Mihai Viteazul

(portret de Mișu Popp)

Originea și primii ani ai vieții

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat
pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui
Mihai anul 1558.Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a
murit în 1557. Împrejurarea ca Pătrașcu să fi avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte
improbabilă, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut
medici de la Sibiu. Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre
Panaitescu, cu argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.

Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie
bizantină a Cantacuzinilor). După alte surse, era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar
tatăl lui Mihai era grec. Cronica lui Radu Popescu menționează că „Acest Mihai Vodă, după ce au luat
domnia, s-a numit că este fecior lui Pătrașcu Vodă, iar cu adevărat nu se știe, că nici un istoric de-ai noștri sau
striin nu adeverează cine iaste și cum au luat domnia, fără cât din auz unul din altul așa dovedim, că mumă-
sa au fost de la Oraș dela Floci, care fiind văduvă și frumoasă și nemerind un gelep (negustor), om mare și
bogat den Poarta împărătească și în casa ei zăbovindu-se câtăva vreme...

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica episcopiei
Râmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe partea stângă a Oltului,
județul Vâlcea. Aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică
ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol și apoi
ban al Craiovei, din familia Cantacuzino.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia - Constantin Lecca

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomații lui Mihai, a întocmit, probabil pentru
informarea cercurilor austriece, o cronică a vieții domnitorului, document care s-a pierdut în forma
originală, dar care s-a păstrat în compilația lui Stephanus Zamosius.

Ascensiunea politică
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul
domniei lui Alexandru cel Rău.

În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani
(400.000 de florini) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării
Românești la 2 septembrie/S.N. 12 septembrie 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15
octombrie/S.N. 25 octombrie, în același an.

Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau
parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana
(Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de cruciadă a papalității). Ulterior aderă și
Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte două state românești,
Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat cu împăratul
habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu
acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.

Luptele împotriva Imperiului Otoman

Giurgiu 1595

Târgoviște 1595

Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie

1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a
întregii garnizoane otomane staționată în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă
generală împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale
Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii
împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești” de
lângă satul Stănești) culminată cu incendierea Rusciucului.
După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară, în
care cazacii lui Aron Vodă, uniți cu ardelenii, respingeau la vadul de la Isaccea pe
Domnul adus de Turci, pentru a fi așezat în Scaunul Moldovei (Ștefan Surdul, fost
Domn al Moldovei).
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și
succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia
pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene. Delegația,
compusă din 13 persoane, condusă de mitropolitul Eftimie și din care mai făceau
parte episcopii Luca al Buzăului și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea,
vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul
Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă, a negociat aderarea la această
alianță și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai
devenea vasal al lui Sigismund. Ei și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din
dorința de a îngrădi puterea domnului sporind-o simultan pe a lor. Cu toate
acestea, Mihai a acceptat tratatul, deoarece Transilvania era singurul stat vecin ce îi
putea asigura spatele în lupta împotriva turcilor.
Același tratat cu Sigismund Bathory, din 1595, prevedea ca toate bisericile
românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște.
Această prevedere implică și o evidentă tendință anticalvină, fiindcă în luna iunie a
aceluiași an au fost supuse bisericile din Țara Făgărașului, autorității Mitropoliei
ortodoxe de la Alba Iulia, unde a rezidat mitropolitul ortodox, hirotonisit în Țara
Românească.
În încercarea de a opri înaintarea turcilor conduși de Sinan Pașa, un albanez,
înlocuitorul marelui vizir Ferhad, spre București, Mihai Viteazul, la comanda unei
armate de circa 16.000 de ostași, din care 6.000 erau secui conduși de Albert
Király, i-a atacat pe otomani la Călugăreni în 13/23 august 1595.Bătălia, evocată în
poemul „Pașa Hassan” al poetului George Coșbuc, s-a soldat cu pierderea de către
turci a unui steag, a mai multor tunuri și a circa 7000 de combatanți, insuficient
însă pentru a-l opri din marșul spre București. Mihai s-a retras temporar în munți,
așteptând sprijinul lui Sigismund Báthory, în timp ce turcii, în frunte cu Sinan
Pașa, s-au instalat la mănăstirea Radu Vodă, iar Sinan a început să numească
funcționari otomani pentru administrarea noului pașalâc, și a ridicat o întăritură
improvizată „palanca” lui Sinan, o cetate ale cărei ruine se văd pe înălțimea de la
mănăstirea Radu-Vodă. Turcii încep organizarea pașalâcului la București și
Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei (Mihai
Bărbulescu ș.a., op. cit., p. 190).
Primind în munți sprijin din Moldova și, mai ales din Transilvania, Mihai Viteazul a
luat comanda unei armate puternice și numeroase, care i-a îndepărtat pe otomani
din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi București (12 octombrie 1595), după
care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor disperată peste Dunăre la Giurgiu
(15–20 octombrie 1595). Astfel, campania otomană, sub conducerea lui Sinan Pașa,
pornită cu intenția de a transforma principatele în pașalâcuri, s-a sfârșit cu un
răsunător eșec, cu ecouri în Apusul Europei.
Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă,
domn fidel polonezilor.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul
Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de
Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Campania de hărțuire a
turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în
care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile
și să asedieze fortărețele. La 11 decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg
anunțau că „oastea noastră a cucerit castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără
pagubă[…]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub controlul
românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră
până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu
atacurile voievodului moldovean Aron Tiranul împotriva turcilor din cetățile
Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei și prin
devastarea orașului Ismail.

Drapelul Țării Românești în vremea lui Mihai. Reconstrucție alb-negru de Dan Cernovodeanu după
stemă, colorată ulterior.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele
provocate de ostașii sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din
punct de vedere financiar. Cu vistieria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție
pe cât de nepopulară, pe atât de vitală supraviețuirii statale: "așezământul" sau
"legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii fără pământ din Valahia) erau
siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de
Sigismund Báthory în Bătălia de la Keresztes (26 octombrie 1596), Mihai a făcut în
decembrie 1597 pace cu Imperiul Otoman.[28] În schimbul acceptării suzeranității
otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a recunoscut domnia voievodului pe
întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.
În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu
împăratul Rudolf al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea
armatei și i-a recunoscut caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii
suzeranității împăratului.
Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică), Mihai a căutat să se emancipeze
de consecințele tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse
suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
"Unirea" de la 1600
Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric
mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să
stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai
târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul
secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în
istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu, spre 1800, la
Școala Ardeleană".[29]
Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Pe
scurt, Mihai Viteazul ar putea fi caracterizat în felul următor (a se reține că nu a
purtat titlul de "Domn" decât în Țara Românească):

 1593-1599 este Domn al Țării Românești;

 Între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost Stăpânitor al Țării Românești și al
Ardealului;
 În perioada iunie 1600 - septembrie 1600 a fost Stăpânitor al Țării
Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub "unirea
personală" a lui Mihai; în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său;
 Între septembrie 1600 - noiembrie 1600 a fost Domn al Țării Românești;
 Între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba
Imperiului Habsburgic.
Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept "unire",
termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează
instituțiile de conducere de dinainte - Dieta (Transilvania) și sfaturile boierești în
țările extracarpatice, își păstrează legile, cutumele și procedurile fiecăreia în
vigoare. Mihai nu "unifică" nici armatele.