MINISTERUL EDUCATIEI NATIONALE

UNIVERSITATEA ROMANO- AMERICANA

FACULTATEA DE DREPT

LUCRAREA DE LICENTA
DREPT SPECIAL. PARTEA SPECIALA

COORDONATOR STIINTIFIC : CONF. UNIV. DR. DUVAC CONSTANTIN

ABSOLVENT : NASTASE MADALIN, ANUL IV, GRUPA 716
 PLANUL LUCRARII

LUCRARE DE DIPLOMĂ
(Cuprins)
OMORUL 188

1Abrevieri

CAP. I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA

VIETII

Cap. II ANALIZA INFRACȚIUNII DE OMOR

1. Concept și caracterizare
2. Elemente preexistente

2 I. Obiectul juridic special

II. Obiectul material
III. Subiecţii infracţiunii:
A. Subiectul activ
B. Subiectul pasiv
3 IV. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

3. Structura sau conţinutul juridic al infracţiunii

I. Situaţia premisă
II. Conţinutul constitutiv al infracţiunii:
A. Latura obiectivă:
a) Elementul material
b) Cerinţe esenţiale
c) Urmarea imediată
d) Legătura de cauzalitate
B. Latura subiectivă:
a) Elementul subiectiv
b) Cerinţe esenţiale.
 4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

I. Formele infracţiunii
A. Actele pregătitoare
B. Tentativa
4 C. Consumarea
D. Epuizarea.
II. Modalităţile infracţiunii:
A. Modalităţi simple.
B. Modalităţi calificate.
III. Sancţiuni

CAP. III EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

1. Aspecte procesuale
2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri

CAP. IV PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

1. Precedente legislative
2. Situații tranzitorii

CAP. V ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

1
2CAP VI STUDII DE CAZ

CAP. VII CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Bibliografie
 INTRODUCERE

Viaţa omului reprezintă condiţia primară, fundamentală, absolută a însăşi

existenţei acestuia, a perpetuării speciei. Înainte de a fi un drept fundamental al
omului, viaţa este un atribut primordial, absolut, o componenta esenţiala a existenţei
noastre. Viaţa umană, ca valoare socială apărată prin normele de drept, se înfăţişează
nu numai ca un drept absolut al individului la viaţă, opozabil „erga omnes”, dar şi ca
o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocroteşte in interesul întregii societaţi 1.
Legea impune tuturor cetăţenilor să aibă o atitudine de respect faţă de viaţa fiecărui
membru al societăţii.

Viaţa reprezintă o valoare fundamentală inalienabilă, apărarea vieții reprezentând

una din funcțiile fundamentale ale statului, statul foloseşte toate mijloacele, inclusiv legea
penală pentru a proteja persoana. Dreptul la viaţă ca drept fundamental este protejat prin
Constituţia României, toţi cetăţenii trebuie să trateze cu respect viaţa membrilor societăţii.

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate,

transmise din generaţie în generaţie aceste valori au asigurat şi asigură progresul
continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de celelalte fiinţe, este capabil să se
perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic comportarea, să se lase influenţat de
regulile de conduită din societate elaborate în decursul timpului tot de oameni) şi să
acţioneze cu devotament şi pasiune pentru realizarea marilor idealuri ale omenirii. 2
Apărarea persoanei reprezintă o preocupare a tuturor sistemelor de drept, deorece
viaţa este o valoare socială primară şi absolută a oricărei societăţi, ca şi condiţie
indispensabilă însăşi existenţei acesteia. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui
individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa
fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind
hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din
indivizi în viaţă.3
Infracțiunea de omor este cea mai gravă formă de manifestare a violenței impotriva
ființei umane. Evaluând această infracțiune, observam că suprimarea dreptului de a trăi,
1
I. Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti 1987, pag. 23
2
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, Bucureşti, pg. 11
3
Vincenzo Manzini, Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo, Torino, 1937, pg. 8
crează o stare de nrsiguranță socială, un dezechilibru în orice societate iar membri
societăţii au obligaţia de a nu încălca în nici un mod viaţa titularului acestui drept.
Prin lucrarea de față mi-am propus analiza și interpretarea omorului prin prisma
elementelor constitutive care-l caracterizează din punct de vedere juridico-penal, în general
și în particular de a deduce anumite idei vizând interpretarea și aplicarea justă a normelor
penale în vigoare având în vedere intrarea în vigoare a noilor coduri, penal și respectiv de
procedura penala la 01.02.2014.
Această lucrare analizează un fenomen important şi actual în societatea noastră, de
o gravitate aparte, determinat pe de o parte de condiţiile socio-economice ale României, pe
de altă parte de greutăţile inerente unei schimbări de regim politic, economic specifică
ultimilor douăzeci și cinci de ani. Condiţii vieţii moderne s-au caracterizat şi printr-o
înrăutățire a activităţii infracţionale ce implică folosirea violenţei asupra persoanei.
Scopurile trasate și obiectivele cercetării, la care aș referi examinarea complexă a
următoarelor elemente de bază:
-Definirea noțiunii de omor
-Stabilirea cauzelor infractiunii de omor
-Determinarea locului omorului în cadrul sistemului de infracțiuni contra vieții.
-Analiza juridico-penală a elementelor constitutive care-l caracterizează.
-Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de omor
Normele penale au un caracter complex, iar aceasta implică în cadrul studiului lor
atât analiza problemelor de ordin general (comune unui grup de infracțiuni) cît și a unor
probleme cu caracter special, proprii fiecării infracțiuni în parte.
În cercetarea acestei lucrări am folosit bibliografie de specialitate română și străină.
Lista bibliografiei cuprinde … tratate, cursuri și … de articole de revistă.
Lucrarea OMORUL cuprinde … de pagini, fiind sistematizată în … capitole,
împărțite pe secțiuni.
Primul capitol este destinat unor noțiuni introductive, sunt prezentate referințele
istorice, premisele abordării temei, prezența noțiunii în dreptul pozitiv român și un scurt
istoric al omorului. Pe accest temei în primul capitol din lucrarea data am realizat un scurt
istoric al dezvoltării conceptelor de protecție a valorilor umane de către societate.
La finele acestui capitol, în concluzie putem menționa că definiția cea mai perfectă a
omorului este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.
În cadrul celui de al doilea capitol se statuează analiza infracțiunii, a elementelor
constitutive ale omorului, latura obiectivă, latura subiectivă. În acest context am vorbit
despre esența pericolului social, ca un element material al infracțiunii, reieșind nemijlocit
din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de legea penală. Cele din
urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în vigoare formează
categoria obiectului infracțiunii. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune de
ucidere, efectuata prin acte comisive sau omisive. Urmarea imediată constă în decesul
persoanei.
Între elementul material al infracțiunii acțiunea sau inacțiunea autorului și urmarea
imediată moartea unei persoane trebuie să existe o relație de la cauză la efect, o legătură de
cauzalitate, în alte cuvinte, este necesar a se dovedi prin probe că decesul victimei a
intervenit din cauza activității desfășurate de făptuitor.
Latura subiectivă se exprimă la infracțiunea de omor exclusiv prin intenție, prin
ambele ei modalități directă sau indirectă.
În capitolul al treilea tratează aspectele procesuale, legătura cu dreptul material, și
totodată legătura cu alte infracțiuni.
Capitolul al patrulea privind precedente legislative și situații tranzitorii prezintă
aspecte anterioare din legea penală, schimbările produse in legislație datorită celerităților și
evoluției societății.
În al cincilea capitol din lucrarea dată prezintă aspecte de drept comparat privind
infracțiunea de omor. Fiecare stat a avut și va avea particularitățile sale de reglementare a
relațiilor care apar în societate, este firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească
anumite modalități de prevedere în legislație a procedeelor destinate menținerii ordinii
publice, astfel poate incrimina anumite fapte care în opinia lui atentează la valorile sociale
apărate de legile constituționale și poate dezincrimina altele. În legislația tuturor statelor
infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății ocupă un loc prioritar.
Capitolul al șaselea prezintă aspecte din practica judiciare si jurisprudentă referitoare
la infracțiunea de omor.
Capitolul al șaptelea este destinat concluziilor în urma analizei acestei infracțiuni.

CAP. I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR DE OMOR

ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OMOR. REFERINŢE
ISTORICE
 Infracţiunea de omor constă în fapta persoanei care ucide, cu intenţie, o altă
persoană. Omul este singura fiinţă superioară, un creator de valori iar spiritul său continuu
tinde la perfecţionare.
În această privință, cu două milenii în urmă Titus Lucrețiu spunea că “Vitaque
mancipio nulli datur, omnibus usu” - Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul
tuturor.
Viața omului este protejata de normele de drept în special, cele ale dreptului penal,
ca fiind un drept absolut al individului. Dreptul nu reglementează doar relaţii sociale,
numai raportată la aceste relaţii viaţa devine un drept al omului. O persoană nu poate
stabili relaţii sociale cu sine însăşi, ca urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii
penale.4
Infracţiunile contra persoanei au, în general, un grad mai ridicat de pericol
social determinat, pe de o parte, de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul
protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le poate avea pentru societate
săvârşirea acestor infracţiuni, iar pe de altă parte de faptul că infracţiunile contra
persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor procedee sau mijloace violente şi
au o frecvenţă mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni5
În noului cod penal infracţiunile contra persoanei fac parte din titlul I, spre
deosebire de legea penală veche unde aceste infracţiuni fac parte din titlul II fiind grupate
distinct după titlul privitor la infracţiuni contra siguranţei statului. În noul cod,
legiuitorul român şi-a însuşit modelul francez şi spaniol de sistematizare, spre
deosebire de vechiul codul penal care era orientat după modelul codului penal
german şi italian și care acorda prioritate infracţiunilor contra siguranţei statului.
În cadrul Titlului I, noul cod penal cuprinde următoarele categorii de
infracţiuni care sunt considerate că aduc atingere persoanei şi anume: infracţiuni
contra vieţii (capitolul I), infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii
(capitolul II), infracţiuni săvârşite asupra unui membru al familiei (capitolul III),
agresiuni asupra fătului (capitolul IV), infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a
celor în primejdie (capitolul V), infracţiuni contra libertăţii persoanei (capitolul VI),
traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile (capitolul VII), infracţiuni contra
4
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept Penal și Procesual Penal, Curs selectiv pentru Licenta,
Editura All Beck, 2005, pg 55
5
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti,
1971, p. 171.
libertăţii şi integrităţii sexuale (capitolul VIII) şi infracţiuni care aduc atingere
domiciliului şi vieţii private (capitolul IX).6
Infracţiunile contra vieţii constituie un capitol distinct în complexul grupului de
infracţiuni contra persoanei. O caracteristica a acestui gen de infracţiuni o reprezintă
atingerea care se aduce fiinţei umane, pericolul social având un grad ridicat, întrucât se
aduce atingere uneia dintre valorile sociale importante, respectiv viaţa . Punerea în pericol
sau suprimarea vieţii unei persoane afectează convieţuirea membrilor societății. Totodată
prin incriminarea acestei infracţiuni se realizează ocrotirea existentei şi securităţii fizice a
persoanelor, de aceea trebuie să se constituie preocupări generale pentru toţi cetăţenii şi
îndatoriri speciale pentru persoanele investite prin lege cu puteri în vederea protejării
acestei valori7
Elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în
evoluţia legislativă a oricărui stat. Hotararea de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal
nu reprezintă o simplă manifestare a voinţei politice, ci este în egală măsură, un corolar al
evoluţiei economico-sociale, a doctrinei şi jurisprudenţei. Elaborarea unui cod penal
implică, o evoluţie a relaţiilor sociale, deoarece vechile reglementări sunt depăşite, și să se
identifice necesităţile de reglementare accentuate de doctrină şi practică.
Transformări în plan politic, social şi economic, suferite de societatea românească
în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea vechiului codului penal, şi
totoadată perioada de după 1989, nu au lăsat loc pentru nicio interpretare în privinţa
necesităţii adoptării noului cod penal.
Omorul, aşa cum apare definit în art. 188 Noul Cod penal constă în uciderea unei
persoane, fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale
infracţiunii. În noul cod penal, incriminarea omorului are un conţinut identic celui din
vechiul cod penal, inclusiv în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. Observăm ca și
element de diferenţiere, că în timp ce vechiul cod penal prevedea pedeapsa complementară
constând în interzicerea unor drepturi, noul cod penal prevede interzicerea exercitării unor
drepturi.
Obiectul juridic generic
Infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic, ansamblul relaţiilor
sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei reprezentată sub
totalitatea atributelor sale respectiv, viaţă, integritate corporală, inviolabilitatea sexuală,
6
Vasile Dobrinoiu si colab, Noul Cod Penal comentat, partea special, vol II, Ed Universul Juridic, 2013, pg 5
7
Alexandru Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991, pg. 23
libertatea, demnitatea.
Atributele vieții persoanei constituie valori pe care statul de drept obligaţia să le
ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.
Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă,
drept recunoscut şi ocrotit de norma penală oricărei persoane. Acesta îl constituie
fasciculul relaţiilor sociale protejate prin sancţionarea faptelor ce alcătuiesc grupul
infracţiunilor contra persoanei.
Afirmăm că obiectul juridic comun infracţiunilor contra vieţii este dat de acea
legătură de relaţii sociale ce se formează, se dezvoltă şi se desfăşoară în jurul viaţii
omului, incriminându-se faptele care aduc atingere acesteia.
Legea penală apară prin incriminarea faptelor care aduc atingerea persoanei,
valorile sociale legate de viața persoanei, salvgardează totodată relaţiile sociale care se
nasc şi se dezvoltă în jurul acestei valori. Săvârşirea oricărei infracţiuni pune în pericol
social sau vatămă o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere
relaţiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective 8.
Fiind strâns legată de interesele grupului social, viaţa omului îşi dobândeşte
adevărata ei valoare şi semnificaţie numai în cadrul relaţiilor sociale, numai raportată la
aceste relaţii viaţa devine un drept, fără respectarea vieţii individului nu poate fi concepută
însăşi existenţa colectivităţii şi convieţuirii între oameni.9
Dreptul la viaţă există şi este ocrotit de legea penală din momentul în care se
instaurează procesul naşterii naturale, momentul în care copilul este expulzat din trupul
mamei şi îşi începe viaţa extrauterină. Dreptul la viaţă este protejat indiferent de titular, de
vârstă, de starea sănătăţii. Fără existenţa omului nu poate fi concepută societatea şi nici
realizările acestuia în toate domeniile vieţii sociale. Momentul începerii vieţii reprezintă
momentul expulziei copilului şi începerii vieţii extrauterine, iar ca moment al morţii cel al
morţii cerebrale.
Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor prevăzut de art. 188 este comun cu
cel al tuturor infracţiunilor contra persoanei dat fiind faptul că, și la celelalte infracţiuni
care sunt incluse în categoria celor contra persoanei, şi infracţiunea de omor simplu are ca
obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în
legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viaţa, integritatea
corporală, libertatea, demnitatea şi inviolabilitatea sexuală.
8
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice
ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971,pg. 120
9
Vincenzo Manzini, op. cit., pg. 8
 Legiuitorul român a preferat să folosească o exprimare eliptică, explicaţia constă şi
trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea mai amplă a conţinutului
incriminării. În definirea omorului, legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a
substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii
(manifestarea de violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cât şi
legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi. 10
Ocrotirea persoanei s-a impus ca o necesitate de aparare a societății încă de la
primele acte normative cu caracter penal, constituind o preocupare majoră a legislaţiei,
jurisprudenţei şi doctrinei penale de-a lungul timpului.

CAPITOLUL II - ANALIZA INFRACȚIUNII DE

OMORUL ART.188 NOUL CODUL PENAL

CONCEPT SI CARACTERIZARE

Faptele incriminate sub denumirea generică de „infracţiuni contra vieţii” sau

constituie din punct de vedere al calificării de grup o subdiviziune în cadrul
infracţiunilor contra persoanei.
Definitoriu acestor fapte este că aduc atingere fiinţei omului, respectiv însuşiri
fundamentale a fiinţei umane privitor la existenţa fizică a acesteia și celelalte însuşiri ale
persoanei ca integritatea corporală, sănătatea, libertatea, relaţiile sexuale, adică viaţa. În
lipsa acestoratribute fiinţa umană ar fi inexistentă.
Importanţă deosebită pe care o reprezintă viaţa a determinat pe legiuitorul din cele
mai vechi timpuri să incrimineze faptele care ar aduce atingere acestei valori
fundamentale, a esenţei fiinţei umane.
Existența societății nu ar putea fi concepută fără valoarea individuală sau
socială și fără existența ființelor vii.
Incriminarea omorului în sensul că „uciderea unei persoane” constituie
infracţiunea de „omor” și este stipulată de legiuitor în art. 188 din Noul Codul penal.

10
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept Penal și Procesual Penal, Curs selectiv pentru Licenta,
Editura All Beck, 2005, pg 110 - 111
Infracţiunea de omor prezintă o variantă tip şi o variantă agravată. Varianta tip este
reglementată în art. 188 C. pen. Varianta agravată este prevăzută în art. 189 C. pen.

ELEMENTE PREEXISTENTE

I. Obiectul juridic special

Obiectul lor juridic special contribuie la ocrotirea tuturor relaţiilor sociale a căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului vieţii
umane.11
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă
al fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere. Obiectul material
este corpul în viaţă al victimei. Nu interesează dacă victima era sănătoasă ori într-o fază
avansată de boală şi nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă; chiar dacă ar fi acţionat
şi cauze naturale care ar fi dus ulterior la moartea victimei, fapta constituie omor. Este
lipsit de importanţă şi dacă victima ar fi fost o persoană tânără sau în vârstă, ori dacă era
sau nu în plenitudinea facultăţilor fizice şi psihice.
Legea penală română, nu incriminează sinuciderea, dar incriminează pe cel care
determină sau înlesneşte sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de
sinucidere a avut loc. Raţiunea neincriminării încercării de sinucidere are la bază ideea în
conformitate cu care dreptul nu se implică într-o hotărâre personală, deoarece
reglementează relaţiile sociale apărute între individ şi semenii săi, nu cu sine însuşi.
Legislaţia română nu permite euthanasia, dreptul la viaţă fiind protejat împotriva
voinţei victimei, pentru a pune capăt suferinţelor prelungite şi inutile, deoarece nu există
nicio metodă care să permită luarea vieţii unui muribund. 12
Concluzionând, omul este o valoare socială fundamentală deoarece prin om şi în
jurul său se formează şi se dezvoltă imensa majoritate a relaţiilor sociale, ocrotind aceste
valori implicit sunt apărate toate relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare
implică respectul acestei valori sociale, care este viaţa omului.13

11
V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 11
12
George Antoniu, Constantin Duvac și colab, Explicatii preliminare ale noului Cod penal, Vol III, Ed
Universul Juridic, pg. 33
13
Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, pg. 54
 II. Obiectul material

Toate infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei,

perceput ca o prezență materială, ca o totalitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică
care menţin o persoană în viaţă,
Obiectul material al omorului constă din corpul unei persoane în viaţă,
neinteresândvârsta, copil sau nou-născut, tânăr sau adult şi bătrân, starea sănătăţii sănătos,
bolnav, muribund sau normalitatea antropologică respectiv normal, anormal, viabil sau
neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice.14
În cazul infracţiunilor pe care le analizăm, acţiunea sau inacţiunea nu priveşte un
drept subiectiv al persoanei, ci un drept material reprezentat de corpul unei persoane.
Obiect material reprezentat de corpul uman, nu se confundă cu subiectul pasiv
care este persoana a cărui viaţă a fost suprimată ori s-a încercat să i se suprime. În cazul
consumării omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă, în
acest caz, obiectul material al infracţiunii este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise.
În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi
practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut şi în alte ţări
şi anume: considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru
penal de până acum, era considerată un fapt putativ 15. În analiza obiectului material protejat
de legiuitor a infracţiunii de omor, s-a pus în discuție chestiunea dacă reprezintă sau nu o
condiţie sine qua non, faptul că subiectul pasiv să fi fost în viaţă în momentul în care s-a
comis asupra lui elementul material al faptei16.
Referitor la momentul începerii viaţii unei persoane au fost formulate mai multe
teorii. Accepțiunea cea mai larg răspândită în privinţa naşterii o reprezintă desprinderea
fătului de cordonul ombilical al mamei, momentul în care fătul devine copil, începând să
ducă o viaţă independentă de cea a mamei, o viață extrauterină, teorie îmbrăţişată de
doctrinele italiană şi germană.

14
H Diaconescu, R Răducanu, Infractiuni contra vietii, Ed C.H. Beck, 2014, pg 4
15
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generala. vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 641-642. În acelaşi sens A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă
în materia infracţiunilor de omor, în R.D.P. nr. 4/1994, p. 54 (în analiza valorii concrete
protejate de legiuitor, s-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua-non,
pentru existenţa infracţiunii de omor, ipoteza ca subiectul pasiv să fi fost în viaţă în
momentul în care s-a comis asupra lui acţiunea ce constituie elementul material al faptei;
spre exemplu, două vehicule trec succesiv, la interval foarte scurt de timp, peste acelaşi
individ; ori două persoane trag succesiv asupra aceluiaşi individ)
16
A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor - Rev. Dr. Penal
nr. 2/94, pg. 54
 Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a
fost pe deplin elucidată, în ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cauze rare, moartea
persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă
cerebrală şi cu atât mai puţin celelalte organe sau ţesuturi. 17 Există situaţii de tranziţie ale
dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă,
când trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care
îngreunează surprinderea momentului morţii.18.
Pentru a stabili momentul încetării vieţiii, se ia în considerare două situaţii:
 moartea clinică determinată de funcţiile aparatului respirator şi ale aparatului
circulator;
 moartea cerebrală sau biologică, reprezentând încetarea activităţii cerebrale.
Odată cu confirmarea morţii cerebrale este posibilă efectuarea de transplanturi de
organe potrivit Legii nr. 2 din 8 ianuarie 1998, cu consimţământul defunctului, voinţă
exprimată în scris înainte de moarte sau cu acordul soţului ori a rudelor.
Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator şi
circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca
viaţa să fie salvată,19 dar aceasta nu mai posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau
biologică.
În prezent se admite în unanimitate în doctrina medico-legală că prima teorie este
cea corectă, ajungându-se la concluzia că „moartea creierului poate fi considerată criteriul
principal al morţii organismului uman luat ca întreg”20

SUBIECŢII INFRACŢIUNII
Subiectul activ
Subiect activ nemijlocit al infracţiunii de omor, poate fi orice persoană fizică sau
juridică, deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume, și care
împlinește condițiile răspunderii penale. În cazul răspunderii penale a persoanelor juridice,
fapta antisocială în materialitatea sa este săvârşită de fapt tot de către persoana fizică care
acţionează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice. Acţionând în acest mod, persoana fizică face posibilă atragerea răspunderii

17
Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978, pg.33
18
A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967, pg.63
19
Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997, pg. 13
20
V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicina legală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 36
penale a persoanei juridice, distinctă de răspunderea penală a persoanei fizice.21
Potrivit art. 135 alin. (3) C. pen., răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea
acestei infracţiuni. Astfel, persoana juridică va fi considerată subiect activ al infracţiunii şi
va răspunde pentru săvârşirea infracţiunilor contra persoanei, indiferent de calitatea avută
la comiterea faptei.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, autorat, coautorat, insigare și
complicitate.
În art. 46 alin. (2) NCP se prevede că sunt coautori „persoanele care săvârşesc
nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală”. Pentru a fi coautori, făptuitorii trebuie
să îşi aducă nemijlocit contribuţia la comiterea faptei, atât în forma consumată cât şi cea
rămasă în stare de tentativă. În cazul infracţiunii de omor, activitatea specifică coautorilor
va consta în actele de natură să producă moartea unei persoane.
Participaţia la infracţiunea de omor în cadrul complicităţii se poate manifesta într-
o activitate cu caracter accesoriu, legată în mod mijlocit de activitatea care constituie
elementul material al infracţiunii și totodată unită sub aspect subiectiv, cu intenţia de a
ajuta, înlesni la comiterea infracţiunii de omor. Complicitatea poate fi materială, ca de
exemplu procurarea armei necesare uciderii victimei complicele cunoscând intenţia
autorului şi urmărind sau acceptând producerea rezultatului, distrugerea uşii de la locuinţa
persoanei vătămate pentru a uşura pătrunderea autorului în scopul uciderii victimei, sau
morală, ca de pildă întărirea intenţiei autorului de a săvârşi omorul.22
Se consideră complicitate activitatea unor persoane de a însoţi, înarmate cu
diferite obiecte contondente, pe inculpat – care a comis fapta de omor și cunoscând intenţia
lui, deoarece, deşi chiar dacă nu au adus ocontribuţie materială în timpul infracțiunii,
aceste persoane au susținut și sprijinit realizarea faptei prin întărirea şi întreţinerea hotărârii
autorului de a săvârşi infracţiunea.
Coautoratul, ca formă de participaţie penală, presupune cumularea unor condiţii
specifice, vizând trăsăturile de bază ale infracţiunii. O primă condiţie o reprezintă
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
De esenţa coautoratului, este săvârşirea unei fapte la care îşi aduc contribuţia
direct, nemijlocit, autorii. Condiţia săvârşirii faptei se regăsește atât în cazul faptei
consumate, precum şi al tentativei pedepsibile.

21
V. Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept Penal Parte Speciala, Ed. Universul Juridici, București, 2014, pg 10
22
V. Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept Penal Parte Speciala, Ed. Universul Juridici, București, 2014, pg 11-12
 Cooperarea din partea coautorilor este o altă condiție. Aceasta se referă la
specificul activităţii înfăptuite de coautori, de realizare nemijlocită a acesteia, de săvârșire
a actelor de executare ce vor producere rezultatul periculos.
În situația coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei
contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului faptă consumată ori faptă tentată, când acesta
săvârşeşte acte care aparţin acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii, indicate
de verbum regens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi asimilate ca astfel de
acte orice activităţi susceptibile să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea
de ucidere. Coautoratul la infracţiunea de omor presupune existenţa unei intenţii comune a
tuturor participanţilor la comiterea faptei, această hotărâre poate fi luată înaintea săvârşirii
faptei sau concomitent comiterii acesteia.
Intenţia coautorilor la săvârşirea faptei presupune realizarea împreună a acţiunii
tipice, făptuitorii, fiind conştienți de producerea rezultatului comun prezăzut, urmărit şi
acceptat, responsabilitatea penală revenind pentru întreaga faptă. Este absolut lipsit de
importanţă dacă coautorii au efectuat acte materiale separate sau numai loviturile unuia au
cauzat moartea victimei.

Referitor la situaţia instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată în

situația în care prin activitatea sa, a impulsionat și determinat pe autor să comită sau să
încerce a săvârşi omorul. Simplele îndemnuri, care nu au fost de natură să determine în
persoana autorului voinţa de a ucide, sau care au fost slabe, astfel incît şi-au pierdut
influenţa față de autor până la comiterea faptei, nu vor putea fi considerate instigare.
Art. 47 NCP ne dă definiţia instigatorului, acesta fiind: „persoana care, cu intenţie,
determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”. Pentru ca o
persoană să poată fi trasă la răspundere pentru instigare la comiterea infracţiunii de omor,
este necesar ca aceasta, prin activitatea sa, să determine subiectul activ să comită
infracţiunea, sau cel puţin să încerce să o comită.
Particularitatea instigării rezidă din aceea că deşi instigatorul este persoana care ia
cea hotărârea săvârşirii unei infracţiuni, el nu o pune în executare ci recurge la intermediul
unei persoane, căreia îi transmite mental, hotărârea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală. Prin această activitate instigatorul contribuie la formarea laturii obiective a
infracţiunii. Instigatorul se mai numeşte şi autorul moral al unei infracţiuni, deoarece
acestuia îi aparține ideea de a săvârşi o infracţiune, idee pe care apoi o infiltrează în
conştiinţa altei persoane, care o însuşeşte şi o execută.
 Instigarea, ca formă de participaţie morală, este deosebită de complicitatea morală
prin aceea că prima determină hotărârea infracţională, iar complicitatea morală ajută la
întărirea sau întreţinerea ei. Voinţa de a instiga la omor nu implică existenţa unui acord al
părţilor.
Contribuţia complicelui are caracter secundar (accesoriu) faţă de activitatea
autorului la omor - care săvârşeşte actul de ucidere şi faţă de activitatea instigatorului la
omor care determină pe altă persoană să ucidă victima. Acest caracter secundar este
deosebit de important, pe de o parte, pentru că nu se poate concepe complicitatea în lipsa
unei activităţi principale de executare a omorului, iar pe de altă parte, pentru că aportul
complicelui la rezultat apare ca o activitate indirectă şi imediată spre deosebire de cea a
autorului, care este directă şi imediată.
În ceea ce priveşte complicele, definiţia acestuia o regăsim în art. 48 şi anume:
„Persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală. [alin. 1)]. Este de asemenea complice persoana care promite,
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va
favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
[alin. (2)]”.
În cazul complicităţii, complicele urmăreşte să ajute sau să înlesnească acţiunea
unuia sau a mai multor făptuitori, acţionând în mod conştient că ajută sau înlesneşte
săvârşirea faptei, pe când coautorii acţionează în comun, acţiunea tipică fiind cea descrisă
în norma de incriminare, şi fiecare dintre ei e conştient că participă în comun cu ceilalţi la
producerea rezultatului23. Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.
.

Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă, a cărei viața a fost suprimată, ca
urmare a activităţii subiectului activ. Aceasta înseamnă că subiect pasiv al infracţiunii nu
poate fi decât o persoană în viaţă, este exclusă infracţiunea de omor când subiectul pasiv
este fătul ori un cadavru.24 Subiect pasiv poate fi, de regulă, orice persoană. Uneori, o
anumită calitate a victimei determină o altă încadrare juridică a faptei. De exemplu,
omorul este calificat, potrivit art.189 lit. f) C.pen., dacă victima infracţiunii este o femeie
gravidă. Uneori, pluralitatea de victime determină schimbarea încadrării juridic a faptei.

23
I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în materie de complicitate, "Justiţia nouă" nr. 1,1965.
24
V Dobrinoiu si colab, Noul Cod Penal comentat, vol II, Ed Univ Juridic, 2014, pg 8
Astfel, omorul este calificat, potrivit art.189 lit.f) C.pen., când se săvârşeşte asupra a două
sau mai multor persoane, iar uciderea din culpă are forma agravată (art.192 alin 3 C.pen.),
dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Uneori
omorul poate avea mai mulţi subiecţi pasivi (de exemplu, omorul săvârşit asupra mai
multor persoane deodată sau succesiv). În acest caz însă, fapta este calificată de lege ca
fiind un omor calificat potrivit art 189 lit.f - săvârşirea asupra a două sau mai multor
persoane.
Legiuitorul nu pretinde prin norma incriminată ca subiectul pasiv să aibă vreo
calitate determinată şi nu interesează aspecte referitoare la sexul, vârsta, condiţiile fizice şi
psihice în care se afla victima şi aceasta pentru că legea penală ocroteşte viaţa în sine, nu
viaţa unei anumite persoane.
Nu poate deveni subiect pasiv al infracţiunii de omor decât un om în viaţă, adică o
persoană căreia i s-a suprimat sau s-a încercat să i se suprime viaţa. 25 După săvârşirea
faptei, subiectul pasiv devine victima infracţiunii.
În cazul infracţiunii de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 188 C pen.,
subiectul pasiv este persoana ucisă ca urmare a activităţii făptuitorului, deci cea asupra
căreia se răsfrânge elementul material al infracțiunii. Pentru existenţa infracţiunii de omor,
se cere condiţia esenţială ca subiectul pasiv al acestei infracţiuni să fi fost o persoană în
viaţă în momentul săvârşirii faptei, având în vedere faptul că este exclusă infracţiunea de
omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru, Dacă subiectul pasiv este fătul,
încadrarea juridică a faptei va fi în infracţiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201
C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C. pen.), după caz .26

În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat

subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al
infracţiunii, adică cu persoana care a suferit paguba din infracţiune.27
Daca victima infracţiunii este o femeie gravidă, încadrarea juridică se va face sub
aspectul omorului calificat, potrivit art. 189 lit. g) Cod penal.

25
Alexandru BOROI, Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod Penal, Ed. Ch. Beck, Bucureşti,
2011, pg. 27
26
V. Dobrinoiu, Ilie Pascu și colab, Noul Cod Penal Comentat, Partea Specială, Vol II, Editura Universul
Juridic, 2012, pg 8
27
Alexandru BOROI,Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod Penal, Ed. Ch. Beck, Bucureşti,
2011, pg. 45
3. Structura sau conţinutul juridic al infracţiunii

I. SITUAŢIA PREMISĂ. În conţinutul infracţiunii de ucidere a unei persoane

prevăzută în art.188 nu există o situaţie premisă. De obicei structura şi conţinutul juridic al
de omor se confundă cu conţinutul constitutiv al infracţiuni.

II. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE OMOR LATURA

OBIECTIVĂ
Latura obiectivă reprezintă una dintre cele două laturi ale infracţiunii constând din
manifestările exterioare prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea şi se produc
urmările socialmente periculoase. Latura obiectivă face parte din conţinutul constitutiv al
infracţiunii, iar structura laturii obiective cuprinde, elementul material, acţiunea sau
inacţiunea, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate. Urmarea imediată constă în
producerea unor pagube şi prejudicii materiale şi morale în detrimentul subiectului pasiv al
infracţiunii. Urmarea imediată se reflectă prin consecinţele şi urmările sociale periculoase
ale infracţiunii.

A. Elementul material

Elementul material al infracţiunii de omor simplu, prevăzut de art. 188 C. pen., se

realizează prin uciderea unei persoane, suprimarea vieții, adică prin orice activitatea
materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material al acestei infracțiuni
poate consta dintr-o acţiune sau dintr-o inacţiune. Acţiunile sunt cele mai frecvente
modalităţi de săvârşire a omorului.
Acţiunea poate fi îndreptată atât asupra corpului, cât şi a psihicului victimei.
Astfel se consideră infracţiunea de omor şi în cazul în care autorul i-a creat victimei o stare
emoţională puternică, deşi cunoştea că aceasta suferă de afecţiuni cardiace şi astfel
persoana a decedat.28
Infracţiunea se poate comite atât prin acţiuni directe, cât şi indirecte sau puse în
mişcare de către autor. Indiferent de modalitatea prin care se realizează elementul material,
între elementul material şi urmarea imediată există o legătură de cauzalitate, întrucât
infracţiunea de omor este o infracţiune de rezultat.

28
V. Dobrinoiu, Ilie Pascu și colab, Noul Cod Penal Comentat, Partea Specială, Vol II, Editura Universul
Juridic, 2012, pg 9
 Inacţiunea autorului poate reprezenta o modalitate a elementului material atunci
când făptuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia sa, fapt ce a dus la decesul victimei, de
exemplu un medic care nu îi acordă asistenţă medicală bolnavului, fapt ce conduce la
decesul acestuia.
Infracţiunea de omor implică o activitate de ucidere, de suprimare a vieţii unei
persoane fizice, p activitate materială care are ca rezultantă decesul unui om. Activitatea -
acţiune ori inacţiune - trebuie să aibă o anume forţă distructivă, să fie aptă să provoace
moartea persoanei în condiţiile date. Privitor la această infracțiune nu există cerinţe
speciale privind timpul şi locul comiterii infracţiunii.

C. URMAREA IMEDIATA

Rezultatul socialmente periculos reprezintă o componentă obligatorie a laturii

obiective, deoarece actul de violenţă manifestat devine relevant sub aspectul săvârşirii
infracţiunii de omor numai în momentul în care se produce moartea victimei. Această
infracţiune este una materială, de rezultat, neproducerea urmării ducând la o altă încadrare
juridică.
Așadar infracţiunea de omor fiind o infracţiune materială este indispensabil să se
producă o urmare imediată, respectiv moartea victimei, putând avea loc în timpul activităţii
de ucidere sau mai târziu, existenţa legăturii de cauzalitate între elementul material şi
rezultat trebuie demonstrată. Producerea rezultatului completeză latura obiectivă a
infracţiunii.
Actul de violenţă devine relevant sub aspectul infracţiunii de omor în momentul în
care se produce rezultatul socialmente periculos, constând în moartea victimei. În lipsa lui
actul de violenţă se poate considera element al tentativei de omor sau al altei infracţiuni de
violenţă, dar nu ca element constitutiv al infracţiunii de omor.29
Infracţiunea de omor fiind o infracţiune de rezultat se cere, deci, producerea unui
rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activităţii
de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.30
Se vor avea în vedere la latura obiectivă şi locul săvârşirii faptei, timpul comiterii,
mijloacele utilizate, modalităţile concrete de săvârşire a faptei. Aceste elemente constituie

29
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român. Partea specială, vol. III, Ed.
Academiei, Bucureşti 1992, pg. 58.
30
O. Loghin, T. Toader, Drept Penal Român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL,
Bucureşti, 1994, pg. 110.
circumstanţe agravante şi sancţiunea ce se aplică făptuitorului este mai aspră.

D. Legătura de cauzalitate

Infracțiunea de omor fiind o infracţiune condiţionată de producerea unui rezultat,

reclamă întotdeauna obligativitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi
rezultat.
Legătura de cauzalitate face parte din latura obiectivă și este specifică și necesară
infracțiunișor de rezultat. Aceasta dobândeşte anumite trăsături specifice datorită
împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relaţii între oameni.
Această legătură există chiar dacă la producerea rezultatului socialmente periculos
concură şi alţi factori preexistenţi (o boală de care suferea victima), concomitenţi (lovituri
aplicate victimei de o altă persoană) ori posteriori (internarea cu întârziere a victimei în
spital). Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă ulterior intervine o cauză care prin ea
însăşi şi independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei. 31
Între acţiunea omisivă ori comisivă a autorului de a ucide şi rezultatul produs,
moartea, trebuie să existe o legătură de cauzalitate dovedită. Existenţa decesului victimei
nu conduce la concluzia automată că ne aflăm în faţa unei infracţiuni de omor.
Raportul de cauzalitate trebuie dovedit de aceea, în literatura de specialitate, există
mai multe teorii:32
 teoria echivalenţei condiţiilor, care consideră drept cauză a rezultatului, condiţiile
care l-au precedat şi în absenţa cărora nu s-ar fi produs; sine qua non;33
 teoria cauzei adecvate, care ţine seama de condiţia capabilă care, prin natura ei, să
dea naştere efectului ori posibilitatea efectivă de producere a efectului;
 teoria cauzalităţii necesare, care consideră drept cauză orice condiţie care a
precedat efectul şi care a produs cu necesitate urmarea;
 teoria posibilităţii concrete, care evidenţiază influenţa pe care împrejurări diferite o
exercită asupra producerii unui efect ilicit. Potrivit acestei teorii, răspunderea este
angajată în momentul în care conduita ilicită a determinat posibilitatea concretă a
producerii rezultatului.
Doctrina şi practica judiciară au concis în situaţia în care se adaugă alte fapte

31
Tiberiu Vasiliu, D. Pavel, ş. a., opt. citat, vol. 1, p. 73
32
H Diaconescu, R Răducanu, Infracțiuni contra vieții, Ed. C. H. Beck, 2014, pg 25
33
H Diaconescu, R Răducanu, Infracțiuni contra vieții, Ed. C. H. Beck, 2014, pg 26
împrejurări, alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau supraveniţi, considerând că legătura
de cauzalitate nu încetează daca se stabileşte că însăşi acţiunea sau inacţiunea era aptă să
conducă la moartea victimei.
Legiuitorul nostru a adoptat cpncepția cu privire la condiția sine qua non, care
atribuie un rol cauzal condiției necesare, jurisprudența și doctrina au adoptat această
soluție și au exprimat-o mai puțin voalat.

LATURA SUBIECTIVĂ
Examinând conţinutul infracţiunii de omor se poate constata că norma de
incriminare are un conţinut clar şi precis referindu-se la uciderea unei persoane. Sustinând
cele de mai sus, se poate afirma că uciderea unei persoane constituie o faptă săvârșită
printr-o acţiune comisivă sau omisivă statuându-se că se poate savârşi numai cu intenţie, în
ambele sale forme.

Intenţia, ca formă de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor

Prin urmare, forma de vinovăţie cu care se poate săvârşi infracţiunea de omor este
intenţia cu cele modalitaţi ale sale, directă sau indirectă, după cum autorul a prevăzut şi
urmărit moartea victimei sale ori, deşi nu a urmărit acel rezultat, a acceptat producerea lui,
se impune să existe factorul volitiv, respectiv voința. Pentru existența infracțiunii nu
interesează mobilul ori scopul săvârșirii faptei, care însă vor fi luate în considerare la
individualizarea judiciară a pedpsei.34
Din examinarea litaraturii de specialitate 35 rezultă că, pentru reţinerea formei de
vinovăţie specifică infracţiunii de omor, trebuie să existe atât voinţa autorului de a acţiona
cât şi prevederea că acţiunea sau inacţiunea comisă va produce moartea persoanei, rezultat
pe care autorul îl urmăreşte sau, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui
factorul intelectiv. Uneori intenţia rezultă din materialitatea faptelor dolus ex re, alteori nu.
O delimitare ar fi necesară şi pentru o aplicare unitară şi consecventă a
dispoziţiilor legale care diferenţiază conţinutul celor două modalităţi ale intenţiei,
definindu-le în art. 19 Cod penal în mod distinct.
Determinarea poziției subiective a faptuitorului vis a vis de infracțiune, reprezintă
34
George Antoniu, Constantin Duvac și colab, Explicatii preliminare ale noului Cod penal, Vol III, Ed
Universul Juridic,2013, pg. 35
35
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R.
comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975. vol. 1, op. Cit.
p. 71
o operațiune de o însemnate deosebită, aceasta angajâand realizarea răspunderii penale și
menținerea echilibrului social al ordinii de drept.
Eroarea asupra persoanei victimei nu are influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului
şi nici nu înlătură răspunderea penală. Există lovitura deviată, abberatio ictus, în situaţia în
care faptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, însă,
datorită unei manipulări greşite a instrumentului folosit ori datorită unor alte cauze
accidentale, rezultatul de produce asupra unei alte persoane. 36 În acestă situație fapta
comisă reprezintă o infracţiune de omor întrucât, chiar dacă făptuitorul a ucis o altă
persoană decât cea avută în vedere, intenţia a fost să suprime o viaţă, ceea ce este suficient
pentru existenţa infracţiunii.
În concepţia doctrinei penale, dar şi a jurisprudenţei, pornind de la faptul că legea
incriminează uciderea unei persoane, oricare ar fi victima, eroarea asupra persoanei, atât
error in persona, cât şi devierea acţiunii, aberratio ictus, prin mânuirea greşită mijloacelor
de execuţie fiind lovită o altă persoană decât cea vizată, nu au nicio influenţă asura
vinovăţiei autorului.
Există şi autori care nu sunt de acord cu opinia exprimată arătând că, în această
situaţie, ar trebui să se reţină concurs de infracţiuni: tentativă de omor în raport cu victima
aflată în reprezentarea autorului şi o infracţiune din culpă în raport cu victima efectivă. 37
Într-o altă opinie se susţine că nu se poate reţine cumulul de infracţiuni (omor prin
imprudenţă în raport cu victima efectiv ucisă şi tentativă de omor cu victima iniţial vizată).
Aceste argumente par să justifice teza contrară în soluţionarea ipotezelor de "error
in personam" şi anume, existenţa tentativei la omor în raport cu victima aflată în
reprezentarea agentului şi infracţiunea de ucidere din culpă în ce priveşte victima efectiv
suprimată.38
Infracţiunea de omor există şi atunci când făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra
unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei greşite manipulări a instrumentului
folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra unei alte persoane
aberratio ictus, ipoteza monoagresivă. Tot astfel, când datorită cauzelor de mai sus are loc
moartea, atât a victimei aflată în reprezentarea agentului, cât şi o altă persoană, aberratio
ictus, ipoteza bioagresivă, sau când agentul a lezat mai multe persoane pe lângă victima
iniţială, aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă.39
36
George Antoniu, Constantin Duvac și colab, Explicatii preliminare ale noului Cod penal, Vol III, Ed
Universul Juridic, 2013, pg. 35
37
Ibidem
38
Al. Boroi, op. cit., pg. 77
39
V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg. 225
 În concepţia unor autori, "aberratio ictus" în forma sa monoagresivă, ar trebui să
fie asimilată cu "error in personam" şi să primească aceeaşi soluţie juridică. Agentul va
răspunde, în raport cu victima reală, pentru infracţiunea consumată de omor şi care s-ar fi
reţinut şi dacă nu se producea eroarea de execuţie în raport cu victima aflată în
reprezentarea agentului.

Cerinţe esenţiale cu privire la latura subiectivă

Infracţiunea de omor, în forma tip, simplă, nu este condiţionată prin norma de

incriminare de existenţa unui mobil sau scop. Nu prezintă relevanţă nici consimţământul
victimei de a i se suprima viaţa, întrucât viaţa este o valoare socială fundamentală, iar
victima nu poate dispune de ea.
Latura subiectivă a omorului nu cuprinde cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit
mobil. Infracţiunea persistă chiar dacă nu s-a obținut mobilul săvârşirii faptei. Instanţa de
judecată va stabili, în fiecare situație, mobilul faptei deoarece acesta influenţează gravitatea
faptei şi poate contribui la individualizarea juridică a pedepsei. Omorului simplu este
indiferent mobilul săvârşirii faptei în schimb, la săvârşirea omorului din interes material,
mobilul este o împrejurare care atribuie infracţiunii caracter calificat (art. 189 alin 1, Noul
Cod penal).
In forma sa simplă, omorul nu este condiţionat, de executarea faptei într-un
anumit scop. Cu toate că scopul urmărit de făptuitor constă, de exemplu, în curmarea
suferinţelor fizice ale victimei, deoarece aceasta suferă de o boală incurabilă, fapta va
reprezentă tot infracţiune. În legislaţia română chiar și în condiţiile euthanasiei, fapta
reprezintă o infracțiune și este pedepsită.
În doctrina și jurisprudență s-a statuat că mobilul nu constituie o cerinţă pentru
existenţa laturii subiective a infracţiunii de omor in varianta sa simplă. În momentul în care
se stabileşte că mobilul omorului a fost unul special, se poate schimba încadrarea juridică a
faptei.
Scopul infracţiunii de omor nu are valoare de element obligatoriu al laturii
subiective a acestei infracţiuni, dar cunoaşterea lui va ajuta instanţa de judecată la
efectuarea unei corecte individualizări a pedepsei.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

FORMELE INFRACŢIUNII DE OMOR
 O analiză generală a infracţiunilor contra vieţii ar putea releva faptul că această
categorie de infracţiuni sunt susceptibile, de regulă, de o desfăşurare în timp, prinurmare,
pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa. 40
Infracţiunea de omor, este o infracţiune comisivă care poate fi realizată atât prin
acţiune cât şi prin inacţiune şi totodată o infracţiune materială condiţionată de producerea
unui rezultat material distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi determinat de aceasta, este
susceptibilă de desfăşurare în timp şi deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele
preparatorii şi tentativa.
Actele pregătitoare, sunt posibile la majoritatea infracţiunilor contra vieţii, dar nu
sunt incriminate ca atare de legiuitorul român.41 În cazul infracţiunii de omor simplu, art
188 NCP, actele pregătitoare nu se pedepsesc.
Actele pregătitoare fiind comise în vederea realizării unei hotărâri infracționale
sunt posibile numai la infracțiunile intenționate. La infracţiunea de omor sunt incriminate
totuşi în legea română doar dacă sunt comise chiar de autorul faptei. Acestea sunt absorbite
în fapta consumată, în ipoteza în care autorul a continuat executarea faptei până la
consumare. În situația în care actele pregătitoare au fost executate de altă persoană decât
autorul, pot avea caracterul unor acte de complicitate anterioară, dacă autorul, după ce a
inițiat actul de pregătire la omor, nu a continuat.
Deși actele pregătitoare la infracţiunea de omor nu se pedepsesc, totuşi legiuitorul
prin art. 188 alin. 2 subliniază faptul că tentativa, ca formă imperfectă, se pedepseşte, fiind
posibilă în toate formele sale.
Tentativa potrivit art 32 Ncp, reprezintă punerea în executare a intenției de a
săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Tentativa la infracţiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea
autorului a fost oprită şi împiedicată să se realizeze din cauze exterioare voinţei
făptuitorului.
Forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acţiunea tipică a fost
executată în întregime, dar rezultatul - moartea victimei - nu s-a produs poate fi imbracată
și-n cazul infracțiunii de omor.
Tentativa la infracţiunea de omor poate îmbrăca şi modalitatea tentativei relativ
improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite,
precum şi prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se afla.
40
George Antoniu, Constantin Duvac și colab, Explicatii preliminare ale noului Cod penal, Vol III, 2013 Ed
Universul Juridic, pg. 35
41
H. Diaconescu, R. Rădulescu, Infracțiuni contra vieții, Ed C.H. Beck 2014, pg 36
 În jurisprudență s-a discutat dacă tentativa se poate comite şi cu intenţie indirectă.
Într-o opinie s-a justificat că, în cazul tentativei, există acelaşi conţinut subiectiv ca şi în
cazul infracţiunii consumate deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din
acţiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracţiunii; ca atare, întocmai ca
infracţiunea consumată, tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. 42
Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susţine că, potrivit art. 32 Noul Cod
penal , tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracţiunea, de unde
se deduce că numai actele care relevă intenţia directă a inculpatului, ar putea avea
caracterul de acte de executare ale unei infracţiuni şi ar fi susceptibile, în caz de întrerupere
ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracţiunea respectivă. 43
Hotărârea comiterii infracţiunii face parte din procesul psihic al intenţiei directe.
Autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui. Urmărirea producerii
rezultatului reprezintă expresia exteriorizată a hotărârii de a comite o faptă determinată, în
cazul hotărârii indirecte, autorul urmăreşte să obţină un alt rezultat, însă admite
posibilitatea survenirii şi a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală. Autorul îl
prevede, nu îl urmăreşte, ci numai îl acceptă ca o consecinţă posibilă a actelor de executare
îndreptate spre obţinerea primului rezultat. Se consideră asemenea acte de executare
îndreptate spre obţinerea unui rezultat care este numai acceptat şi nu urmărit, că nu se
înscrie în conţinutul art. 32 Noul Cod penal şi nu ar trebui să atragă răspunderea penală,
dacă au fost întrerupte ori nu şi-au produs efectul.
Deosebirea dintre infracţiunea consumată şi cea tentată fiind numai de ordin
cantitativ, nu calitativ, relaţia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte, nu ar contrazice
condiţiile subiective de tragere la răspundere pentru săvârşirea întregului acelora care
privesc partea. Ar trebui consacrată în cuprinsul art. 32 C. pen și s-ar putea înlocui expresia
"punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea" cu expresia "punerea în
executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea".44
Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a
produs urmarea imediată, moartea victimei. Fapta constituie o tentativă de omor şi va fi
urmărită ca atare, până la producerea altui rezultat, sub rezerva schimbării încadrării în
cazul când, ulterior se va produce consumarea.
Infracţiunea de omor este considerată în mod unanim o infracţiune instantanee
întrucât acţiunea, prin care se execută această infracţiune, ia sfârşit în momentul în care se
42
H. Diaconescu, R. Rădulescu, Infracțiuni contra vieții, Ed C.H. Beck 2014, pg 41
43
V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 142
44
V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului Cod penal, în R.R. D. nr. 4/1969, pg. 3
produce rezultatul constând în decesul persoanei.
Perioada de timp ce a trecut din momentul când acţiunea a luat sfârşit şi până s-a
produs rezultatul nu poate aduce o modificare caracterului instantaneu al infracţiunii, nu s-
a prelungit nici acţiunea şi nici nu s-a prelungit procesul dinamic de producere a
rezultatului căci acesta nu a fost încă produs. În caracterizarea infracţiunilor instantanee, se
arată că acţiunea se consumă odată cu producerea rezultatului, trebuie înţeles că după
producerea acţiunii, rezultatul nu se mai prelungeşte în timp. Producerea rezultatului
constitue momentul final al întregii acțiuni infracţionale, iar ulterior acestui moment, nicio
formă de executare a acţiunii infracţionale nu mai poate avea loc.

MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII DE OMOR

Infracţiunea de omor prevăzută în art. 188 Noul C. pen. constituie forma tip,
modalitatea simplă a acţiunii de ucidere. Această infracţiune, în forma sa tipică, poate
prezenta numeroase şi variate modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete în
care aceasta a fost săvârşită. Practica judiciară oferă numeroase exemple în acest sens,
astfel în ceea ce priveşte mijloacele folosite se p unoate realiza cu cuţit, ciomag, piatră,
lemne, mâinile, picioarele, unelte agricole, diverse instrumente improvizate, acestea fiind
folosite pentru aplicarea de lovituri în zonele vitale ale corpului. Referitor la locul, timpul,
mobilul, săvârşirii infracţiunii de omor, acestea diferă, ele neavând relevanţă juridică cu
privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii de omor.

SANCŢIUNI

Infracţiunile contra vieţii fiind cele mai grave infracţiuni contra persoanei au avut
ca şi consecinţă săvârşirii lor, stabilirea de către legiuitor pentru aceste fapte a unor
sancţiuni mari, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și cu interzicerea
exercitării unor drepturi în art. 66 Noul C. penal. Tentativa se pedepseşte, potrivit cu
regulile arătate în art. 33 alin. 2, cu închisoare de la 5 la 10 ani.

Ocrotirea persoanelor s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele
mai îndepărtate. Sancţiunile aplicate persoanelor ce suprimau viaţa altor persoane a avut ca
și corespondent răzbunarea, reprezentată de legea talionului; răul suferit de cel vinovat nu
trebuia să depăşească răul pricinuit victimei „ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte”.
Începând cu anul 101-102, 105-106, înfrângerea dacilor de către romani, regulile
dreptului roman sunt implementate şi în Dacia, locuitorii fiind judecaţi de guvernator sau
de locţiitorul acestuia. Guvernatorul avea "ius gladii", dreptul de a pedepsi cu moartea;
atunci când cel judecat era un fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu
putea fi pronunţată decât de împărat. După retragerea aureliană, continuă practicarea în
Dacia a dreptul roman în parte, locul acestuia fiind luat treptat obiceiurile sau normele
juridice autohtone nou formate în decursul secolelor.
O contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o
colecţie de 60 de cărți care cuprindeau legi civile şi penale elaborată treptat în capitala
Imperiului roman de răsărit, aplicate în Tările Românești până în anii 1865.
Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea şi mutilarea
făptuitorului. Totuşi în situaţia când făptuitorii aparţineau nobilimii, ele puteau fi
transformate în plata unor sume de bani.45
În Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 de
Vasule Lupu şi îndreptarea legii, tipărită în 1652, uciderea unei persoane se pedepsea cu
moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în
raport cu categoria socială căreia îi aparţinea vinovatul „ cercetarea ucigătorului nu iaste
alta, numai moartea“, iar cea de-a doua: „cel ce va ucide pe tatăl său sau pe mama sa prin
cugetată răutate, să se arză cu focul“,tentativa era pedepsită mai blând şi erau reglementate
cauze care apără de pedeapsă nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului,
legitima apărare şi cauze care micşorează pedeapsa : mânia, beţia, obiceiul locului,
ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea.”
Legiuirea Caragea, considerat cel mai complet Cod al Țărilor Române, a intrat în
vigoare la l septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la l decembrie 1865. Infracțiunile sunt
numite „vinimari” și „vini mici” după gravitatea lor. Legiuirea arăta faptul că cine va
„omorî cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare", omorul ce necugetat, după
caz, micşorează sau măreşte vina; „cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat
iaste; cine azvârlind ceva şi cu nebăgare de seamă va omori, să răscumpere cu bani omorul
de la rudele celui omorât“.
Codul penal din 1865, denumit al Codul lui Cuza, incriminează în art. 225,
omorul săvârşit cu voinţă, neoferind detalii cu privire la latura obiectivă dar pentru care
pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit.
Cod penal din 1937 a contribuit la elaborarea unor dispoziţii modeme privitoare la
sancţionarea omorului și a constituit punctul de plecare pentru elaborarea unor dispoziţii
45
Al. Boroi, op. cit., pg. 83
modeme şi sistematizate.

CAP. III EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

1. ASPECTE PROCESUALE
În cazul infracțiunii de omor, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
urmărirea penală este de competenţa obligatorie a procurorului de la parchetul de pe lângă
tribunalul potrivit art.309 din Noul Codul de procedură penală, iar competenţa de judecată
în primă instanţă revine tribunalului, potrivit art.56 alin.3, lit.b) din Noul Codul de
procedură penală. Curtea de apel, ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor
penale pronunţate în primă instanţă de tribunale. În cadrul efectuării urmăririi penale de
către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată se impune necesitatea
autopsiei medico-legale prevăzută de art. 185 Noul Cod de procedura penal. Cu ajutorul
autopsiei medico-legale se examinează, prin folosirea unor cunoştinţe de specialitate, date
sau situaţii de fapt care pot constitui probe în procesul penal. Toate aceste constatări ajută
la o corectă încadrare juridică a infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii
persoanei.
În cauzele privitoare la omor se poate dispune autopsia medico-legală (art. 185
C.pr.pen.) pentru stabilirea cauzelor morţii când există suspiciuni asupra acestora, de a fi o
moarte violentă, când nu se cunoaște cauza morți. În cazul autopsiei medico-legale,
organul competent medico-legal - având la dispoziţie cadavrul sau persoanele ce urmează a
fi examinate - nu are, de regulă nevoie să ceară date de la organele de urmărire. După
efectuarea constatării, se întocmeşte obligatoriu un raport medico-legal. Organele de
urmărire penală sau părţile nu au voie să intervenină în cursul efectuării autopsiei medico-
legale.
Asistenţa juridică în faza de urmărire penală, aceasta este obligatorie dacă
inculpatul sau suspectului, reținut sau arestat, chiar în altă cauză. În cursul judecăţii,
potrivit art. 90 Noul Cod Penal, asistența juridică este obligatorie, pedeapsa pentru această
infracţiune fiind mai mare de cinci ani. Dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un
apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu ( art. 91. NCP).
Delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezenţa celui ales.
 Competenţa reprezintă sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii,
fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.
Formele fundamentale de competenţă reglementate în Noul Cod de Procedură
Penală în art 35 - 42 :
-competenţa funcţională care desemnează categoriile de activităţi pe care le poate exercita
un organ judiciar în cadrul competenţei sale generale;
- competenţa materială este cea care stabileşte categoriile de cauze penale pe care le poate
instrumenta un organ judiciar, sau sfera atibuţiilor unui organ judiciar în raport cu celelalte
organe de grad superior sau inferior;
-competenţa teritorială este o formă a competenţei care stabileşte cărui organ îi revine
sarcina soluţionării unei anumite cauze dintre organele de acelaşi grad;
- competenţa personală este criteriul oferit de lege în conformitate cu care un anumit organ
judiciar soluţionează anumite cauze penale în raport cu calităţile făptuitorilor;
- competenţa excepţională este competenţa temporară, limitată la un anumit interval de
timp, pe care o primesc anumite organe judiciare.

2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri

Omorul este o infracțiune complexă în formă tip, naturală în care se absorb toate
infracţiunile săvârşite asupre persoanei fizice (loviri, vătămări corporal).

Pentru calificare corectă a faptelor trebuie să se ţină seama dacă infractorul a

săvârşit fapta cu intenţia de a ucide, dar nu s-a produs rezultatul mortal din motive ce nu
țin de voința sa, fapta urmează a fi calificată ca tentativă de omor. În schimb, dacă
infractorul nu a avut intenţia de a ucide, ci intenţia de a lovi sau vătăma, dar rezultatul
socialmente periculos al faptei sale nu a fost prevăzut, deşi putea fi prevăzut, fapta va fi
aceea de loviri cauzatoare de moarte.

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte are numeroase elemente de

asemănare cu aceea de omor, adeseori fiind deosebit de dificilă, dar nu şi imposibilă,
diferenţierea practică dintre acestea. Temeiurile comune, coincidența în mare măsură a
elementului material al laturii obiective, rezultatul socialmente periculos identic, ca şi
existenţa legăturii de cauzalitate, reprezintă puncte comune de asemănare între cele două
infracţiuni. Atât infracţiunea de omor cât şi cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
au ca obiect juridic special relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare nu
este posibilă fără asigurarea protecţiei vieţii persoanei, iar ca obiect material, corpul
persoanei fizice. Violenţele, lovirile, vătămările integrităţii corporale reprezintă elemente
materiale ale laturii obiective ale ambelor infracţiuni. Urmarea socialmente periculoasă,
rezultatul cerut de lege este acelaşi, moartea persoanei. În cazul ambelor infracţiuni este
necesară existenţa raportul de cauzalitate dintre urmarea socialmente periculoasă moartea
persoanei şi elementul material al laturii obiective ale acestora. Totodată se presupune că în
cazul acestor infracţiuni, moartea persoanei să fie urmarea, acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului, care definesc elementele materiale ale laturii obiective ale ambelor
infracţiuni.

Omorul se deosebeşte, de lovirile cauzatoare de moarte datorită laturii subiective,

in cazul omorului, făptuitorul săvârșește fapta cu intenţie - directă sau indirectă - de a
ucide, deopotrivă în lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte acesta acţionează cu
intenţia de a lovi sau vătăma integritatea corporală, decesul acesteia fiind un rezultat care
depăşeşte intenţia sa, astfel spus infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
este o infracţiune praeterintenţionată. Aşa fiind, pentru încadrarea juridică corectă a unei
fapte de omor sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, de cea mai mare însemnătate
este determinarea poziţiei psihice cu care a acţionat făptuitorul. Astfel, dacă făptuitorul a
acţionat cu intenţia, directă sau indirectă de a ucide, fapta constituie infracţiune de omor.
Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a acţionat cu intentia de a lovi sau vătăma integritatea
corporală a victimei, moartea acesteia depăşind intenţia sa, fapta constituie infracţiune de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.46

O prima deosebirea între infracţiunea de omor şi cea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, rezultă chiar din terminologia folosită de legiuitor, respectiv
expresia ''uciderea unei persoane" în cazul infracţiunii de omor, ceea ce denotă că acţiunea
care a produs decesul victimei este aptă a produce prin ea însăşi rezultatul letal.

În cazul lovirii sau vătămării cauzatoare de moarte, legiuitorul foloseşte expresia

"dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 193-194 C. pen. a avut ca urmare moartea
victimei", deci avem, pe de o parte, o lovire sau alte violențe, care nu provoacă, în mod
obişnuit, rezultatul letal, iși pe de altă parte moartea - condiţie specifică de existenţă a
acestei infracţiuni - elementul său circumstanţial.
O altă deosebire o regăsim în specificul raportului cauzal. În cazul infracţiuniii de
omor, procesul cauzal este liniar, în sensul existenţei unei legături de la cauză la efect.
46
O. Loghin şi A. Filipaş - op. cit.
 Când leziunile sunt apte a produce în mod nemijlocit moartea, deşi au afectat
organe nevitale (braţ, coapsă, antebraţ, gambă, deget, falangă), tendinţa dominantă este de
a încadra fapta la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci când moartea s-a produs
sau la vătămare corporală atunci când rezultatul letal nu a intervenit. O a doua înclinație
este de reţinere a intenţiei de a ucide când, în urma vătămării unor organe nevitale, victima
a sucombat, în funcţie de producerea sau neproducerea morţii, fapta fiind încadrată ca
omor consumat.

Referitor la omorul simplu și omprul calificat, legătura dintre acestea se poate

observa în art. 189 Noul Cod penal unde este incriminat și care constă în faptul că omorul
calificat este săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

1. cu premeditare;

2. din interes material;

3. pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală

sau de la executarea unei pedepse;

4. pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;

5. de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă
la infracţiunea de omor;

6. asupra a două sau mai multor persoane;

7. asupra unei femei gravide;

8. prin cruzimi,

Trebuie făcută o delimitare între uciderea din culpă și omor sub aspectul laturei
subiective, și în același timp și a pedepsei, astfel în cazul uciderii din culpa pedepsa este
închisoare de la unu la 5 ani potrivit art 192, o altă deosebire o regăsim în latura subiectivă,
în cazul omorului avem de a face cu intenția în ambele sale în forme deopotrivă în cazul
uciderii din culpă avem culpa cu ambele sale forme.

Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de

prevedere pentru exerciţiul unei funcţi sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume
activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.Dacă prin fapta savârşită s-a cauzat
moartea a doua sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei de la 1 la 5 alin 1 și
2 la 7 alin 2 se majoreaza cu jumătate.

De asemenea acţiunea de ucidere cu intenţie poate fi absorbită în conţinutul

complex al altor infracţiuni cum ar fi: Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
(art.401), atentatul contra unei colectivităţi (art.402).

Infracţiunea de omor este absorbită în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în

pericol securitatea statului. Prin această infracţiune se aduce atingere nu numai corpului
persoanei supuse atentatului, ci şi activităţii pe care o desfăşoară victima în astfel de
funcţii, cu repercursiuni de amploare pentru ceea ce reprezintă siguranţa internă şi
exterioară a statului. Intenţia făptuitorului este unică: el prevede ambele aspecte ale urmării
imediate a faptei, deci atât pericolul sau vătămarea cauzată subiectului pasiv, cât şi
pericolul ce se cauzează prin aceasta securităţii statului, urmărind sau acceptând
producerea acestor urmări.47 Dacă autorul ucide mai multe persoane, unele cu intenţie,
altele din culpă se vor aplica regulile concursului de infracţiuni .

CAP. IV PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

1. Precedente legislative

Infracţiunea de omor prevăzută în Noul cod penal are un conţinut identic cu cea a
infracţiuni din codul penal în vigoare, de asemenea limitele de pedeapsă sunt identice .

2. Situații tranzitorii

Se poate observa că legiuitorul român din 1969 a sistematizat bine diferitele

ipoteze legislative ale omorului, pe lângă faptul că a incriminat numai cele mai
semnificative fapte care se săvârşesc contra vieţii. Aceasta a însemnat un progres evident
faţă de legile penale române anterioare.

Vechiul Cod penal includea infracţiunea de omor simplu, în cadrul infracţiunilor

de omucidere, reglementată în cadrul Titlului II privitor la Infracţiuni contra persoanei, în
articolul 174 C. pen. Schimbarea Codului penal se punea în discuţie de mai mulţi ani, au
existat chiar mai multe comisii de lucru care au realizat proiecte în această privinţă.

47
V. Dongoroz - op. cit.
 Vechiul Cod penal exista dintr-o epocă care presupunea alte realităţi sociale
care nu se mai regăsesc astăzi, acest Cod, elaborat sub egida marelui profesor Vintilă
Dongoroz, a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, adică acum mai bine de 40
de ani.

În vechiul Cod penal atributele protectiei persoanelor sunt reglementate în titlul al

II-lea din Partea specială, având întâietate infracțiunile contra siguranței statului. Faptele
care aduceau atingere valori fundamentale alea omului erau grupate în mai multe capitole
şi secţiuni, astfel :

 Omuciderea art. 174 - 179

 Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii art. 180 - 185

 Infracţiuni contra libertăţii persoanei art. 189 - 196

 Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală art. 197 - 204

 Infracţiuni contra demnităţii art. 205 - 207

Omorul, definit în art. 174 Vechiul Cod Penal, consta în uciderea unei persoane,
mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii
marginale a infracţiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor
elementelor constitutive ale infracţiunii. În definirea omorului legiuitorul se folosea de
însuşirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb uciderea de a exprima în el
descrierea acţiunii asemenea noului Cod penal.

Textul din vechiul Cod penal nu purta o denumire "omor simplu", aceasta
noțiune se accepta pentru a se delimita de formele agravante, prevăzute în articolele
175 şi 176, omorul calificat şi omorul deosebit de grav.

CAPITOLUL V ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACŢIUNEA

DE OMOR
 Dreptul la viaţă a fost proclamat solemn prima dată începând cu revoluţiile
burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile năzuinţe ale omenirii.
Prin Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948, au fost expuse aceleaşi idei. Art.3 din Declaraţie arată că
"orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire
la drepturile civile şi politice reglementează în art.6 pct.1 că "dreptul la viaţă este inerent
persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viaţa sa
în mod arbitrar".
Dreptul la viață este legiferet în documente internaţionale precum : Convenţia
Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art.2), în
Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a
C.S.C.E.
Constituţia României, adoptată în decembrie 1991 şi modificată la 18-19
octombrie 2003 în urma referendumului, intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003,
reglementează si garantează "dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică" în art.22:
"Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică si psihică este recunoscut
tuturor persoanelor; nici o persoană nu poate fi supusă la tortură, precum şi nici unei
pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisă".
Fiecare stat a avut și va avea mereu particularitățile sale de dezvoltare în toate
domeniile, este firesc ca legiuitorul statelor respective, să regularizeze destinct și să
legifereze anumite modalități a procedeelor destinate menținerii ordinii publice.
În legislația tuturor statelor, infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau
sănătății ocupă un loc prioritar, fiind un drept existențial, intangibil. Infracțiunile contra
vieții sunt clasificate distinct în țări diferite.
În Codul Penal francez din 1992, diferențierea infracțiunilor contra vieții s-a făcut
stabilind criteriul material, adică gravitatea faptei, acestea fiind incluse în cadrul crimelor
(art. 221-1 CPF). În titlul II se denumesc faptele care prezintă persoana umană,
incriminează faptele contra vieții în două secțiuni distincte prevăzute în capitolul I și
anume : faptele considerate voluntare contra vieții (S-1) și faptele involuntare contra vieții
(S-2).
În secțiunea fapte considerate contra vieții este incriminat omorul fiind considerat
crimă și se pedepsește cu închisoare penală de 30 de ani (221-1), omorul agravant cu
închisoare penală pe viață (221-2), omorul cu premeditate (221-3), omorul comis în alte
circumstanțe agravante (221-4), atentatul la viața persoanei prin otrăvire pedepsit cu
închisoare penală de 30 de ani sau pe viață în situația în care este comisă în circumstanțele
de la 221- 2,3,4 (221-5).
În secțiunea a doua referitoare la faptele involuntare este incriminat omorul
involuntar (221-6 prin stângăcie, imprudență, neatenție, neglijență sau încălcarea unei
obligații de securitate sau de prudență impusă de lege), răspunderea din culpă a persoanelor
morale (221-1) având pedepse de 10 ani închisoare și o amendă de 150.000 euro. În codul
penal francez, persoanele juridice răspund penal în situația infracțiunilor involuntare. În
situația persoanelor fizice răspunzătoare de comiterea unei infracțiuni involuntare se aplică
și pedepse complementare, respectiv interdicția de a exercita activitatea profesională, de a
deține sau purta o armă autorizată timp de 5 ani, suspendarea permisului de conducere pe o
perioadă de 5 ani sau mai mult.
Codul penal francez cuprinde de asemenea, o varietate de circumstanţe agravante.
Omorul este agravat şi se pedepseşte cu închisoare pe viaţă în următoarele situații:
- omorul săvârşit în scopul de a pregăti sau de a înlesni săvârşirea unei infracţiuni ori
de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui;
- când precede, însoţeşte sau urmează o altă crimă;
- omorul comis cu premeditare (asasinat);
- omorul comis asupra unui minor de până la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim
sau natural ori asupra tatălui sau mamei adoptive;
- asupra unei persoane a cărei stare deosebit de vulnerabilă (datorită vârstei, bolii,
unei infirmităţi sau deficienţe fizice sau psihice sau stării de graviditate), era aparentă sau
cunoscută de autor;
- asupra unui martor, victime, parte civilă, fie pentru a o împiedica să denunţe fapta,
să formuleze plângere sau să depună ca martor în justiţie, fie din cauza denunţării, a
plângerii sau a depoziţiei sale,
- asupra unui magistrat, jurist, avocat, funcţionar public sau ministerial sau asupra
oricărei alte
- persoane care deţine o autoritate publică sau este însărcinat cu o atribuţie în
serviciul public, în exerciţiul sau cu ocazia exercitării funcţiilor sau atribuţiilor sale, când
calitatea victimei este aparentă sau cunoscută de făptuitor.
În doctrina franceză, răspunderea penală pentru săvîrșirea infracțiunii de omor,
presupune ca prim element voința de a comite o asemenea faptă aflată în reprezentarea
autorului și simultaneitatea între intenție și faptă, pentru a se putea distinge dolul de
premeditare.
 Codul Penal german reglementează infracțiunile contra vieții în capitolul XVI, unde
sunt incriminate omorul potrivit căruia asasinii primesc pedeapsa detențiunii pe viață
(paragraful 211). Un asasin este o persoană care ucide o persoană: din plăcerea de a ucide,
pentru a şi satisfaceinstinctele sexuale, din lăcomie sau din alte motive josnice, în mod
viclean sau prin cruzimi, sau prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane,
pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni. Uciderea unei persoane în
condiții neagravante (paragraful 212) unde pedeapsa este de minim 5 ani ; uciderea unei
persoane în condiții atenuante, respectiv dacă o persoană ucide o altă persoană datorită
faptului că a fostadusă, fără vina sa, într-o stare de furie de către victimă, deoarece victima
a brutalizat-o, pe ea sau pe unmembru al familiei sale sau i-a adresat o insultă gravă, sau
există alte circumstanţe atenuante, persoana respectivă primeşte pedeapsa cu închisoarea
între 1 an şi 10 ani (paragraful 213); omorul la cererea victimei, astfel dacă o persoană
ucide o altă persoană la cererea acesteia, exprimată înmod categoric şi serios, persoana
respectivă primeşte pedeapsa cu închisoarea între 6 luni şi 5 ani (paragraful 216);
pruncuciderea (paragraful 217); avortul (paragraful 218).
Legea penală germană incrimineaza omorul săvîrșit cu intenție sau din culpă.
Constituie elemente circumstanțiale agravante, omorul comis pentru realizarea unui anumit
scop satisfacerea pornirilor sexuale ori pentru a înlesni sau a ascunde săvîrșirea unei alte
infracțiuni.
Codul Penal spaniol cuprinde în Titlul I, Partea a ll-a, infracţiunile contra persoanei:
Capitolul I: Omorul simplu respectiv persoana care ucide o altă persoană va fi pedepsită,
pentru omor, cu pedeapsa închisorii de la 10 la 15 ani.Va fi pedepsită cu pedeapsa cu
închisoarea de la 15 la 20 de ani, pentru asasinat, persoana care va ucide o altă persoană
când concură una din următoarele circumstanţe: 1. Cu premeditare. 2. Pentru o sumă de
bani, recompensă sau promisiune. 3. Cu cruzime, urmărind deliberat şi inuman suferinţa
victimei (art. 138); Articolul 140, când la comiterea unui asasinat concură mai mult de una
din circumstanţele prevăzute în articolul anterior,se va aplica pedeapsa cu închisoarea de la
20 la 25 de ani. Articolul 141, provocarea, conspirarea şi propunerea de a comite delictele
prevăzute în ultimele trei articole, va fi pedepsită cu o pedeapsă mai mică cu unu sau două
grade decât cea menţionată în articolele anterioare.Articolul 142, Persoana care, printr- o
gravă neglijenţă, cauzează moartea altuia, va fi pedepsită pentru omor din culpă, cu
pedeapsa închisorii de la unu la patru ani.
Codul Penal al SUA incriminează în art. 210-1 omuciderea (homicide),
sistematizând în art. 210-1 omorul (crima de gradul I-murder), cînd fapta este comisă cu
intenție, bună știință, din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o extremă
indiferență manifestată față de viața umană; în art. 210-3 omorul din imprudență (crimă de
gradul II-monslaugher), cînd fapta este comisă cu temeritate; în art.210-4 omuciderea din
neglijență (crimă de gradul III-neglijent homicide), cînd fapta este comisă din neglijență;
art.210-5 este incriminată infracțiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se
sinucidă.48
În doctrina engleza se face deosebirea între omor (murder), noțiune care nu este
definită în lege, ci în common law, respectiv „uciderea unei persoane cu premeditare”,
din răutate-malice aforethought și omorul spontan, săvîrșit cu voință- voluntary
manslaughter sau comis fără voință- involuntary manslaughter.
În situația omorului (murder), latura subiectivă constă din intenția premeditată de a
omorî ori de a provoca serioase vătămări corporale victimei. Instanțele socotesc că există
omor și cînd autorul nu a acționat cu răutate, dacă a săvîrșit omorul din motive de milă,
compasiune (eutanasie).
În situația în care există intenția evidentă de a omorî sau de a provoca serioase
vătămări corporale victimei, se condamna pentru infracțiunea de omor, chiar dacă
făptuitorul a comis fapta sub imperiul momentului. Instanțele admit că poate exista omor
săvîrșit atât cu intenție directă, cît și cu intenție indirectă .
Intenția directă de omor se regăsește în situația în care autorul dorește în fapt
rezultatul care se produce și se insistă să-l realizeze .
Intenția indirectă există atunci cînd persoana care comite infracțiunea nu dorește un
rezultat anume, însă acționează ca și cum l-ar dori, dar agrează riscul ca rezultatul să se
producă.
În cazul omorului se pronunța obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viață . Există
omucidere voluntară sau involuntară.
Omuciderea este voluntară în cazul în care conduita făptuitorului și poziția lui
subiectivă sunt similare infracțiunii de omor. Circumstanțele atenuate, potrivit legii penale
sunt:
- provocarea, când prin lovituri sau injurii din partea victimei, făptuitorul își pierde
brusc și temporar autocontrolul, atitudine evaluată în raport cu reacția unei personae
raționale. Există o discriminare între femei și bărbați, în sensul că femeia nu poate invoca
această circumstanță, dacă își ucide soțul ca urmare a bătăilor repetate suferite, decît dacă
reacționează spontan, imediat, la agresiunea soțului, deoarece reacția femeii la provocare
48
Boroi A., op.cit.,pag91.
nu este similară cu a bărbatului, de regulă, femeia reacționând mai tîrziu.
- responsabilitatea diminuată ca urmare a unor stări anormale psihice datorate
privațiunii de libertate sau dezvoltării întîrziate a creierului sau altor cauze, cum ar fi o
boală sau o vătămare corporală, constituie o altă circumstanță care convertește omorul cu
premeditate în omor atenuat .
- existența unui pact de sinucidere reciprocă între coparticipanți,constituie
ultima astfel de circumstanță.
În cazul omuciderii de tip involuntar, fapta se comite din neglijență gravă sau prin
neindeplinirea unei obligații de diligență sau printr-o conducere periculoasa pe drumurile
publice.
Codul Penal italian reglementează infracțiunile contra vieții, integrității corporale
sau sănătății în art. 575 din Codul penal italian, orice persoana care determina moartea unei
alte persone, este pedepsita cu închisoarea, pedeapsa care nu poate sa fie mai mica de 21 de
ani. Codul penal italian prevede, in articolele 576 si 577, circumstante agravante, potrivit
cărora omorul este considerat grav si pedepsit cu pedepse mult mai mari plecând de la
majorarea pedepsei cu o treime ajungând pana la detentiunea pe viata. Se aplica pedeapsa
cu detenţiunea pe viata daca fapta prevăzuta de art.575 este comisa: 1)impotriva
ascendenţilor sau descendenţilor (art.540; 75 dincodul civil) 2)cu ajutorul substanţelor
dăunătoare sau printr-un alt mijloc viclean;3)cu premeditare;4) cand concura una din
circumstanţele indicate la numerele1 si 4 ale art.61. Pedeapsa este de inchisoare de la 24 la
30 de ani, daca fapta este comisa impotriva soţului, fratelui, surorii (art.540), tatălui sau
mamei adoptivi, sau fiului adoptiv(art.291 din codul civil) sau impotriva rudei pe linie
directa (5822; 78 din codul civil). Totodată egiuitorul italian a dorit în mod explicit să
prevadă pe lângă înșiruirea cazurilor de omor deosebit de grav, înșiruire pe care o regăsim
și în dreptul roman.
Legea penală italiană, incriminează omorul intenționat: „acela care cauzează în mod
voluntar, moarte altuia”. Doctrina consideră că este vorba de un dol generic, fiind
suficiente conștiința și voința autorului de a ucid, autorul faptei trebuie să aibă înfățișarea
că moartea victimei constituie o consecință a acțiunii sau inacțiunii sale și să voiască acest
rezultat ori să voiască rezultatul ca o eventualitate, acceptând riscul producerii morții
victimei.
Legiuitorul din Federatia Rusă a inclus infracțiunile contra vieții în Codul Penal din
1996 în capitolul VII, Titlul 16- “Infracțiuni contra vieții și sănătății”. Acesta cuprinde:
omorul simplu (art.105, alin.1), omorul agravat (art.105,alin.2), pruncuciderea (art.106),
omorul în stare de afect(art.107), omorul în urma depășirii limitelor legitimei apărări
(art.108, alin.1), omorul în urma depășirii măsurilor necesare pentru reținerea infractorului
(art.108, alin2), cauzarea morții din imprudentă (art.109), determinarea la sinucidere
(art.110). Pedeapsa pentru omorul simplu este de la 6 la 15 ani iar pentru omor agravat
este în funcție de forma de la 10 la 20 de ani, închisoarea pe viață sau pedeapsa cu moartea.
În cazul omorului agravat avem urmatoarele situații : de două sau mai multe persoane;
asupra unei persoane sau rudelor sale, în legătură cu activitatea oficială a acesteia, de o
persoană care este cunoscută de către criminal a fi neajutorată ; asupra unei femeie
însărcinate cunoscându-se situația acesteia; săvîrșite cu cruzime deosebită; săvîrșită print-o
metodă periculosă; săvîrșite de un grup de persoane, unui grup de persoane în cadrul unei
conspirații sau un grup organizat; săvârșită de mercenar, sau la care au participat jaf cu
violență, extorcare, sau banditism; a comis cu rea intenție; săvârșită în scopul ascunderii
altei infracțiuni sau de a facilita comision sale, precum și, de asemenea, crima rezultată din
viol sau acțiuni sexuale violente; săvîrșite din motive de ură națională, rasială sau
religioasă, sau dușmănie sau vrăjmășie sânge; săvârșite în scopul de a obține organe sau
țesuturi ale victimei; comis în mod repetat.
Legiuitorul din Republica Moldova 2002 republicat 2014 incriminează omorul în
cadrul capitolului II al părții speciale denumit ” Infracțiuni contra vieții și sănătății
persoanei ”, în art. 145 sub denumirea de omor intentionat. Incriminarea cuprinde o formă
simplă, de bază, în art. 145 alin (1) și o formă agravantă, alin(2).
Articolul 145 - Omorul intenționat
(1) Omorul unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 15 de ani;
(2) Omorul săvârșit :
a. cu premeditare;
b. din interes material;
c. în legătură cu îndeplinirea de căre victimă a obligațiilor de serviciu sau obștești;
d. cu bună ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide ori profitînd de starea de
neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii,
handicapului fizic sau psihic ori altui factor;
e. cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic;
f. săvârșit asupra a două sau mai multe persoane;
g.asupra unui reprezentant al autorităţii publice ori a unui militar, ori a rudelor apropiate
ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorităţii
publice sau militar a obligaţiilor de serviciu;
h. de două sau mai multe persoane;
I. cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice;
j. cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvîrşirea ei;
k.din motive de ură socială, naţională, rasială sau religioasă;
l.prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;
m.cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei;
n. de către o persoană care anterior a săvîrşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1);
o.la comandă
se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 20 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

STUDII DE CAZ

STUDIU 1 - Omor. Calitatea de rudă apropiată a victimei, aceea de unchi, nu se

mai regăseşte în prevederile art. 177 Cod penal. Schimbarea încadrării juridice din omor
calificat în omor implu conform art. 188 Cod penal (Secţia penală şi de minori, decizia nr.
67/A din 12 februarie 2014)

Cum în NCP nu se mai regăseşte în mod expres infracţiunea de omor calificat

asupra unchiului, care se pedepsea cu închisoare de la 15 la 25 de ani, ci este incriminată
doar infracţiunea omor, ce se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, sunt
mai favorabile dispoziţiile din Noul Cod penal, care este incident în speţă.

Pe cale de consecinţă, este obligatoriu a fi schimbată încadrarea juridică a faptei din

infracţiunea de omor calificat prev de art. 174, 175 lit. c Cod Penal în art. 188 NCP cu art.
5 NCP.

Schimbând încadrarea juridică potrivit legii noi mai favorabile, instanţele trebuie să
modifice, totodată, şi pedeapsa aplicată de prima instanţă, dispunând în favoarea
inculpatului o sancţiune mai uşoară. Reconsiderarea individualizării pedepsei în sensul
arătat, trebuie făcută şi în cazul în care durata pedepsei aplicate, conform vechii încadrări
juridice, se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări.

Secţia penală şi de minori, decizia nr. 67/A din 12 februarie 2014

Prin sentinţa penală nr. 554 din 17 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj a fost
condamnat inculpatul: L.C.,., fără antecedente penale,.;

În baza art. 174 alin. 1 C Pen , art. 175 alin. 1 lit. c C Pen, cu aplicarea art. 320 1 C.
pr. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, la pedeapsa de:

- 13 (treisprezece) ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b

C .Pen

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. 2 C. pen. rap. la art. 64 lit. a, b C. pen.

În temeiul art. 350 CPP s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art.
88 C Pen s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia timpul detenţiei preventive începând cu
data de 24 iulie 2013 şi până la zi.

În baza art. 7 din Legea nr.76/2008 s-a dispus ca, la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare, să fie prelevate probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii
profilului său genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 118 lit. b C Pen s-a dispus confiscarea specială a toporului folosit de
inculpat la săvârşirea infracţiunii de omor calificat (corp delict aflat în prezent la camera de
corpuri delicte de la Tribunalul Cluj).

În temeiul art. 14 şi 346 CPP comb. cu art. 1357 C. Civil s-au respins pretenţiile
civile formulate de partea civilă G.A.V..

Potrivit art. 191CPP a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate
de stat, în sumă de 3.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 934/P/2013
al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost trimis în judecată inculpatul L.C. pentru
comiterea infracţiunii de omor calificat, prev. şi ped. de art. 174 C Pen., art. 175 alin. 1 lit.
c C Pen reţinându-se în principal că, la începutul lunii aprilie 2012, fără a putea fi stabilită
cu exactitate data, a aplicat victimei G.S.R., unchiul său, în locuinţa acestuia, lovituri cu
intensitate deosebită, în mod repetat, cu un topor în zona capului, cauzându-i un
traumatism cranio-cerebral cu fractura calotei, bazei şi a viscerocraniului, în urma cărora
victima a decedat, între leziuni şi deces existând legătură de cauzalitate directă.

Fiind audiat de către organele de urmărire penală, precum şi în faţa instanţei de

judecată, inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina lui, solicitând a
se face aplicarea dispoziţiilor art. 320 CPP privind judecata în cazul recunoaşterii
vinovăţiei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

În cursul serii de 16.07.2013, inculpatul L.C. s-a prezentat la sediul Poliţiei

Municipiului X. denunţând faptul că în cursul lunii aprilie a anului 2012, a suprimat viaţa
unchiului său, după care, pentru a ascunde urmele infracţiunii săvârşite, a ascuns cadavrul
victimei G.S.R., în grădina propriei locuinţe.

Ulterior sesizării faptei comise, inculpatul L.C. şi-a exprimat acordul de a conduce
organele de urmărire penală în locul în care, în grădina locuinţei sale, a îngropat cadavrul
victimei G.S.R.

De menţionat faptul că grădina locuinţei inculpatului este delimitată de casă printr-

un gard cu o poartă, iar la o distanţă de 15 m de poarta de acces în grădină, într-un loc
situat într-o uşoară rampă acoperit de vegetaţie perenă de aproximativ 2 m înălţime, după
curăţarea zonei indicate, s-a pus în evidenţă în sol o adâncitură vizibilă cu o suprafaţă
neregulată de aproximativ 2 x 2,2 m.

S-a procedat apoi la efectuarea în locul indicat de inculpatul L.C. a unei săpături de
suprafaţă, împrejurare în care s-a pus în evidenţă o urmă de săpătură, cu formă regulată, cu
o adâncime faţă de nivelul natural al solului de aproximativ 30 cm. După continuarea
săpăturii, începând de la 70 cm adâncime, s-au pus în evidenţă bucăţi de material textil,
obiecte vestimentare, precum şi alte bunuri (perne, saci cu diverse resturi menajere, resturi
covoare, pături, alte materiale textile degradate). Ulterior înlăturării din groapă a bunurilor
anterior descrise, amestecate cu sol, în partea centrală a gropii, înspre imobil, la o
adâncime de aproximativ 90 cm, a fost descoperit un fragment osos de origine umană -
osul frontal jumătatea stângă, cu orbita stângă, scheletul nasului, osul molar stâng şi
maxilele, iar în partea superioară centrală a gropii s-a descoperit mandibula cadavrului şi
parţial trunchiul cadavrului. Continuând activitatea de degajare, s-a observat cadavrul, care
era poziţionat în decubit dorsal, cu capul orientat spre partea îndepărtată a imobilului,
braţele în abducţie, elemente ale oaselor mâinii fiind detaşate de schelet şi găsite în zona
craniului, iar membrele inferioare erau poziţionate în abducţie, flexie şi rotaţie externă. De
menţionat faptul că membrele inferiore ale cadavrului erau acoperite de bucăţi de linoleum,
în amestec cu resturi menajere. în interiorul gropii, a fost găsită şi o geantă tip rucsac din
material textil.

Pe fondul audierii sale, inculpatul L.C. a precizat faptul că între el şi victima G.S.R.
- fratele mamei sale, exista o stare conflictuală în contextul în care victima G.S.R. a locuit
o perioadă de timp împreună cu inculpatul şi mama lui, în imobilul situat în.. Starea
conflictuală a degenerat şi s-a accentuat după ce prin ordonanţa preşedinţială nr. 1488 din
29.07.1999 a Judecătoriei Dej, victima G.S.R. a fost evacuată din imobil. Ulterior evacuării
din imobil, victima G.S.R. a locuit într-o rulotă situată în apropierea locuinţei inculpatului,
însă a continuat să pretindă drepturi asupra imobilului.

Pe fondul acestor neînţelegeri, potrivit susţinerii inculpatului L.C., la începutul lunii

aprilie 2012, înainte de sărbătorile pascale, după ce, într-o dimineaţă, ar fi revenit de la
locul de muncă, a fost încunoştinţat de către mama sa - M.Z., despre faptul că victima
G.S.R. a vizitat-o din nou, manifestându-se agresiv, verbal şi fizic. În cursul serii aceleiaşi
zile, victima G.S.R. a revenit la locuinţa inculpatului L.C. şi a mamei sale M.Z., pretinzând
drepturi asupra imobilului şi, cu toate că, potrivit susţinerii inculpatului, i-ar fi solicitat să
plece, victima G.S.R. nu a dat curs solicitării, motiv pentru care cei doi au început să se
certe, pentru ca apoi la un moment dat cearta să degenereze într-un conflict fizic. Astfel
cum rezultă din declaraţia inculpatului L.C., victima G.S.R. ar fi încercat iniţial să-l
lovească, dar nu a reuşit şi astfel inculpatul L.C. i-a aplicat o lovitură în urma căreia
victima a căzut, după care inculpatul a continuat să-i aplice lovituri cu piciorul în zona
abdomenului. Apoi, inculpatul L.C. a ajutat victima să se ridice, ducându-l în camera în
care locuia, unde a continuat să aplice lovituri cu pumnul şi piciorul, asupra corpului
victimei, în urma cărora, potrivit propriei susţineri, victima G.S.R. a rămas în stare de
inconştienţă. După ce victima G.S.R. şi-a revenit, inculpatul L.C. l-a ajutat să se ridice şi
sprijinindu-l 1-a ajutat să se deplaseze până la rulota în care locuia. În rulotă, inculpatul
L.C. a ajutat victima să se aşeze în pat, acoperindu-l cu o plapumă, după care a părăsit
rulota, revenind la locuinţa sa. După un interval de timp, conştientizând că victima G.S.R.
va sesiza în cursul zilei următoare organele de poliţie, potrivit propriei susţineri, a luat
hotărârea să suprime viaţa victimei. Pe fondul audierii, inculpatul a susţinut că a revenit la
rulotă, a găsit victima în aceeaşi poziţie, fără a-şi da seama dacă este în viaţă sau nu, motiv
pentru care a părăsit rulota, s-a înarmat cu un topor şi a revenit, aplicând patru lovituri cu
toporul doar în zona capului victimei G.S.R..

Astfel cum rezultă din probele dosarului, victima G.S.R. locuia singur în rulotă şi
obişnuia să plece din ţară, fără a anunţa ceilalţi membri ai familiei.

Cunoscând acest aspect şi pentru că după câteva zile din rulotă a început să se simtă
mirosul specific al unui cadavru aflat în descompunere, pentru a crea aparenţa că victima
G.S.R. a părăsit teritoriul României, inculpatul L.C. a săpat în grădina locuinţei sale o
groapă şi pentru a nu fi descoperit de către partea vătămată G.A.V., fratele victimei,
respectiv a mamei inculpatului, care locuia în apropiere, după lăsarea întunericului s-a dus
în rulotă, a luat cadavrul victimei G.S.R., târându-l până la groapă, pentru ca apoi să-l
arunce în interior. Pentru a înlătura urmele infracţiunii comise, inculpatul a aruncat în
aceeaşi groapă pernele, cearceaful, plapuma, covoarele din rulotă, precum şi rucsacul pe
care victima G.S.R. obişnuia să-l poarte atunci când pleca, pentru ca apoi să arunce peste
cadavru şi bunurile pe care le-a luat din rulotă, alte resturi menajere, provenite din propria-i
gospodărie, după care a acoperit groapa cu pământ. După ascunderea cadavrului, inculpatul
L.C. s-a mutat la locuinţa tatălui său, respectiv a martorului L.V..

Conform concluziilor preliminare întocmite de către medic primar legist din cadrul
Institutului de Medicină Legală Cluj-Napoca s-a stabilit că moartea numitului G.S.R. este
violentă şi se datorează, mai probabil, zdrobirii capului şi conţinutului său, prin lovire
activă cu un corp dur. Din concluziile raportului de constatare medico- legală nr.
5227/III/400 al Institutului de Medicină Legală Cluj-Napoca rezultă că moartea victimei
G.S.R. este violentă, datorându-se unui traumatism cranio-cerebral cu fractura calotei,
bazei şi a viscerocraniului, leziunile traumatice putându-se produce prin loviri repetate cu
un corp dur, între leziuni şi deces existând legătură de cauzalitate directă.

Cu toate că inculpatul L.C. a susţinut pe fondul audierii că a luat hotărârea să

suprime viaţa victimei G.S.R. după ce, cu un interval de timp înainte, l-ar fi agresat în
interiorul propriei locuinţe, pentru a evita ca victima să sesizeze organele de poliţie, sens în
care, după ce a chibzuit, s-a înarmat cu un topor şi a revenit la rulota în care cu puţin timp
înainte a transportat victima G.S.R., circumstanţe care ar califica omorul şi prin reţinerea
dispoziţiilor art. 175 lit. a, d şi h C Pen , având în vedere probele administrate în cursul
urmăririi penale (percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa inculpatului L.C. şi
conţinutul raportului de constatare medico-legală nr. 5227/III/400 al Institutului de
Medicină Legală Cluj-Napoca) conform cărora nu au fost puse în evidenţă urme sau
leziuni care să ateste că într-adevăr, iniţial, a avut loc o agresare a victimei în locuinţa
inculpatului, în cauză nu vor putea fi reţinute, în afara circumstanţei prev. de art. 175 lit.
cC Pen (având în vedere că victima G.S.R. este fratele mamei inculpatului L.C., respectiv
unchiul său), vreuna dintre celelalte circumstanţe care ar califica omorul.

În faţa instanţei de judecată, inculpatul a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor

art.320 CPP, precizând că recunoaşte săvârşirea infracţiunii reţinute în actul de sesizare al
instanţei şi solicitând ca judecata pe latura penală a cauzei să se facă în baza probelor
administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, neavând alte
probe de solicitat sub acest aspect.

Fapta descrisă mai sus a fost dovedită prin: proces-verbal de consemnare a plângerii
sau denunţului oral, denunţul inculpatului L.C., proces-verbal de conducere, proces-verbal
de cercetare la faţa locului şi planşele foto anexe, proces-verbal de examinare a locului
faptei şi planşe foto, concluzii preliminare, raport de constatare medico-legală 5227/III/400
din 25.07.2013, planşă cuprinzând aspectele fixate şi urmele şi mijloacele materiale de
probă ridicate cu ocazia autopsiei cadavrului victimei G.S.R., planşa fotografică cu
aspectele fixate cu ocazia examinării toporului (f.188-201 d.u.p.), copia minutei încheierii
penale nr. 127/C/P din 24.07.2013 a Tribunalului Cluj prin care s-a autorizat efectuarea
unei percheziţii domiciliare la domiciliul inculpatului L.C. şi autorizaţia de percheziţie nr.
49/24.07.2013, proces- verbal de percheziţie domiciliară şi planşe foto, declaraţiile
martorilor asistenţi (.), ordonanţe de delegare a lucrătorilor de poliţie judiciară din cadrul
IPJ - SIC, declaraţiile martorilor (..).

În drept, fapta inculpatului L.C., care la începutul lunii aprilie 2012, fără a putea fi
stabilită cu exactitate data, a aplicat victimei G.S.R., unchiul său, în locuinţa acestuia,
lovituri cu intensitate deosebită, în mod repetat, cu un topor în zona capului, cauzându-i un
traumatism cranio-cerebral cu fractura calotei, bazei şi a viscerocraniului, în urma cărora
victima a decedat, între leziuni şi deces existând legătură de cauzalitate directă, întruneşte
elementele constitutive infracţiunii de omor calificat, prev. şi ped. de art. 174 alin. 1 C Pen
art.175 alin. 1 lit. c C Pen.

La individualizarea pedepsei care a fost aplicată inculpatului, instanţa a luat în

considerare gradul de pericol social concret, foarte ridicat, al infracţiunii săvârşite,
atitudinea sinceră avută de inculpat pe întreg parcursul procesului penal, precum şi faptul
că acesta este o persoană tânără, nu posedă antecedente penale (având anterior un
comportament adecvat normelor morale şi legale), are în întreţinere un copil minor rezultat
din relaţia de concubinaj cu martora I.A.G., fiind totodată încadrat în muncă în (.). Nu au
fost reţinute însă în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante prev. de art. 74 lit. a şi c
C Pen, după cum a solicitat apărătorul ales al acestuia, întrucât recunoaşterea anumitor
împrejurări ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în
considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează
favorabil de o asemenea manieră persoana inculpatului, încât numai aplicarea unei pedepse
sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei
individualizări a pedepsei, ceea ce nu este însă cazul în speţă raportat la gravitatea
deosebită a faptei reţinute în sarcina inculpatului, respectiv la modul şi împrejurările în
care aceasta a fost comisă şi la atitudinea avută de inculpat imediat după săvârşirea faptei.

Totodată, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 320 1 alin. 7 CPP conform cărora,
în cazul recunoaşterii vinovăţiei, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor
de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii (în cauză limita minimă a
pedepsei închisorii fiind aşadar de 10 ani, iar limita maximă de 16 ani şi 8 luni).

În consecinţă, instanţa a considerat că o pedeapsă de 13 ani închisoare şi 7 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b C Pen aplicată inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii de omor calificat, va fi în măsură să contribuie la reeducarea acestuia.

Totodată, s-a făcut aplicarea art. 71 alin. 2 şi art. 64 lit. a, b C Pen.

În temeiul art. 350 CPP s-a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art.
88 C Pen s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia timpul detenţiei preventive începând cu
data de 24 iulie 2013 şi până la zi.

În baza art. 7 din Legea nr.76/2008 s-a dispus ca, la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare, să fie prelevate probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii
profilului său genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 118 lit. b C Pen s-a dispus confiscarea specială a toporului folosit de
inculpat la săvârşirea infracţiunii de omor calificat (corp delict aflat în prezent la camera de
corpuri delicte de la Tribunalul Cluj).

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, este de precizat că numitul G.A.V., fratele
victimei G.S.R., a declarat că se constituie parte civilă în cauză, în nume propriu, cu suma
de 100.000 lei, reprezentând daune morale.

Luând în considerare depoziţiile martorilor M.I. (tatăl vitreg al inculpatului, care

arată că relaţiile dintre victimă şi partea civilă erau tensionate, aceştia certându-se în mod
frecvent, certuri care deseori degenerau în acte de violenţe fizică, partea civilă
neparticipând nici măcar la înmormântarea victimei) şi M.V. (fosta concubină a victimei,
care precizează că victima şi partea civilă nu se înţelegeau ca doi fraţi adevăraţi, relaţiile
dintre ei nefiind foarte bune), depoziţii care contrazic şi infirmă declaraţiile martorei S.L.
(vecina părţii civile, care arată că victima şi partea civilă se înţelegeau foarte bine şi nu i-a
văzut certându-se vreodată), tribunalul apreciază că în cauză nu se impune acordarea
vreunei sume de bani cu titlu de daune morale părţii civile, neputându-se vorbi, în aceste
împrejurări, de faptul că prin fapta inculpatului iar fi fost cauzate prejudicii nepatrimoniale
părţii civile, care s-ar impune a fi reparate prin obligarea inculpatului la plata unei sume de
bani cu titlu de daune morale (atâta timp cât partea civilă nu a participat nici măcar la
înmormântarea victimei şi nu a dorit să contribuie cu nimic la cheltuielile ocazionate de
acest nefericit eveniment, după cum precizează martorul M.I.).

În consecinţă, în temeiul art. 14 şi 346 CPP comb. cu art. 1357 Cod Civiltribunalul
a respins ca nejustificate pretenţiile civile formulate de partea civilă G.A.V..

Potrivit art. 191CPP inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate
de stat, în sumă de 3.000 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul L.C. solicitând admiterea căii
de atac promovate, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat prev.
de art. 174, art. 175 lit. c în infracţiunea de omor prev. de art. 188 N C Pen cu reţinerea art.
5 N C Pen , vizând legea penală mai favorabilă, faţă de împrejurarea că Noul Cod penal în
vigoare de la 1 februarie 2014, nu mai incriminează omorul săvârşit asupra unei rude
apropiate sau asupra unui membru de familie, ca o formă calificată a uciderii unei
persoane.

Pe de altă parte, cere a se reţine în favoarea sa circumstanţele atenuante prev. de art.

75 N C Pen respectiv că a fost sincer şi a regretat comiterea infracţiunii iar soluţionarea
cauzei s-a făcut în temeiul art. 375 NCPP în baza probelor administrate doar în faţa
procurorului.

Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la

următoarele constatări:

Criticile formulate de inculpat vizează atât nelegalitatea cât şi netemeinicia sentinţei

pronunţate de Tribunalul Cluj.

Curtea reţine că în prezent, infracţiunea de omor calificat prev de art 189 NCP nu
mai prevede omorul asupra unei rude apropiate sau asupra unui membru de familie ca o
circumstanţă agravantă, în Noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014.

Această faptă penală este reincriminată în Noul Cod penal, în art. 188 sub denumirea de
„omor"în care se precizează textual: „uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi".

Prin art. 177 NCP, prin membru de familie se înţelege ascendenţii şi descendenţii,
fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii,
astfel de rude, soţul, persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc, rezultând astfel, că unchiul nu mai este
considerat ca făcând parte din rudele apropiate, iar pe de altă parte nu este nici membru de
familie, potrivit noii reglementări.

Potrivit art. 5 din NCP „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la
judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
mai favorabilă".

Este evident că, atâta vreme cât în NCP nu se mai regăseşte în mod expres
infracţiunea de omor calificat asupra unchiului, care se pedepsea cu închisoare de la 15 la
25 de ani, ci este incriminată doar infracţiunea omor, ce se sancţionează cu pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani, sunt mai favorabile dispoziţiile din Noul Cod penal, care
este incident în speţă.

Pe cale de consecinţă, este obligatoriu a fi schimbată încadrarea juridică a faptei din

infracţiunea de omor calificat prev de art. 174, 175 lit. c Cod penal în art. 188 NCP, cu art.
5 NCP.

Pe de altă parte, aşa cum se pronunţă şi ÎCCJ în mod constant prin mai multe
decizii de speţă „schimbând încadrarea juridică potrivit legii noi mai favorabile, instanţele
trebuie să modifice, totodată, şi pedeapsa aplicată de prima instanţă, dispunând în favoarea
inculpatului o sancţiune mai uşoară. Reconsiderarea individualizării pedepsei în sensul
arătat, trebuie făcută şi în cazul în care durata pedepsei aplicate, conform vechii încadrări
juridice, se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări".

Curtea reţine că nu este justificată reţinerea în favoarea inculpatului a unor

circumstanţe atenuante, acesta beneficiind de prevederile art. 375 NCPP, respectiv de
reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă, faţă de sinceritatea de care a dat dovadă în cursul
procesului penal.

Existenţa uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art.75 C.pen. sau a
altora asemănătoare nu obligă instanţa de judecată să le considere circumstanţe atenuante şi
să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului,
rezultă că recunoaşterea unor atari împrejurări drept circumstanţe atenuante este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată. În această apreciere se va ţine seama de pericolul social
concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, de urmările
produse, ca şi de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.

Recunoaşterea circumstanţelor atenuante este atributul instanţei de judecată şi deci

lăsată la aprecierea acesteia.

Art. 75 pct. 2 lit. b din NCP prevede că „pot constitui circumstanţe atenuante
judiciare împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului".

În speţă, în raport cu gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat,

care a săvârşit o infracţiune de omor asupra unchiului, nu justifică aplicarea art.75 Noul
Cod penal şi nici reducerea pedepsei.

Pentru motivele ce preced, se va admite ca fondat în baza art. 421 pct. 2 lit. a
NCPP, apelul inculpatului L.C., va desfiinţa sentinţa tribunalului în latura penală şi

judecând în fond cauza, îl va condamna în baza art. 188 NCP, cu art. 5 NCP, şi art. 3201
Cod procedură penală (art. 375 NCPP) pentru infracţiunea de omor la o pedeapsă de 8
ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b NCP, prin
schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat prev de art. 174, 175 lit c
Cod penal.

Curtea, în baza propriei analize, faţă de critica formulată în sensul reducerii

cuantumului pedepsei consideră că nu se impune a se da curs celor susţinute, deoarece nu
s-ar putea da eficienţă într-un mod prioritar circumstanţelor personale, în raport cu
celelalte, faţă de regula examinării plurale a criteriilor ce caracterizează individualizarea
judiciară a pedepselor.

Curtea consideră că pedeapsa principală rezultantă de 8 ani închisoare, cu executare

prin privare de libertate, reprezintă o pedeapsă proporţională, atât cu gravitatea efectivă a
faptei comise de apelant, concretizată prin modul în care acesta a acţionat, prin comiterea
unei acţiuni de ucidere a unchiului său şi ea reliefează periculozitatea excesivă a modului
de operare al apelantului, cât şi profilul socio- moral şi de personalitate a inculpatului, a
cărui atitudine în societate şi procesuală în cauză, este pozitivă.

Faţă de modul concret de săvârşire a faptei, cuantumul pedepsei principale de 8 ani

închisoare, asigură realizarea concretă a scopurilor pedepsei, iar executarea sa, prin privare
de libertate, va da posibilitate inculpatului, ca prin programele educaţionale desfăşurate şi
în mediu închis, cu valorificarea aptitudinilor acestuia, să conducă, chiar şi prin
restrângerea libertăţii presupusă de o asemenea modalitate de executare la conştientizarea
consecinţelor faptei sale, în vederea unei reinserţii sociale reale a acestuia.

Cuantumul sancţiunii nu se impune a fi redus faţă de gravitatea faptei comise,

consecinţele acesteia, rezonanţa în comunitate şi a reacţiei pe care societatea prin organele
judiciare trebuie să o aibă, faţă de săvârşirea unor asemenea infracţiuni, aşa încât nu se
impune diminuarea pedepsei.

În baza art. 399 NCPP, se va menţine starea de arest a inculpatului.

În conformitate cu disp. art. 223 alin 2 NCPP dacă instanţa constată că temeiurile
care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a
inculpatului sau că există temeiuri noi care justifică această măsură, dispune menţinerea
acesteia.

Cum, în cauză, temeiul arestării îl constituie dispoziţiile art. 223 alin. 2 NCPP şi
acesta nu a dispărut, iar în cursul judecăţii în primă instanţă s-a stabilit vinovăţia
inculpatului urmează a se constata că se impune necesitatea menţinerii în continuare a
măsurii arestării preventive, conform art. 424 alin 2 NCPP.

Întrucât infracţiunea presupus a fi săvârşită denotă un deosebit grad de pericol

social, inculpatul fiind, de altfel, condamnat la 8 ani închisoare de către instanţa de apel, se
impune menţinerea stării de arest, persistând motivele ce au stat la baza luării acestei
măsuri.

Constatând că sunt întrunite atât cerinţele legislaţiei interne, cât şi prevederile art. 5
pct. 1 lit. a şic din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, Curtea va menţine starea de arest a inculpatului deţinut în Penitenciarul
Gherla, întrucât hotărârea provizorie de condamnare justifică privarea de libertate în scopul
garantării executării pedepsei aplicate potrivit art. 5 paragraf 1 din CEDO (cauza Tommasi
vs.Franţa).

Hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Cluj

confirmată de Curtea de Apel, justifică continuarea privării de libertate a acestuia, în
condiţiile art. 5 paragraf 1 lit. a din CEDO, astfel cum a fost interpretat de aceeaşi instanţă
în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În baza art. 72 NCP, se va deduce din pedeapsa arestul preventiv începând cu 24

iulie 2013 şi până la zi.

În baza art. 65 NCP se vor interzise inculpatului drepturile prev.de art. 66 lit. a,b
NCP pe durata executării pedepsei.

Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei

Cheltuielile judiciare în apelul inculpatului vor rămâne în sarcina statului, conform

art. 275 pct.4 alin. 3 NCCP.

STUDIU 2 - Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 1474 din 29-apr-
2014

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 68 din 6 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt în
Dosarul nr. 3801/104/2010, în baza art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C.
pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) raportat la art. 76 alin. (2) C. pen. a fost condamnat
inculpatul B.F. la pedeapsa principală de 9 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.
64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. Pen pe timpul detenţiei.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale arestarea
preventivă cu începere din data de 5 august 2010.

În baza art. 350 alin (1) C. proc. Pen. a fost menţinută măsura preventivă a arestării
inculpatului.

Inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 4.451,71 RON către partea civilă
Spitalul Judeţean de Urgenţă S., cu titlul de despăgubiri pentru daune materiale,
reprezentate de cheltuielile de spitalizare avansate victimei, de 37.968,29 RON cu titlul de
despăgubiri pentru daune materiale reprezentate de cheltuielile de înmormântare şi de
pomenire a victimei, de 100.000 RON cu titlul de daune morale către partea civilă B.I.,
precum şi a sumei de 20.624,18 RON către partea civilă B.I., cu titlul de cheltuieli
judiciare. A fost obligat inculpatul la plata cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul cu nr.
366/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt a fost trimis în judecată inculpatul
B.F. pentru comiterea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.,
reţinându-se că în seara zilei de 29 iulie 2010 victima P.I., în timp ce se deplasa spre
domiciliu, cu atelajul său cu tracţiune animală, încărcat cu paie, a fost ajuns de inculpat,
care se afla la volanul unui tractor. În urma manevrei de depăşire pe care a efectuat-o
inculpatul, vehiculul acestuia a intrat în coleziune cu una din ţepele căruţei astfel că, între
cei doi s-a declanşat o discuţie după care inculpatul a coborât şi a lovit victima cu o bâtă în
cap şi peste corp, după care a jucat-o cu picioarele. După ce victima a fost transportată
acasă, întrucât starea acesteia s-a agravat, a fost internată la Spitalul Judeţean S., însă, cu
tot tratamentul de care a beneficiat a decedat la data de 4 august 2010.

Starea de fapt, expusă anterior, a fost probată prin declaraţiile părţilor, declaraţiile
martorilor, expertiza medico-legală şi înscrisuri.

Ca probe cu caracter concludent s-au reţinut chiar declaraţiile victimei declaraţia

soţiei victimei, P.D., martorii C.I., C.I.A., D.V., B.F.C., toţi aceştia confirmând agresiunea
la care a fost supusă victima şi urmările suferite. în plus, martora D.V. a mai relatat că
actele de violenţă ale inculpatului au avut loc în două reprize, mai întâi prin lovituri cu
pumnii, picioarele şi cu un ciomag iar apoi din nou, după sosirea martorilor B.F. şi B.V.,
cu picioarele.

Aceste probe s-au coroborat cu constatările de leziuni menţionate în cuprinsul

actelor medico-legale (raportul de autopsie din 4 octombrie 2010 al S.J.M.L. Olt, raportul
de nouă expertiză medico-legală din 20 iulie 2011 al I.N.M.L. M.M. şi nota expertală
întocmită de domnul conf. univ. dr. I.F., medic primar medicină legală, expert medico-
legal gradul I) ale căror concluzii sunt în sensul că lovirea cu corpuri dure-pumn, picioare,
ciomag-cădere şi călcare în condiţiile unei agresiuni fizice, reprezintă prima cauză posibilă
a decesului. Mai mult, aceste probe s-au coroborat şi cu constatările referitoarela
temperamentul violent cu constante reacţii disproporţionat agresive al inculpatului faţă de
factori de stres.

Apărarea inculpatului a încercat să demonstreeze că moartea victimei nu se

datorează exclusiv accidentului produs, invocând astfel declaraţiile martorilor B.V. şi B.F.,
care au arătat că au găsit victima în dreapta combinei între hederul şi roata acesteia în
poziţia şezut pe pământ, aceasta a fost ajutată de inculpat dar şi de ei, să se ridice fără să fie
vorba de vreo agresiune, victima, solicitând să fie dusă acasă, precum şi constatările şi
concluziile din nota expertală întocmită de dr. S.F.L., medic primar legist, expert medico-
legal, depusă din 1 martie 2011, că nu s-au constatat leziuni specifice lovirii active cu un
corp contondent alungit ori lovirii cu tocul de pantof, că leziunile de la nivelul coastelor şi
genunchilor pledează pentru cauze ţinând de lovirea de corp/plan dur, dar şi în cadrul unui
accident rutier, prin proiectarea victimei după lovirea de către un vehicul, că pe cap,
trunchi şi membre nu s-au constatat la autopsie leziuni traumatice specifice lovirii cu un
corp contondent alungit dar că pe acestea s-au constatat leziuni traumatice specifice
lovirii/compresiunii cu un corp contondent alungit ce ar corespunde descrierii de lame
tăietoare ale hederului de la combina de recoltat păioase dar mai ales conţinutul avizului
din 22 august 2011 al Comisiei de avizare şi control din cadrul I.N.M.L. M.M. care a arătat
că se poate afirma cu certitudine că leziunile tanatogeneratoare, respectiv „fracturile
costale cu rupturi pulmonare în hil au avut ca mecanism de producere comprimarea, cel
mai probabil cu roata din faţă a tractorului sau cu roata căruţei, cu condiţia să fie de tip
pneu, nefiind exclusă nici o comprimare prin greutatea corpului unei alte persoane, această
din urmă variantă fiind însă mai puţin plauzibilă în lipsa şi a altor leziuni externe pe corpul
victimei”.

Instanţa de fond a apreciat aceste apărări ale inculpatului ca nefondate, întrucât

probele concludente atestă că, leziunile traumatice ale victimei dar şi decesul acesteia au
fost cauzate de către atitudinea violent agresivă a inculpatului. De asemenea, raportul de
nouă expertiză medico-legală a arătat că leziunile traumatice, inclusiv fracturile costale şi
cominutivă scapulară „se puteau produce prin lovire cu un corp dur, atât prin agresiune, cât
şi în cadrul unui accident”. Instanţa a reţinut că şi cel de al doilea raport de nouă expertiză
medico-legală nu exclude actele de agresiune ale inculpatului ca şi cauză a leziunilor şi
decesului victimei deoarece la început arată că „este posibil şi un mecanism mixt,de lovire
şi o comprimare parţială în cadrul unui eveniment rutier urmat de lovire activă cu corp
dur”.

În ce priveşte declaraţiile martorilor B.V. şi B.F., primul rudă cu inculpaţii, cel de al

doilea partener de afaceri cu inculpatul în legătură cu vânzarea producţiei agricole, instanţa
de fond le-a înlăturat, apreciind că au fost date „pro causa”, fiind subiective şi destinate să
servească inculpatului.

Cererea părţii vătămate de schimbare a încadrării juridică din infracţiunea de omor

prevăzută de art. 174 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. a
fost admisă dat fiind că agresiunea a vut loc pe drumul judeţean D.-S.
 Cerea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de
art. 174 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 178 C. pen. a fost respinsă de prima
instanţă, în raport de probele ce atestă că inculpatul a cauzat decesul victimei, acesta
acţionând cu vinovăţie sub forma intenţiei.

S-a apreciat că, fapta comisă de inculpat aşa cum a fost reţinută, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1)
raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective s-a reţinut, pe baza criteriului obiectiv, vinovăţia
inculpatului sub forma intenţiei directe, întrucât a prevăzut rezultatul şi l-a urmărit. În
sensul că inculpatul a avut reprezentarea acestui rezultat grav au fost elementele de fapt ce
se referă la numărul, intensitatea mare a loviturilor aplicate şi durata acestora, la zona
corporală cu caracter vital vizată dar şi cu privire la folosirea de către inculpat a unei bâte
care în împrejurările reţinute de instanţă capătă caracter letal.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului s-au reţinut criteriile prevăzute de

art. 72 alin. (1) C. pen., reţinându-se în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante,
conform art. 74 alin. (2) C. pen. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. au fost interzice
inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. Pen. pe timpul
detenţiei. Sub aspectul pedepsei accesorii de interzicere a dreptului de a alege prevăzut de
art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. aceasta a fost determinată de izvorul de drept formal ce
este jurisprudenţa C.E.D.O. din cauza Hirst contra Marii Britanii din 30 martie 2004 în
care se arată că acela care a suprimat viaţa nu se mai poate bucura de dreptul electoral
menţionat.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale timpul
arestării preventive a acestui inculpat cu începere din data de 5 august 2010.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen.s-a menţinut măsura preventivă a arestării
inculpatului deoarece sunt întrunite în continuare condiţiile cazului de arestare prevăzut de
art. 148 alin. (1) lit. f) raportat la art. 143 C. proc. Pen. Astfel sub aspectul pericolului
concret pentru ordinea publică al lăsării în libertate deplină ori chiar restrânsă a
inculpatului s-a reţinut că acesta constă în certitudinea că inculpatul, în condiţiile factorilor
de stres de genul celor de faţă, va comite noi infracţiuni de violenţă, vizând viaţa ori
integritatea corporală, aşa cum trebuie concluzionat în raport de conduita sa violentă din
această cauză, dar şi din celelalte cauze penale pentru care a fost condamnat ori pentru care
s-a încetat acţiunea penală.

Măsura confiscării speciale a bâtei folosită de inculpat la agresiune prevăzută de

art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. nu s-a dispus, instanţa apreciind că nu se impune
confiscarea, deoarece acest obiect nu s-a ridicat de către organele de urmărire penală şi este
prezumat (pe baza împrejurărilor premergătoare incidentului) că aparţine victimei şi nu
inculpatului sau unei alte persoane care să fi cunoscut scopul folosirii ilicite.

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii
delictuale prevăzute de art. 998, art. 999 C. Civ cu privire la acţiunea părţii civile Spitalul
Judeţean de Urgenţă S. deoarece prin fapta sa ilicită inculpatul a produs părţii civile B.I., în
calitate de succesoare a patrimoniului victimei, un prejudiciu ce include cheltuieli de
internare şi tratament medical. Au fost admise acţiunile civile promovate de partea civilă
B.I., privind daunele materiale solicitate, cheltuielile de înmormântare şi pomenire a
victimei, stabilindu-se un cuantum de 37.968,29 RON şi 100.000 RON cu titlu de daune
morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt,

inculpatul B.F. şi partea civilă B.I.

În apelul parchetul a criticat sentinţa penală ca fiind nelegală şi netemeinică

deoarece: - a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. Pen şi art. 6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind pusă în discuţie schimbarea încadrării
juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului fără să se prezinte o motivare în fapt şi în
drept şi fără respectarea garanţiilor prevăzute de art. 334 C. proc. Pen. S-a arătat în esenţă
că nu au fost garantate drepturile procesuale ale inculpatului, aceasta nu a fost audiat şi
întrebat dacă are de administrat probe noi raportat la noua încadrare juridică; - nu s-au
administrat probe complete în condiţiile în care s-a stabilit prin actele medico legale că
victima a prezentat la examinare leziuni care au fost produse prin lovire activă şi alte
leziuni care s-au produs în condiţiile unui accident de circulaţie; - Instanţa de judecată a
aplicat o pedeapsă sub rninimul special pe baza unor împrejurări despre care anterior a
reţinut că nu au nici o legătură cu cauza dedusă judecăţii.

În cadrul dezbaterilor orale reprezentantul parchetului nu a mai susţinut motivele de

apel dezvoltate în referatul scris, solicitând ca în apel, instanţa să majoreze pedeapsa
aplicată inculpatului pentru infracţiunea de omor calificat după înlăturarea circumstanţelor
judiciare atenuante, aplicate acestuia.
 Inculpatul prin apărător ales a formulat apel pentru următoarele motive de
nelegalitate şi netemeinicie solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât s-au
încălcat dispoziţiile art. 334 C. proc. Pen. de instanţa de fond şi, într-o teză subsidiară
reţinerea cauzei spre rejudecare şi schimbarea încadrării juridice cu reţinerea în sarcina
inculpatului a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 C. pen., în condiţiile
reţinerii spre rejudecare şi administrării de noi probatorii, al unei expertize criminalistice
auto. S-a motivat că raportul de nouă expertiză tehnică şi avizul dat de comisia de avizare
exclude ca şi cauză a morţii leziuni produse prin lovire directă, astfel că în mod nereal s-a
reţinut că victima a fost lovită de inculpat, moartea victimei datorându-se leziunilor
produse în urma unui eveniment rutier. S-a arătat că declaraţia pe care a dat-o victima de
fapt a fost scrisă de fiica acestuia în prezenţa poliţistului în momentul în care victima se
afla în spital, înainte de a deceda şi conform actelor medicale şi foilor de observaţie, era
incoerent şi avea halucinaţii.

În cadrul dezbaterilor orale, inculpatul şi-a precizat motivele de apel, solicitând, în

principal, schimbarea încadrării juridice, solicitând reţinerea în sarcina sa a infracţiunii de
ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., condamnarea la o pedeapsă cu
aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. şi reţinerea culpei concurente prin producerea
accidentului.

Partea civilă B.I. în cadrul motivelor de apel a criticat soluţia instanţei de fond sub
aspectul legalităţii şi temeiniciei atât sub aspectul laturii penale cât şi sub aspectul laturii
civile. S-a solicitat înlăturarea circumstanţelor atenuante şi majorarea pedepsei aplicate
inculpatului, majorarea cuantumului daunelor materiale şi morale la nivelul sumei
solicitate în cererea de constituire ca parte civilă respective la nivelul sumei de 300.000
RON.

secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi partea civilă B.I. împotriva sentinţei
penale nr. 68 din 6 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr.
3801/104/2010.

În schimb, a fost admis apelul declarat de inculpatul B.F., desfiinţată sentinţa

penală atacată, schimbată încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului din
infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. în infracţiunea de ucidere din culpă
prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., text în baza căruia, inculpatul a fost condamnat la
pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 57 C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. Pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului, durata
detenţiei preventive de la data de 5 august 2010 la data de 22 februarie 2013.

Sub aspectul laturii civile, a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de
partea civilă B.I. şi, obligat inculpatul la plata sumei de 34.172 RON, reprezentând
despăgubiri pentru daune materiale şi respectiv la plata sumei de 90.000 RON,
reprezentând despăgubiri pentru daune morale, către partea civilă B.I.

Pentru a decide astfel instanţa de apel, în urma administrării unui probator vast, a
reţinut că în seara zilei de 29 iulie 2010, în jurul orelor 22:00-22:30, după lăsarea
întunericului, inculpatul B.F. se deplasa pe drumul judeţean pe sensul de deplasare S.-V.,
cu combina, fără faruri, luminată slab cu un bec de poziţie pe partea dreaptă, din spate fiind
urmat de fiul său B.V., ce conducea un tractor, ce avea ataşată remorca cu grâu, tractor
care lumina din spate drumul combinei. Potrivit relatărilor inculpatului combina mergea cu
o viteză de 7-8 km/oră şi, dată fiind mărimea acesteia, ocupa mai mult de jumătate din
drum.

Pe acelaşi drum judeţean, în faţa combinei, se deplasa victima P.I., în vârstă de 60

ani, pe lângă o căruţă tractată de măgar, încărcată cu fân, căruţă care nu era semnalizată
corespunzător.

Pe drumul judeţean, pe sensul de deplasare S.-V., datorită vizibilităţii reduse, a avut

loc un impact între combina condusă de inculpat, ce avea hederul ridicat, şi căruţa cu fân,
condusă de victima P.I., acesta deplasându-se pe lângă căruţă. Combina cu ederul ridicat a
lovit din spate căruţa, în urma evenimentului rutier victima P.I. fiind accidentată, leziunile
prezentate de acesta fiind produse prin compresiune cu roata propriei căruţe, prin
lovire/frecare de corpuri/planuri dure şi comprimare/călcare în condiţiile exclusive ale
accidentului rutier.

Victima a fost ridicată de către inculpat din faţa roţii, de pe partea dreaptă a
combinei, respectiv roata din faţă dreapta, acesta aflându-se între roată şi ederul combinei,
cu faţa în jos. A fost transportată la domiciliul său de către fiul inculpatului, martorul B.V.
şi martorul B.F., soţia victimei anunţând, prin serviciul 112, salvarea înjurai orelor 00:20,
după ce s-a deplasat în câmp şi a adus acasă căruţa şi măgarii, căruţa prezentând parii ce
susţineau fânul, detaşaţi din poziţia firească.

Instanţa de apel a concluzionat că probele adminisrrate(declaraţiile inculpatului,

declaraţiile martorilor, înscrisuri, raport de constatare tehnico-ştiinţifică) nu au fost în
măsură să înlăture dubiul cu privire la vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii
de omor calificat, persistând o stare de incertitudine care exclude posibilitatea pronunţării
unei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune de omor sau şi o infracţiune de vătămare
corporală; astfel, în cauză, operează principiul in dubio pro reo, în baza căruia, din
interpretarea probatoriului, instanţa de apel reţine în sarcina inculpatului exclusiv
infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică pentru detectarea comportamentului

simulat din 5 aprilie 2013 a stabilit că inculpatul, la întrebarea dacă a lovit victima în seara
zilei de 29 iulie 2010, nu a prezentat un comportament simulat. La producerea accidentului
de circulaţie, instanţa de apel a apreciat că victima a avut o culpă concurentă de 10%, în
condiţiile în care aceasta s-a deplasat pe drumul public cu căruţa necorespunzător
semnalizată.

La individualizarea judiciară a pedepsei, văzând împrejurările şi modul de săvârşire

a faptei, acţiunea inculpatului, ulterioară săvârşirii faptei, acesta părăsind locul accidentului
şi iniţial nu a dat date cu privire la condiţiile în care s-a desfăşurat accidentul, concluziile
referatului de evaluare, gradul de pericol social al faptei, dar şi persoana acestuia, astfel
cum este prezentat în actele depuse la dosarul cauzei, instanţa a dispus condamnarea
inculpatului la pedepasa de 3 ani şi 6 luni în regim de privare de libertate pentru
infracţiunea de ucidere din culpă.

Sub aspectul laturii civile, având în vedere că s-a reţinut gradul de culpă a victimei
de 10% în producerea evenimentului rutier, instanţa de apel a apreciat că sumele de 34.172
RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale şi de 90.000 RON, reprezentând
daune morale, sunt îndestulătoare pentru partea civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Public, partea civilă şi

inculpatul, motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru
care nu vor mai fi reluate.

Examinând recursurile prin prisma dispoziţiilor legale Înalta Curte constată

următoarele:
 Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data
intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse
apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit
dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs. În consecinţă, instanţa urmează să analizeze
respectarea termenul de declarare a căii de atac, cât şi cazurile de casare în conformitate cu
normele C. proc. Pen. anterior.

Verificând îndeplinirea cerinţelor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) şi alin.
(2) C. proc. pen., se apreciază că recurenţii au motivat în termen recursurile, cu respectarea

obligaţiilor impuse de art. 38510alin. (2) C. proc. pen.

În ce priveşte recursul declarat de Ministerul Public se constată că procurorul, în

şedinţă publică, a precizat că susţine doar motivul vizând nelegala soluţionare a laturii

civile, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 172 C. proc. pen. anterior,
criticând decizia recurată sub aspectul greşitei obligări a inculpatului la plata întregii
despăgubiri în sumă de 4.451,71 RON către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă, în
condiţiile reţinerii culpei comune la producerea accidentului de circulaţie ce a avut ca
rezultat decesul victimei.

Astfel, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că victima a avut o culpă

concurentă de 10% la producerea accidentului de circulaţie, întrucât s-a deplasat pe drumul
public cu căruţa necorespunzător semnalizată, în mod evident şi cheltuielile efectuate cu
spitalizarea şi tratamentul victimei, în sumă de 4.451,71 RON acordate părţii civile Spitalul
Judeţean de Urgenţă S. trebuiau suportate atât de inculpat, cât şi de victimă.

Constatând întemeiată critica procurorului, instanţa urmează a admite recursul, sub

acest aspect se constată că acesta a criticat decizia instanţei de apel, atât sub aspectul laturii
penale, cât şi sub aspectul laturii civile. În final, a solicitat aplicarea legii penale mai
favorabile.

Analizând decizia atacată se constată că sub aspectul laturii penale, recursul este
întemeiat. Astfel, prin reevaluarea situaţiei de fapt reţinute spre rejudecare, instanţa de apel
a schimbat încadrarea juridică dată infracţiunii săvârşite de inculpat, stabilind că acesta
este vinovat de comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 C. pen.
anterior şi, nu infracţiunea de omor calificat. În procesul de individualizare a pedepsei,
instanţa de apel însă, nu a mai analizat incidenţa circumstanţelor atenunate reţinute de
instanţa de fond, în temeiul art. 74 alin. (2) C. pen. anterior (culpa comună, soţie bolnavă,
ulterior decedată, singur mtreţinător de familie) încălcând, astfel principiul „non reformatio
in pejus”.

În materia căilor de atac exercitate de părţi operează principiul procesual prevăzut

de art. 372 C. proc. Pen. anterior, astfel instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o
situaţie mai grea pentru cel ce a declarat apel.

Raţiunea acestui principiu porneşte de la dreptul părţilor de a supune hotărârea

atacată unui control jurisdicţional fără a i se crea titularului căii de atac o situaţie mai grea,
pentru că astfel s-ar putea determina abţinerea părţii de la exercitarea drepturilor sale
procesuale de teama asumării acestui risc.

Este recunoscut în doctrină faptul că în cazul în care instanţa este învestită cu

soluţionarea mai multor apeluri şi, numai apelul inculpatului este admis, astfel cum este şi
situaţia în speţa de faţă, instanţa nu-i poate agrava situaţia prin înlăturarea incidenţei unor
împrejurări favorabile acestuia, prin înlăturarea circumstanţelor acordate prin hotărârea
atacată. Prin regula „non reformatio in peius” legea înlătură posibilitatea înrăutăţirii
situaţiei părţii care a declarat apel, indiferent de aspectele noi ce se ivesc în judecarea căii
de atac.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a admis apelul inculpatului, a schimbat

încadrarea juridică a infracţiunii deduse judecăţii, uşurându-i situaţia juridică şi prin
aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic, însă aprecierea unor împrejurări ca
circumstanţe atenuante reţinute în favoarea inculpatului nu ţine de încadrarea juridică a
faptei, astfel încât instanţa de apel nu trebuia să omită aplicarea circumstanţelor atenuante
reţinute în favoarea inculpatului, de prima instanţă şi, care au rămas câştigate cauzei.

Examinând incidenţa dispoziţiilor art. 5 C. pen., se constată că infracţiunea de

ucidere din culpă, are acelaşi conţinut şi aceleaşi limite de pedeapsă, atât în reglementarea
anterioară [art. 178 alin. (2) C. pen. anterior], cât şi în cea nouă [art. 192 alin. (2) C. pen.],
însă, având în vedere împrejurarea că circumstanţele atenuante, prevăzute de art. 74 alin.
(2) C. pen., reţinute în favoarea inculpatului, care permit instanţei să aplice o pedeapsă sub
minimul general, nu au corespondent în noul C. pen., se apreciază că legea penală mai
favorabilă este C. Pen. anterior.

Ca atare, constatând nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel sub

aspectul nereţinerii circumstanţelor atenuante reţinute de prima instanţă şi, prin urmare
nelegalitatea pedepsei aplicate, critica inculpatului, circumscrisă cazului de casare prevăzut
de art. 385 pct. 14 C. proc. pen., este întemeiată.

Cu privire la latura civilă, inculpatul a solicitat reducerea corespunzătoare a

cuantumului despăgubirilor datorate. Critica inculpatului este parţial întemeiată şi numai
cu privire la cuantumul despăgubirilor civile acordate părţii civile Spitalul Judeţean de
Urgenţă S. pentru considerentele expuse în cadrul analizei recursului declarat de Ministerul
Public şi, care nu vor mai fi reluate. Ca urmare, instanţa va dispune reducerea
proporţională a despăgubirilor acordate Spitalului Judeţean de Urgenţă S. cu suma
corespunzătoare procentului de culpă concurentă de 10% stabilit victimei.

În ce priveşte recursul declarat de partea civilă, B.I., Înalta Curte constată că, prin
motivele scrise depuse la dosar, aceasta a criticat decizia instanţei de apel pentru greşita
schimbare a încadrării juridice a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, apreciind că
fapta acestuia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat,
prevăzute de art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior şi nu de ucidere din culpă, prevăzute de
art. 178 C. pen. anterior. Sub aspectul individualizării pedepsei, aceasta a arătat că se
impune aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special al infracţiunii de omor
calificat, iar sub aspectul laturii civile, majorarea cuantumului despăgubirilor.

În legătură cu critica principală circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 9

pct. 172 C. proc. pen., privind greşita schimbare a încadrării juridice a infracţiunii reţinute
în sarcina inculpatului, instanţa de recurs o va analiza, în raport de împrejurarea că ceea se
tinde a fi modificat nu este situaţia de fapt reţinută în speţă, ci norma de incriminare
aplicabilă.

Înalta Curte reţine că pentru a putea caracteriza activitatea infracţională ca fiind

făcută cu intenţia de a ucide, este necesar să fie întrunite mai multe condiţii, cum ar fi
folosirea unui obiect vulnerant apt să producă lezarea unor zone vitale, numărul şi
intensitatea loviturilor, numărul persoanelor care agresează victima precum şi alte
împrejurări relevante.

Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunea de omor se caracterizează prin

intenţie, care poate fi directă când făptuitorul urmăreşte, doreşte producerea morţii
victimei, sau indirectă, când prevăzând posibilitatea producerii acestui rezultat, deşi nu-l
doreşte, acceptă această eventualitate, adoptând o atitudine indiferentă ori superficială, de
minimalizare a riscului producerii lui şi de asumare a acestui risc.

Existenţa sau nu a intenţiei de a ucide trebuie dovedită în concret. Fiind vorba de un

proces psiho-volitiv ce se petrece în conştiinţa făptuitorului, forma de vinovăţie se poate
dovedi numai prin examinarea manifestărilor exterioare ale inculpatului, care preced,
însoţesc sau succed săvârşirea faptei, avându-se în vedere, în primul rând, împrejurările
care caracterizează săvârşirea nemijlocită a faptei, sub aspectul naturii actelor de executare,
modului de săvârşire, instrumentelor folosite, împrejurărilor de timp şi loc în care a fost
comisă fapta, etc.

Înalta Curte constată că, în condiţiile probatoriul administrat nu a putut demonstra

că inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide, instanţa de apel, în mod corect, raportat la
probatoriul administrat şi starea de fapt reţinută, a constatat că inculpatul se face vinovat
exclusiv de infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.

Cât priveşte critica subsidiară, circumscrisă aceluiaşi caz de casare prevăzut de

dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., referitoare la aplicarea unei pedepse
orientate spre maximul special al infracţiunii de omor calificat se constată că în realitate,
aceasta nu se circumscrie cazului de casare arătat, atât timp cât ceea ce se învederează
instanţei reprezintă o solicitare de reindividualizare a pedepsei aplicată inculpatului.

Aspectele invocate de către recurenta parte civilă ar fi putut fi examinate de către

instanţa de recurs doar în cadrul cazului de casare prevăzut de textul anterior al art. 385 9
alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. din vechea reglementare, potrivit cu care hotărârile erau
supuse casării „în cazul în care s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu
prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege”, însă
modificările aduse acestui caz prin Legea nr. 2/2013 privind înlăturarea sintagmei
referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate de către instanţă exclud
posibilitatea analizei criticii formulate.

Şi sub aspectul laturii civile, criticile invocate sunt nefondate, cuantumul

despăgubirilor acordate fiind rezultatul analizării situaţiei de fapt reţinute de instanţa de
fond şi reaprecierii acesteia. Ceea ce se solicită de partea civilă este reevaluarea situaţiei de
fapt reţinută de instanţa de apel şi care a avut consecinţe asupra soluţionării acţiunii civile.
Înalta Curte constată că această critică nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs din

perspectiva niciunuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
 Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.
anterior va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi
de inculpatul B.F. împotriva deciziei penale nr. 250 din 8 iulie 2013 a Curţii de Apel
Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, va casa în parte decizia atacată şi sentinţa
penală nr. 68 din 6 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt şi, în rejudecare, va dispune
condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178
alin. (2) C. pen. anterior cu reţinerea circumstanţelor atenunate prevăzute de art. 74 alin.
(2) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an şi
11 luni închisoare. În temeiul art. 71 C. pen. anterior va interzice inculpatului exercitarea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. Pen. anterior pe durata
executării pedepsei.

Având în vedere că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 5 august 2010-14

februarie 2014, va constata pedeapsa aplicată integral executată.

Sub aspectul laturii civile va obliga inculpatul la plata sumei de 4.006,539 RON cu
titlu de despăgubiri către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă S.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor penale atacate.

În temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat,
recursul declarat de partea civilă B.I., care va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare
către stat, conform dispozitivului. Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea
recursului declarat de inculpat rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial al apărătorului
desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat se va suporta din fondul Ministerului
Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

I. Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi

de inculpatul B.F. împotriva deciziei penale nr. 250 din 8 iulie 2013 a Curţii de Apel
Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează în parte decizia penală mai sus menţionată şi sentinţa penală nr. 68 din 6
aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt şi rejudecând:
 În baza art. 178 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (2) raportat la art.
76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul B.F. la pedeapsa
de 1 an şi 11 luni închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. anterior interzice inculpatului exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. Pen. anterior pe durata executării pedepsei.

Constată pedeapsa aplicată integral executată.

Obligă inculpatul la plata sumei de 4.006,539 RON cu titlu de despăgubiri către

partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă S.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor penale atacate.

II. Respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă B.I.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare determinate de soluţionarea recursului declarat de inculpat

rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru
recurentul inculpat, în sumă de 50 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei

STUDIU 3 - Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 1214 din 04-apr-
2014

Asupra recursului penal de faţă;

Prin sentinţa penală nr. 238 din 07 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor
în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în
rechizitoriu în sarcina inculpatului G.A.C. din infracţiunea de tentativă de omor prev. de
art. 20 rap. la art. 174 C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă şi punerea în
primejdie a vieţii persoanei, prev. de art. 182 alin. (1) şi (2) teza ultimă C. pen.

În baza art. 182 alin. (1) şi (2) teza ultimă C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.,
art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. c) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul
G.A.C., recidivist postexecutoriu, la o pedeapsă de 2 luni închisoare cu aplic. art. 71, art.
64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru săvârşirea asupra părţii vătămate C.A. a
infracţiunii de vătămare corporală gravă şi punerea în primejdie a vieţii persoanei.

În favoarea părţii civile Spitalul Clinic Judeţean Oradea, cât şi a penalităţilor de

întârziere alături de debitul propriu-zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15
septembrie 2011 până la data plăţii efective, şi respinge restul pretenţiilor civile solicitate.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea specială a corpului delict -
sapă, ridicată de la inculpat.

În conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 25/2011 raportat la art. 4
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului
Naţional de Date Genetice Judiciare, dispune prelevarea probelor biologice de la inculpat
în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., ţinând seama de prev. art. 73 lit. b) C. pen.,
a fost obligat inculpatul la 150 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În baza art. 189 C. proc. pen., rap. la art. 6811 din Legea nr. 51/1995 republicată,
cu referire la art. 5 din Protocolul nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile
Ministerului Justiţiei către Baroul Bihor a onorariului apărătorului din oficiu, conform
delegaţiei de la dosar.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, întocmit în Dosar nr. 1203/P/2011, s-a dispus
trimiterea în judecată a inculpatului G.A.C., pentru săvârşirea în data de 18 iulie 2011 a
infracţiunii de tentativă de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., cu aplic. art. 37 lit.
b) C. pen., pentru că i-a aplicat părţii vătămate C.A. o lovitură cu o sapă în cap,
provocându-i leziuni ce au necesitat un nr. de 50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Spitalul Clinic Judeţean Oradea s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de
3.169,8 RON, cu titlu de despăgubiri, solicitând şi penalităţi de întârziere, alături de debitul
propriu-zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15 septembrie 2011, până la data
plăţii efective.

Starea de fapt şi cercetarea judecătorească.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu probatoriul

administrat în cursul cercetării judecătoreşti: proces-verbal de sesizare din oficiu,
declaraţiile martorilor, declaraţia părţii vătămate, declaraţiile inculpatului, raport de
expertiză medico-legală, proces-verbal de cercetare la faţa locului, celelalte înscrisuri aflate
la dosar, instanţa a reţinut în fapt următoarele:

Inculpatul G.A.C. este concubinul martorei C.R. - sora părţii vătămate C.A.

La data de 18 iulie 2011, partea vătămată - aflat sub influenţa băuturilor alcoolice -
a trecut pe lângă curtea casei în care locuieşte sora sa şi inculpatul, moment în care a auzit
că acesta din urmă adresează surorii sale cuvinte jignitoare. Din declaraţiile martorei,
cuvintele cu care i s-a adresat inculpatul făceau parte dintr-o conduită uzuală şi nu
semnificau o stare conflictuală. Descriind un arc de cerc în plan orizontal, l-a lovit pe
inculpat în cap, în partea occipitală. Partea, vătămată a căzut pe un plan dur.

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, dar s-a apărat declarând că a încercat să-l
lovească pe partea vătămată peste mâna cu care a îndreptat briceagul asupra sa, prin
urmare că l-a lovit în cap fără voie.

Partea vătămată este cunoscut ca o persoană recalcitrantă, care a agresat-o în trecut

şi pe martora C.R. Inculpatul este remarcat ca un om cu un temperament neconfictual.

Starea de fapt a fost confirmată de martorii audiaţi în instanţă - C.R. şi Ş.P.A., dar şi
de inculpat, care a fost constant sincer.

Au fost avute în vedere şi declaraţiile date de martori în dosarul de urmărire penală,

ţinându-se seama de completările şi explicaţiile făcute ulterior în şedinţă publică.

Din raportul de constatare medico-legală din 28 iulie 2011 al Serviciului de

Medicină Legală al Judeţului Bihor a rezultat că leziunile au pus în primejdie viaţa părţii
vătămate, necesitând 50 de zile de îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii.

Din fişa de cazier judiciar a rezultat că inculpatul este recidivist post executoriu.

Inculpatul nu a solicitat aplicarea procedurii prev. de art. 320 1 C. proc. pen., însă a
recunoscut fapta săvârşită în condiţiile mai sus descrise.

Soluţia.

Din probele administrate a rezultat că fapta inculpatului şi starea de fapt sunt

stabilite, existând suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite aplicarea unei
pedepse, şi că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice achitarea
inculpatului.
 Inculpatul a recunoscut şi regretat faptele astfel descrise.

S-a constatat însă că încadrarea juridică reţinută în actul de sesizare nu corespunde

stării de fapt stabilită prin probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală astfel cum
a fost lămurit în faţa instanţei.

Instanţa de fond a considerat că schimbarea încadrării juridice se impune. Este

îndeplinită condiţia prev. de art. 334 C. proc. pen. ce pretinde ca acest lucru să se
întâmple în cursul judecăţii, după citirea actului de sesizare.

În prezenta cauză sunt îndeplinite prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., care
stipulează că Tribunalul rămâne competent a judeca infracţiunea sub noua încadrare
juridică - art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen., nemaifiind posibilă declinarea cauzei în favoarea
Judecătoriei.

Norma legală nu pretinde inculpatului să adopte o anumită conduită raportat la

încadrarea juridică dată de procuror faptei cercetate.

Inculpatul a recunoscut fapta reţinută în sarcina acestuia, aşa după cum a fost
descrisă mai sus. Încadrarea juridică o stabileşte organul judiciar.

Dacă încadrarea juridică iniţială nu corespunde cu fapta recunoscută în totalitate,

instanţa de judecată este datoare să pună în discuţie şi să lămurească acest aspect.

Cu referire la elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa de fond a constatat că

nu există intenţie directă ori indirectă ca elemente ale laturii subiective ale infracţiunii de
tentativă de omor.

Inculpatul nu a acceptat producerea rezultatului - care ar fi putut fi decesul victimei.

Inculpatul nu a avut nici reprezentarea posibilităţii uciderii părţii vătămate.

Din probatoriul administrat a rezultat că a acţionat în stare de provocare, suportând

iniţial agresiunile succesive exercitate de partea vătămată.

Neputând fi dovedită intenţia privind infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 C.
pen., simpla susţinere, chiar rezonabilă, potrivit căreia inculpatul a acceptat posibilitatea
suprimării vieţii părţii vătămate şi că executarea nu şi-a produs efectul, rămâne doar o
simplă afirmaţie nesusţinută de ansamblul probator.

Faţă de urmările acţiunii inculpatului - leziunile suferite de partea vătămată şi

numărul zilelor de îngrijiri medicale, dar şi de faptul că s-a pus în primejdie a vieţii
persoanei - încadrarea juridică ce poate fi reţinută este exclusiv cea prev. de art: 182 alin.
(1) şi (2) C. pen.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie, însă scopul

urmărit sau acceptat nu a fost acela de a suprima viaţa victimei, ci de a-l determina pe
partea vătămată, într-un mod brutal, să nu-l mai agaseze şi provoace.

Din analiza elementelor constitutive s-a constatat lipsa mobilului cu referire la

infracţiunea de omor. Potrivit teoriei dreptului penal, mobilul sau motivul infracţiunii, ca
element al laturii subiective a infracţiunii, reprezintă impulsul intern al făptuitorului la
săvârşirea infracţiunii, adică acea dorinţă, tendinţă, pasiune, acel sentiment ce a făcut să se
nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii infracţiunii conştient orientată într-o anumită
direcţie în vederea satisfacerii acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni, etc. De aceea, mobilul sau
motivul este denumit şi cauza internă a actului de conduită. Potrivit teoreticienilor în
materie, cunoaşterea mobilului infracţiunii poate da răspuns la întrebarea „de ce a săvârşit
infracţiunea?” şi serveşte întotdeauna la determinarea periculozităţii infractorului şi la
stabilirea măsurii de apărare socială adecvată acestei periculozităţi.

Instanţa de fond a apreciat că lipsesc elementele laturii obiective ale infracţiunii de

tentativă de omor

Interpretarea elementului material ca aparţinând infracţiunii de tentativă de omor

săvârşită cu intenţie indirectă, nu poate reprezenta un raţionament juridic viabil, şi doar
pentru faptul că, într-o situaţie similară soldată cu moartea victimei, fapta nu ar putea fi
încadrată ca fiind omor ci lovituri cauzatoare de moarte. Cu alte cuvinte, instanţa a apreciat
că nu poate fi justificată în niciun mod reţinerea tentativei de omor în cauza în care, dacă ar
fi survenit decesul victimei, infracţiunea consumată ar fi aceea de lovituri cauzatoare de
moarte.

Lovitura a fost administrată victimei necontrolat, spontan, fără premeditare.

Analizând probele administrate în cauză, instanţa a constatat că fapta inculpatului,

astfel cum a fost descrisă mai sus şi probată la dosar, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de vătămare corporală gravă prin care s-a pus în primejdie viaţa persoanei,
prev. de art. 182 alin. (1) şi (2) C. pen., săvârşită în stare de provocare.

Faţă de probele administrate în cauză, ţinând seama de conduita şi poziţia în apărare

a inculpatului, văzând şi criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. în art. 72 C.
pen., starea de recidivă postexecutorie, instanţa l-a condamnat pe inculpat, apreciind că
scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu executare în penitenciar, cu
reţinerea circumstanţelor atenuante prev. la art. 74 lit. c) C. pen., şi cu reducerea sub
minimul special în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante, vârstă de 32 de ani, starea de
recidivă postexecutorie, împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social al faptei,
starea de provocare generată de victimă şi modul în care inculpatul a ripostat în condiţiile
mai sus-probate, precum şi atitudinea inculpatului, ulterioară sinceră, de recunoaştere şi
regret a acestora.

Reţinerea circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatului este justificată dată

fiind conduita ulterioară săvârşirii infracţiunii şi scopului ce trebuie atins prin aplicarea
pedepsei.

Drept consecinţă, s-a dispus confiscarea specială în cauză.

Faţă de reţinerea stării de provocare în condiţiile descrise în prezenta, a rezultat că,

prin acţiunea sa, victima l-a provocat pe inculpat, ceea ce înseamnă că partea vătămată
însuşi a declanşat evenimentul grav produs în prezenta cauză.

Având în vedere starea de provocare mai sus demonstrată, instanţa a apreciat că

inculpatul poate răspunde material doar în proporţie de 10%, proporţie în care va fi obligat
atât privind despăgubirile materiale, cât şi privind cheltuielile de judecată.

Partea vătămată Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea s-a constituit parte
civilă în cauză cu suma de 3.169,8 RON, cu titlu de despăgubiri, solicitând şi penalităţi de
întârziere alături de debitul propriu-zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15
septembrie 2011, până la data plăţii efective.

Instanţa a constatat că cererea este motivată în drept pe art. 14-22 C. proc. Pen.,
art. 313 din Legea nr. 95/2006, art. 998-999 C. civ., art. 20-22, art. 120 C. proc. fisc.

În condiţiile prezentei cauze se justifică acordarea în parte a despăgubirilor

materiale solicitate de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea.

Instanţa a reţinut că sunt îndeplinite prev. art. 998 şi urm. C. civ., în vigoare la data
faptei, fapta există, prejudiciul este determinat, raportul de cauzalitate subzistă, însă
vinovăţia este afectată de scuza provocării, potrivit celor reţinute în prezenta hotărâre de
condamnare.

Ţinând seama de prevederile legale invocate de către partea civilă Spitalul Clinic
Judeţean de Urgenţă Oradea, inculpatul a fost obligat la plata penalităţilor de întârziere de
la data pretinderii acestora alături de debitul propriu-zis - diminuat la 10% - reprezentând
contravaloarea spitalizării.

Constituirea ca parte civilă a unităţii spitaliceşti s-a discutat în condiţii de

opozabilitate faţă de inculpat.

Inculpatul este pus în întârziere de drept de la data faptei.

Cheltuielile pentru spitalizare şi tratament au fost determinate de conduita culpabilă

a inculpatului.

Contravaloarea spitalizării, cât şi majorările de întârziere, au fost pretinse de partea

civilă - spitalul, cu înscrisuri contabile justificative depuse la dosarul instanţei la data
constituirii ca parte civilă, astfel încât inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.169,8
RON, cu titlu de despăgubiri, solicitând şi penalităţi de întârziere alături de debitul propriu-
zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15 septembrie 2011, până la data plăţii
efective, potrivit următoarelor considerente:

Potrivit normelor legale în vigoare, respectiv art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc.
pen., coroborat cu art. 999 C. Civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006, instanţa obligă
inculpatul la plata către partea civilă unitatea spitalicească a sumei reprezentând
contravaloarea îngrijirilor medicale acordate victimei, şi la plata majorărilor de întârziere
până la data plăţii efective.

Sintagma „cheltuieli efective” trebuie interpretată în sensul obligării şi la dobânzi

legale. Legiuitorul nu a urmărit să limiteze răspunderea inculpatului „doar la costul efectiv
al spitalizării şi tratamentului”. Sunt aplicabile regulile generale ale răspunderii delictuale.
Neexistând nicio derogare, legiuitorul a avut în vedere că prejudiciul este reprezentat de
„damnum emergens” alături de „lucram cessans”, respectiv prejudiciul total cuprinde atât
prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat.

Cu alte cuvinte, Casa de Asigurări de Sănătate avansează unităţii spitaliceşti sumele

necesare tratamentului şi spitalizării, iar pentru nerambursarea la scadenţă spitalul
datorează la buget majorări de întârziere până la data plăţii efective. Aparţinătorii victimei,
ori, după caz, inculpatul, sunt datori la plata către spital a tuturor sumelor la care acesta
este obligat la rândul său.

În cazul în care aparţinătorii victimei plătesc sumele la data externării şi pretind

restituirea acestora cu dobânda legală în cadrul procesului penal, instanţa, prin hotărârea de
condamnare, obligă inculpatul la plata către aceştia a sumei şi a dobânzii legale de la data
pretinderii acesteia. Nu există nicio normă legală care să împiedice instanţa să procedeze în
acelaşi mod şi în cazul obligării inculpatului la plata sumei şi a dobânzii legale de la data
pretinderii acesteia în favoarea părţii civile spitalul.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor

şi inculpatul G.A.C.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea

sentinţei penale apelate şi pronunţarea unei noi hotărâri în cauză în sensul reţinerii în
sarcina inculpatului G.A.C. a infracţiunii de tentativă de omor, fără reţinerea
circumstanţelor atenuante judiciare şi condamnarea inculpatului la o pedeapsă just
individualizată.

În motivarea apelului s-a arătat că în mod nelegal prima instanţă a dispus

schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul
G.A.C. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., în
infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 182 alin. (1), (2) teza ultimă C. pen., inculpatul
acţionând cu intenţia indirectă de a ucide pe partea vătămată, prevăzând rezultatul faptei
sale, pe care deşi nu l-a urmărit, l-a acceptat.

S-a arătat că la stabilirea formei de vinovăţie trebuie avute în vedere toate

împrejurările concrete ale săvârşirii faptei, respectiv natura obiectului vulnerant folosit (o
sapă cu partea tăioasă din metal şi coadă de lemn) regiunea corpului vizată (zona capului),
intensitatea loviturii aplicate (lovitura aplicată a provocat o fractură cu înfundare occipital
stâng care a necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, a pus în pericol viaţa părţii vătămate
care a rămas cu o infirmitate), precum şi atitudinea inculpatului după comiterea faptei
(acesta a fugit imediat după comiterea faptei, prezentându-se la organele de cercetare
penală a doua zi).

S-a arătat, totodată, că nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare

prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen., inculpatul fugind de acasă imediat după comiterea faptei
şi doar a doua zi s-a prezentat la organele de urmărire penală pentru a da declaraţii, poziţia
acestuia a fost doar relativ sinceră, acesta încercând să-şi atenueze vinovăţia prin invocarea
comportamentului agresiv al părţii vătămate şi nu s-a interesat de starea de sănătate a
victimei.
 Inculpatul G.A.C., prin apărătorul său din oficiu, a solicitat admiterea apelului,
desfiinţarea hotărârii apelate şi achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.
e) C. proc. Pen. cu referire la art. 44 C. pen., arătând în motivare că inculpatul a fost în
legitimă apărare, a colaborat cu organele de cercetare penală atât el, cât şi soţia lui, şi au
arătat cum s-au desfăşurat evenimentele.

Examinând hotărârea apelată din oficiu şi prin prisma motivelor invocate, instanţa
de apel a reţinut următoarele:

În mod corect instanţa de fond a stabilit starea de fapt dedusă judecăţii constând în
aceea că în data de 18 iulie 2011 inculpatul G.A.C. i-a aplicat părţii civile C.A. o lovitură
cu o sapă în cap, provocându-i leziuni ce au necesitat spre vindecare un nr. de 50 zile de
îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa şi i-au cauzat o infirmitate, fapta fiind
comisă în următoarele împrejurări:

La data de 18 iulie 2011 inculpatul G.A.C., împreună cu concubina sa, martora

C.R., se aflau în curtea casei lor şi săpau cartofi; la un moment dat între cei doi s-a iscat o
discuţie contradictorie referitoare la modalitatea defectuoasă în care martora C.R. muncea,
inculpatul înjurând-o şi insultând-o pe aceasta.

Această discuţie a fost auzită de partea civilă C.A., fratele martorei C.R., care
trecea pe lângă casa inculpatului şi care a intervenit, întrebându-l pe inculpat de ce
vorbeşte urât cu sora lui; din declaraţiile inculpatului şi ale martorei C.R. rezultă că partea
civilă se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

Între inculpat şi partea civilă a avut loc o altercaţie, inculpatul fiind lovit cu pumnul
în gură de către partea civilă, după care partea civilă a luat un topor cu care a încercat să-l
lovească pe inculpat, însă martora C.R. a intervenit între cei doi, i-a despărţit şi a mers
împreună cu partea civilă în casă.

După câteva minute, partea civilă a revenit în curte având în mână un briceag şi a
reiniţiat discuţia contradictorie cu inculpatul, moment în care inculpatul l-a lovit cu sapa pe
care o avea în mână.

Aşa cum rezultă din declaraţiile inculpatului şi ale martorei C.R., în momentul în
care i-a aplicat lovitura cu sapa părţii civile, cei doi se aflau faţă în faţă, martora C.R.
precizând că inculpatul a intenţionat să lovească partea civilă peste mână sau peste umeri,
însă aceasta s-a aplecat şi sapa l-a lovit în cap, de altfel şi din raportul medico-legal din 03
august 2011 rezultă că partea civilă prezenta la data internării o plagă contuză situată în
zona occipitală stângă.

Partea civilă a fost prezentă în şedinţa publică din 24 octombrie 2013 ocazie cu care
instanţa a constatat, de asemenea, că acesta prezintă cicatrici în partea stângă a capului, în
spatele urechii.

Raportat la starea de fapt mai sus expusă, instanţa de apel a apreciat că în mod
corect instanţa de fond a considerat că fapta comisă de inculpatul G.A.C. în împrejurările
mai sus arătate nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 20
raportat la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. şi a dispus schimbarea
încadrării juridice în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 182 alin. (1) şi (2)C. Pen.
Astfel, inculpatul nu a acceptat producerea rezultatului faptei sale - decesul părţii civile - şi
nici nu a avut reprezentarea posibilităţii uciderii părţii civile, acesta acţionând în stare de
provocare, determinată de agresiunile succesive iniţiate de partea civilă.

Aşa cum s-a arătat în literatura şi practica judiciară, distincţia dintre cele două
infracţiuni - vătămare corporală gravă care a avut drept consecinţă punerea în primejdie a
vieţii victimei şi tentativa de omor este dată de latura subiectivă. În cazul primei
infracţiuni, forma de vinovăţie este praeterintenţia, pe când în cazul tentativei de omor
inculpatul acţionează cu intenţie directă sau indirectă. În speţă, analizând atât latura
obiectivă, cât şi latura subiectivă, prin raportare la starea de fapt concretă, apreciem că
încadrarea juridică corectă este cea de vătămare corporală gravă care a avut drept
consecinţă punerea în primejdie a vieţii părţii vătămate.

Sub aspectul laturii obiective instanţa reţine că partea vătămată a fost lovită o
singură dată cu sapa, însă aşa cum a rezultat din declaraţia inculpatului şi a martorei C.R.,
intenţia acestuia a fost de a lovi partea vătămată peste mână, cei doi aflându-se faţă în faţă,
însă partea vătămată s-a aplecat şi sapa l-a lovit în cap, împrejurarea că lovitura a fost
aplicată cu o sapă - obiect ascuţit, apt de a provoca moartea, nu conduce automat la
concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide victima.

Instanţa de apel a apreciat că şi analizarea laturii subiective evidenţiază poate mai

mult decât analiza laturii obiective întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de
vătămare corporală gravă; în speţă se constată că inculpatul a săvârşit fapta sub stăpânirea
unei puternice tulburări determinată de provocările părţii vătămate C.A., care, aflându-se în
stare de ebrietate, a iniţiat o discuţie contradictorie cu acesta, a vrut să-l lovească cu un
topor, l-a lovit cu pumnul în faţă pe inculpat, împrejurări care l-au determinat pe acesta să
riposteze, lovindu-l cu sapa pe care o avea deja în mână şi cu care săpa cartofi; de
asemenea, se va avea în vedere că inculpatul i-a aplicat părţii vătămate o singură lovitură
cu sapa, după care, speriat de rezultatul acţiunii sale, acesta a fugit. De altfel, de frica părţii
vătămate şi a familiei acestuia inculpatul s-a şi mutat din localitatea respectivă.

S-a considerat că critica Parchetului este întemeiată sub aspectul reţinerii în

favoarea inculpatului G.A.C. a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. c) apreciind
că nu se impune reţinerea acestora, raportat la împrejurarea că acesta, după comiterea
faptei, nu s-a mai interesat de starea de sănătate a victimei, deşi acesta era fratele
concubinei sale.

Referitor la motivele de apel formulate de inculpatul G.A.C. privind achitarea sa în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. Pen. cu referire la art. 44 C. pen.,
instanţa de apel a considerat că acestea sunt neîntemeiate, apărarea exercitată de inculpat
nefiind proporţională cu atacul exercitat de partea vătămată C.A.

Instanţa de apel, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul penal
declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei penale nr. 238 din
07 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o a desfiinţat-o în sensul că:

- a înlăturat dispoziţia privind reţinerea în favoarea inculpatului G.A.C. a circumstanţei

atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen.;

- a majorat pedeapsa aplicată inculpatului G.A.C. pentru comiterea infracţiunii prevăzute şi

pedepsite de art. 182 alin. (1), (2) teza ultimă C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 73 lit.
b) şi art. 74 lit. c) C. pen., de la 2 luni închisoare până la 1 an 10 luni închisoare cu
aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.;

- a respins ca nefondat apelul penal formulat de inculpatul G.A.C.;

- a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege, dar cu ocazia dezbaterilor,

apărătorul recurentului inculpat G.A.C., avocat N.F., a solicitat admiterea recursului,
casarea hotărârilor atacate, iar, în rejudecare, constatându-se că legea penală nouă este mai
favorabilă, în incidenţa dispoziţiilor art. 5 C. pen., să se dispună schimbarea încadrării
juridice dată faptei, din infracţiunea prev. de art. 182 din vechiul C. pen., în infracţiunea
prev. de art. 194 C. pen., cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate inculpatului
proporţional cu reducerea făcută de legiuitor prin noile limite de pedeapsă (2-7 ani), în
condiţiile reţinerii în continuare a circumstanţei atenuante prev. de art. 73 lit. b) din vechiul
C. pen., care, fiind o instituţie juridică autonomă, rămâne dobândită cauzei. De asemenea,
s-a solicitat instanţei ca la evaluarea cuantumului şi a modalităţii de executare a pedepsei
ce se va aplica inculpatului să fie avute în vedere şi aspectele circumstanţiale vizând
situaţia familială deosebită a acestuia, care este singurul întreţinător al celor 7 copii ai săi,
precum şi circumstanţele reale de săvârşire a faptei - cu trimitere la împrejurarea că din
actele dosarului a rezultat că inculpatul a comis fapta pe fondul ameninţărilor exercitate de
persoana vătămată, care era cunoscută în localitate ca fiind foarte violentă.

Examinând cauza în raport de criticile formulate, în limita cazurilor de casare care

pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 385 6 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta
Curte constată că recursul este nefondat.

În primul rând, vom observa faptul că recursul vizează o decizie ulterioară intrării
în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor
judecătoreşti, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art.

3859 C. proc. pen. anterior, modificate prin această lege.

Facem precizarea că instanţa de recurs desfăşoară judecata în limitele învestirii

potrivit art. 3859 C. proc. pen. anterior - din perspectiva cazurilor de casare invocate şi a
celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, aşa încât în speţă nu este abilitată să
reanalizeze situaţia de fapt, ci, pe baza situaţiei de fapt stabilită de instanţa de fond şi de
apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfăşurată la
prima instanţă.

Solicitarea inculpatului privind aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., cu consecinţa

schimbării încadrării juridice dată faptei, din infracţiunea prev. de art. 182 din vechiul C.
pen., în infracţiunea prev. de art. 194 C. pen. şi, în final, reducerea pedepsei aplicate
inculpatului proporţional cu reducerea făcută de legiuitor prin noile limite de pedeapsă, nu
poate fi acceptată de Înalta Curte.

În urma comparării legii penale noi cu cea aplicată inculpatului la momentul

condamnării sale, în vederea aplicării art. 5 C. pen., se constată că inculpatului îi este mai
favorabilă legea penală veche.
 Astfel, limitele pedepsei pentru infacţiunea de vătămare corporală gravă prev. de
art. 182 alin. (1) şi (2) teza ultimă C. Pen. anterior, cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior,
art. 73 lit. b) C. pen. anterior, art. 76 lit. d) C. pen. anterior, erau de la 15 zile la 2 ani,
inculpatul fiind condamnat la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare.

În condiţiile legii noi fapta ar putea fi încadrată în dispoziţiile art. 194 lit. e) C. pen.
cu aplic. art. 75 lit. a) - art. 76 alin. (1) C. pen., încadrare care presupune reducerea cu o
treime a limitelor de pedeasă iniţiale, respectiv de la 2-7 ani închisoare, la 1 an şi 4 luni la
4 ani şi 8 luni închisoare.

Circumstanţele atenuante nu pot fi considerate ca instituţie juridică susceptibilă de a

funcţiona autonom, condiţii în care nu este posibilă reţinerea încadrării juridice conform
legii noi şi aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la circumstanţele atenuante conform
legii penale vechi (a se vedea în acest sens decizia nr. 939/1969, secţia penală a
Tribunalului Suprem).

Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispoziţiile art. 385 9 pct. 1, 3-6,
13, 14 şi 15 C. proc. Pen. anterior, care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art.

3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior.

Instanţa va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A.C. împotriva deciziei

penale nr. 116/A/2013 din data de 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia
penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului
desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.
CONCLUZII

Infracţiunea de omor aduce o atingere gravă relaţiilor sociale referitoare la unul din
drepturile absolute ale persoanei, dreptul la viaţă, drept încălcat prin săvârşirea faptei
incriminate.
Violenţa reprezintă un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea
nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă respectate normele.
Aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au pierdut simţul uman, indivizi
dominaţi de mentalităţi profund retrograde, indivizi dependenți de substanțe psihotrope sau
alcoolice, de concepţii suburbane, aceştia manifestând o desăvârşită sensibilitate.
În combaterea faptelor antisociale şi mai ales a celor îndreptate contra vieţii,
trebuie acordată o atenţie mult mai ridicată mijloacelor juridice, dreptul nostru penal
constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime de asigurare a securităţii
persoanei. În ceea ce priveşte dinamica infracţiunilor contra vieţii la nivel mondial,
procentul de omucideri, cât şi a celorlalte infracţiuni contra vieţii, a crescut în ultimii ani.
Statisticile naţionale ale majorităţii ţărilor occidentale reflectă participarea, din ce în
ce mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viaţa psoanei. O strânsă relaţie
între infracţiunilor contra vieţii şi consumul de alcool şi de stupefiante, duc la aceaste fapte
atroce.
Concluzionând asupra celor expuse în lucrare, remarcăm că am realizat obiectivele
propuse de la început: efectuarea unui studiu în domeniul omorului contra persoansei, să
oferim unele explicaţii teoretice, înlesnind interpretarea şi aplicarea corectă a dreptului, la
distincția dintre omor și alte infracțiuni.

Din cele prezentate în conținutul lucrării infracțiunea de omor, reprezintă cea mai
gravă formă de manifestare a violenței împotriva ființei umane. Gravitatea acestei fapte
denotă actualitata temei, respectiv pericolul social în contextul actual al societății noastre
atrăgând atenția asupra următoarelor elemente de bază:
1. Legiuirile penale din toate timpurile și toate orinduirile sociale au recunoscut
gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infracțiunile contra vieții,
uciderea unei persoane constituind una dintre cele mai grave fapte.
2. Concept si caracterizare infractiunii de omor. În acest context, omorul intenţionat
este lipsirea ilegală şi intenţionată de viaţă a unei alte personae.
3. Definirea omorului.În definirea omorului legiuitorul se foloseşte de însuşirea
obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea
acţiunii (manifestarea de violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cît
şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.
4. În materia omorului, asupra participaţiei sub forma coautoratului avem în vedere
că autorii faptei au acționat concomitent, în cadrul unei activități indivizibile și în
realizarea intenției de a ucide, chiar dacă viața persoanei a fost suprimată prin acțiunea
exclusivă concreta, individuală a unuia dintre participanți.
5. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune de ucidere, efectuată prin
acte comisive sau omisive. În prima categorie, a actelor comisive, sunt marea majoritate a
acțiunilor de ucidere a unei persoane, aceste acțiuni fiind identificate prin examinarea
modalităților de concepere si de săvârșire a acesteia.
Elementul material se exprimă și prin acte omisive ca, de exemplu, expunerea
victimei, neputincioasă și sumar îmbrăcată, la o temperatura scăzută ori abandonarea într-o
zona populată de animate sălbatice omnivore sau într-un loc necirculat, ori prin abținerea
autorului de la a întreprinde ceva care ar fi evitat producerea morții victimei. Urmarea
imediată constă în decesul persoanei.
6. Elementul subiectiv se exprimă la infracțiunea de omor exclusiv prin intenție,în
ambele ei modalități directă sau indirectă.
7. Vinovăţia autorului,ca și a celorlalți participanți la săvîrșirea infracțiunii, sub
forma intenției, rezultă ex re, din însăși materialitatea acțiunii/inacțiunii acestora, așa cum
s-a reținut din expunerea teoretica a laturii obiective a infracțiunii.

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAŢIE

1. Constituţia României din 1991, modificată şi completată prin Legea de

revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. O. , Partea I,
nr. 758 din 29 octombrie 2003;
2. Codul penal român de la 1864;
 3. Codul penal român de la 1936;
4. Codul penal român de la 1948;
5. Codul penal Carol al II-lea adnotat de G. Rătescu, Editura Librăriei Socec &
Co S.A., Bucureşti 1937;
6. Codul penal român de la 1968, cu modificările şi completările ulterioare;
7. Codul penal român din 2009;
8. Codul penal francez
9. Codul penal german
10. Codul penal spaniol
11. Codul penal italian