Andrei Popescu*

PARTIDUL CONSERVATOR DIN

ROMÂNIA INTERBELICĂ

Abstract: The Conservative Party in Interwar Romania. After several

failed projects to restore a conservative party in the 20s, Grigore
Filipescu (son of Nicholas Filipescu) took a first step in this direction in
1929, when he established the „Vlad the Impaler” League. This group
was transformed in 1932 into the Conservative Party. The first action by
the new party was the boycotting of the agricultural debt conversion law,
arguing that it attacks the right to property, which was sacred and
inviolable. The new Conservative Party led by Grigore Filipescu has not
played an important role in the political life of Greater Romania. In the
1932 election, the only one in which the party din not participate in an
alliance, Filipescu's group obtained 0.62% of the votes, obtaining only
15th place. The party was involved, along with the People's Party and the
Gheorghe Brătianu wing of the National Liberal Party, in the campaign
against the palace camarilla and for the preservation of the constitution.
Some members of the Conservative Party, aware that in the current
situation the grouo could not play an important role in the political life,
tried to form a large right-wing party, that would include the
legionnaires and would be led by General Ion Antonescu. The project
was a failure. Grigore Filipescu approached increasingly towards the
National Peasant Party, and signed an alliance with them, so most of the
party colleagues abandoned him. During this period the National

*
Doctorand, Universitatea din București.

Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul „Tineri
cercetători de succes - dezvoltare profesională în context interdisciplinar şi
internaţional”: POSDRU/159/1.5/S/132400, proiect cofinanţat din Fondul Social
European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
2007-2013.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 135

Peasant Party was supported by the left-wing organizations, which were

mostly camouflaged communist groups. So, the remains of the
Conservative Party came to collaborate with the Communists, organizing
various joint actions. The Conservative Party is dissolved in 1938 and in
the same year Grigore Filipescu dies and and his newspaper „Epoca” is
suspended. The group has, throughout its existence, a tiny party, which
didnʼt play an important role in the Romanian political scene. The
reasons for this failure were multiple. First of all, beeing a party that is
based solely on its leader, its image has suffered due to the negative
image that the group leader had. Public opinion was confused by
Filipescuʼs attitude, an inconstant character, who supported dictatorship
one day and the next day fought it, one day criticized Maniu and the next
day organized a banquet in his honor, one day had an anti-communists
attitude and the next day collaborated with them and so on.
Keywords: Conservatism, political parties, Interwar Romania, Grigore
Filipescu.

Declinul şi dispariţia Partidului Conservator după 1918

Vechiul Partid Conservator, înfiinţat în anul 1880, a început să
se destrame încă dinainte de 1918. De altfel, momentele de unitate ale
conservatorilor români au fost puține și de scurtă durată1. Încă de la
înființare, primul președinte, Manolache Costache Epureanu, nu este
acceptat de către toți conservatorii, succesorul său Lascăr Catargiu având
aceeași soartă2. Problemele organizatorice au fost o caracteristică a
existenței Partidului Conservator. De-a lungul timpului mai multe
facțiuni s-au desprins din Partidul Conservator: junimiștii, Partidul
Constituțional, Partidul Liberal-Conservator. Aceste grupări s-au întors
însă, în cele din urmă, în partidul-mamă.
Cea mai importantă facțiune care s-a desprins din Partidul
Conservator a fost cea a lui Take Ionescu, care, în 1908, a părăsit
partidul şi a fondat Partidul Conservator-Democrat. În 1915, un alt
fruntaş al partidului, Nicolae Filipescu, a plecat împreună cu un grup
care susţinea intrarea în război alături de Antanta. Astfel, la începutul

1
Ion Bulei, Destrămarea și dispariția Partidului Conservator din România,
(Rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti, 1976, p. 8.
2
Ibidem, p. 9.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

136 Andrei Popescu

războiului conservatorii erau împărțiți în mai multe grupări:

„marghilomaniștii” (conduși de Alexandru Marghiloman), „takiștii” (din
partidul lui Take Ionescu) și „filipescanii” (gruparea lui Nicolae
Filipescu). Ultimele două facțiuni au fuzionat la 22 mai 1916, formându-
se astfel Partidul Conservator-Naţionalist3 (ulterior se revine la
denumirea de Partidul Conservator-Democrat).
După război, datorită Marii Uniri, dar mai ales a reformelor
agrară şi electorală, partidele conservatoare nu reuşesc să se adapteze la
noua situaţie. Partidul Naţional-Liberal a profitat din plin de pe urma
acestor reforme, pe care şi le-a însuşit, reuşind totodată să facă şi
anumite adaptări doctrinare, inspirate de neoliberalism. De asemenea a
beneficiat de un politician abil, în persoana lui Ion I. C. Brătianu.
Grupările conservatoare s-au dovedit a fi incapabile în a se adapta noilor
condiţii, pierzând, totodată, în doar câţiva ani, cei mai importanţi
conducători, care se sting din viaţă pe rând: Gheorghe Grigore
Cantacuzino – 1913, Nicolae Filipescu – 1916, Titu Maiorescu – 1917,
Petre P. Carp – 1919.
Conservatorii erau percepuți ca fiind boieri asupritori, mari
proprietari de pământ, ciocoi, care nu erau dispuşi la progres, respingând
reformele agrară şi electorală. În plus, erau consideraţi ca fiind cei care
încurajaseră intrarea României în război alături de Puterile Centrale, deşi
doar o parte dintre ei susţinuseră această variantă, iar Alexandru
Marghiloman era văzut ca fiind cel care semnase pacea de la Bucureşti
din 1918. Toate aceste idei și clişee despre conservatori erau alimentate
de liberali, care, fiind şi ei exponenţi ai vechii clase politice, încercau să
arunce vina pentru toate neajunsurile pe conservatori, asigurându-şi
astfel continuitatea în viaţa politică de după război.
În condiţiile arătate, cele două partide conservatoare îşi aveau
zilele numărate. Moartea celor doi lideri, Take Ionescu (1922) şi
Alexandru Marghiloman (1925), a generat dispariţia definitivă a celor
două formaţiuni. Partidul Conservator-Democrat va fuziona cu Partidul
Naţional Român, care în 1926 va fuziona la rândul său cu Partidul
Ţărănesc, formându-se astfel Partidul Naţional Ţărănesc. La 28 mai
1925, la scurt timp după moartea lui Alexandru Marghiloman, Partidul

3
Ion Mamina, Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică.
1866-1938, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 363.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 137

Conservator-Progresist fuzionează cu Partidul Poporului4. Foştii

conservatori care nu au acceptat cele două fuziuni se înscriu în alte
partide, inclusiv în partidul rival, P.N.L.5. Astfel, la sfârşitul anilor ʼ20 şi
în anii ʼ30, vechii conservatori care mai erau în viaţă puteau fi găsiţi în
aproape toate partidele politice de la acea vreme, în special în Partidul
Poporului, Partidul Național-Țărănescu şi Partidul Național Liberal, iar o
parte dintre ei se găsesc în jurul lui Grigore Filipescu, care a încercat de
mai multe ori să reconstruiască vechiul Partid Conservator.

Reînființarea Partidului Conservator

După mai multe proiecte eșuate de refacere a unui partid
conservator în anii ʼ20, Grigore Filipescu face un prim pas în acest sens
în 1929, când înființează Liga „Vlad Țepeș”. Gruparea s-a remarcat în
campania de readucere pe tronul României a Principelui Carol, iar în
1931 a făcut parte din coaliția de „uniune națională” condusă de Nicolae
Iorga, obținând 25 de locuri în Parlament și câteva posturi de prefecți6.
Liga „Vlad Țepeș” intră în conflict cu ceilalți reprezentanți ai coaliției de
guvernare în momentul apariției proiectului legii conversiunii datoriilor
agricole, propus de Constantin Argetoianu.
La congresul Ligii „Vlad Ţepeş” din 8 noiembrie 1931 a fost
hotărâtă transformarea grupării în Partidul Conservator7. Filipescu
declara că niciodată nu a fost mai mare nevoie de existenţa unui partid
conservator decât în momentul de faţă, în contextul apariţiei proiectului
de lege al lui Argetoianu8. De asemenea, Constantin A. Spulber explica
transformarea, afirmând că, în timp ce ţepiştii au făcut un pas spre
dreapta, guvernul a făcut un pas spre stânga, criticând totodată
intervenţionismul şi conversiunea9. Schimbarea s-a produs însă oficial
abia în primăvara anului următor, când, la 18 martie 1932, un nou a

4
Ibidem.
5
Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 62.
6
Ion Bulei, Conservatori şi conservatorism în România, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2000, p. 663.
7
Programul şi statutele Partidului Conservator „Vlad Ţepeş”, Galaţi, 1933, p.
3.
8
Epoca, nr. 849, 25 noiembrie 1931, p. 1.
9
Ibidem, nr. 850, 26 noiembrie 1931, p. 1.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

138 Andrei Popescu

hotărât transformarea Ligii „Vlad Țepeș” în Partidul Conservator10.

„Ziua istorică” a reînfiinţării Partidului Conservator era anunţată de
ziarul „Epoca”, care publica şi discursurile liderilor P.C.: Costin G.
Sturdza, Napoleon Arie, Ionica Rădoi, gen. Cantacuzino-Grănicerul,
George Iorgala, N. Missir, Mihail Mereacri, Constantin A. Spulber11. În
afară de aceștia, au mai ținut discursuri cu această ocazie Nicolae
Miclescu, Pascal Toncescu, A. Corbaru, I. Suru, Stan Perșinaru, C. Șarf
și arhimandritul Iuliu Scriban12.
La 3 aprilie a avut loc o întrunire a P.C. în sala Forum din
Capitală, la care au participat 1200 de persoane. Nicolae Miclescu
deschide adunarea, arătând că partidul se ghidează după vechiul slogan
conservator „Totul pentru țară și nimic pentru noi”, că este format
pentru combaterea politicianismului și a partidelor de după război, care
au făcut „totul pentru ei și nimic pentru țară”. Au mai vorbit Nicolae
Mareș, Scarlat Orăscu, Emil Ottulescu, Constantin Spulber, generalul
Cantacuzino, Stan Perșinaru și în încheiere Filipescu despre
devotamentul noului partid pentru Rege13.
Partidul Conservator era format, cel puţin la nivelul superior, din
apropiaţi ai lui Grigore Filipescu, foşti colaboratori ai tatălui acestuia,
jurnalişti ai „Epocii”, membrii ai vechiului Partid Conservator, mari
proprietari de pământ. Cel puţin 11 membri ai grupării au fost membrii ai
vechiului Partid Conservator, aceştia fiind Grigore Filipescu, Nicolae
Mareş, Nicolae Miclescu, Menelaș Chircu, Pascal Toncescu, Scarlat
Orăscu, Emanoil Hagi-Mosco, Aurel Solacolu, Mihail Vlădescu, Gabriel
Dobreanu şi Moise Pacu.

Doctrina noului Partid Conservator

O dată cu transformarea în partid politic, gruparea a devenit mai
moderată în doctrină, renunţând, parţial, la ideile care îi aduseseră
etichetarea de „mişcare fascistă”, cum ar fi dezacordul faţă de sistemul
pluripartidist sau militarea pentru un sistem dictatorial. La început,

10
Ion Alexandrescu, Ion Mamina, Ion Bulei, Ioan Scurtu, Partidele politice din
România (1862-1994). Enciclopedie, Bucureşti, Editura Mediaprint, 1995, p. 40.
11
Epoca, nr. 946, 22 martie 1932, p. 1.
12
Programul şi statutele Partidului Conservator „Vlad Ţepeş”, p. 6.
13
C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar 2580, f. 34.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 139

partidul a avut, totuşi, o orientare de dreapta şi se adresa unei părţi a

burgheziei şi intelectualităţii, precum şi moşierimii care supravieţuise
reformei agrare14.
Noua viziune a partidului se baza pe un Senat cu puteri lărgite,
indisolubil, dar care trebuia consultat pentru dizolvarea Adunării
Deputaţilor. Senatul trebuia să frâneze alunecările premature spre stânga,
iar, pentru acest lucru, era necesară mărirea numărului senatorilor
inamovibili până la o treime, cu o reprezentare largă a corporaţiilor
economice, pentru completarea celorlalte două treimi15, iar numărul
deputaţilor trebuia redus.
P.C. punea pe un loc de frunte Monarhia, care trebuia să asigure
continuitate şi stabilitate16, considerând chiar că o grupare conservatoare
nu poate trăi decât într-un stat monarhic17. P.C. se autointitula „cel mai
sincer dar şi cel mai demn slujitor al Tronului”18. Pentru menţinerea
prestigiului Coroanei, guvernul trebuia să acopere actele regale, însă nu
şi invers. Dictatura pe care Liga „Vlad Ţepeş” o preconiza trebuia să fie
una „făţişă şi liber acceptată de ţară”19.
Noii conservatori considerau că sistemul electoral era defectuos,
din cauza lipsei de „maturitate culturală şi politică a maselor”, expuse
„violenţei materiale şi înşelătoriei demagogice”20. Dreptul de proprietate
trebuia întărit prin definirea mai clară şi care să asigure garanţia prin
Constituţie21. Institutele de credit erau considerate organe indispensabile,
trebuind încurajate. Ţinând cont de rolul important al agriculturii în

14
Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Stoica,
Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Bucureşti, Editura
Meronia, 2003, p. 48.
15
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, Vol. 2, Partea II,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 558.
16
Grigore N. Filipescu, Politica bunului simţ, Bucureşti, Editura Monitorul
Oficial şi Imprimeriile Statului, 1932, p. 3.
17
Programul şi statutele Partidului Conservator „Vlad Ţepeş”, p. 5.
18
Ibidem, p. 13.
19
Ibidem, p. 4.
20
Const. G. C. Zotta, N. Tulceanu, Partidele politice din România. Istoricul şi
programele lor, Bucureşti, Tipografia „Revistei Geniului”, 1934, p. 33.
21
Programul şi statutele Partidului Conservator „Vlad Ţepeş”, p. 14.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

140 Andrei Popescu

economia ţării, era necesară crearea unui credit agricol22. Consolidarea

agriculturii ar trebui să fie obiectivul principal al politicii economice,
acest lucru fiind dublat de o încurajare a industriei.
În rândul funcţionarilor publici se impunea o selecţie, cei care se
făceau vinovaţi de ilegalităţi sau de abuz în serviciu trebuind sancţionaţi
conform legii. Şi miniştrii trebuiau să fie răspunzători pentru actele de
guvernământ ca orice funcţionar. Averile făcute ilegal trebuiau
controlate prin lege. Descentralizarea trebuia făcută treptat, pe măsură ce
se va putea recruta un personal conştient şi bine pregătit din punct de
vedere profesional23.
Învăţământul se dorea a avea o activitate productivă, iar
gratuitatea învăţământului secundar şi superior urma să fie înlocuită cu
un număr de burse, pentru a permite accesul celor nevoiaşi, dar capabili.
Românii trebuiau să fie încurajaţi să urmeze învăţământul comercial şi
profesional, pentru a diminua rolul străinilor în economia românească24.
Concesiunea străină a lucrărilor publice trebuia admisă doar în cazul în
care românii nu aveau experienţa sau capitalul necesare25. Armata va fi
reorganizată, ţinându-se cont de faptul că tehnica este elementul decisiv
în războaie. Armata permanentă urma să aibă principalul rol în instrucţia
şi educaţia soldaţilor26.
Partidele minorităţilor naţionale ar fi trebuit desfiinţate, întrucât
toţi locuitorii României sunt egali prin Constituţie, indiferent de etnie sau
religie, organizaţiile care îşi recrutează membrii doar după aceste aspecte
putând fi considerate asociaţii culturale sau religioase, dar nu partide.
Partidul Conservator îşi propunea aducerea naţionalităţilor din România
în „partide unitare, fără deosebire între majoritari şi minoritari”27.
Unicitatea partidului a constat în faptul că, fiind format, în bună
măsură, din foşti mari proprietari de pământ, s-a manifestat fervent
împotriva legii conversiunii datoriilor agricole, apreciind că aceasta ataca

22
Gheorghe Sbârnă, Partidele politice din România 1918-1940: programe şi
orientări doctrinare, Bucureşti, Editura Sylvi, 2002, p. 369.
23
Const. G. C. Zotta, N. Tulceanu, op. cit., p. 35.
24
Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 369.
25
Programul şi statutele Partidului Conservator „Vlad Ţepeş”, pp. 15-16.
26
Gheorghe Sbârnă, op. cit., p. 369.
27
Const. G. C. Zotta, N. Tulceanu, op. cit., p. 36.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 141

dreptul de proprietate, care trebuia să fie sacru şi inviolabil28. Această

problemă ocupă un spaţiu destul de larg în cadrul doctrinei noului
partid29.
Politica externă trebuia să fie „pacifică, dar demnă”,
menţinându-se tratatele de pace şi relaţiile cu foştii aliaţi, Mica
Înţelegere urmând a fi consolidată30. Filipescu era un foarte atent
observator al politicii externe, părerile sale în domeniu fiind recunoscute
la nivel internaţional. Respingând ideea lui Gheorghe Brătianu de a
forma o „ligă a neutrilor” (formată din Înţelegerea Balcanică, Mica
Înţelegere, Polonia şi Ţările Baltice), preşedintele P.C., deși era un
cunoscut francofil31, susţinea o apropiere de state puternice, ca
Germania, al cărei revizionism îl considera a fi firesc32. Presa britanică îl
vedea pe șeful conservatorilor ca fiind printre principalii politicieni
români care susțineau relațiile cu Franța, notând însă că „până și liderul
Partidului Conservator, domnul Filipescu, a cerut de curând eliberarea
de sub patronajul francez și libertate de acțiune în politica externă”33.
De asemenea, susţinea păstrarea alianţelor „tradiţionale” cu
Franţa şi Marea Britanie, considerând că o apropiere de Germania nu ar
deteriora relaţiile cu acestea34. În plus, sprijinea şi apropierea de
U.R.S.S., care, după părerea sa, nu revendica teritorii româneşti35.
Atrăgea atenţia, totuşi, că un nou război ar însemna bolşevizarea întregii
Europe36. Pericolul, după părerea sa, venea dinspre Ungaria şi Italia. Faţă
de aceasta din urmă Filipescu a avut o atitudine ostilă, exprimată de în
repetate rânduri, inclusiv în presa internațională. De menţionat aici
interviul acordat în 1933 ziarului german „Berliner Tageblatt”, preluat

28
Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Stan Stoica, op. cit., p.
48.
29
Grigore N. Filipescu, Politica bunului simţ, pp. 5-7.
30
Const. G. C. Zotta, N. Tulceanu, op. cit., p. 36.
31
Luxemburger Wort, anul 87, nr. 270, 28 septembrie 1934, p. 4.
32
Grigore N. Filipescu, Politica noastră externă. Legende şi realităţi, Bucureşti,
Editura Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1936, p. 12.
33
The Scotsman, nr. 28800, 17 septembrie 1935, p. 11.
34
Grigore N. Filipescu, Politica noastră externă, p. 13.
35
Ibidem.
36
Ibidem, p. 14.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

142 Andrei Popescu

parţial şi de presa din alte state37, fiind remarcat şi de presa italiană, care
interpreta articolele acide ale „Epocii” ca fiind instigatoare la război între
Mica Înţelegere şi Italia. Ziarul „La Stampa” califica limbajul folosit de
Filipescu la adresa Italiei ca fiind „incalificabil” şi inexplicabil, ţinând
cont de atitudinea italofilă şi pro-fascistă de odinioară a acestuia38.
În concluzie, P.C. se anunţa a fi un partid conservator, cu
puternice convingeri monarhiste, păstrând, pentru început, anumite
influenţe fasciste (reprezentarea corporaţiilor economice în Senat, etc.),
însă dorind să continue politica vechiului Partid Conservator, urmând
deviza acestuia, „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”39. Cu timpul însă,
P.C. renunţă la caracteristicile doctrinare de dreapta şi se apropie de tot
mai mult de grupările de stânga, colaborând în special cu P.N.Ţ., dar şi
cu P.C.R. şi alte partide aflate sub influenţa acestuia.

Activitatea Partidului Conservator

Combaterea legii conversiunii
Prima acţiune prin care noul Partid Consevator s-a afirmat a fost
boicotarea legii conversiunii datoriilor agricole, considerând că aceasta
ataca dreptul la proprietate, care era sacru şi inviolabil40. P.C. a fost
singurul care a contestat această lege, având câteva locuri în parlament41,
obţinute în urma cartelului făcut cu guvernul Iorga. Filipescu nu scăpa
nici o ocazie pentru a critica legea „conversiunii” şi, prin extensie,
reforma agrară, astfel că părerile sale au ajuns şi în paginile presei
internaţionale. Ziarul elveţian „Journal de Genéve” publica o scrisoare
semnată de Filipescu, în care acesta critica dur legea respectivă42. Aflat
la Madrid pentru o conferinţă de telecomunicaţii, în calitate de preşedinte
al societăţii de telefonie43, Filipescu este invitat de ziarul „La Libertad”
să acorde un interviu. Acesta declară, printre altele, că, având o

37
Národní Politika, anul LI, nr. 18, 18 ianuarie 1933, p. 2.
38
La Stampa, anul 68, nr. 76, 30 martie 1934, p. 8.
39
Programul şi statutele Partidului Conservator „Vlad Ţepeş”, p. 5.
40
Ion Alexandrescu, Ion Mamina, Ion Bulei, Ioan Scurtu, op. cit., p. 40.
41
N. Iorga, Doi ani de restaurație. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Vălenii de
Munte, 1932, p. 81.
42
Journal de Genéve, nr. 249, 12 septembrie 1933, p. 7.
43
La Voz, anul XIII, nr. 3647, 3 septembrie 1932, p. 2; La Vanguardia, anul LI,
nr. 21381, 4 septembrie 1932, p. 16.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 143

întrevedere cu diplomatul spaniol Zulueta, aceştia au discutat despre

reforma agrară şi rolul nefast al acesteia în România, Filipescu
considerând că Spania ar putea învăţa din experienţa României44.
În parlament, după numărarea voturilor, s-a observat că, din 265
de deputați, doar 17 deputaţi au votat împotrivă. Aceştia erau: Gheorghe
Cantacuzino-Grănicerul, Eugen Catargi, A. Corbaru, N. Enescu-
Fierbinţi, R. G. Ionescu, N. Mareş, P. N. Missir, E. Hagi-Mosco, E.
Ottulescu, I. Rădulescu-Joldea, I. Rosetti-Bălănescu, Leon Sculy, C. A.
Spulber, C. G. Sturdza, C. R. Sturdza, D. I. Vlădescu şi N. Miclescu45.
Marea majoritate a acestora erau membrii ai proaspătului Partid
Conservator, atât de proaspăt, încât majoritatea colegilor acum aflau de
transformare, dr. Nicolae Lupu contestând chiar legalitatea prezenţei lor
în parlament, întrucât intraseră în cartel sub numele de Liga „Vlad
Ţepeş”, iar acum, brusc, erau Partid Conservator. Situaţia este calmată de
profesorul Nicolae Iorga, care se pronunţă pentru continuarea colaborării
cu noua grupare46. După un an, Parlamentul votează o nouă lege a
conversiunii, poziția P.C. rămânând aceeași, numai că, între timp,
această grupare nu mai avea numărul mare de parlamentari de odinioară.
Filipescu citește totuși, în numele partidului pe care îl conducea, o
declarație prin care este combătută legea47.
Participarea la alegerile din 1932 și 1933
Alegerile din 17 aprilie 1932 sunt singurele la care Partidul
Conservator nu a participat în cadrul unui cartel electoral, astfel,
rezultatele din acest an fiind unicul barometru al popularităţii partidului.
Ca semn electoral, P.C. şi-a ales „două vârfuri de ţeapă cap la cap”48.
Alegătorii erau îndemnaţi să voteze candidaţii P.C. dacă vor: asigurarea
proprietăţii, respectul angajamentelor, garantarea stabilităţii, asigurarea
liniştii, consolidarea creditului şi combaterea bolşevismului, asigurând
populaţia că P.C. este acelaşi cu L.V.Ţ49.

44
„Una entrevista con el ilustre político y periodista rumano Gregoire
Filipescu”, în La Libertad, anul XIV, nr. 3888, 4 septembrie 1932, p. 3.
45
Monitorul oficial, nr. 67, 8 aprilie 1932, partea a III-a, pp. 2612-2613.
46
Ibidem, pp. 2614-2615.
47
Dreptatea, anul VII, nr. 1668, 15 aprilie 1933, p. 5.
48
Partidul conservator „Vlad Ţepeş”. Organizaţia Judeţului Ialomiţa. Cum
vrem să ajutăm plugărimea, f.e., f.l., 1936, p. 16.
49
Epoca, nr. 1038, 13 iulie 1932, p. 3.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

144 Andrei Popescu

P.C. nu a avut candidaţi deloc în 38 dintre cele 72 de judeţele ale

ţării şi astfel nu a reuşit decât strângerea a 18643 de voturi (0,62%),
clasându-se pe un ruşinos loc 15. La nivel judeţean, partidul a strâns cele
mai multe voturi în judeţele Ilfov (1981), Timiş-Torontal (1669), Bihor
(1389) şi Prahova (1167), iar cele mai puţine în Caliacra (61).
După eșecul înregistrat în alegerile din 1932, P.C. se apropie de
P.P., cu care va încheia o alianță. Astfel, în 1933, Partidul Conservator a
participat la alegeri în cartel cu Partidul Poporului, obţinând 47.114 de
voturi, adică un procent de 1,58%50, P.C. obţinând trei locuri în Senat, în
timp ce P.P. a obţinut unul singur51. Cei trei senatori au fost Grigore
Filipescu la Durostor52, Nicolae Miclescu la Cahul53 şi Scarlat Orăscu la
Cetatea Albă54.
Implicarea în campania împotriva camarilei şi a modificării
constituţiei
P.C. s-a implicat, alături de P.P. şi P.N.L.-Brătianu, în campania
împotriva camarilei şi pentru păstrarea constituţiei55. La 28 iunie 1934 a
avut loc o întâlnire între Maniu, Averescu şi Filipescu, în cadrul căreia s-
a discutat despre necesitatea pornirii unei campanii publice împotriva
modificării Constituţiei. S-au mai pus problemele înlăturării lui Gabriel
Marinescu din funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei şi alungării
„Duduiei” Elena Lupescu din ţară56. Cei trei, împreună cu Gheorghe
Brătianu, urmau să se implice activ în această campanie, având o
strategie bine stabilită. Proiectul a fost sabotat însă de Maniu, care vedea
prelungirea guvernării Tătărăscu ca pe un motiv de scădere a

50
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., vol. 2, p. II, p. 318.
51
Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu
(1934-1937), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007, p. 111.
52
Senatul. Listă nominală cu arătarea grupărei politice, profesiunei, stărei
civile şi domiciliului domnilor senatori aleşi în cursul lunei decemvrie, anul
1933, f.e., f.l., f.a., p. 12.
53
Ibidem, p. 18.
54
Ibidem, p. 20.
55
Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, Vol. VIII: România întregită (1918-
1940), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 350; Mircea Muşat, Ion
Ardeleanu, op. cit., vol. 2, p. II, p. 287.
56
Ibidem, p. 573; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul
XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, 1999, p. 300.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 145

popularităţii lui Mihalache şi deci, i se întrevedea şansa de a reveni la

şefia P.N.Ţ.-ului.
În cele din urmă, Averescu a format, alături de Gheorhe
Brătianu, Frontul Constituţional, care se opunea modificării constituţiei.
La acest front au aderat şi Cruciada Românismului şi Blocul Cetăţenesc
pantru Mântuirea Ţării. Gheorghe Brătianu a încercat să lărgească tabăra
„constituţionalilor”, încercând să mai atragă două grupări, pe cea a lui
Grigore Iunian, (care însă nu dorea să participe la acţiuni comune cu
P.N.Ţ.-ul) şi pe cea a lui Corneliu Zelea Codreanu (însă şi acesta l-a
refuzat din cauza aderării Cruciadei Românismului la Frontul
Constituţional)57.
Partidul Conservator, deşi nu a aderat oficial la Frontul
Constituţional, l-a susţinut58. Ideea înființării unui „fond constituțional”
condus de Maniu, Averescu și Filipescu și îndreptat împotriva camarilei
regale, a apărut în martie 193359. Grigore Filipescu a încercat să îl atragă
și pe Maniu în Frontul Constituțional, acționând în acest sens ca
mijlocitor între acesta și Gheorghe Brătianu60. Nu a reușit însă să îl
convingă pe acesta din urmă să aibă o viziune comună cu cea a lui
Maniu, principala neconcordanță fiind legată de politica externă,
Brătianu dorind o campanie de distrugere a „mitului Titulescu”61.
Conform rapoartelor Siguranței, tot Filipescu este cel care a atras
Cruciada Românismului în Frontul Constituțional62.
În acest context, Filipescu, care era preşedintele Societății
Anonime Române de Telefoane, a început să intercepteze convorbirile
telefonice de la Palat şi de la reşedinţa Duduiei, oferind lui Maniu63, dar

57
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Vol.
III: Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 187.
58
Het Vaderland, ediţia de dimineaţă, anul LXVI, 5 iunie 1934, partea B, p. 7.
59
Ioan Scurtu, „Acțiuni de opoziție ale onor partide și grupări politice burgheze
față de tendințele dictatoriale ale Regelui Carol al II-lea (iunie 1930 - februarie
1938)”, în Revista de istorie, tom 31, nr. 3, martie 1978, p. 400.
60
C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 2580, f. 65.
61
Ibidem, f. 66.
62
Ibidem, f. 65.
63
Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie
Miron Cristea. Documente, însemnări şi corespondenţe, Sibiu, Editura Eparhiei
Sibiului, 1987, p. 97; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., pp. 300-301.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

146 Andrei Popescu

şi lui Titulescu64, informaţii preţioase. Aceasta era o replică la propriul

serviciu secret al Elenei Lupescu, care raporta îi raporta Duduiei că
Filipescu şi Madgearu „constituie doi pivoţi puternici pe care d-l Maniu
se sprijină în ţară pentru distrugerea dv”65.
Ministrul de finanţe Virgil Madgearu îi cerea Regelui Carol al II-
lea să îl demită pe Filipescu de la Societatea Anonimă Română de
Telefoane, întrucât acesta avea un salariu imens, de 100.000 de lei pe
lună (pentru a compara, un ministru avea un salariu de 30.400 lei, un
prefect 16.750-17.250, un profesor universitar 25.350-29.550 lei66),
astfel că, indirect, statul ajungea să subvenţioneze ziarul „Epoca”, în
paginile căruia regele era „înjurat”. Madgearu considera că acest lucru
este ridicol, însă Carol i-a afirmat că, dacă dorea, putea să îl demită fără
să îi ceară permisiunea, însă pentru că l-a întrebat, răspunsul său este
negativ67. Autorităţile au făcut, în decembrie 1934, un control la
Societatea Anonimă Română de Telefoane, în urma căruia au fost găsite
fire „de control”, prin care Filipescu intercepta convorbirile telefonice
ale Regelui Carol al II-lea şi pe cele ale miniştrilor, pe care apoi le
comunica lui Maniu sau le publica în „Epoca”68. De aceea, presa
americană considera că Filipescu ar trebui să se retragă din funcţia de
preşedinte al Societății Anonime Române de Telefoane din cauza
prieteniei sale cu Iuliu Maniu69.
Proiectul refacerii unui nou partid conservator, condus de
Generalul Antonescu
Membrii Partidului Conservator erau conştienţi că în formula de
atunci gruparea lor nu putea juca un rol important în viaţa politică.
Imaginea partidului era compromisă, mai ales datorită intrigilor şi
inconsecvenţei liderului său, Grigore Filipescu. Astfel, în sânul
organizaţiei s-a născut ideea reconstruirii unui partid de dreapta puternic,

64
Foreign Relations of the United States. Diplomatic Papers. 1935, Vol. II,
Washington, 1952, p. 679.
65
Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, Vol. III, p. 189.
66
Idem, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Editura
Rao, 2001, p. 117.
67
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea
celor de ieri, Vol. X, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1997, p. 225.
68
Ibidem, pp. 383-384.
69
The New York Times, anul LXXXVI, nr. 29201, 5 ianuarie 1938, p. 6.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 147

cu un lider capabil. Iniţiatorii proiectului aveau în vedere o fuziune cu

Garda de Fier, iar ca preşedinte al noului partid s-a hotărât, în 1935,
alegerea generalului Ion Antonescu70. Acesta urma să se retragă din
Armată, în urma unei serii de dezamăgiri.
Generalul îi considera pe membrii Partidului Conservator
„intelectuali de vază”71, fiind apropiat de această grupare, atât datorită
doctrinei conservatoare, dar mai ales datorită prieteniei sale cu câţiva
dintre membri, în special cu Nicolae Mareş şi Emil Ottulescu. În afară de
aceştia doi, Antonescu era văzut cu ochi buni şi de alţi membri ai P.C.,
ca Nicolae Miclescu şi chiar Grigore Filipescu. Acesta din urmă a
publicat în „Epoca”, cu ocazia demisiei generalului Antonescu de la
Marele Stat Major al Armatei, un articol prin care îi lăuda meritele de
bun organizator, afirmând că plecarea acestuia „nu putea să nu strângă
inima oricărui bun român”72.
Nicolae Mareş (prieten bun cu Antonescu) şi generalul
Cantacuzino-Grănicerul, (apropiat al lui Corneliu Zelea-Codreanu şi fost
membru al grupării lui Filipescu), urmau să intermedieze negocierile.
Cantacuzino-Grănicerul încercase să apropie legionarii de conservatori,
pentru a candida împreună la alegerile din 1933, când generalul era în
același timp membru al P.C. și al Gărzii de Fier73. Prima întâlnire dintre
Antonescu şi Codreanu a avut loc la Bucureşti, în casa lui Nicolae
Mareş74, în ianuarie 1936. Întâlnirea a durat cinci ore, timp în care
Antonescu l-a studiat îndeaproape pe Codreanu, despre care va declara
că este „încrezut, rigid şi greşit orientat în anumite privinţe, dar totuşi
un om de acţiune, excelent organizator şi realizator”75. Au mai urmat
două întâlniri între cei doi, la vila generalului din Predeal, în cadrul
cărora interesant este un dialog, referitor, se pare, la acelaşi proiect de
reconstituire a vechiului Partid Conservator76:

70
Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, 1821-1999,
Vol. 3: Cele trei dictaturi, Bucureşti, Editura Rao, 2002, p. 249.
71
Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, f.e., Bucureşti, 1941, p. 29.
72
Aurelian Chistol, op. cit., p. 289.
73
C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar 8134, f. 242.
74
Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Vol. I, Bucureşti, Editura
Saeculum I.O, 1997, p. 190.
75
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pp. 250-251.
76
Ibidem, p. 251.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

148 Andrei Popescu

„Antonescu: D-le Codreanu, eşti pregătit d-ta să vii la putere?

Codreanu: Nu doresc acest lucru acum! [...] La putere vreau să
veniţi d-stră! La adăpostul d-stră doresc să-mi organizez
partidul şi abia după aceea voi cere conducerea treburilor
statului”77.
În viziunea lui Codreanu, noul partid urma să fie condus din
umbră chiar de el, generalul Antonescu neputând fi de acord însă cu o
asemenea variantă. Liderul legionar avea de mai mult timp această idee,
în planurile sale figurând şi o fuziune şi cu Liga Apărării Naţional-
Creştine a lui A. C. Cuza. Conducătorul noii grupări urma să fie iniţial
generalul Cantacuzino, însă, în 1935, acestuia i se depistează un cancer
gastric inoperabil78. Astfel Codreanu a ajuns să apeleze la Antonescu, un
alt general cunoscut pentru sentimentele sale patrioticești anticomuniste.
În 1946 conexiunea dintre aceste dialoguri şi proiectul de
refacerea Partidului Conservator este confirmată de Nicolae Mareş, în
timpul mărturiei sale din cadrul Procesului Antonescu:
„Săracu: Dar când aţi făcut apropierea lui Codreanu de
mareşalul Antonescu, se urmărea o anumită legătură politică?
N. Mareş: Eu am făcut politică toată viaţa.
Săracu: Ce intenţii aveaţi?
N. Mareş: Refacerea Partidului Conservator.
Săracu: Mareşalul Antonescu nu făcea politică la acea data?
N. Mareş: Făcea, dar nu era afiliat nici unui partid politic.
Săracu: Dar un om care face politică trebuie să se reazime pe
cineva, pe un partid politic.
N. Mareş: Antonescu se rezema numai pe el. Acesta era
Antonescu. El mi-a spus: «Vreau să-l cunosc pe Codreanu»”79.
Declarațiile lui Mareș din cadrul Procesului Antonescu au fost
manipulate de propaganda comunistă în stilul ei caracteristic. Iată cum
interpreta ziarul „Scânteia” acest episod: „Prin intermediul lui Nocolae
Mareș, reprezentantul marei moșierimi în senatul legionar și mai târziu
în guvernul Antonescu, ex-mareșalul intră în legătură cu Corneliu
Codreanu, cu care avusese mai multe întrevederi în toamna anului 1935.

77
Pe marginea prăpastiei, p. 31.
78
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 251.
79
Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, Vol. III, p. 558.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 149

El urmărea o coaliție a forțelor fasciste, puse sub oblăduirea Germaniei

lui Hitler”80.
Serviciul Secret de Informații urmărea cu atenție aceste acțiuni,
raportând cine cu cine se întâlnea, ce se discuta, ce planuri se făceau81.
Siguranța interpreta aceste întâlniri ca făcând parte dintr-o campanie
împotriva camarilei regale. În aceste rapoarte este redată o întâlnire
dintre Antonescu și Mareș, în cadrul căreia s-a vorbit despre
„suprimarea d-nei L.”, Antonescu respingând ideea instaurării unei
republici, motivând că Regele Carol „cu toate relele sale, este tot un rău
necesar”, dar trebuie „debarasat de anturaj”82.
Proiectul a căzut mai întâi din cauza neînţelegerilor dintre
Codreanu şi Antonescu, apoi în momentul în care Filipescu semnează o
alianţă cu Partidul Naţional Ţărănesc83. Liderul P.C. nu ar fi putut
accepta o colaborare cu legionarii, fiind un cunoscut adversar al acestora.
El atrăgea atenţia în 1933 că, deşi în aparenţă Garda de Fier şi Liga
„Vlad Ţepeş” păreau să aibă acelaşi ţel, dictatura, L.V.Ţ. o vedea doar ca
pe un mijloc trecător, considerând că dictatura permanentă duce la
catastrofă84. Obiecţiile sale faţă de participarea, la înmormântarea
legionarilor Moţa şi Marin, a unor delegaţii italiene, germane şi
portugheze85, au făcut înconjurul lumii, făcând subiectul presei din
Franţa86, Elveţia87, Italia88, Olanda89, Cehoslovacia90, Australia91 etc.,

80
Scânteia, anul XVI, nr. 516, 5 mai 1946, p. 1.
81
A.N.I.C., Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Serviciul Special de
Informații, dosar 1/1929, f. 55-59.
82
Ibidem, f. 55-57.
83
Hans-Christian Manner, Parlamentarismul în România 1930-1940, București,
Editura Enciclopedică, 2004, pp. 186-187; Pe marginea prăpastiei, p. 29;
Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Bucureşti, Editura Forum, 1944, pp. 71,
199.
84
Grigore Filipescu, „Dizolvarea Gărzii de fer”, în Epoca, nr. 1472, 13
decembrie 1933, p. 1; Ioan Scurtu (coord.), Ideologie şi formaţiuni de dreapta în
România, Vol. III. 5 ianuarie 1931- 7 iunie 1934, Bucureşti, Institutul Naţional
pentru Studierea Totalitarismului, 2002, p. 242.
85
Bela Vago, Umbra svasticii. Naşterea fascismului şi a antisemitismului în
Bazinul Dunării (1939-1939), Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003, p. 35.
86
Le Figaro, anul 112, nr. 49, 18 februarie 1937, p. 3.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

150 Andrei Popescu

fiind interpretată de acesta ca fiind un amestec al străinilor în treburile

interne ale ţării92.
Se pare că acesta a fost momentul în care o mare parte a liderilor
conservatori care mai rămăseseră fideli lui Filipescu l-au abandonat pe
acesta. Convocând la 23 februarie 1937 o ședință a comitetului executiv,
special pentru a discuta înmormântarea celor doi legionari93, președintele
P.C. le-a vorbit celor 36 de membri prezenți (N. Miclescu, A. Periețeanu,
C. Sturdza, E. Ottulescu, dr. Sponder, dr. Cugler, prof. Manolescu, M.
Mereacri, doamna Costaky Nicolau etc.) despre pericolul extremei
drepte. El considera că ar trebui format un „front românesc” care să
încerce salvarea țării și a Coroanei. După expunerea motivelor, șeful
conservatorilor le cere celor prezenți reînnoirea încrederii acordate.
Răspunsul afirmativ vine doar din partea a trei membri P.C., Periețeanu,
Miclescu și Sturdza, care declară că sunt gata să îl urmeze 94. Putem
considera că din acest moment partidul nu a mai existat decât pe hârtie,
ținând cont că doar trei dintre liderii importanți i-au acordat votul de
încredere liderului. După consultarea colegilor de partid, Filipescu cere o
audiență Regelui, căruia îi cere numirea unui guvern de uniune națională,
arătând că guvernul Tătărăscu merge spre dictatură și România s-ar afla
„în primejdia unui moment periculos”95.

87
L'Impartial, anul LVII, nr. 17200, 18 februarie 1937, p. 8; Journal de Genéve,
nr. 48, 18 februarie 1937, p. 3.
88
La Stampa, anul 71, nr. 42, 18 februarie 1937, p. 1.
89
Het Vaderland, ediţia de dimineaţă, anul LXIX, 17 februarie 1937, partea B,
p. 1; Ibidem, ediţia de dimineaţă, anul LXIX, 18 februarie 1937, partea B, p. 1.
90
Národní Listy, anul 77, nr. 48, 17 februarie 1937, p. 2.
91
The Sunday Times, nr. 2047, 18 aprilie 1937, p. 1; The Courier-Mail, nr.
1133, 19 aprilie 1937, p. 1; The Sydney Morning Herald, anul 107, nr. 30980, 19
aprilie 1937, p. 9.
92
Ioan Chiper, Gavriil Preda, „Politica externă a României în dezbaterile
Senatului în anii 1933-1937”, în Istoria Senatului României, Bucureşti, Regia
Autonomă „Monitorul oficial”, 2004, p. 386; Dimineaţa, anul 33, nr. 10835, 20
februarie 1937, p. 3.
93
C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 2580, f. 69.
94
Ibidem, f. 70.
95
Ibidem, f. 75-76.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 151

Colaborarea cu P.N.Ţ. și apropierea de P.C.R.

Apropierea de P.N.Ţ. a coincis cu o apropiere între Filipescu şi
Maniu. Încă din 1932 Filipescu admira „rezistenţa lui Maniu”96. Relaţiile
dintre cei doi s-au strâns treptat, luând o poziţe comună împotriva
camarilei şi a tendinţelor autoritare ale regelui. Începând din 1934
Filipescu susţine venirea la putere a lui Maniu97.
Armand Călinescu afirma că Grigore Filipescu plănuia, în
această perioadă, împreună cu Iuliu Maniu şi dr. Nicolae Lupu,
înfiinţarea unui partid republican98. Ulterior Filipescu îi propune lui
Iorga să candideze împreună cu el și dr. Lupu la alegerile locale din
Sectorul I Galben al Bucureștiului99. Nicolae P. Carp vorbea de o
asociație pe care o numea „Titulescu, Lupu, Filipescu & Co.”, care ar fi
condus în acea perioadă „înarmarea” României100. În aprilie 1937
Filipescu era trimis de Regele Carol al II-lea să îl viziteze pe Titulescu la
Paris101. Nu se cunosc motivele pentru Regele îl trimisese, însă, ajuns la
Paris, Filipescu s-a întâlnit în apartamentul lui Titulescu cu acesta și
Stelian Popescu, cei trei discutând despre formarea unui nou partid
politic ce urma a fi condus de Titulescu. În acest sens Filipescu stabilise
o întâlnire între fostul ministru de externe și Maniu102. Aceste planuri nu
s-au concretizat, însă colaborarea cu țărăniștii a continuat, acesta fiind și
motivul pentru care Filipescu s-a întors în țară la începutul lunii iunie103.
În alegerile locale din aprilie 1937 Grigore Filipescu a candidat
la Consiliul Comunal al Sectorului Galben al Capitalei în fruntea listei
P.N.Ț104. Ulterior, în vederea alegerilor generale, Partidul Conservator a

96
N. Iorga, Memorii, Vol. VII, Bucureşti, 1939, p. 15.
97
Henri Prost, Destinul României (1918-1945), Bucureşti, Editura Compania,
2006, pp. 38-39.
98
Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990, p. 162.
99
N. Iorga, op. cit., p. 406.
100
George G. Potra (coord.), Nicolae Titulescu. Opera politico-diplomatică 1
ianuarie 1937-31 decembrie 1937, Partea I, București, Fundația Europeană
Titulescu, 2007, p. 46.
101
C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 1510, f. 313.
102
Ibidem, f. 315.
103
Ibidem, f. 319.
104
Gazeta municipală, anul VI, nr. 266, 21 martie 1937, p. 4.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

152 Andrei Popescu

făcut, în august 1937, o alianţă cu Partidul Naţional-Ţărănesc, urmând să

primească, în cazul câştigării alegerilor, un minister, un subsecretariat de
stat, 25-30 de locuri de deputaţi şi 10-15 de senatori105. Filipescu urma să
participe la viitoarea guvernare Mihalache106. În cadrul negocierilor duse
cu ţărăniştii, lui Grigore Filipescu i s-a oferit şefia ministerului de
externe, însă acesta a refuzat, pe motiv că „a atacat violent pe
Mussolini”107.
În noiembrie-decembrie 1937, Siguranța nota că Filipescu era
convins că Mihalache va fi chemat de Rege la guvernare, împreună cu
Vaida108. De asemenea, Filipescu răspândea zvonul că va fi numit
ministru de interne în viitorul guvern condus de Mihalache, poziție din
care va anihila acțiunile Gărzii de Fier. Se pare legionarii l-au amenințat
că îl vor împușca înainte să ajungă ministru, astfel că Filipescu s-a
refugiat temporar la Paris109. Argetoianu considera că Mihalache
colabora cu Filipescu în această perioadă din dorinţa de a strânge în jurul
său „oameni credincioşi politicii lui Titulescu şi supuşi Parisului”, în
speranţa că francezii vor „aduce la putere” P.N.Ţ110. Conform unei note
a Siguranței, Filipescu primise „instrucțiuni” de la Paris să militeze pe
toate căile posibile pentru aducerea la putere a țărăniștilor111. Conform
însemnărilor lui Alexandru Vaida Voevod, în luna octombrie a anului
1937 Filipescu purta negocieri cu regele Carol al II-lea pentru aducerea
sa la putere, alături de Mihalache112. P.N.Ţ. mai era sprijinit şi de o serie
de partide de stânga, ca Partidul Comunist din România, sau organizaţii
aflate sub infuenţa acestuia (Partidul Socialist, Uniunea Democratică,

105
Hans-Christian Manner, op. cit., pp. 186-187.
106
Banater Deutsche Zeitung, anul 19, nr. 161, 22 iulie 1937, p. 2.
107
N. Iorga, op. cit., p. 430.
108
C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 2580, f. 95-96.
109
Idem, dosar nr. 8735, vol. 5, f. 202.
110
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, Vol. II, Bucureşti, Editura
Machiavelli, 1999, p. 145.
111
C.N.S.A.S., Dosare personale S.S.I., dosar nr. 3080 [Filipescu Grigore], f. 7.
112
D.J.A.N. Sibiu, fond Alexandru Vaida Voevod, dosar 28, nenumerotat.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 153

Frontul Plugarilor şi M.A.D.O.S.Z.)113. Astfel, P.C. a ajuns să colaboreze

cu P.C.R. la sfârșitul anilor ʼ30.
La ultimele alegeri din România Mare, P.N.Ţ., deşi susţinut de
mai multe partide, mai ales de stânga, nu a reuşit să se claseze decât pe
locul al doilea. Nici un partid nu a reuşit să întrunească prima electorală
de 40%, care i-ar fi asigurat majoritatea parlamentară, astfel că Regele
Carol al II-lea a putut să îşi realizeze planul: instaurarea unui regim
autoritar. Grigore Filipescu a fost totuşi ales deputat de Ilfov pe listele
P.N.Ţ.114, însă a fost nevoit să se retragă din viaţa politică, din cauza
problemelor de sănătate.
„Colaborarea fructuoasă” dintre P.C. şi P.C.R. a fost elogiată în
istoriografia comunistă115. Dacă dăm crezare istoricilor de partid Muşat
şi Ardeleanu, acest fapt ar fi fost hotărât în cadrul Congresului Partidului
Conservator din 1935, când politica partidului se schimbă dramatic,
hotărându-se apropierea de grupările de stânga, pentru combaterea Gărzii
de Fier116. Această afirmație este probabil falsă, apropierea de grupările
stânga fiind susținută doar de Filipescu și alți câțiva colaboratori ai săi. O
mare parte dintre liderii conservatori nu erau de acord cu noua direcție a
partidului, ceea ce a dus la un conflict în cadrul conducătorilor P.C., iar
pentru rezolvarea acestuia se convoacă o consfătuire. Cu această ocazie,
Filipescu este atacat de Costin Sturdza, Alexandru Periețeanu, Nicolae
Miclescu și Emil Ottulescu, aceștia întrebându-l pe șeful conservator
dacă „vrea să împingă conservatorii români în brațele extremei
stângi”117. Alte două întrebări pe care cei patru i le-au adresat au fost
dacă este necesară colaborarea cu național-țărăniștii și socialiștii și dacă
nu crede că a sosit momentul desființării partidului. La aceste trei

113
Lucreţiu Pătrăşcanu, op. cit., p. 71; Ioan Scurtu (coord.), op.cit., p. 374; Al.
Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România 1919-1940, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 96.
114
Dreptatea, anul XII, nr. 3224, 27 august 1938, p. 1.
115
Gh. I. Ioniţă, P.C.R. şi masele populare (1934-1938), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 316-317; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu,
op. cit., Vol. 2, Partea II, p. 732.
116
Ibidem, p. 319.
117
C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 1510, f. 307.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

154 Andrei Popescu

întrebări Filipescu a evitat să răspundă, cerând în schimb încredere din

partea colegilor de partid, ceea ce a dus la discuții aprinse118.
Această colaborare a coincis cu colaborarea dintre P.N.Ț. și
P.C.R., concretizată într-o serie de acțiuni comune. Siguranța nota faptul
că în această perioadă țărăniștii încercau să evidențieze faptul că în jurul
țărăniștilor se grupaseră toate organizațiile de stânga și extremă stânga,
majoritatea fiind grupări comuniste camuflate119. Filipescu a colaborat,
alături de alţi oameni politici ai vremii, cu P.C.R., în vederea formării
unui front popular antifascist120. În 1936, în „Epoca”, apare un articol
elogiator la adresa Anei Pauker, intitulat „Rânduri pentru d-na Pauker”,
aceasta fiind descrisă ca o luptătoare ce duce o „viaţă eroică”121. Câteva
zile mai târziu, lui Solomon Pauker, socrul liderei comuniste, îi este
găzduit un articol în acelaşi ziar122.
În toamna anului 1936 s-a realizat o înţelegere între
reprezentanţii P.C.R., P.S.D., P.N.Ţ., P.Ţ.R., P.C., F.P. şi o serie de alte
personalităţi, care a dus la constituirea Comitetului român pentru pace,
organizaţie care a militat pentru pace şi împotriva pregătirilor de război
ale statelor revizioniste123. Grigore Filipescu era unul dintre fondatorii şi
conducătorii Comitetului român pentru pace124, care îl avea ca preşedinte
de onoare pe Nicolae Titulescu, ca preşedinte pe dr. Nicolae Lupu, ca
vicepreşedinţi pe Petru Groza, Grigore Filipescu, Constantin Rădulescu-
Motru şi ca secretari generali pe Victor Eftimiu şi Isabela Sadoveanu125.

118
Ibidem.
119
A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R., Secția Administrativ-Politică, dosar 1/1936, f.
2-3.
120
Ioan Scurtu, Viaţa politică din România 1918-1944, Bucureşti, Editura
Albatros, 1982, p. 163.
121
M. C. Gheorghiu, „Rânduri pentru d-na Pauker”, în Epoca, nr. 2125, 4 martie
1936, p. 1.
122
S. Pauker, „Procesul anti-fasciştilor”, în Epoca, nr. 2130, 10 martie 1936, p.
1.
123
Olimpiu Matichescu, Stelian Neagoe, Ani de luptă comunistă 1933-1944,
Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 65.
124
Dreptatea, anul XII, nr. 3224, 27 august 1938, p. 1.
125
Ion Bodunescu, Diplomaţia românească în slujba independenţei, Iaşi,
Editura Junimea, 1984, p. 26; Petre Dan, Asociaţii, cluburi, ligi, societăţi.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 155

P.C. are, de asemenea, multe acţiuni comune în această perioadă cu

P.N.Ţ. şi P.Ţ.R., dar şi cu P.S.D., P.S.U., F.P., P.C.R. şi alte organizaţii
aflate sub influenţa acestuia din urmă126.
Constantin Argetoianu notează în memoriile sale că ziarul „Le
Moment” din 10 decembrie 1936 a publicat o fotografie făcută la Legaţia
Uniunii Sovietice, înfăţişându-i pe conducătorul misiunii sovietice la
Bucureşti, Ostrovski, pe ministrul de interne Ion Inculeţ şi pe Grigore
Filipescu, care „se uită cu drag unul la altul” după un „dejun copios”.
Argetoianu se întreabă ce caută „boierul conservator” Filipescu la alături
de cei doi, dar îşi răspunde singur: „Dar la ce nu ne putem aştepta de la
Grigoraş Sifilipescu?”127. Credibilitatea ştirii trebuie pusă la îndoială,
ţinând cont de subiectivismul autorului, mai ales că acesta şi Filipescu nu
erau în cele mai bune relaţii în perioada respectivă. Totuși, Filipescu
participase, cu un an înainte, la o recepție dată de Legația Uniunii
Sovietice la Clubul Miliardarilor128.
De asemenea, Filipescu a avut întrevederi cu Ostrovski în
această perioadă. În februarie 1937 cei doi s-au angajat într-o lungă
discuție despre situația internă (politica guvernului Tătărăscu, activitatea
legionarilor) și politica externă a României (activitatea lui Titulescu,
relațiile cu Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia etc.)129. Interesant
din această discuție este fragmentul referitor la apropierea sovieto-
germană, pe care Filipescu o preconiza, ministrul sovietic dezmințind
această teorie a șefului conservator. Convorbirea se termină, conform
raportului lui Ostrovski, astfel:
„Filipescu: Deci veţi trece cu forţa prin România?

Dicţionar cronologic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.

378; Adevěrul, anul 50, nr. 16185, 29 octombrie 1936, pp. 1, 3.
126
Ion Iacoş, „P.C.R. în fruntea luptei antifasciste din România. Manifestări ale
mişcării muncitoreşti şi democratice împotriva fascismului în anii 1935-1940”,
în Comitetul naţional antifascist român, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p.
285.
127
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, Vol. VII, Bucureşti, Editura
Machiavelli, 2003, p. 322.
128
Realitatea ilustrată, anul IX, nr. 460, 13 noiembrie 1935, p. 2.
129
George G. Potra (coord.), Nicolae Titulescu. Opera politico-diplomatică,
Partea I, pp. 228-230.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

156 Andrei Popescu

Ostrovski: Dar România, ca aliată a Cehoslovaciei şi ca

membră a Societăţii Naţiunilor, n-are, oare, de gând să-şi
îndeplinească obligaţiile sale?
Filipescu s-a simţit jenat”130.
Grigore Filipescu susţinea cu vehemenţă în această perioadă
reluarea raporturilor diplomatice cu U.R.S.S.131, lucru care, după opinia
sa, “se înscria în tradiţia istoriei poporului român, în vocaţia sa de pace
şi cooperare internaţională”132. În cadrul conferinţei „La Petite Entente
et la politique européenne”, susţinută la 18 mai 1936 la Paris, Filipescu
susţinea ideea unui bloc continental, format din Franţa, Italia, Mica
Înţelegere, Înţelegerea Balcanică şi U.R.S.S., care ar fi facilitat păstrarea
graniţelor ţărilor ameninţate de statele revizioniste şi ar fi asigurat pacea
în Europa133. Un pas important pentru formarea acestui bloc ar fi fost un
pact de asistenţă mutuală sovieto-român134. Succesul conferinţei135 duce
la repetarea acesteia în alte oraşe europene şi la tipărirea textului, care
apare în limba franceză, la Paris. Dintre ţările în care aceste opinii au fost
dezbătute a fost Cehoslovacia136, unde Filipescu ţinuse în urmă cu câteva
luni această conferință137.
La 11 aprilie 1937 are loc o întrunire la cinematograful Tomis
din Bucureşti, unde Grigore Filipescu ţine un discurs alături de oameni
politici de stânga ca Lothar Rădăceanu (P.S.D.), Constantin Titel
Petrescu (P.S.D.), Vasile Bâgu (P.C.R.), Demostene Botez (P.N.Ţ.) şi dr.

130
Ibidem, p. 230.
131
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, Viaţa economică şi politică a României 1933-
1938, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 180.
132
Gheorghe Buzatu (coord.), Titulescu şi strategia păcii, Iaşi, Editura Junimea,
1982, p. 239.
133
Grégoire Filipesco, La Petite Entente et la politique européenne, Paris,
Editura Louis Conard, 1936, p. 18.
134
Ibidem, p. 26.
135
„La Pequeña Entente y la política europea”, în El Sol, anul XX, nr. 5850, 23
mai 1936, p. 8.
136
Národní Listy, anul 76, nr. 138, 19 mai 1936, p. 2.
137
Národní Politika, anul LXIII, nr. 341, 13 decembrie 1935, p. 3.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 157

Nicolae Lupu (P.N.Ţ.)138. Pe 12 decembrie 1937 Filipescu participă la

întrunirea P.N.Ţ. de la sala Marna din Bucureşti, la care iau parte şi
reprezentanţi ai P.C.R. şi ai altor organizaţii aflate sub influenţa acestui
partid, membrii ai Partidului Socialist, ai mişcării sindicale, ai Uniunii
democratice, ai Comitetelor cetăţeneşti, ai Comitetului pentru apărarea
antifasciştilor, ai Patronajelor populare, ai Comitetului român al
reuniunii universale pentru pace, ai Frontului feminin etc139. Aici se
stabileşte o tactică comună privind acţiunile din cadrul campaniei
electorale.
Cei 20.000 de participanţi sunt infiltraţi de forţele de ordine, care
aruncă mai multe bombe cu gaze lacrimogene, incendiază ziare în
colţurile sălii şi taie legăturile cu megafoanele de afară, unde se aflau
numeroşi susţinători ai naţional-ţărăniştilor. Lumea a părăsit sala în
panică, rupând uşile, spărgând geamurile sau sărind de la balcon.
Mulţimea s-a îndreptat apoi spre sediul P.N.Ţ. din Piaţa Amzei, strigând
„Jos Camarila!”, „Jos Lupeasca!”, „Jos curva Palatului!” etc. Ajunsă la
destinaţie, mulţimea a ascultat discursurile rostite de la balcon de dr.
Lupu, Filipescu şi Maniu140. Primii doi au luat poziţie faţă de pactul de
neagresiune dintre P.N.Ţ. şi T.P.Ţ.141. Dr. Lupu, cunoscut în epocă
pentru simpatiile sale comuniste, participa în această perioadă la diverse
manifestaţii alături de membrii P.C.R., atât în ţară, cât şi în străinătate142.
Întrunirea de la Marna a fost exploatată de istoriografia comunistă ca
fiind o „manifestaţie democratică, antifascistă”, în cadrul căreia P.C.R.
şi organizaţiile aflate sub influenţa sa au fost „motorul acţiunii”143.

138
Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947). Studiu critic privind
istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983, p. 349.
139
Gh. I. Ioniţă, A. Simion, Clasa muncitoare – forţa socială fundamentală a
mişcării antifasciste din România, Bucureşti, Editura Politică, 1974, p. 65.
140
Aurelian Chistol, op. cit., pp. 612-613; Constantin Argetoianu, Însemnări
zilnice, Vol. III, București, Editura Machiavelli, 2001, pp. 278-279; Dimineaţa,
anul 33, nr. 11131, 15 decembrie 1937, p. 3; Siebenbügish-Deutsches Tageblatt,
anul 64, nr. 19395, 15 decembrie 1937, p. 2.
141
Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 220.
142
Valter Roman, Evocări, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, pp. 58-67.
143
Gh. I. Ioniţă, A. Simion, op. cit., pp. 61-69.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

158 Andrei Popescu

La Bucureşti se constituise chiar un comitet comun al

organizaţiilor locale ale Blocului Democratic, P.N.Ţ. şi P.C.144 şi tot la
Bucureşti s-a încheiat, în aprilie 1937145, un cartel electoral între P.S.D.,
P.N.Ţ. şi P.C.146. Conform istoricului Ioan Scurtu, în decembrie 1937
comuniştii ar fi semnat acorduri cu Partidul Conservator şi cu organizaţii
aflate sub influenţa P.C.R., ca Uniunea Democratică, P.S.U.,
M.A.D.O.S.Z., F.P., în vederea creării unui front popular antifascist147.
După întâlnirea de la sala Marna, P.C. s-a apropiat şi mai mult
de P.C.R. în timpul guvernării Goga-Cuza, conform istoriografiei
comuniste148. Toate aceste aspecte privind colaborarea dintre
conservatori şi comunişti sunt greu de probat, întrucât istoriografia
comunistă este adesea plină de falsuri. De exemplu s-a scris despre un
memoriu făcut de M.A.D.O.S.Z. în noiembrie 1938 şi care ar fi fost
înmânat, printre alţii, lui Grigore Filipescu149, însă acesta murise în luna
august.
Desfiinţarea Partidului Conservator
Gruparea a fost, pe parcursul întregii sale existenţe, un partid
minuscul, care nu a jucat un rol important pe scena vieţii politice
româneşti. Cauzele pentru acest insucces au fost multiple. În primul
rând, fiind un partid care se baza exclusiv pe liderul acestuia, imaginea
sa a avut de suferit datorită imaginii negative pe care conducătorul
grupării o avea. Opinia publică era debusolată de atitudinea lui Filipescu,
un personaj inconstant, care astăzi sprijinea dictatura, mâine lupta
împotriva ei, astăzi îl critica pe Maniu, mâine organiza un banchet în
cinstea sa, astăzi avea o atitudine anticomunistă, mâine colabora cu
comuniştii şi aşa mai departe.

144
Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, Viaţa economică şi politică a României 1933-
1938, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 235.
145
Nicolae Jurca, Istoria social-democraţiei din România, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1994, p. 263.
146
S. Cutişteanu, Gh. I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1981, p. 251; Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 279.
147
Ioan Scurtu, Din viața politică a României, p. 377.
148
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., Vol. 2, p. II, p. 319.
149
L. Bányai, „Din lupta unită a oamenilor muncii români şi de alte naţionalităţi
sub conducerea P.C.R. (1933-1944)”, în Studii. Revistă de istorie, tomul 19, nr.
3, 1966, pp. 481-482.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015

Partidul Conservator din România interbelică 159

În urma cartelului încheiat cu P.N.Ţ., majoritatea membrilor care

mai rămăseseră alături de Filipescu s-au retras din partid. P.C. nu dispare
însă definitiv prin decretul regal din 30 martie 1938, în urma căruia sunt
desfiinţate toate partidele politice, aşa cum s-a afirmat în istoriografie150.
Se pare că Filipescu ar fi fost primul care a aflat de intenția Regelui de a
suprima toate partidele și de aceea a anunțat cu o zi înainte în „Epoca”
dizolvarea P.C., pentru a nu fi desființat de Carol al II-lea151. Motivele
pentru desfiinţarea partidului sunt multiple. Practic nu mai existau
motive pentru care partidul să îşi continue activitatea. Problemele grave
de sănătate ale lui Filipescu au fost, probabil, în prim-plan. În plus, o
mare parte dintre membri părăsiseră partidul în ultimii ani de existenţă a
sa şi gruparea nu mai avea nici un rol şi nici o activitate pe cont propriu,
fiind subordonat P.N.Ţ. în această perioadă. În orice caz, partidul nu a
avut niciodată un rol important în viaţa politică a ţării. A fost un partid
minuscul, fără un program clar, inconstant, care nu a reuşit să îşi strângă
un electorat propriu, acumulând, la singurele alegeri la care a participat
singur, 0,62% din voturi.
„Epoca” îşi încetează apariţia câteva săptămâni mai târziu, pe 8
mai 1938. Ca motiv se invocau problemele financiare, cauzate de un
decret-lege ce impunea condiţii severe presei152. Se anunţa că ziarul va
apărea totuşi bilunar, însă se pare că numărul din 8 mai a fost ultimul.
După câteva luni Grigore Filipescu se stingea din viaţă la Geneva, în
ziua de 25 august 1938, la vârsta de numai 51 de ani.

150
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., vol. 2, p. II, p. 320.
151
Victoria Dragu Dimitriu, Poveștile unui domn din București. Dinu Roco,
București, Editura Vremea, 2007, p. 133.
152
Epoca, nr. 2767, 8 mai 1938, p. 1.

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Tîrgu Mureş, XVIII/2015