structuri sau persoane strict individualizate ierarhic,
profesional sau ca specialitate militară; competenţe, responsabilităţi, atribuţii funcţionale

26
şi alte obligaţii specifice ale unor structuri permanente, constituită temporar sau ale unor
persoane;
c. Instrucţiunea, cuprinzând prevederi specifice unor activităţi militare care
necesită precizări suplimentare ori detalierea unor norme cuprinse în legile, ordinele,
regulamentele şi dispoziţiile în vigoare şi se referă la: metodologia de aplicare a unor
prevederi ale acestora; întreţinerea şi exploatarea unor anumite categorii de tehnică
militară: modelele, algoritmii şi elaborare a actelor metodicile de desfăşurare a unor
categorii de pregătire, componente sau şedinţe de instrucţie din cadrul acestora; unele
detalii privind formele de protecţie şi asigurare a trupelor; statuarea unor reguli
interne privind accesul şi protecţia
informaţiilor;
d. Standardul, ca act în care sunt consemnate nivelurile succesive, parţiale sau
finale, cu care trebuie finalizată o activitate sau acţiune şi care cuantifică nivelul de
performanţă stabilit pentru o anumită structură, perioadă de pregătire, misiune, acţiune,
activitate, funcţie şi post de lucru;
e. Baremul, care stabileşte minimum de rezultate necesare a fi obţinute pentru a
trece la un nivel superior de pregătire în scopul atingerii standardului stabilit pentru o
anumită structură, perioadă de pregătire, misiune, acţiune, activitate, persoana,
funcţie şi post de lucru.
Însuşirea tipologiei sistematizate a actelor normative specifice pe care autorităţile
militare le pot elabora, chiar dacă este criticabilă de anumite excese, demonstrează încă
o dată specialitatea activităţii militare şi sensul reglementării ei foarte stricte. Punerea
de acord a Concepţiei şi Metodologiei de elaborare a actelor normative specifice în
armata României cu Legea nr.24/2000 şi cu Hotărârea Guvernului nr.555/2001 (abrogat
prin Hotărârea Guvernului nr. 50/2005) va fi ocazia de perfecţionare a sistematizării pe o
scară mai largă a actelor autorităţilor militare. După abrogarea Concepţiei şi
Metodologiei, A.N.S.-l, Regulamentul privind elaborarea actelor normative specifice,
doctrinelor şi manualelor militare în Armata României, operează cu mai multe criterii de
clasificare a acestora şi anume: obiectul de reglementare (25 categorii), sfera de aplicare
(tuturor sau anumitor categorii de militari), autoritatea de decizie (ministru, secretari de
stat, şef S.M.G., inspector general, secretar general, director general, şefi de direcţii,
şefii categoriilor de forţe ale armatei şi comandanţii comandamentelor de armă) şi tipul
actului (regulamente, instrucţiuni, ordine, dispoziţii, metodologii, norme, standarde,
bareme); se poate observa că A.N.S.-l n-a procedat la o reforare a Concepţiei şi Metologiei
ci numai le-a ajustat.

2.4. Noţiune, trăsături şi clasificarea actelor autorităţilor militare

2.4.1. Definiţia actelor autorităţilor militare

Dacă avem în vedere relaţia dintre genul proxim şi diferenţa specifică, am
putea defni actele autorităţilor militare ca fiind actele administrative elaborate de
autorităţile militare în îndeplinirea funcţiilor de apărare naţională. Aceasta este însă o
definiţie prea generală; chiar simplistă, deoarece nu surprinde caracteristicile definitorii ale
conceptului respectiv ca fenomen administrativ. Preluând definiţiile generale ale
actelor administrative existente în doctrina de drept administrativ 53 şi aplicându-le actelor
autorităţilor militare se pot genera diferite definiţii ale acestora, având în vedere fie sensul
formal-material (care scoate în evidenţă capacitatea într-un anumit domeniu) fie pe cel
53
Vezi în acest sens, Romulus Ionescu, Drepr administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970, p.218-221; Antonie Iorgovan, Legalitatea actelor administrative, Editura Politică, Bucureşti, 1985,
p.38.

27
funcţional-juridic (care are în vedere regimul juridic al actelor respective)54. Din combinarea
celor două sensuri, putem defini actele autorităţilor militare ca acea formă juridică
principală a activităţii autorităţilor militare, care constă într-o manifestare unilaterală şi
expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii din domeniul
apărării naţionale, în realizarea puterii publice, sub control principal de legalitate al
instanţelor judecătoreşti.

2.4.2. Trăsăturile caracteristice actelor autorităţilor militare

Pornind de la definiţia actelor autorităţilor militare putem delimita trăsăturile
caracteristice ale acestora.
a. Actul autorităţii militare este forma juridică principală a activităţii
militare. Această trăsătură evidenţiază genul proxim al actelor autorităţilor militare şi
anume faptul că ele reprezintă forme juridice concrete de realizare a activităţilor
administraţiei publice din domeniul apărării naţionale, potrivit competenţelor legal stabilite.
În comparaţie cu operaţiunile şi faptele materiale ale aceloraşi autorităţi actele juridice
constituie forma principală de activitate, în special pe măsură ce urcăm în ierarhia
comandamentelor militare; dacă la nivelul eşaloanelor inferioare specializate într-un singur
domeniu, operaţiunile şi faptele materiale au o pondere mai mare, la nivelul
comenzilor şi autorităţilor superioare de concepţie şi sinteză întâlnim în special acte
juridice chiar dacă şi activitatea lor se poate concretiza în unele operaţiuni
administrative.
b. Actul autorităţii militare reprezintă o voinţă juridică
unilaterală. Atât în timp de pace cât şi în situaţii excepţionale, actul juridic
reprezintă o exteriorizare a voinţei autorităţii militare, de la diferite nivele ierarhice,
de a produce în mod direct efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge
drepturi şi obligaţii, conţinut al raporturilor juridice în care intră comandanţii. În
acest sens, chiar refuzul nejustificat al unei autorităţi militare de a satisface o
cerere privitoare la un drept (tăcerea administraţiei militare) sau nerezolvarea unei
asemenea cereri în termenul prevăzut de lege (tardivitatea) sunt, din perspectiva art.
48 al.l din Constituţie şi al art.l din Legea nr.
29/1990, acte administrative implicite, pe baza cărora se pot
naşte raporturi juridice. Manifestările juridice ale autorităţilor
militare nu pot fi în nici un caz o simplă părere, o rugăminte sau
un sentiment ci, dimpotrivă, trebuie să fie exprese şi clare în
exprimarea voinţei de a schimba ceva în ordinea juridică existentă anterior.
De altfel, fiind o manifestare de voinţă juridică, actele autorităţilor
militare trebuie să întrunească condiţiile cerute oricărui act juridic 55 . Cerinţa
ca actul să fie unilateral se referă la faptul că celălalt subiect al raportului
juridic nu are nici o contribuţie la elaborarea actului. Prin natura lor, multe din
actele militare sunt elaborate în mod colectiv, în cadrul comandamentelor;
caracterul unilateral există şi în aceste situaţii dacă avem în vedere că întreg
personalul comandamentului acţionează în vederea realizării competenţei
autorităţii militare respective iar ordinul comandamentului e o expresie a
principiului unităţii de comandă. Ceea ce nu înseamnă că anumite acte nu pot
fi elaborate în cooperare cu alte subiecte de drept.
c. Actul autorităţii militare este emis numai în realizarea puterii publice. Este
caracteristica ce delimitează actele administrative de alte acte juridice unilaterale ale
autorităţilor militare, concluzionând voinţa acestora ca subiecte ale raporturilor juridice care
54
Antonie Iorgovan, op. cit., p.274.
55
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Europa Nova, 1995, p.182.

28
presupun exercitarea puterii publice în domeniul apărării naţionale. Ca organe oficiale ale
statului, autorităţile militare exercită în mod efectiv o parte din prerogativele de putere
publică bazată pe prevederile art.117 al. l din Constituţie, conform căruia "armata e
subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi
a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale". De
aceea, actele administrative militare sunt, în marea lor majoritate, acte de autoritate în
domeniul lor de competenţă legală, deci acte ce se realizează într-un regim juridic de
putere publică; fără această trăsătură, activitatea militară n-ar reuşi să se finalizeze iar
misiunile de apărare naţională nu s-ar putea îndeplini, afectând existenţa statului şi a
naţiunii.
d. Actul autorităţii militare este sub controlul principal de legalitate al
instituţiilor judecătoreşti. Fiind singurul act de autoritate atacat în contenciosul
administrativ, actul administrativ se caracterizează şi prin faptul că el are un regim juridic
specific în centrul căruia se află legea contenciosului administrativ (Legea nr.554 din
2 decembrie 2004); această trăsătură este şi a actelor autorităţilor militare. Chiar şi
actele de comandament cu caracter militar, care sunt exceptate de la contenciosul
administrativ, au statut de acte administrative deoarece chiar legea contenciosului
administrativ prevede acest lucru; de altfel, prof. A. Iorgovan utilizează termenul de
"acte administrative atipice" pentru excepţiile de la controlul judecătoresc precizând
că, de fapt, acestea nu sunt exceptate de la orice control statal existând, între altele,
posibilitatea controlului parlamentar general la care e supus orice organ al administraţiei
publice, a controlului parlamentar special la care e supus CSAT, SRI, SIE ori a controlului
Curţii de Conturi şi a Avocatului Poporului56. Indiferent de valoarea actelor de
comandament militar ori de amploarea acestora în sistemul actelor autorităţilor militare
şi dincolo de faptul că ele nu pot forma obiectul unei acţiuni în justiţia administrativă,
este neîndoielnic faptul că regimul juridic specific al actelor administraţiei militare (în sens
larg) reprezintă un element definitoriu al acestei specii de acte juridice.

2.4.3. Clasificarea actelor autorităţilor militare

Una din preocupările esenţiale ale doctrinei de drept administrativ a fost clasificarea
actelor administrative în ceea ce priveşte actele autorităţilor militare, am utilizat doar
acele criterii ale doctrinei care au relevanţă pentru activitatea militară; menţionăm şi faptul
că prin combinarea criteriilor rezultă o gamă extrem de diversă de acte ale autorităţilor
militare.
I. După categoria organului de la care emană, distingem:
a) acte care sunt emise de autorităţile militare constituite în comandamente (de la
nivelul marilor unităţi militare până la comandamentul suprem);
b) acte elaborate de autorităţile militare care nu sunt constituite în comandamente
(la nivele tactice);
c) acte ale autorităţilor nemilitare emise în legătură cu activităţile militare, cum ar fi:
actele Parlamentului (declararea stării de război), ale Preşedintelui României (decretul
de instituire a stării de asediu), Guvernului, autorităţii judecătoreşti, ministrului apărării,
CSAT, OCSPS.
II. După caracterul serviciului public în care funcţio-
nează autoritatea militară, avem:
a) acte emise în domeniul apărării naţionale (minister, comandamente, instituţii, regii
autonome);

56
Antonie Iorgovan, op. cit., p.278.

29
 b) acte elaborate în cadrul serviciilor de ordine publică (ministerul de interne, poliţie -
cu toate formele ei, jandarmerie);
c) acte care emană de la serviciile publice de siguranţă naţională (SRI, SIE).
III. După gradul de întindere al efectelor, există acte ale autorităţilor
militare:
a) interne (ca Ordinul de Zi pe Unitate, care produce efecte în interiorul structurilor
militare)
b) externe (cum ar fi Ordonanţa militară, care stă pe baza iniţierii unor raporturi juridice
între autorităţi militare şi subiecte din afara unităţilor militare); actele externe pot fi, la rândul
lor, normative (ordine şi instrucţiuni) ori individuale (trecerea în rezervă).
IV. După conţinutul efectelor actului individual, identificăm:
a) acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii determinate pentru subiectul
căruia i se adresează (Ordinul de Zi pe Unitate sau Ordinul de luptă);
b) acte de conferire a unui statut personal (deciziile de recompense, de avansare în
grad, de pensionare, de acordare a medaliilor, ordinelor sau certificatelor de specialist);
c) acte de aplicare a constrângerii administrative57 (decizia le sancţionare sau de
imputare ori de aplicare a contravenţiilor);
d) acte cu caracter jurisdicţional (deciziile comisiilor de imputaţii sau ale consiliilor
de onoare şi de judecată, ale comisiilor de pensionare).
V. După sursă (izvoare) sunt:
a) acte rezultate din legislaţia internă;
b) acte rezultate din legislaţia internaţională (carte de captură, dosar medical al
rănitului ş.a.)
În ceea ce priveşte denumirea, observăm că la fel ca pentru toate actele
administrative, şi actele autorităţilor militare poartă o diversitate de nume: ordin,
regulament, hotărâre, decizie, instrucţiune, aviz, autorizaţie, ordonanţă, doctrină,
dispoziţie, barem, standard ş.a. în cadrul acestora, ponderea cea mai importantă o au
ordinele.

2.4.4. Ordinul, principala formă de manifestare a prerogativelor legale ale

autorităţilor militare

Ordinul este forma principală de manifestare a prerogativelor legale ale autorităţilor

militare. Pentru activitatea militară el reprezintă sfârşitul procesului decizional şi debutul acţiunii
militare propriu-zise. Fără existenţa lui nu putem imagina nici organismul militar bazat pe o
succesiune de comandanţi abilitaţi să ia decizii, nici comandamentul, autoritatea şi comanda
specifice oricărei structuri ierarhice şi nici disciplina şi subordonarea nivelurilor inferioare faţă de
cele superioare. Multe dintre celelalte acte ale autorităţilor militare produc efecte juridice prin
intermediul ordinului, aşa cum este cazul regulamentelor, al dispoziţiilor şi instrucţiunilor, ca
ansambluri de reguli juridice care intră în vigoare prin ordin al autorităţii militare.
De fapt, ordinul nu e specific numai domeniului militar ci aparţine instituţiilor
dreptului administrativ. Din punct de vedere juridic, noţiunea de "ordin" are două înţelesuri:
1. Act emis de miniştri pe baza şi în vederea executării legilor şi hotărârilor
guvernului, categorie în care, conform practicii, includem:
a) ordine ale ministrului armatei (notate cu litera "M"), care privesc problemele de
structură şi de administrare a ministerului apărării;
b) ordine generale ale ministrului armatei, care reglementează raporturi juridice
dintre militari sau dintre autorităţile militare şi civile, aprobând regulamente, dispoziţiuni
şi instrucţiuni;
57
Antonie Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, TUB, 1989, p.151.

30
 c) ordine circulare ale ministrului armatei, prin care se stabilesc sau se reamintesc
măsuri şi precizări pentru aducerea la îndeplinire a actelor normative;
d) ordine de zi ale ministrului armatei pentru evidenţierea unor fapte de eroism, a
unor acţiuni de mare însemnătate executate în unele unităţi, sărbătorirea unor
evenimente importante din viaţa armatei sau a naţiunii (în timp de război, astfel de ordine
de zi pot fi emise, în împrejurări similare, şi de către autorităţile militare inferioare
ministrului);
2. Dispoziţie dată de superiorul ierarhic, obligatorie pentru subordonatul care a primit-o.
Ştiinţa administraţiei precizează că în relaţiile sociale care implică o activitate organizată ce
se desfăşoară în comun, cum e şi activitatea militară, respectarea ordinului constituie o
necesitate obiectivă ineluctabilă şi o componentă a disciplinei. Iar dreptul administrativ
dispune că executarea unui ordin de serviciu care se dovedeşte ilegal sau neoportun nu poate
atrage răspunderea subordonatului ci a persoanei care l-a dat dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii: a) ordinul să aparţină organului competent prevăzut de actele normative
ce i se aplică (lege, decret, hotărâre de guvern, statut, regulament de organizare şi
funcţionare); b) să fie emis cu respectarea procedurilor prevăzute de aceste acte normative; c)
persoana subordonată, în funcţia inferioară, căreia i s-a adresat ordinul, să aibă obligaţia de
serviciu de a-l executa; d) dispoziţia superiorului să nu fie abuzivă, vădit ilegală sau
cu
vădit inoportună; e) persoana subordonată să nu aibă nici o culpă în executarea
ordinului ilegal al superiorului. Aceste consideraţii se aplică şi ordinelor militare; astfel,
potrivit art.6 din Ordonanţa Guvernului nr.121/1998 privind răspunderea materială a
militarilor58, militarii nu răspund material pentru pagubele rezultate din executarea
ordinului comandantului, în această situaţie răspunderea revenind comandantului dacă i s-a
raportat în scris ori nu s-au luat din neglijenţă sau rea-credinţă măsuri pentru evitarea
pagubei. Această accepţiune a noţiunii de ordin, de dispoziţie obligatorie a superiorului
ierarhic acoperă toate ordinele formale date de comandanţi şi şefi pe toate treptele ierarhiei
militare.
Ca acte de autoritate administrativă, ordinele se dau şi se execută atât în sectoarele de
comandament cât şi în cele de administraţie militară, putând fi atât acte normative cât şi acte
individuale. Ca act normativ, ordinul e menţionat în Concepţia din 1999 de elaborare a
actelor normative specifice în armata României, care-l defineşte ca prevedere imperativă
emisă de către o autoritate sau persoană învestită prin lege cu acest drept, care trebuie
executată întocmai şi se referă la reglementări privind: intrarea în vigoare a unor acte
normative specifice; organizarea, planificarea şi desfăşurarea unor acţiuni şi activităţi cu
amploare spaţio-temporală strict delimitată; stabilirea unor atribuţii şi competenţe;
rezolvarea unor aspecte specifice domeniului de competenţă şi responsabilitate ale
persoanei emitente. Au competenţa de a aproba ordine ca acte normative specifice: ministrul
(ordine generale), şeful SMG (ordine de instrucţie), şefii statelor majore ale categoriilor de
forţe armate (ordine de instrucţie). Ca act individual, ordinele fac obiectul de normare a
Regulamentului disciplinei militare, Regulamentului de ordine interioară, regulamentelor de
luptă şi altor regulamente militare.
Indiferent de forma sub care se manifestă, ordinul este actul de voinţă şi decizie prin
care se transmit subordonaţilor misiunile şi sarcinile de îndeplinit şi se reglementează
raporturile militare, executarea lor fiind o obligaţie imperativă a statutului şi jurământului
militar59. Ele pot fi verbale sau scrise (cele normative sunt întotdeauna scrise) şi se transmit
direct sau prin mijloace de transmisiuni.

58
Publicat în Mon. Of., Partea I, nr.328/1998, Ordonanţa fiind ratificată prin Legea nr. 25/1999, Mon.Of.
nr.34/1999.
59
Pentru amănunte vezi Constantin Degeratu, Constantin Zamfir, Florea Şerban, Adrian Şuşu,
Executarea ordinului militar, dificultăţi şi controverse, Editura Militară, Bucureşti, 1999.

31
 Fiind un act de autoritate publică orice ordin are o natură juridică, prin organul
emitent, prin procedura de elaborare, prin conţinutul, efectele şi prin subiectele
cărora se adresează. Natura juridică a ordinului militar este subliniată şi de unele
prevederi regulamentare. Astfel, potrivit art.7 din Regulamentul disciplinei militare
"Întreaga activitate a personalului militar şi civil din armată se fundamentează pe
cunoaşterea şi aplicarea întocmai a legilor şi actelor normative specifice domeniului
militar şi încadrarea strictă a ordinelor în sfera de cuprindere a acestora''; iar art.22
prevede că militarul care constată că ordinul e ilegal raportează superiorului pentru a-şi
asuma răspunderea efectelor executării lui. Regulament de ordine interioară
consideră (cel puţin implicit) ordinul ca fiind un act juridic din momentul ce el dispune în
art. 13: „Ordinul este o prevedere imperativă, dat în comformitate cu actele normative şi stă
la baza oricărei acţiuni militare. El este cel mai important act al funcţionării unităţii militare
şi de aceea incumbă o mare responsabilitate, comandantul are dreptul să dea ordine şi e
obligat să controleze executarea lor; el poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi
urmările ordinelor date. Dacă ordinul primit nu este legal, subordonatul este obligat să-1
sesizeze pe comandant în acest sens”. Putem conchide că documentele elaborate de
autorităţile militare au natura juridică a actelor administrative, fapt ce impune
cercetarea regimului juridic al acestora.

ANEXE

Anexa 1

FORMULAR No. 001

Comandantului...........................

32
 ORDIN PRELIMINAR
(WARNO)

Linia 1. Referinţe
Linia 1.1. HĂRŢI:....................................................
Linia 1.2. SCARA....................................................
Linia 1.3. T.O...........................................................
Linia 2. SITUAŢIA:
Linia 2.1. Situaţia politică şi militară a forţelor inamice din aria de operaţii:

Linia 2.2. Acţiuni şi atitudini ce se aşteaptă din partea naţiunilor prietene:

Linia 2.3. Cantitatea de forţe solicitată pentru îndeplinirea misiunii, cereri adresate
comandanţilor privind nevoile de transport (C.F.; aerian, naval, etc.):

Linia 2.4. Estimări ce ar putea influenţa semnificativ planificarea comandantului:

Linia 3. MISIUNEA:
Linia 3.1. Misiunea:

Linia 3.2. Scop:

Linia 4. EXECUŢIA:
Linia 4.1. Concepţia acţiunilor (dacă doreşte comandantul examinarea unui curs anume):

Linia 4.2. Misiuni probabile pentru subunităţile care execută manevra:

Linia 4.3. Misiuni probabile pentru subunităţi de sprijin:

Linia 4.4. Instrucţiuni de coordonare:

Linia 4.4.1. Nevoile de informaţii critice ale comandantului:

Linia 4.4.2. Limite temporale orientative:

Linia 4.4.3. Constrângeri operaţionale:

33
Linia 4.4.4. Precizări privind regulile de angajare:

Linia 4.4.5. Legătura de cooperare:

Linia 4.4.6. Alte indicaţii:

Linia 5. SPRIJINUL LOGISTIC:

Linia 5.1. Transportul:

Linia 5.2. Constrângeri logistice cunoscute:

Linia 6. COMANDA ŞI COMUNICAŢIILE:

Linia 6.1. Instrucţiuni privind comunicaţiile:

Linia 6.2. Relaţii de comandă:

Linia 6.3. Cuvinte de cod sau denumirea acţiunii:

Linia 6.4. Instrucţiuni de racordare, sprijin şi pentru transmitere:

Linia 6.5. Instrucţiuni privind caracterul documentelor:

Linia 7. AUTENTIFICARE:
Linia 7.1. Nume:
Linia 7.2. Grad:

Anexa 2

FORMULAR No. 002

ORDIN DE OPERAŢII No.

(OPORD)
Linia 1:

34
1.1. Referinţe:
1.2. Hărţi:
1.3. T.O.:
Linia 2: ORGANIZAREA PENTRU SARCINĂ:
2.1. Situaţia:
Situaţia inamicului (compunere, dispunere putere de foc):
2.1.1. Inamicul:

2.1.2. S-a descoperit la inamic:

2.1.3. Cursul acţiunilor inamicului:

2.1.3.a. cel mai probabil curs de acţiune:

2.1.3.b. cel mai periculos curs de acţiune:

Linia 3: INTENŢIA:

Linia 4: CONCEPŢIA:

Linia 4.1. Dispozitiv de luptă:

Linia 4.2. În primul eşalon:

Linia 4.3. În eşalonul secund:

Linia 4.4. La stânga trece la..............

Linia 4.5. La dreapta trece la..............

Linia 5 MISIUNEA (cine, ce, unde, când, de ce)

Linia 6 EXECUŢIA
Linia 6.1. Conceptul operaţiei:

35
 Linia 6.1.1. Intenţia:

Linia 6.2. Sarcinile subunităţilor de manevră:

Linia 6.3. Instrucţiuni de coordonare:

Linia 6.3.1. Restricţii (acţionale, temporale, spaţiale)

Linia 7 SERVICII ŞI SPRIJIN

Linia 7.1. Concepţia serviciilor:

Linia 7.2. Materiale şi servicii:

Linia 7.2.1. provizii; apa:

Linia 7.2.2. transportul:

Linia 7.1.3. servicii:

Linia 7.1.3. mentenanţă:

Linia 7.1.4. transport medical şi specializare:

Linia 8 COMANDA ŞI SEMNALE:

Linia 8.1. Comanda
Linia 8.1.1. Locul P.C.:

Linia 8.1.2. Succesiunea la comandă:

Linia 8.1.3. P.A.L. la..............; P.A.R. la..............:

Linia 8.2. Semnale

36
 Linia 8.2.1. Frecvenţe şi indicative radio:

Linia 8.2.2. Tăcere radio până la:

Linia 8.2.3. Comunicare:

Linia 9. AUTENTIFICARE

Linia 9.1. Nume:

Linia 9.2. Grad:

Anexa 3
FORMULAR No.003

ORDIN FRAGMENTAR No......

(FRAGO)
Linia 1. Referinţe (ordinul pe care îl modifică; completează):
Linia 1.1. T.O.:
Linia 2 SITUAŢIA: (fără modificări/cu modificări):

37
Linia 3. MISIUNEA: (fără modificări/cu modificări):

Linia 4. EXECUŢIA: (fără modificări/cu modificări):

Linia 5. SPRIJINUL LOGISTIC: (fără modificări/cu modificări):

Linia 6. COMANDĂ ŞI COMUNICAŢII: (fără modificări/cu modificări):

Linia 7. AUTENTIFICARE
Linia 7.1. Nume:
Linia 7.2. Grad:

Anexa 4
FORMULAR No.004

CERERE SPRIJIN FOC A PLUTONULUI DE INFANTERIE

Linia 1:.................... (indicativ radio eşalon superior); sunt ...................................(indicativ

radio propriu); x=..........................; y=..............................(coordonate hartă);
Linia 2 (metoda prin care se transmite cererea; coordonate sau
polară¤)..........................................

38
Linia 3 (mărimea obiectivului):.........................................

Linia 4 (natura obiectivului)..............................................

Linia 5 (activitatea obiectivului)........................................

Linia 6 (tipul de protecţie a obiectivului)...........................

Linia 7 (localizarea obiectivului, direcţia)..........................

Linia 8 (localizarea obiectivului, distanţa).........................

Linia 9 (localizarea obiectivului, sus/jos).......................... Linia 10: x=......................;

y=............... (coordonatele ţintei)

Linia 11 (tipul focului):.............................ÎNCHEIAT.

NOTä: Cererea de sprijin de foc este un hibrid între cererea prin metoda
coordonatelor şi cea polară.

Anexa 5
FORMULAR No.005

CEREREA DE SPRIJIN LOGISTIC

(LOGASREQ)

39
Linia 1: unitatea către care se înaintează cererea

Linia 2: unitatea care înaintează cererea

Linia 3: clasificarea documentului

Linia 4: numărul cererii anterioare

Linia 5: numărul cererii

Linia 6: motivul pentru care se înaintează cererea

Linia 7: clasele de materiale

Linia 8: denumirea materialelor, unităţii de măsură

Linia 9: cantităţile necesare

Linia 10: stocuri existente

Linia 11: data, ora şi locul la care se solicită livrarea

Linia 12: metoda de livrare

Linia 13: implicaţiile livrării

Anexa 6
FORMULAR No.006

CERERE DE INFORMAŢII
(INTREQ)

Linia 1: unitatea de la care se solicită informaţiile

40
Linia 2: unitatea care solicită informaţiile

Linia 3: clasificarea documentului

Linia 4: numărul cererii anterioare

Linia 5: numărul cererii

Linia 6: gradul de urgenţă

Linia 7: prioritatea cererii

Linia 8: intenţia de utilizare a informaţiilor

Linia 9: tipul informaţiilor

Linia 10: date generale despre zonă

10.1. ţara
10.2. numele zonei
10.3. coordonate geografice

Linia 11: date generale despre aria de operaţii

11.1. coordonatele ariei de operaţii
11.2. tipulde relief din aria de operaţii

Linia 12: date specifice

12.1. coordonatele subunităţii care solicită informaţiile
12.2. tipul de relief
12.3. date suplimentare

Linia 13: date despre hartă

13.1. seria hărţii
13.2. nomenclatura hărţii
13.3. ediţia

Linia 14: detalii de timp

14.1. perioada pentru care sunt valabile informaţiile
14.2. perioada acţiunilor desfăşurate anterior
14.3. frecvenţa rapoartelor

Linia 15: detalii despre informaţii

15.1. informaţii solicitate

15.2. nivelul de detaliere a informaţiilor

15.3. nivelul de securitate a informaţiilor

Linia 16: instrucţiuni de transmitere a informaţiilor

16.1. unde se trimit informaţiile

41
16.2. metoda de transmitere a informaţiilor

Linia 17: persoana de contact

17.1. grad, nume, prenume
17.2. unitatea din care face parte
17.3. indicativ radio

Anexa 7
FORMULAR No.007

CERERE DE EVACUARE
(MEDEVAC)

Linia 1 (data şi locul)............................

Linia 2 (subunitatea).............................

42
Linia 3 (poziţia):........................(coordonate)¤

Linia 4 (frecvenţa radio):......................(frecvenţa radio la locul evacuarii, indicativele)

Linia 5 (numărul persoanelor evacuate):..................................

(numărul pacienţilor cu prioritate; codificaţi informaţiile: A-URGENT; B-URGENT
OPERAŢIE; C-CU PRIORITATE; D-RUTINĂ; E-NORMAL. Dacă două sau mai multe
categorii trebuie raportate în aceeaşi cerere, introduceţi cuvântul PAUZĂ între fiecare
categorie)

Linia 6 (echipamente speciale):...................................................(echipamente descarcerare,

resuscitare, etc.)

Linia 7 (subunitatea):..............................(subunitatea care întocmeşte raportul)

Linia 8 (numărul de pacienţi):........................(numărul total de pacienţi, pe tipuri)

Linia 9 (securitatea locului de evacuare):.........................................(N - nu sunt trupe

inamice; P – posibile trupe în zonă, apropierea cu precauţie; E – trupe inamice în zonă,
apropierea cu precauţie; X – trupe inamice în zonă, este necesară escorta armatei)
Linia 10 (fără răni, boli):.......................................(informaţii specifice referitoare la tipul
rănii pacientului)

Linia 11 (metoda de marcare a zonei de evacuare):....................................(codificaţi tipul:

A – bandă; B – semnal pirotehnic; C – fum; D – fără; E – altele)

Linia 12 (naţionalitatea pacienţilor)...........................(numărul de pacienţi din fiecare

categorie nu trebuie codificat; codificaţi următoarele: A – militari români; B – civili
români; C – militari non-români; D – civili non-români; E – prizonieri de război)

Linia 13 (contaminare NBC):..........................(contaminarea NBC; utilizarea abrevierilor:

N – nuclear; B – biologic; C – chimic; U – necunoscut; A – zonă liberă)

Linia 14 (autentificare):...............................(autentificarea raportului)

Anexa 8
FORMULAR No.008

RAPORT ZILNIC
(SITREP)

Linia 1 (evaluarea generală în aria de operaţii):

Linia 2 (evaluarea informaţiilor):

43
Linia 3 (operaţii terestre):

3.1 (misiunea):
3.1.1. (în ultimele 24 ore):

3.1.2. (în următoarele 24 ore):

Linia 4 (incidente):

Linia 5 (comanda şi controlul):

5.1. (comanda):

5.2. (controlul):

Linia 6 (locaţia grupelor):

6.1. (grupa 1):

6.2. (grupa 2):

6.3. (grupa 3):

Linia 7 (personalul participant la misiune):

7.1. (subordonări): A......................; B......................; C.....................; D..................

7.2. (re-subordonări): A.................; B......................; C.....................; D..................

7.3. (grupa 1): A..............; B.................; C...............;D................

7.4. (grupa 2): A..............; B.................; C...............; D...............

7.5. (grupa 3): A..............; B.................; C...............; D...............

7.6. (pedepse sau recompense aplicate):......................................

7.7. (cereri de personal): A..........; B............; C..............;

(A-ofiţeri; B-subofiţeri; C-mlitari voluntari; D-total)

Linia 8 (asigurare logistică):

8.1. (echipamente):

8.2. (ATAM): 1..............; 2..................; 3................

(1-grupa 1; 2-grupa 2; 3-grupa 3)
Linia 9 (comunicaţii):
Linia 10 (Cereri logistice):

Linia 11 (Cereri genistice):

Linia 12 (Cereri medicale):

Linia 13 (Cereri sprijin):

44
Linia 14 (comunicaţii şi informatică): 1..............................(sisteme tactice: fir,
radio,satelit); 2...............................(funcţionarea legăturilor: stare tehnică, cu nevoi de
reparaţii)

Linia 15 (alte rapoarte)

Anexa 9
FORMULAR No.009

RAPORT SALUTE

Linia 1 (data şi ora):.............................

Linia 2 (subunitatea)...........................(subunitatea care transmite raportul)

Linia 3 (mărimea subunităţii forţei opuse):..............................

45
Linia 4 (activitatea forţei opuse):...............................

Linia 5 (coordonatele forţei opuse):..................................

Linia 6 (subunitatea forţei opuse):.................................

Linia7 (data şi ora observării):......................................

Linia 8 (echipamentele observate la forţa

opusă):....................................................................

Linia 9 (alte informaţii):..............................................................

Linia 10 (autentificarea raportului):............................................

Anexa 10
FORMULAR No.010

RAPORT PRIVIND SITUAŢIA NBC

(NBC SITREP)

Linia 1 (data şi ora)........................................(dtg)

Linia 2 (unitatea).............................................................(unitatea care întocmeşte raportul)

46
Linia 3 (condiţii de pericol)..........................................(nivelul ameninţării unităţii)

Linia 4 (nivelul minim de protecţie):

Linia 5 (nivelul radiaţiilor).....................................(nivelul radiaţiilor în raionul unităţii)

Linia 6 (inamicul)...............................................................................(activitatea nbc

inamică, folosirea, nefolosirea mijloacelor nbc, unităţi nbc detectate)

Linia 7 (unităţi nbc)..................................................(situaţia unităţilor nbc: loc, activitatea,

gradul de pregătire)
a. Sisteme de mascare cu fum..........acţiuni..........acţiuni planificate în 24
ore..................
b. Sisteme de decontaminare............acţiuni..........acţiuni planificate în 24
ore..................
c. Sisteme de cercetare.....................acţiuni..........acţiuni planificate în 24
ore..................

Linia 8 (cercetarea nbc).....................................(misiuni de cercetare desfăşurate în ultima

perioadă)
Misiuni planificate.................data executării..............locul.............unitatea
sprijinită.............scopul misiunii.......................

Linia 9 (decontaminare)............................................(misiuni de decontaminare desfăţurate)

Misiuni planificate.................data executării..............locul............unitatea
sprijinită..............scopul misiunii.......................

Linia 10 (mascarea prin fum)...........................(misiunea de mascare desfăţurată)

Misiuni planificate.................data executării...............locul...........unitatea
sprijinită..............scopul misiunii.......................

Linia 11 (text)..................................................(informaţii suplimentare necesare pentru

clasificarea raportului)

Linia 12 (autentificare)..............................................(autentificarea raportului)

Anexa 11
FORMULAR No.011

RAPORT INCIDENT EOD

(EODINCREP)

Linia 1 (data şi ora impactului/atacului/descoperirii).........................................(dtg)

Linia 2 (unitatea).........................................................(unitatea care întocmeşte raportul)

Linia 3(locaţia)..............................................(gridul, descrierea locaţiei)

47
Linia 4 (calea de acces)..................................................(pe jos-uşor, dificil, imposibil sau
pe vehicul-uşor, dificil, imposibil)

Linia 5 (tipul, descrierea tipului UXO)..............................(bombe, grenade, rachete,

proiectile, submuniţii, echipament pirotehnic, de demolare, DEI, containere, tuburi)

Linia 6 (cantitatea UXO)..........................................

Linia 7 (efectul asupra operaţiei)..............................

Linia 8 (măsuri de siguranţă-evacuare luate)..................................................

Linia 9 (ameninţarea NBC)....................................................

Linia 10 (informaţii tactice despre inamic, forţele aliate,

obstacole)........................................

Linia 11 (detalii ale punctului de întâlnire cu echipa

EOD)......................................................

Linia 12 (informaţii tactice despre inamic, forţe aliate, obstacole)

Linia 13 (text).......................................(informaţii suplimentare necesare pentru

clarificarea raportului)

Linia 14 (autentificarea)...............................................(autentificarea raportuliu)

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate. Monografii. Colecţii de studii. Lucrări cu caracter general.

Dicţionare.
1. Antonie Iorgovan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, TUB,
1989;
2. Antonie Iorgovan, Legalitatea actelor administrative, Editura Politică,
Bucureşti, 1985;

48
 3. Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză,
explicaţii şi jurisprudenţă, ediţia a II-a, Editura Kullusys, Bucureşti, 2006;
4. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Ediţia 4, Editura
All Back, 2005;
5. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Biblioteca Juridică
Nemira, Bucureşti, 1996;
6. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Nemira,
Bucureşti, 1996;
7. Constantin Degeratu, Constantin Zamfir, Florea Şerban, Adrian Şuşu,
Executarea ordinului militar, dificultăţi şi controverse, Editura Militară,
Bucureşti, 1999;
8. Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915;
9. Dicţionar explicativ al limbii române, Academia Română, 1996;
10. H. Georgescu, Dicţionar enciclopedic militar, 1996;
11. Ioan Alexandru Administraţia publică, Ediţia a III-a, Editura LuminaLex,
Bucureşti, 2002;
12. Ion Dragoman, Actele autoritatilor militare, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2004;
13. Istoria Statului Major Român, documente 1859-1947, Editura Militară,
Bucureşti, 1994;
14. Lucian Culda, Gestionarea organizaţiei. Utilitatea opţiunilor fondatoare,
Editura Centrul de studii sociale procesual-organice, Sibiu, 2006;
15. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Europa Nova, 1995;
16. Probleme de drept din deciziile C.S.J., 1990-1992, Editura Orizonturi,
Bucureşti, 1993;
17. Romulus Ionescu, Drepr administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970;
18. I. Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Editura All, Bucureşti,
1994;
19. Valentin Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Back,
Bucureşti, 1998;
20. Valentin Prisecaru, Contenciosul administrativ român, Editura All,
Bucureşti, 1994.

II Studii. Articole
1. Alexandru Vlad, L. Giurgiu, Controlul jurisdicţional al actelor administrative şi
faptelor asimilate lor, realizat pe calea excepţiei de ilegalitate, Caietul Ştiinţific al
Institutului de Ştiinţe Administrative al României „Paul Negulescu”, Editura Burg,
Sibiu;
2. Antonie Iorgovan, Comentariu privind unele puncte de vedere referitoare la
Proiectul Legii contenciosului administrativ, Revista de Drept Public, nr. 3/2004;
3. Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii ale CSJ pe 1997, Argessis, Bucureşti,
1998;
4. Constantin Movilă, Curs de administraţie militară pe scurt, Imprimeria statului,
Bucureşti, 1871;
5. Corneliu Liviu Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor
constituţionale revizuite, Revista Dreptul, Anul XV, Seria a III-a, Nr. 3/2004;
6. Curierul Judiciar , nr. 11/2003, Coneliu Liviu Popescu, Exceptarea actelor de
comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ, potrivit

49
 revizuirii constituţionale, în lumina dreptului de acces la o instanţă
judecătorească;
7. D. Macovescu, Acte de comandament militar, Revista de Drept Public, ISAR,
Bucuresti, anul V, 1930;
8. Dana Apostol Tofan, Modificări esenţiale aduse instituţiei contenciosului
administrativ prin noua lege cadru în materie, Curierul Judiciar, 4/2005;
9. Lexicon miltar, Editura militară, Bucureşti, 1980;
10. Liviu Giurgiu, Consideraţii privind excepţia de nelegalitate a actelor
administrative în reglementarea instituită prin Legea 554/2004, Curierul Judiciar,
2/2005;
11. Liviu Giurgiu, Consideraţii privind excepţia de nelegalitate a actelor
administrative în reglementarea instituită prin Legea 554/2004, Curierul Judiciar,
2/2005;
12. Mircea Djuvara, Introducere la politica generală, trei conferinţe făcute la Cursul
de comandament în 1931, Tipografia Şcolii Militare a Aeronauticii Regele Carol II;
13. Ovidiu Puiu, Excepţia de nelegalitate în lumina dispoziţiilor noii Legi a
contenciosului administrativ, Curierul Judiciar, nr. 7-8/2005
14. Pandectele săptămânale, 1926;
15. Studii de cercetare ştiinţifică – probleme actuale ale ştiinţei militare, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2006;
16. Tudor Drăganu, Câteva reflecţii pe marginea unui recent proiect de Lege a
contenciosului administrativ, Revista de Drept Public nr. 3/2004;
17. Tudor Drăganu, Câteva reflecţii pe marginea unui recent proiect de Lege a
contenciosului administrativ, Revista de Drept Public nr. 3/2004.

III. Legislaţie internă

1. Constituţia României, modificară şi republicată, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. … din …;
2. Codul penal al României, republicat în baza actelor normative modificatoare,
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 22 iulie 2005; publicat
în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997;
3. Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 172/1994, cu modificările ulterioare;
4. Legea nr. 106 a protecţiei civile (publicată în Monitorul Oficial nr. 241 din
1996);
5. Legea nr. 139/1995 a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România
(publicată în Monitorul Oficial nr. 303 din 1995);
6. Lege nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor (publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001);
7. Legea nr.6/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul
Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace
cu privire la statutul forţelor lor, publicată în Mon. Of., Partea I, nr. 185/2000;
8. Legea 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Minisrerului Apărării,
publicată în M. Of., Partea I nr. 654 din 28.07.2006;
9. Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, publicat în Mon.Of., Partea I, nr. 139/2000;
10. Legea nr. 410 din 18 octombrie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public;

50
 11. Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale
12. Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ;
13. Legea nr.554 din 2 decembrie 2004, contenciosului administrative, modificată prin
Decizia nr. 65 din 25 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 1 alin. (9) teza întâi din Legea contenciosului administrativ
nr.554/2004;
14. Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes general, M. Of. al
Rom., Partea I, 663/2001 ;
15. Legea 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului,
publicată în M. Of. al Rom., Partea I, 48/1997;
16. Legea 137/1995 privind protecţia mediului, actualizată şi republicată în M.Of.al
Rom., Partea I 70/2000;
17. Legea 54/1993 privind organizarea şi funcţionarea instanţelor şi parchetelor
militare, publicată în M. Of. Partea I nr. 160/1993, modificată de Legea 43/1999,
publicată în M. Of. 130/1999;
18. Proiect de Lege pentru aplicarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul
Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu
privire la statutul forţelor lor, încheiat la Bruxelles, la 19 iunie 1995, a devenit
Legea 61/24.04.2000 publicată în M.O. 185/28.04.2000;
19. Hotărârea Guvernului nr. 935/1996 privind organizarea şi funcţionarea
prefecturilor, Publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 259/1996;
20. Ordonanţei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apărării naţionale a
României (publicată în Monitorul Oficial nr.525 din 2000);
21. Ordonanţei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apărării naţionale a
României (publicată în Monitorul Oficial nr.525 din 2000);
22. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă;
23. Ordonanţa Guvernului nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor,
publicată în Mon. Of., Partea I, nr.328/1998, Ordonanţa fiind ratificată prin Legea
nr. 25/1999, Mon.Of. nr.34/1999;
24. O.G. nr. 119/1999, pivind controlul intern si controlul financiar republicată;
25. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2003 privind regimul juridic al contravenţiilor,
publicată în M.Of. nr. 410/2001.

IV. Manuale, regulamente, dispoziţii militare

1. A.N.2-Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare;
2. F.T. 1, Doctrina operaţiilor forţelor terestre, aprobată prin ordinul şefului Statului
Major General nr. S.M.G. 31/2004;
3. F.T.-2 Manualul pentru organizarea de Stat Major si operaţii ale Forţelor
Terestre, Bucureşti, 2005;
4. M-70/2000, R.G.-3, Regulamentul disciplinei militare, cu modificările şi
completările ulterioare;
5. Mon.Oastei nr.6/1862, Partea neoficială;
6. O. Nr. M 42/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aprobarea R.G.
1, Regulamentul de ordine interioară în unitate;
7. O. nr. M. 101 din 12.09.2005 pentru aprobarea “R.G. – 7, Regulamentul Consiliilor
de Disciplină”;

51
 8. O. nr. M. 153 din 12.09.2005 pentru aprobarea “R.G. – 8, Regulamentul Consiliilor
de Judecată”;
9. R.G. 1, Regulamentul de ordin interioară.

V. Jurisprudenţă
1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 103 din 1.10.1996, publicată în M. Of.
7/20.01.1997;
2. Decizia nr. 1051/5 iunie 1997, Curţii Supreme de Justiţie, Secţia contencios
administraiv;
3. Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
publicată în Buletinul Casaţiei nr. 2/2005;
4. Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
publicată în Buletinul Casaţiei nr. 2/2005, p. 6-8;
5. Decizia nr.139/1919;
6. Decizia nr.1438/1934 a Curţii de Casaţie, măsura disciplinară luată de comandant
contra unui jandarm;
7. Decizia nr.175/1931 a Curţii de Casaţie, act de avansare;
8. Decizia nr.475/1922, actul de reformare a unui militar;
9. Decizia nr.834/1906, Decretul de punere în retragere a generalului Groza;
10. Decizia nr.87/1934 a Curţii de Apel Bucureşti, sunt apreciate drept acte de
comandament militar indicarea elementelor chemate la mobilizare;
11. Hotărârea din 19 iunie 2001, Cauza Kreuz c. Polonia, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului;
12. Sentinţa civilă nr. 32/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, dosar nr. 2009/2001.

52