V.

MASAJUL MEDICAL
GENERALITĂŢI

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale, variate, aplicate

sistematic la suprafaţa organismului în scop terapeutic sau igienic. Originea cuvîntului
„masaj" este în limba arabă, unde cuvîntul arab „mass" înseamnă a frămînta. La început,
masajul era aplicat în mod empiric, fără să aibă o explicaţie fiziologică, fiind bazat numai
pe observaţiile şi experienţa celor care practicau masajul. Medicina modernă, bazată pe
cunoaşterea profundă a anatomiei şi fiziologiei pielii, a circulaţiei tegumentare, a re-
flexelor superficiale şi profunde cu punct de plecare la nivelul pielii, a rolului pielii şi
anexelor ei în elaborarea anumitor substanţe, între care unele de tip hormonal, a dat
explicaţii ştiinţifice anatomofiziologice masajului, care a devenit astfel o metodă
terapeutică preţioasă.
Masajul se compune dintr-o suită de prelucrări mecanice manuale la suprafaţa
organismului, manipulări care se succed intr-o anumită ordine, în funcţie de regiunea
asupra căreia acţionăm, de scopul urmărit şi de starea organismului bolnavului. Aceste
manevre de masaj poartă diferite denumiri, ca netezire, apăsare, frămîntare, stoarcere,
fricţiune, vibraţie, batere etc, care vor fi descrise fiecare în parte.
Să vedem mai întîi condiţiile care se cer pentru efectuarea unui masaj în ceea ce
priveşte mobilierul şi materialele necesare, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
masorul şi apoi bolnavul.
În primul rînd trebuie subliniat faptul că masajul poate să fie efectuat numai de medici
(mai ales masajul special) sau de personal calificat în acest scop, masori sau maseze.
Masorul trebuie să fie dotat cu oarecare forţă musculară, să fie curat, cu îmbrăcăminte
curată, cu braţele libere (mînecă scurtă) cu mîinile curate şi îngrijite, unghiile tăiate scurt,
rotunjite. Înainte şi după fiecare şedinţă de masaj, la fiecare bolnav în parte, trebuie să-şi
spele bine mîinile cu apă caldă şi săpun. De asemenea, masorul trebuie să evite orice miros
care ar putea să fie neplăcut pentru bolnav, ceea ce presupune să se abţină de la fumat şi
băut, care i-ar putea da o răsuflare (halenă) neplăcută pentru bolnav.
Hainele cele mai potrivite pentru masori sînt cele cu mîneca scurtă şi cît mai uşoare.
Masorii nu trebuie să poarte ceas la mînă, inele sau brăţări, în timpul lucrului. Important
este de asemenea ca, în timpul efectuării masajului, să aibă o comportare cît mai corectă,
să fie atent cu bolnavul, să-i vorbească cu blîndeţe şi să-l încurajeze.
În ceea ce priveşte bolnavul, acesta trebuie să fie aşezat pe un pat de masaj accesibil
de ambele părţi, ceea ce permite masorului să execute cu uşurinţă toate manipulările de
masaj. Dacă se aplică un masaj general, bolnavul va fi complet desbrăcat, iar dacă se
aplică un masaj local, se va descoperi numai regiunea asupra căreia se acţionează. în po-
ziţia de decubit dorsal sînt necesare perne sau rezemătoare de lemn pentru cap şi eventual,
pentru flectarea uşoară a genunchilor, cu scopul de a obţine o relaxare musculară
completă.
Camera în care se execută masajul va fi bine aerisită, luminată şi încălzită la o
temperatură de 20°.
Mobilierul necesar nu este pretenţios; în afară de bancheta sau de patul de care s-a
amintit, care trebuie să aibă dimensiunile de 195 de cm lungime, 72—75 de cm lăţime şi
60—65 cm înălţime, mai sînt necesare o rezemătoare mobilă pentru cap, eventual o pernă,
un scaun cu speteaza scurtă pentru masajul regiunii cervicale şi umerilor şi taburete pentru
masor şi bolnav.
Mîna masorului nu trebuie să fie niciodată rece şi umedă. Pentru ca masajul să se
efectueze mai uşor, se vor întrebuinţa materiale alunecoase, îndeosebi pudra de talc, care
lasă pe piele o unsoare sidefie, strălucitoare şi care nu se alterează. Ea favorizează
alunecarea mîinilor pe piele şi face posibilă şi mai uşoară apăsarea. Asigură de asemenea
un contact uşor şi regulat al mîinilor cu tegumentul. Se mai pot utiliza glicerina, vaselina,
lanolina, diferite creme etc.
Este important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului
bolnavului, urmărindu-se în special, eventual infecţii ale pielii care contraindică aplicarea
masajului, precum şi eventualele echimoze care denotă că şedinţele anterioare de masaj nu
au fost făcute corect.

INDICAŢII GENERALE
În ceea ce priveşte durata şedinţelor şi durata tratamentului, ele nu pot fi determinate
precis dinainte, ci sînt în funcţie de boala pentru care este tratat bolnavul, de evoluţia
acesteia, de regiunea la care se aplică masajul, de sensibilitatea bolnavului, de starea sa
generală. Frecvenţa este de obicei de o şedinţă pe zi, uneori la 2 zile, mai rar de două ori
pe zi. Durata unei şedinţe variază între 5 şi 25 de minute, în cazuri excepţionale fiind mai
mare, 30—40 de minute. în afecţiunile recente şi dureroase se aplică şedinţe scurte de 3—
5 minute, masajul local al membrelor în jur de 10 minute, masajul unor regiuni mai întinse
(5—20 de minute), iar masajul general 20—30 de minute. Masajul se aplică de preferinţă
dimineaţa.
Durata şedinţelor, repetarea lor, genul de masaj de aplicat vor fi precizate totdeauna de
medic. Durata tratamentului, care este variabilă în funcţie de boală poate fi între 2 şi 4—6
săptămîni, uneori chiar mai mare, ca în afecţiunile reumatismale, ortopedice etc.
Ordinea în care se face masajul se va arăta concomitent cu prezentarea manevrelor de
masaj. în general se începe masajul în jurul regiunii bolnave, se masează mai întîi părţile
periferice şi apoi trunchiul.

MANEVRELE FUNDAMENTALE DE MASAJ

Principalele manevre de masaj sînt următoarele : netezirea sau „efleurajul", frămîntatul
sau ,,petrisajul", baterea, fricţio-narea şi vibraţia.
Netezirea este o manevră de introducere şi de întrerupere între toate celelalte manevre
de masaj. Netezirea sau efleura-jul, sau ,.atingerea apăsată", sau „alunecarea apăsată", cum
se mai numeşte, constă dintr-o uşoară atingere exercitată cu palma sau cu pulpa degetelor
plimbate pe regiunea interesată, cu mînghîierea suprafeţei pielii, în general în direcţie
centripetă sau paralel cu fibrele musculare. Netezirea insensibilizează încetul cu încetul
planurile superficiale şi permite ca, ulterior, să se exercite presiuni asupra planurilor
profunde.
380

Fig. 160. — Masajul musculaturii

spatelui (netezire).

Fig. 161. — Masajul – pieptene

al musculaturii spatelui.
Are un efect sedativ al durerii.
Mina masorului parcurge de mai
multe ori regiunea în acelaşi sens.
Netezirea se poate face: cu palma
mîirui jntinse adaptată la tegument
(fig. 160), cu degetul mare şi
regiunea tenară a mîinii, cu degetele
(police şi index) pe regiuni reduse ca
suprafaţă sau cu dosul mîinii, cu
degetele îndoite — aşa-numitul masaj — pieptene (fig. 161). Mişcările de netezire se fac
cu trăsături lungi, line, depăşind cu mult regiunea dureroasă, iar mişcările mîinii se termină
lent, desprinzîndu-se de tegument insensibil şi revenind de asemenea foarte uşor.
Frămîntatul cuprinde mai multe tipuri de manevre, pentru unii separate între ele.
Practic, toate aceste manevre sînt de acelaşi tip şi pot să fie descrise împreună.
— Frămîntatul sub forma unei compresiuni ca o stoarcere întreruptă, comportă
modalităţi diferite, în funcţie de regiunea la care se aplică. Mîna ia forme diferite, după
cum regiunea de masat este mai stabilă în suprafaţă, mai musculoasă, de formă rotunjită
etc. Pe traiectele tecilor tendinoase sau ale nervilor se fac compresiuni cu pulpa policelui
sau cu mai multe degete. Pe suprafeţe rotunjite sau musculoasă (de exemplu umăr) se
aplică palma în întregime în sensul fibrelor musculare. La membre se aplică aşa-numita
mîngăluire sau masajul vîrtej, care se execută cu ambele mîini (fig. 162). Alteori, la
membre, se poate face compresiune cu ajutorul mîinilor strînse în jurul segmentului, în
brăţară. Tot aici intra şi aşa-numitul masaj gealău, căci imită mişcările pe care le execută
tîmplarul cînd geluieşte (lucrează cu rindeaua).
— Petrisajul propriu-zis este aplicabil numai la regiunile prevăzute cu mase musculare
voluminoase (braţe, coapse, fese, gambe, ceafă, pereţi abdominali etc). El constă în
prinderea maselor musculare prin tegument şi deplasarea lor transversal, imprimîndu-le
concomitent o mişcare de torsiune (fig. 163).
— Ciupirea este tot un fel de petrisaj, însă efectuat cu primele două degete police şi
index. Această manevră se aplică în
general pe regiuni cu suprafeţe
mici, de exemplu eminenţa
hipotenară (fig. 164). Se poate
aplica ciupirea şi pe peretele
abdominal, unde apucarea se va
face mai larg şi cu multă blîndeţe,
fără să provoace dureri bolnavului.
— Baterea sau percuţia este o
procedură care constă în
„ciocănirea" ţesuturilor cu ajutorul
mîinilor a căror poziţie variază de
la caz la caz. Baterea se aplică la
bolnavii la care urmărim efecte mai puternic excitante asupra ţesuturilor, pe suprafeţe mai
mari. Baterea se poate executa în diferite moduri:

Fig. 162. — Masajul-vîrtej sau mîngăluirea.

Fig. 163. — Petrisajul

musculaturii posterioare a coapsei,
cu mişcare de torsiune.
 Fig. 164. — Ciupire a musculaturii
hipotenaie.

Fig. 165. — Batere a

musculaturii spatelui (haşurare).

– cu palma întinsă sau puţin îndoită, în serii de lovituri mici, aplicate rapid ;
– cu partea cubitală a mîinilor, în gen de haşurare a ţesuturilor (fig. 165) ;
– cu dosul mîinii (partea dorsală a degetelor) (fig. 166) ;
 Fig. 166. — Batere a
musculaturii spatelui (cu dosul
mîinii).

– cu vîrfurile degetelor, cu pulpa degetelor, ţinînd degetele perpendicular pe suprafaţa

masată;
– cu pumnul, fără însă ca pumnul să fie complet închis, strîns şi fără ca loviturile să fie
prea puternice ;
– cu partea cubitală a degetelor, mîinii e fiind uşor închise, cu degetele uşor flectate.
Mişcarea mîinilor se face în articulaţia pumnului, mîna căzînd prin greutatea ei pe supra-
faţa masată (fig. 167).
Fricţiunea este o manevră care
se deosebeşte de netezire, prin aceea
că mîna se deplasează o dată cu
tegumentul, în limitele permise de
laxitatea hipodermului. Este deci o
manevră asemănătoare cu netezirea,
în care insă concomitent se execută
o compresiune, astfel încît masajul
este efectuat de mîna masorului
solidară cu straturile superficiale şi
profunde ale tegumentului, care
fricţionează planurile subiacente.

Fig. 167. — Batere a musculaturii spatelui (cu partea cubitală a mîinilor).

 Fig. 168. — Fricţiunea
articulaţiei cotului.

Fricţiunea se face în general cu vîrfurile degetelor, executând concomitent cu presiunea

mişcări mici longitudinale (la membre), circulare (pe suprafeţe mai mari) sau spiralate, în
dreptul spaţiilor articulare (fig. 168).
Vibraţia poate fi executată fie ca manevră separată, fie în cadrul celorlalte manevre de
masaj (în afară de batere) şi constă in executarea unei serii de tremurături rapide transmise
tegumentului bolnavului printr-o succesiune de presiuni şi relaxări, fără ca mîna masorului
să se desprindă de pielea regiunii masate. Mişcările vibratorii ale mîinii se fac din arti-
culaţia pumnului sau a cotului, mai rar a umărului şi se execută cu degetul mare, cu două
sau trei degete sau cu palma.
Dacă vibraţia se execută pe suprafeţe mai mari, cu toată palma sau cu degetele întinse
şi cu forţă mai mare, atunci mişcările se transmit si la ţesuturile profunde, luînd denumirea
de „tremurătură" sau scuturătură, în cazul în care vibraţia se transmite organelor interne
ale bolnavului (fig. 169).
Deoarece masajul vibrator cere un efort mai mare din partea masorilor, s-au imaginat
dispozitive electrice care pot să înlocuiască munca masorului, aşa-numiţii ,,vibratori", de
diferite tipuri. Există de asemenea şi aparate mai mari care pot să producă vibraţii asupra
întregului organism (masă vibratorie, realizată în ţara noastră la Institutul Pirogov).
Toate manevrele fundamentale de masaj care au fost descrise vor varia în funcţie de
scopul urmărit în fiecare caz în parte. Fiecare dintre ele va avea efecte diferite în funcţie de
intensitatea cu care vor fi aplicate. în general, cu cît vom acţiona mai dulce, mai cu
blîndeţe, cu atît reacţiile organismului vor fi stimulate şi, dimpotrivă, cu cît vom acţiona
mai energic, cu atît reactile organismului bolnavului vor fi frînate. De reţinut de asemenea
că mişcările de masaj executate prea lent sînt mai greu suportate de bolnav, decît cele
executate într-un ritm potrivit, cu o viteză mijlocie. Diferitele manevre trebuie să fie
combinate între ele, ritmate, intercalate în aşa fel, încît şedinţa de masaj să înceapă şi să se
termine totdeauna prin mişcările cele mai blînde (de preferinţă netezirea). Între neteziri vor
fi aplicate celelalte manevre ca frămîntarea, baterea, fricţiunea, vibraţia.
Orice masaj trebuie să fie urmat în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiilor şi
regiunilor din vecinătatea zonelor masate. Mobilizarea nu trebuie să fie niciodată
dureroasă, nici chiar în cazuri de anchiloze şi redori articulare, care nu trebuie deci forţate
pînă la durere.

Fig. 169. — Vibraţie a

musculaturii pectorale.

Fig. 170. — Mişcări active ale

membrului superior cu opoziţie
creată de masor.

Mobilizarea poate să fie :

 a) pasivă la început, executată de masor, care va acţiona succesiv asupra fiecărei
articulaţii în parte, prin flectarea, extensiunea, adducţia, abducţia şi rotaţia articulaţiilor,
fără să se treacă brusc la amplitudinea maximă posibilă a mişcărilor, ci lent, progresiv;
b) activă, executată de bolnav, care repetă mişcările articulaţiilor în ordinea imprimată
de masor mişcărilor pasive. Se execută mai întîi mişcări în decubit, apoi aşezat şi apoi în
picioare;
c) activă, cu opoziţie, executîndu-se mişcări cu greutăţi, haltere potrivite, arcuri sau,
mai simplu, cu opoziţia creată de masor (fig. 170).

ACŢIUNEA FIZIOLOGICĂ A MASAJULUI

Efectele masajului sînt multiple. Se atribuie masajului acţiuni locale, cum sînt :
a) acţiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, musculare sau articulare; b)
acţiunea hiperemiantă locală, de îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă prin
încălzirea şi înroşirea tegumentului asupra cărora se exercită masajul; c) înlăturarea
lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de resorbţie în regiunea masată.
De asemenea, masajul are o serie de acţiuni generale asupra organismului, ca: a)
stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator; b) creşterea metabolismului bazal;
c) efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu îmbunătăţirea somnului,
îndepărtarea oboselii musculare etc.
Toate aceste acţiuni se explică prin acţiunea exercitată de masaj asupra pielii
îndeosebi, organ bogat vascularizat şi mai ales inervat, în piele existînd numeroase
terminaţii nervoase (exteroreceptori), punct de plecare a unei serii de reflexe. La acestea
trebuie adăugate şi efectele excitante, pe care le exercită masajul asupra terminaţiilor
nervoase din muşchi, ligamente şi tendoane (proprioreceptori).
Cel mai important mecanism de acţiune a masajului este reprezentat deci de
mecanismul reflex. Acesta pleacă de la exteroreceptorii din tegument şi proprioreceptorii
din muşchi, tendoane etc, la nivelul cărora iau naştere stimuli, de diferite intensităţi, care
pornesc spre sistemul nervos central. Aceste reflexe explică efectele generale ale
masajului, precum şi o parte din acţiunile lui locale. Trebuie adăugat, de asemenea, că
organele interne în suferinţă se manifestă prin senzaţii dureroase ale peretelui toracic sau
abdominal, deci superficiale, fiecărui organ corespunzîndu-i o anumită zonă cutanată. To-
pografia acestor zone metamerice cutanate a fost stabilită de Head şi de aceea ele poartă
numele de „zonele Head". Cunoaşterea acestor zone este necesară masorului care,
acţionînd asupra lor, influenţează pe cale reflexă starea funcţională a organelor profunde în
suferinţă (acest tip de masaj constituie un capitol deosebit, care face obiectul de studiu al
anumitor specialişti).
În acelaşi timp, concomitent cu acţiunea nervoasă reflexă pe căile rahidiene,
manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare.
Cum vasele cutanate conţin mai mult de un sfert din cantitatea totală de sînge din
organism, pielea fiind un adevărat organ-rezervor de sînge, masajul exercită o influenţă
considerabilă asupra circulaţiei superficiale şi indirect şi profunde a organismului.
 Un alt mecanism de acţiune a masajului este reprezentat de apariţia în urma
compresiunilor, ciupirilor, frămîntărilor sau baterii a unor reacţii întinse în piele, cu
formarea în cadrul metabolismului pielii a unor produse metabolice care trec în circulaţia
generală. Unii autori au descris „substanţa H", asemănătoare histaminei, cu acţiune
vasodilatatoare capilară; alţii susţin că iau naştere substanţe asemănătoare colinei, care
stimulează peristaltismul. Alţi autori pun aceste efecte vasodila-tatoare pe seama unor
substanţe acide care iau naştere în ţesuturi în timpul masajului.
Un alt mod de acţiune a masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor
interstiţiale. Cînd acest lichid este în exces în spaţiile şi interstiţiile ţesutului conjunctiv,
masajul poate să intervină favorabil, ajutînd la resorbţia lui în sînge, pentru ca să fie
eliminat. Rezultă o îmbunătăţire a condiţiilor circultorii şi o reducere a muncii inimii, care
are de mobilizat o masă de lichid mai mică.
Toate aceste acţiuni ale masajului explică indicaţiile largi într-o serie de afecţiuni,
precum şi utilizarea lui în scop igienic, ca şi în viaţa sportivă (masajul sportiv). Indicaţiile
terapeutice ale masajului vor fi făcute numai de medici. Pentru asistenţii de fizioterapie
este necesară însă cunoaşterea contraindicaţiilor masajului, pentru ca să nu se comită
greşeli.
Contraindicaţiile masajului sînt constituite de următoarele boli : toate bolile acute
infecţioase ; infecţiile şi inflamaţiile pielii (furunculoză, piodermite, eczeme, psoriazis,
boli parazitare etc), ale oaselor şi articulaţiilor (osteite, periostite, osteomielită, artrite
infecţioase acute etc.) ; tuberculoză (pulmonară, osteoarticulară etc.) ; bolile vasculare :
arterioscleroză (fragilitatea arteriolelor), flebitele şi tromboflebitele (pericol de mobilizare
a trombilor) ; bolile hemoragipare şi hemoragiile recente ; inflamaţiile acute ale organelor
abdominale ; ulcerul gastric sau duodenal ; toate tipurile de cancer.

MASAJUL PE REGIUNI
MASAJUL CAPULUI ŞI GÎTULUI
Ceafa. Regiunea cefei se continuă în sus cu regiunea occipitală, lateral cu regiunile
mastoidiene, în jos cu gropile supra-claviculare şi cu umerii. Regiunea cefei este foarte
musculoasă, muşchii fiind aşezaţi pe mai multe planuri, iar ţesutul celular subcutanat este
foarte strîns şi dens, mai ales în partea superioară către regiunea suboccipitală, unde este
format din numeroase trabecule care unesc strîns pielea de aponevroza subiacentă, ceea ce
explică lipsa de mobilitate a pielii pe planurile profunde în această regiune. Cu cît coborîm
mai jos însă, ţesutul grăsos care umple spaţiile între aceste trabecule este mai bogat, iar
pielea mai mobilă. Vasele şi nervii superficiali cuprinşi în acest ţesut grăsos sînt de
proporţii reduse. Muşchii regiunii sînt situaţi pe mai multe planuri. Cel mai superficial este
format de partea superioară a trapezului, care se inserează în sus pe protuberanta occipitală
externă, pe ligamentele cervicale superioare şi pe apofiza spinoasă a vertebrei C7. Fibrele
lui pornesc în jos şi lateral către umăr, avînd un traiect oblic, inserîndu-se pe spina
omoplatului, pe acromion şi pe treimea externă a claviculei. Celelalte trei planuri de
muşchi cuprind muşchii profunzi ai gîtului şi cei dintre craniu şi coloană. Masajul cefei
acţionează îndeosebi asupra trapezului. Dintre formaţiile neurovasculare care traversează
regiunea, cel mai important este nervul Arnold sau nervul suboccipital, care poate să fie
deseori interesat, dînd nevralgia Arnold.
Poziţia cea mai bună a bolnavului pentru masajul cefei este călare pe un scaun nu prea
înalt, cu braţele şi cu capul aşezate pe speteaza scaunului. Poziţia masorului este diferită,
în funcţie de scopul urmărit: fie în faţa bolnavului, fie în spatele lui, fie lateral.
Masajul cefei se face la nivelul tegumentelor, ţesutului subcutanat şi al musculaturii
(trapezul şi muşchii profunzi), împreună cu vasele, nervii şi limfaticele corespunzătoare.
Totdeauna masajul se face de sus în jos. Se începe ca de obicei cu netezirea regiunii, de
sus în jos, jiinapoia pavilionului auricular în jos pe apofizele spinoase, coborînd apoi din
ce în ce mai lateral, către părţile moi ale cefei (fig. 171). Netezirea se poate face cu palma,
cu policele, cu dosul falangelor sau sub forma de pieptene, cu articulaţiile interfalangiene.
Se continuă cu manevre de frămîntare, petrisaj, sub formă de stoarcere, presiune cu trei
degete (police, index şi mediu) perpendicular pe direcţia fibrelor musculare sau prinzînd
musculatura cefei între ultimele patru degete şi podul palmei. Cea mai accesibilă pentru
petrisaj este marginea anterioară a trapezului. Se mai poate face geluire, mai ales cînd
există induraţii. Pentru fricţiune se fixează capul cu o mînă şi se face manevra cu cealaltă,
în dreptul articulaţiilor superioare ale coloanei cervicale, pătrunzînd cu două degete cît mai
profund. La ceafă şe pot asocia uneori şi vibraţia şi baterea, aceasta din urmă numai la
bolnavii cu strat adipos ceva mai bogat, executîndu-se cu partea cubitală a mîinii.
Manevrele de masaj utilizate în regiunea cefei sînt foarte diferite, ele trebuie să fie
adaptate scopului şi condiţiilor
întîlnite la bolnav. De exemplu, într-o
nevralgie Arnold se va utiliza
îndeosebi efleurajul prelungit şi cu
răbdare, cu scopul de a obţine o
anesteziere a regiunii, insistînd într-un
punct situat la 3 cm sub linia curbă
occipitală superioară şi la 1,5 cm de
linia mediană a cefei.

Fig. 171. — Netezirea cefei.

Dacă se face masajul cefei pentru un lipom situat în această regiune, se utlizează mai ales
presiunea cu cele două police, lentă şi progresivă în toate sensurile, pornind din regiunea
apofizei spinoase C7.
Totdeauna masajul cefei se încheie cu mişcări pasive şi active în coloana cervicală.
Pentru aceasta, masorul, aşezat în spatele bolnavului, prinde capul acestuia între mîini,
ambele aplicate pe calotă, cea stingă spre frunte, cealaltă spre occiput, imprimîndu-i apoi
mişcări de flexiune, extensiune, de lateralitate şi de rotaţie. După executarea acestor
mişcări pasive, bolnavul repetă singur aceleaşi mişcări.
Principalele indicaţii ale masajului cefei sînt: afecţiunile reumatismale, îndeosebi
spondiloza cervicală cu sau fără complicaţii, care cel mai adesea se însoţeşte de dureri ale
cefei; diferite afecţiuni nevralgice care interesează regiunea. De asemenea în afecţiuni
musculare, însoţite de contracturi (de exemplu, torticolis posterior), rupturi musculare
traumatice, în lipoame ale regiunii etc. Masajul cefei are şi un efect de înlăturare a
congestiei cerebrale.
Masajul gîtului trebuie să se facă cu deosebită atenţie, ţinînd seama de faptul că, în
această regiune, există numeroase formaţiuni vasculare, nervoase, glandulare etc. Din
punct de vedere topografic, împărţim regiunea gîtului în 3 părţi: regiunea suprahioidiană,
regiunea subhioidiană şi regiunea laterală a gîtului sau sternocleidomastoidiană.
Regiunea suprahioidiană are forma unui triunghi, a cărui bază trece prin osul hioid,
vîrful prin bărbie, marginile fiind constituite de ramurile orizontale ale maxilarului
inferior. Sub piele se află ţesut grăsos, mai mult sau mai puţin dezvoltat, în funcţie de
individ, iar mai profund, între cele două foiţe ale fasciei superficiale se află muşchiul
pielosul gîtului. Şi mai profund se găsesc organe fragile, cum sînt: glanda submaxilară,
ganglionii limfatici, artera şi vene faciale. Masajul în această regiune se limitează la
planurile superficiale, adică la zona hipodermică încărcată cu grăsime, unde pot să apară
lipoame difuze sau localizate, precum şi la muşchiul pielosul gîtului, în scopul diminuării
plicilor, şanţurilor, relaxărilor tisulare, ridurilor gîtului (masajul estetic). Mişcările de
masaj vor fi deci superficiale în această regiune, pornind de la linia mediană şi urmînd
direcţia fibrelor pielosului gîtului, adică se vor orienta oblic în sus şi în afară către mar-
ginile inferioare ale mandibulei. Planurile profunde, datorită fragilităţii organelor din
această regiune, nu vor face decît excepţional obiectul masajului.
Regiunea subhioidiană se întinde de la furculiţa sternală în sus pînă la osul hioid şi
lateral pînă la marginile anterioare ale muşchilor sternocleidomastoidieni. In această
regiune, pielea este subţire, foarte mobilă şi se întinde cu uşurinţă, permit înd efectuarea cu
bune rezultate a masajului estetic. Ţesutul subcutanat are aceeaşi constituţie ca în regiunea
suprahioidiană, cu strat adipos şi pielosul gîtului între cele două foiţe ale fasciei
superficiale. Planul profund muscular este format din muşchii subhioidieni. In profunzime
se află laringele şi traheea cervicală, peste care este situat corpul tiroid. Regiunea
laringelui (nodul iui Adam) trebuie să fie respectată de masor. Totuşi se poate aplica
vibraţia laringelui, care se face după o netezire prealabilă, prinzînd laringele între police şi
index şi executînd vibraţia din cot, vertical şi orizontal, lune-cînd concomitent cu mîna în
jos spre baza gîtului. Laringele este învecinat de o parte şi de alta cu pachetele
vasculonervoase ale gîtului, care cuprind carotidele primitive, nervii vagi şi venele
jugulare interne. În această zonă nu se va face decît într-un singur caz netezire, şi anume în
caz de paralizie a nervului laringian superior. In ceea ce priveşte corpul tiroid, care este
situat dedesubtul cartilajului tiroid, peste trahee, în caz de hipertrofie (guşă) se poate aplica
masajul cu bune rezultate, explicate prin acţiunea asupra circulaţiei bogate a tiroidei
hipertrofiate. Se utilizează netezirea şi vibraţia corpului tiroid.
Regiunea laterală a gîtului corespunde muşchilor sterno-cleidomastoidieni, care se
inserează în sus pe mastoide, în jos pe stern şi claviculă. Înaintea marginii anterioare a
muşchiului se află un şanţ, în fundul căruia se află artera carotidă, ale cărei pulsaţii se simt
la palpare. Masajul acestei regiuni se adresează muşchiului sternocleidomastcidian, Pentru
masaj, masorul se aşază în faţa bolnavului, care stă cu capul uşor extins. Se începe cu
netezire cu vîrfurile degetelor situate în regiunea mastoidei (fig. 172), lunecînd în jos de-a
lungul muşchilor sternocleidomastoidieni pînă la furculiţa sternală. Cînd vrem să aplicăm
şi frămîntarea muşchiului, bolnavul va flecta capul şi-l va înclina uşor de partea masată. În
această poziţie este posibilă frămîntarea între police şi index a muşchiului (petrisaj) (fig.
173). În stare patologică, relieful muşchiului sterno-cleidomastoidian poate să fie exagerat,
ca în torticolis, unde muşchiul are aspect de coardă. Masajul acestei regiuni mai poate să
fie aplicat în cazuri de nevralgii ale nervilor superficiali din această regiune (ramurile
auriculară, cervicală, transversă şi subclaviculară din plexul cervical), aplicîndu-se mai
ales netezirea, cu efect sedativ. Sub muşchiul sternocleidomastoidian, pachetul
vasculonervos al gîtului este înconjurat de un ţesut celular, în care există numeroşi
ganglioni, între 15 şi 30. care pot să fie adeseori sediul unor adenopatii cervicale, simple
sau specifice. Unii autori sînt de părere că adenopatiile simple beneficiază de masajul
blînd al acestei regiuni.
Faţa. Masajul feţei se aplică atît în scopuri terapeutice, cît şi în scopuri estetice.
Datorită bogăţiei de inervaţie a pielii feţei, reflexele declanşate printr-un masaj facial
interesează numeroşi centri nervoşi, ceea ce explică efectul deosebit de accentuat al
masajului aplicat în această regiune. Pielea feţei este bogat vascularizată, cu numeroase
glande anexe, în regiunea frunţii predominînd cele sudoripare, în restul feţei, cele sebacee.
Toate orificiile din această regiune (pleoape, nări, buze, conduct auditiv) sînt înconjurate
de o mucoasă foarte sensibilă. Nervii feţei sînt în parte senzitivi, în parte motori. În afară
de maseter, care este un muşchi masticator, toţi muşchii sînt pieloşi cu rol de mişcare a
orificiilor feţei şi, de asemenea, cu rol deosebit în fizionomie. Nervii motori derivă

Fig. 172. — Masajul gîtului.

 Fig. 175. — Petrisajul muşchiului
sternocleidomastoidian.

din facial, cei senzitivi din lacrimal, ramură a oftalmicului, din bucal, ram al maxilarului
inferior şi din maxilarul superior, care dă buchetul suborbital.
Pentru a executa un masaj general al feţei se execută diferite manevre. îndeosebi
presiunea, pornind fie din unghiul extern al orbitelor (fig. 174), urcînd oblic înapoi şi în
sus spre regiunea temporală, apoi înapoi şi în jos spre orificiul auricular, fie din mijlocul
frunţii (fig. 175), mergînd orizontal către regiunea temporală, fie din regiunea bărbiei (fig.
176). urcînd oblic de-a lungul obrajilor către ureche şi către unghiul extern al ochiului şi
regiunea temporală, precum şi orizontal, de-a lungul maxilarului inferior către ceafă.
Masajul capului în întregime se începe cu masajul cefei, urmat de masajul frunţii sub
formă de netezire, eventual şi vibraţie. în continuare se aplică manevre de frămîntare a
suprafeţei craniului, sub formă de geluire uşoară cu pulpa degetelor 2, 3 şi 4, pornind de la
marginea regiunii păroase şi mergînd către creştet, la început în regiunea mediană, apoi
părţile laterale (retroauriculară, temporală, frontală). Apoi se execută fricţiuni, în aceeaşi
ordine, cu degetele 2 şi 3. Se încheie, ca de obicei, cu netezire.

MASAJUL TORACELUI
Cavitatea toracică este limitată în sus de un plan oblic, care trece prin apofiza spinoasă
C7 şi prin marginea superioară a sternului, iar în jos este separată de cavitatea abdominală
prin diafragmă, căreia, în exterior, îi corespund anterior apendicele xifoid, posterior
apofiza spinoasă D12. Deci toracele anterior este mai scurt, corespunzînd lungimii ster-
nului, iar posterior este mai lung. corespunzînd coloanei dorsale, de la D1 la D12. Din
punctul de vedere al masoterapiei, partea anterioară şi părţile laterale ale toracelui prezintă
interes, luate împreună, iar partea dorsală a toracelui de obicei este masată împreună cu
regiunea lombară sau lombosacrată, sau cu regiunea cervicală, aşa că vom descrie separat
mai întîi masajul regiunii anterioare a toracelui, apoi masajul regiunii dorsale împreună cu
regiunea lombosacrată.
Masajul părţii anterioare a toracelui interesează mai multe regiuni, fiecare avînd
importanţa ei deosebită.
— Regiunea sternală şi pectorală, situate superior şi lateral. Sternul este acoperit de
tegument subţire şi mai puţin mobil. în regiunea costală, tegumentul este uşor aderent de
planurile subiacente. între claviculă şi stern, de ambele părţi,

Fig. 174. — Masaj pornind din

unghiul extern al orbitelor.

Fig. 175. — Masaj pornind din mijlocul

frunţii către regiunea temporală.

se află muşchii cei mai voluminoşi ai regiunii anterioare a toracelui, muşchii marii
pectorali, care acoperă micii pectorali. La bărbaţi şi mai ales la cei care practică o muncă
manuală sau diferite sporturi, masa pectoralilor este foarte
 Fig. 176. — Masaj pornind din
regiunea bărbiei.

reliefată. Muşchilor pectorali li se

adresează toate manevrele de masaj. Netezirea pectoralului se face în direcţia fibrelor lui
muşchiulare, mergînd de la apendicele xifoid în sus către mijlocul claviculei, apoi spre
umăr şi spre axilă. Urmează frămîntatul. care se face cu toată mîna, prinzîndu-l între police
şi celelalte degete. Se pot face şi geluiri şi vibraţii. Pe masa pectoralului se aplică baterea
cu partea cubitală a palmei şi chiar cu pumnul. Trebuie subliniat că aceste manevre mai
intense de masaj se utilizează numai la bărbaţi, iar la femei se menajează regiunea
mamară, care este sensibilă. Tot în regiunea pectorală, şi mai jos se pot aplica fricţiuni în
spaţiile intercostale.
— Regiunea costală. Pe părţile laterale ale toracelui se simt. prin palpare, arcurile
costale şi digitaţiile musculare ale marelui dinţat, care se inserează pe coaste. Aceste
dinţaturi ale muşchiului mare dinţat se încrucişează pe faţa exterioară a coastelor cu
inserţiile de origine ale muşchiului marele oblic. Aceşti muşchi, de asemenea, fac obiectul
manevrelor de masaj, începînd cu netezirea şi continuînd cu frămîntatul, vibraţia, baterea,
la care se adaugă aici fricţiunea spaţiilor inter cos tale. Spaţiile intercostale sînt ocupate de
muşchii in-tercostali. lame musculare subţiri şi lungi, una externă — muşchiul intercostal
extern şi alta internă — muşchiul intercostal intern. Între ei se află o arteră, o venă şi un
nerv intercostal, care sînt situate în şanţul costal înapoia marginii inferioare a fiecărei
coaste. Nervii intercostali dau numeroase ramuri cutanate, denumite ramuri perforante,
pentru că perforează dinăuntru în afară muşchiul intercostal extern şi se ramifică în pielea
regiunii costale. în nevralgiile intercostale, punctele dureroase se află la nivelul acestor
diferite ramuri perforante. În aceste cazuri se aplică cu bune rezultate masajul spaţiilor
intercostale, mai ales netezirea (efleurajul), cu scop de sedare a durerii.
Regiunea mamară nu prezintă interes la bărbaţi, iar la femei, pe lîngă faptul că
masajul trebuie să evite această regiune, trebuie amintit că ea face obiectul unui tip special
de masaj, masajul estetic. Dat fiind că mamelele nu au musculatură proprie, masajul se
adresează şi muşchiului pectoral, baza de implantare a mamelei, care este legată strîns de
aponevroza marelui pectoral printr-un strat celular retromamar. În orice caz, sînii vor fi
feriţi de manevrele de masaj ca frămîntarea, ciupirea etc. din care pot să rezulte leziuni
prin zdrobire a acinilor glandulari, care sînt considerate de unii ca punct de plecare a
diferitelor tumori mamare.
Regiunea toraco-cardiacă (precordială). Masorul trebuie să cunoască bine raporturile
dintre faţa anterioară a inimii şi a marelor vase de la baza inimii cu peretele toracic. Aceste
raporturi prezintă un interes deosebit pentru masaj, deoarece în regiunea precordială pot să
fie provocate în mod reflex, prin manevre de masaj, modificări importante ale funcţiei
inimii. Proiecţia ariei cardiace pe peretele toracic are o formă de patrulater cu laturile
neregulate: latura superioară se întinde peste stern, pornind de la nivelul cartilajului costal
III la 1 cm de marginea dreaptă a sternului, pînă la stînga sternului, în spaţiul al II-lea
intercostal stîng, la 2 cm de marginea stîngă a sternului; latura inferioară se întinde de la
un punct situat la unirea celui de-al 5-lea cartilaj costal drept cu sternul, peste stern pînă la
şocul apexian, care se poate palpa şi care se găseşte de obicei pe marginea superioară a
celui de-al 5-lea cartilaj costal stîng, la 8 cm de linia mediosternală. Se înţelege că nu în
toate cazurile aria cardiacă corespunde acestui patrulater, unii avînd o inimă ceva mai
verticalizată sau orizontalizată, cu diferite grade de înclinare, însă în limii mari această
proiecţie poate să fie utilizată pentru masaj.
Marile vase de la baza inimii sînt şi ele influenţate de acţiunile reflexe ale masajului
efectuat pe zona de proiecţie a lor. Proiecţia marilor vase se face pe plastronul sternal, de
asemenea printr-un patrulater ale cărui unghiuri superioare corespund celor două articulaţii
sternoclaviculare, iar cele inferioare se confundă cu punctele a şi d ale ariei cardiace.
În acest patrulater sînt situate: în centru, aorta ascendentă, la dreapta vena cavă
superioară şi trunchiurile venoase brahio-cefalice, la stînga trunchiul arterei pulmonare.
Pentru a efectua masajul regiunii precordiale, bolnavul trebuie să fie în stare de
relaxare musculară cît mai completă. Pentru aceasta va sta în decubit dorsal, cu capul şi
trunchiul uşor ridicate faţă de planul patului cu ajutorul unor perne şi cu genunchii uşor
flectaţi.
Există două tipuri de masaj al regiunii precordiale, în funcţie de scopul urmărit: un tip
de masaj excitant asupra miocardului, cu scop de intensificare a funcţiei lui şi un al doilea
ţip de masaj cu efecte de calmare, de reducere a funcţiei, de îndepărtare a palpitaţiilor, a
eretismului cardiac.
Primul tip de masaj presupune manevre energice, între care vibraţiile puternice ale
regiunii precordiale şi-chiar batere cu partea cubitală a mîinii, paralel cu coastele. Acest fel
de masaj are ca efect o creştere a presiunii arteriale, cînd este coborîtă ; creşterea apare
după 5—10 minute şi se menţine, uneori, cîteva ore. În cazurile cînd tensiunea arterială
este ridicată, la hipertensivi, se obţin rezultate paradoxale, adică scăderi ale tensiunii
arteriale. Deci efectul acestui tip de masaj este de regularizare a tensiunii arteriale. De
asemenea se regularizează pulsul la bolnavii cu anumite aritmii.
Al doilea tip de masaj, cu efect
calmant, se aplică prin manevre de
netezire şi vibraţie uşoară, dulce a
regiunii precordiale. Vibraţia
trebuie să fie regulată, blîndă. Se
poate face în regiunea vîrfului
inimii, cu extremităţile degetelor
unei singure mîini sau cu ambele
mîini pe o suprafaţă mai întinsă, cu
degetele uşor depărtate unul de altul. Vibraţia trebuie să se transmită în profunzime, prin
toată grosimea toracelui, pînă în spate. Există şi o altă varietate de masaj vibratoriu al
regiunii inimii, şi anume vibraţiile bimanuale. Bolnavul stă pe pat cu braţul stîng sprijinit,
iar masorul trece de partea dreaptă a bolnavului, cu mîna dreaptă pe regiunea precordială
şi cea stingă în spatele bolnavului în regiunea dorsală, de-a lungul marginii spinale a
omoplatului stîng.

Fig. 177. — Masajul regiunii precordiale (netezire).

Cele două mîini vibrează concomitent, stabilind un contact cît mai intim cu tegumentul.
Vibraţiile produse provoacă excitarea intensă a terminaţiilor nervoase intratoracice şi
intracardiace îndeosebi. Această vibraţie bimanuală transtoracică este o manevră excitantă
asupra funcţiilor miocardului cu efecte reglatoare asupra tensiunii arteriale.
Masajul precordial, în afară de acţiunea locală asupra funcţiei cardiace, are şi efecte
generale bune: netezirea regiunii precordiale (fig. 177) diminuează sensibilitatea dureroasă
în jumătatea stingă a toracelui. Practic, masajul regiunii precordiale nu are contraindicaţii.
Aşa cum sîntem obişnuiţi, orice şedinţă de masaj aplicată pe torace se va termina cu o
serie de mişcări pasive şi active. Pentru dezvoltarea cutiei toracice se recomandă exerciţii
de respiraţie, dintre care cele mai importante sînt următoarele :
— respiraţi adînci, cu ridicarea mîinilor lateral în inspiraţie şi coborîrea lor de-a lungul
corpului în expiraţie ;
— bolnavul întinde mîinile înainte, flectează capul pe piept şi, din această poziţie,
începe o respiraţie adîncă, cu exten-siunea capului şi întinderea braţelor lateral
concomitent;
 — avînd capul flectat şi ţinînd mîinile pe regiunea occipitală, cu coatele apropiate,
execută inspiraţii adinei, extinzînd concomitent capul şi trăgînd coatele înapoi ;
— bolnavul ţine capul în piept şi braţele de-a lungul corpului, în pronaţie maximă,
adică cu dosul mîinilor pe coapse, cu palmele în afară şi, din această poziţie, în timpul unei
inspiraţii profunde execută rotaţia mîinii din pronaţie în supinaţie maximă.

MASAJUL SPATELUI ŞI REGIUNII LOMBOSACRATE

Regiunea dorsolombosacrată corespunde peretelui posterior al trunchiului (toracelui şi

abdomenului) şi este formată din coloana vertebrală şi toate părţile moi care sînt situate
înapoia coloanei. In mare, regiunea dorso-lombară are o formă curbată, cu convexitatea
principală înapoi. Pe linia mediană, în dreptul coloanei vertebrale există un şanţ vertical, în
fundul căruia proemină apofizele spinoase ale vertebrelor. Coloana vertebrală prezintă mai
multe curburi în plan sagital, care sînt normale: prima este cervicală şi are convexitatea
înainte, a doua este dorsală cu convexitatea înapoi, a treia lombară cu convexitatea înainte
şi, în sfîrşit, a patra corespunde regiunii sacrococcigiene şi are convexitatea înapoi. În stări
patologice pot să apară devieri de la normal ale acestor curburi, fie în sensul unei exagerări
a curburii dorsale (cifoză), fie o exagerare a curburii lombare (lordoză), fie o deviere în
plan frontal (scolioză). De obicei o deviere într-o anumită regiune este însoţită şi de
modificări compensatoare în celelalte regiuni învecinate ale coloanei vertebrale.
De o parte şi de alta a şanţului median se află masele musculare paravertebrale, care se
şterg treptat lateral, conti-nuîndu-se cu reliefurile costale.
Pielea spatelui este groasă, mobilă pe coaste, fixată pe linia mediană prin tracte
fibroase care se prind pe apofizele spinoase ale vertebrelor. Ţesutul celular subcutanat este
lax pe coaste, mai mult sau mai puţin încărcat cu grăsime, spre deosebire de cel de pe linia
mediană, unde este foarte strîns şi lipsit de ţesut adipos.
Planurile profunde sau musculare cuprind 4 planuri de muşchi : un prim plan format
de muşchii trapez şi marele dorsal ; al doilea plan alcătuit din romboid şi pătrat; al treilea
plan este format din micii dinţaţi şi planul cel mai profund cuprinde muşchii spinali, care
sînt distincţi în regiunea dorsală şi fac masă comună în regiunea lombosacrată.
În ansamblu, formaţiunile musculare formează o masă care umple şanţul
costovertebral, avînd cea mai mare grosime către linia mediană şi subţiindu-se treptat către
unghiul coastelor.
Masajul spatelui se face la bolnavul în decubit ventral, cu braţele în abducţie. Se
începe cu netezirea de jos în sus, de la crestele iliace şi sacru în sus spre regiunea
cervicală, spre umeri şi axile. Se poate face netezirea şi dinafară către linia mediană. După
netezire se trece la apăsare şi netezire pieptene, apoi la manevre de frămîntare cu dosul
mîinii sau cu partea volară a degetelor. Se aplică, de asemenea, geluirea cu 4 degete.
Ligamentele interspinoase se frămîntă cu ambele degete mari aşezate de o parte şi de alta a
apofizelor spinoase. Musculatura spatelui se frămîntă de asemenea prin mişcări energice.
La nivelul spaţiilor interspinoase se pot face fricţiuni şi vibraţii. Dat fiind volumul mare al
musculaturii spatelui, se execută totdeauna baterea, fie cu palrnele, fie cu parte cubitală a
mîinii, fie cu pumnul sau cu partea dorsală a falangelor. În spaţiile intercostale se face
masaj sub formă de netezire, apăsare şi geluire, fricţiune şi vibraţii, executate cu un deget
sau cu două degete. în cazurile de nevralgii intercostale predomină netezirea şi vibraţiile
blînde şi regulate.
Masajul regiunii lombosacrate se începe cu netezirea de la regiunea fesieră în sus şi în
afară, spre creasta iliacă şi continuînd cu regiunea lombară, executat cu palma şi cu de-
getele întinse în sus, apoi lateral. Se continuă cu frămîntarea, care se face mai energic, sub
formă de geluire cu baza mîinii, pornind de la coloană de o parte şi de cealaltă. Se execută
şi fricţiuni ale crestei osului iliac, combinate cu vibraţii. Se continuă apoi cu baterea
regiunii lombare.
Masa musculară lombară este deseori sediul unor lombalgii care se caracterizează prin
contractură şi dureri vii. În cazurile de contracturi dureroase se intervine cu netezire uşoară
şi prelungită, urmată de masaj vibrator.
Pe osul sacrat se inserează o serie de muşchi prin intermediul a numeroase ligamente
şi tendoane, care sînt deseori sediul nodulilor reumatismali. În asemenea cazuri se aplică
masajul regiunii sub formă de fricţiuni pe faţa osului-sacrat şi pe marginile lui, pînă la
coccis, Fricţiunea se face cu degetul mare, cu presiune mare. în cazurile de dureri sacro-
coccigiene posttraumatice se aplică cu rezultate bune masajul acestei regiuni sub formă de
fricţiuni cu degetul mare sau cu 2 degete — index şi medius, precum şi vibraţii între
neteziri.
După masajul efectuat în regiunea spatelui sau lombo-sacrate este necesar de cele mai
multe ori să completăm acţiunea acestuia cu mişcări pasive şi active ale coloanei, iar
uneori să indicăm bolnavului gimnastica pe care trebuie să o execute pentru corectarea
diferitelor deformaţii ale coloanei. Gimnastica pentru coloană urmăreşte totdeauna
corectarea deviaţiilor exagerate în sens frontal (scolioze) sau sagital (cifoze, lordoze),
precum şi întărirea musculaturii paraver-tebrale.
În cazurile de scolioză se execută următoarele mişcări :
— bolnavul în picioare, cu o mînă în şold de partea convexităţii scoliozei, execută
mişcări de înclinare laterală a trunchiului pe bazin pe partea convexităţii scoliozei, iar
membrul superior de partea opusă se ridică deasupra capului, spre urechea de partea opusă
;
— bolnavul aşezat execută aceleaşi mişcări, însoţite de semirotaţii ale trunchiului;
— bolnavul în decubit lateral de partea convexităţii scoliozei, peste un rulou aşezat
între şold şi torace, execută mişcări ample de respiraţie şi de coborîre din pat;
— bolnavul în decubit ventral pe o banchetă, cu jumătatea superioară a corpului liberă
în afara marginii banchetei, execută (ajutat) mişcări de flexiune şi extensiune a trunchiului
pe bazin şi de înclinare laterală, mai ales de partea convexităţii scoliozei;
— bolnavul execută aceleaşi mişcări pe banchetă ca mai sus, însă în poziţia de decubit
dorsal.
În cazurile de scolioză, însoţită de cifoză, se recomandă următoarele exerciţii:
 — bolnavul în decubit ventral pe pat execută mişcări de extensiune a capului si
părţii superioare a toracelui;
— bolnavul în aceeaşi poziţie, cu membrele superioare întinse la spate şi cu degetele
împreunate, cu palmele în afară, execută, sprijinit de masor, aceleaşi mişcări;
—bolnavul în picioare ridică braţele deasupra capului, apoi lateral şi în jos, extinde
capul şi partea superioară a toracelui, iar membrele superioare le împreunează la spate,
bine întinse.
În cazurile de lordoză accentuată se urmăreşte întărirea musculaturii anterioare a
coloanei vertebrale din regiunea lombosacrată, precum şi a musculaturii abdomenului. Sînt
indicate următoarele exerciţii:
— bolnavul în decubit dorsal pe pat, cu genunchii uşor flectaţi şi fixaţi de un ajutor,
execută mişcări de flexiune a trunchiului pe bazin;
— în aceeaşi poziţie ridică membrele inferioare, flectînd coapsele pe bazin, genunchii
fiind extinşi;
— în aceeaşi poziţie, cu genunchii extinşi, execută mişcări de flexiune a trunchiului pe
bazin şi înapoi;
— în decubit dorsal execută mişcări de ciclism cu membrele inferioare.

MASAJUL ABDOMENULUI
Cavitatea abdominală conţine majoritatea organelor digestive şi aparatul urogenital.
De aceea, masajul abdomenului prezintă o importanţă deosebită. Peretele abdominal
anterior asupra căruia se acţionează prin masaj este un perete musculos care, la bolnavii cu
musculatura dezvoltată, dă senzaţia de duritate şi rezistenţă la palpare. La inspecţie se vede
în relief masa muşchilor drepţi abdominali. Dacă abdomenul este relaxat, peretele
abdominal este moale şi depresibil. Datorită acestei elasticităţi a peretelui abdominal este
posibilă pătrunderea în profunzime, la bolnavii mai slabi chiar pînă la peretele posterior al
abdomenului, pînă la contactul mîinii masorului cu coloana vertebrală. De asemenea este
posibilă, din acelaşi motiv, palparea diferitelor organe abdominale şi masarea lor (colon,
stomac, ficat etc). Bineînţeles că acest masaj este posibil la bolnavi fără leziuni
abdonimale, deci fără contractură musculară a peretelui şi fără dureri la palparea organelor
abdominale. în asemenea cazuri, muşchii peretelui abdominal intră în apărare şi
contractură şi nu permit pătrunderea mîinilor masorului.
Pentru masor este deosebit de importantă cunoaşterea-topografiei abdomenului. Se
împarte abdomenul prin două linii" orizontale şi două verticale în 9 zone. Linia orizontală
superioară trece dedesubtul coastelor false (XII), iar cea inferioară la nivelul crestelor
iliace. Cele două linii verticale trec prin mijlocul arcadelor inghinale. Cele 9 zone au
următoarele denumiri, pe care masorul trebuie să le cunoască: regiunea superioară
cuprinde în centru epigastrul, de o parte şi de cealaltă hipocondrul drept şi hipocondrul
stîng. Regiunea mijlocie cuprinde în centru zona ombilicală, iar în părţi, flancul drept şi
flancul stîng. Regiunea inferioară este formată în centru de hipogastru, iar lateral de
groapa iliacă dreaptă şi groapa iliacă stîngă. Fiecăreia din aceste zone îi corespund mai
mult sau mai puţin exact diferite organe abdominale. Astfel, cea mai mare parte a ficatului
se află în hipocondrul drept, stomacul — în epigastru, splina — în hipocondrul stîng,
colonul transvers şi masa intestinului subţire — în regiunea ombilicală, colonul ascendent
— în flancul drept, cel descendent — în flancul stîng, cecul — în groapa iliacă dreaptă,
vezica urinară — în hipogastru etc.
În afară de această dispoziţie topografică a organelor abdominale, masorul trebuie să
cunoască că orice masaj profund al abdomenului acţionează prin intermediul a două for-
maţiuni nervoase deosebit de importante: plexul solar şi cel hipogastric. Plexul solar este
format dintr-o serie de ganglioni nervoşi reuniţi între ei printr-o reţea de fibre nervoase. El
este situat în profunzimea regiunii epigastrice, de o parte şi de alta a aortei. De la aceşti
ganglioni pornesc numeroase firişoare nervoase care merg la organele abdominale
(stomac, ficat, pancreas, splină, intestin, rinichi, glandele suprarenale) şi la arterele
viscerale în jurul cărora formează o reţea densă de fibre terminale. Fibrele plexului solar
au rolul de a conduce la centru excitaţiile periferice viscerale şi, de asemenea, au un
important rol vasomotor visceral, prin reflexe vasodilatatoare care se petrec direct în
plexul solar. Excitarea directă a ganglionilor plexului solar prin masaj profund în epigastru
provoacă o vasoconstricţie la stomac, ficat, splină şi intestin. Un masaj al plexului solar
fără presiune mare dă naştere unor acţiuni reflexe cu efect de reglare a tonusului vascular,
a contractilităţii musculare şi a activităţii secretarii a stomacului şi intestinului. O compre-
siune moderată a plexului solar determină o accelerare - a pulsului şi o creştere a tensiunii
arteriale. La bolnavii parasimpaticotonici însă, aceleaşi manevre provoacă o scădere a
pulsului şi o scădere a tensiunii arteriale. Este de reţinut deci că masajul abdominal poate
să influenţeze în mare măsură fiziologia nervoasă a tubului digestiv. Masorul trebuie să
cunoască, de asemenea, că vagul este excitomotor, excitosecretor şi vasodilatator al
stomacului şi intestinului, în timp ce simpaticul este inhibitor al funcţiilor motorii şi
secretoare ale stomacului şi intestinului. Prin diferite forme de masaj (netezire, apăsare,
frămîntare, compresiune, vibraţie) se poate provoca fie o accelerare a peristaltismului, fie
o înlăturare a spasmelor şi o încetinire a peristaltismului, o scădere sau, dimpotrivă, o
creştere a secreţiilor tubului digestiv.
În ceea ce priveşte plexul hipogastric, care este situat în cavitatea pelviană şi conţine
fibre parasimpatice destinate rectului, vezicii urinare şi organelor genitale, acţiunea masa-
jului asupra funcţiilor lui este foarte redusă.
Poziţia bolnavului pentru masajul abdominal trebuie să fie în decubit dorsal, pe un pat
tare şi îngust, cu membrele inferioare în semiflexiune, cu un rulou sub genunchi. Capul
trebuie să fie uşor ridicat, iar braţele pe piept. Peretele abdominal trebuie să fie în stare de
relaxare completă.
Metodele de masare a abdomenului sînt foarte diferite în funcţie de bolnav şi de
scopul urmărit. Masajul abdomenului se face pe stomacul gol sau după cel puţin 3 ore de
la masă, după evacuarea prealabilă a vezicii. în anumite cazuri, în care se urmăreşte o
evacuare mai rapidă a stomacului, se poate face şi la 1—2 ore după masă.
Deosebim la abdomen masajul peretelui abdominal, cu scopul întăririi musculaturii
abdominale şi influenţării circulaţiei din interiorul abdomenului şi masajul abdominal pro-
fund, care se adresează organelor interne.
Masajul peretelui abdominal poate să fie calmant sau stimulant. Cînd se urmăresc
scopuri calmante, de sedare, vor predomina netezirile şi vibraţiile fine, spre deosebire de
masajul stimulant în care se aplică frămîntăii, fricţiuni, apăsări, bateri, precum şi vibraţii
mai energice. în general, diferitele manevre de masaj al peretelui abdominal se aplică în
felul următor: masorul stă de partea dreaptă a bolnavului, cu faţa către picioarele acestuia
şi începe netezirea generală uşoară a abdomenului, prin mişcări circulare superficiale, exe-
cutate blînd, fără întrerupere. Se începe din regiunea hipogastrică cu faţa palmară a
mîinilor care acţionează succesiv, urcînd în sensul acelor ceasornicului (fig. 178).
Contactul mîinilor cu tegumentul trebuie să fie constant. La început, efleurajul trebuie să
se execute rapid, apoi treptat va deveni din ce în ce mai dulce şi mai lent. Dacă urmărim
scopuri de sedare, vom continua cu un masaj vibrator foarte fin, mai ales în cazurile de
sensibilitate dureroasă abdominală, spasme ale colonului sau pilorului etc. Dacă urmărim
un masaj stimulant, vom continua netezirea de introducere cu o netezire circulară
profundă, executată cu rădăcina şi cu palma mîinii, aplicate cu oarecare presiune. Urmează
apoi manevre de frămîntare, prinzînd musculatura dreptului abdominal între police şi
celelalte 4 degete şi făcînd apoi mişcări transversale (fig. 179). La bolnavii cu ţesut adipos
bogat se continuă cu ciupituri profunde. Se continuă apoi cu fricţiunea peretelui abdominal
în direcţia acelor ceasornicului, executată cu degetele sau cu rădăcina mîinii. Baterea se
face pe toată suprafaţa abdome nului cu degetele relaxate, cu dosul degetelor, cu palmele
întinse sau cu palma concavă, însă uşor, fără presiune mare.

Fig. 178. — Netezirea circulara

superficiala a peretelui abdominal.
 Fig. 179. — Masaj-petrisaj limitat la peretele abdominal.

Masajul se încheie cu vibraţii executate cu pulpa degetelor sau cu rădăcina mîinii, insistînd
la nivelul plexului solar. Masajul abdominal profund, care depăşeşte interesarea numai a
peretelui abdominal în manevrele de masaj, utilizează mai ales presiuni, apăsări, propulsări
ale masei intestinale, petrisaj, batere. Pentru exercitarea de presiuni, apăsări pe abdomen,
cele două mîini ale masorului, situate una lîngă alta (fig. 180), deprimă peretele
abdominal, la început mai uşor pentru a nu provoca reacţii de apărare, apoi din ce în ce
mai puternic. După fiecare presiune, fără să se părăsească contactul cu tegumentul
abdominal, mîinile masorului lasă peretele abdominal să revină prin elasticitatea lui. Se
execută presiuni succesive, deplasînd uşor mîinile în altă zonă. Se începe de obicei cu
groapa iliacă dreaptă, se urcă apoi la flancul drept, apoi transversal în regiunea ombilicală,
flancul sting, groapa iliacă stîngă. O altă manevră de masaj profund al abdomenului este
propulsarea masei intestinale prin mişcări executate cu palma şi rădăcina mîinii din partea
dreaptă a abdomenului împingînd conţinutul spre stînga şi apoi de la stînga la dreapta,
flectînd degetele şi trăgînd înapoi. Acest gen de masaj este utilizat pentru a combate staza
în sistemul port la bolnavii cu abdomen voluminos, pletorici. Aceste mişcări suplinesc
într-o oarecare măsură brasajul alimentelor într-un colon aton.
Frământarea (petrisajul) se adresează de obicei peretelui abdominal. Uneori însă, cînd
dorim să acţionăm asupra organelor profunde, se prinde cu toată mîna regiunea
hipogastrică sau ombilicală sau supraombilicală şi se brasează, se amestecă profund
conţinutul abdomenului, prin perete. Această manevră trebuie făcută cu multă blîndeţe,
lent, progresiv, fără să provoace dureri. Unii nu o suportă, iar la alţii pot să apară greţuri şi
ameţeli.
Baterea se face pe toată suprafaţa abdomenului, şocurile repetate provocate avînd ca
efect provocarea de noduri de contracţie musculară în muşchii peretelui abdominal şi, prin
acţiune reflexă, exagerarea mişcărilor peristaltice şi antipe-ristaltice ale intestinului.
În cazurile de ptoză abdominală se aplică respingerea cu o mină sau cu ambele mîini a
peretelui abdominal în sus, prinzînd în mînă pachetul intestinal, cu imprimarea unor
trepidaţii laterale ale întregii mase cuprinsă în mîini (fig. 181). La aceste manevre se
asociază vibraţia generală şi superfi cială cu vîrfurile degetelor, apoi pătrunzînd în
profunzime (fig. 182). Se poate face vibraţia şi cu palma aplicată în întregime pe
tegument.
 Fig. 180. Masajul abdominal prin presiuni bimanuale.

Fig. 181. Masajul abdominal cu

ridicarea vibratorie a masei
intestinale.

În legătură cu masajul care se adresează anumitor organe abdominale, trebuie subliniat

că, înainte de a-1 începe masăm totdeauna mai întîi peretele abdominal prin neteziri şi
frămîntări transversale.
Masajul colonului se face în continuarea masajului profund al abdomenului. Se începe
frămîntarea colonului prin apăsări cu vîrful celor 4 degete ale unei mîini asupra cecului,
comprimînd concomitent cu cealaltă mînă dosul mîinii care masează (fig. 183).
Prin compresiuni executate succesiv prin flexiunea şi extensiunea degetelor, fără să
părăsim tegumentul, înaintăm in direcţia colonului ascendent, apoi transvers şi descendent.
Se continuă apoi cu fricţiuni cu vîrfurile degetelor mîinii stingi, peste care se apasă cu
cealaltă mînă, pentru a pătrunde mai în profunzime. Se merge în acelaşi sens de-a lungul
colonului, pornind din regiunea cecală. La fricţiuni se adaugi vibraţii, în continuare se
execută bateri cu vîrful degetelor sau cu partea dorsală a degetelor flectate sau cu palma
flectată.
Masajul intestinului subţire se face de asemenea după manevrele de introducere, adică
după masajul peretelui abdominal. După netezire se execută frămîntarea periombilicală cu
rădăcina mîinii. cu vîrfurile degetelor sau cu marginea cu-bitală a mîinii în supinaţie. Se
imprimă apoi mişcări transversale, prinzînd peretele abdominal între police şi celelalte
patru degete. Se aplică de asemenea şi baterea sub formă de haşu-rări cu partea cubitală a
mîinilor sau cu vîrfurile degetelor. Se termină cu o netezire circulară.
Masajul stomacului se face în scopul întăririi musculaturii proprii a stomacului şi de
accelerare a mişcărilor de evacuare a stomacului. Masajul pentru întărirea musculaturii
stomacului se face pe nemîncate, cel pentru evacuare la o oră-două după masă. Acţiunea
tonică a masajului profund asupra stomacului este de multă vreme cunoscută. Dilatările
gastrice se reduc după şedinţele de masaj, paralel cu ameliorarea funcţiei secretoare.
Acţiunea asupra moti li taţii a fost de asemenea de multă vreme demonstrată. Durata de
menţinere în stomac a unor alimente (ouă, came etc.) se reduce la jumătate după masaj.
Tehnica de masaj cuprinde netezirea, care se face de-a lungul marei curburi, de la stînga la
dreapta pînă la ombilic şi în sus pînă la apendicele xifoid. Urmează frămîntarea care se
face în acelaşi sens, cu partea cubitală

Fig. 182.— Vibraţii digitale

superficiale pe abdomen.
 Fig. 183.— Frămîntarea părţii inferioare a cecului.

a mîinii, prin apăsări şi răsuciri ale mîinii din pronaţie şi supinaţie. Se continuă apoi cu
vibraţia executată blînd şi prelungit.
Masajul ficatului se execută cu ambele mîini, cea stingă fiind în spatele bolnavului, iar
cea dreaptă în hipocondrul drept. Se execută mişcări de netezire, apoi frămîntări-presiune
şi vibraţie. Mişcările vibratorii se execută fie cu vîrfurile degetelor insinuate sub rebordul
costal, fie cu palma, deasupra coastelor. Se pot face şi vibraţii cu ambele mîini, cea stingă
aplicată pe spate în regiunea coastelor 6—9, iar cea dreaptă de partea anterioară şi
inferioară a hemitoracelui drept.
După efectuarea oricărui tip de masaj abdominal, completăm procedura cu gimnastică
destinată întăririi musculaturii abdominale. Gimnastica abdominală se execută în felul
următor :
— bolnavul în decubit dorsal se ridică în poziţie şezîndă fără ajutorul mîinilor;
— aceeaşi mişcare se execută cu întinderea braţelor înainte sau cu mîinile împreunate
la ceafă;
— din poziţia şezîndă, bolnavul trece alternativ în poziţia de decubit lateral stîng şi
drept;
— din decubit dorsal, bolnavul ridică şi coboară de mai multe ori membrele inferioare
extinse, după care execută mişcări de ciclism.

MASAJUL MEMBRELOR SUPERIOARE

Masajul umărului. Regiunea umărului cuprinde 3 regiuni deosebite, care trebuie să fie
bine cunoscute de masor regiunea deltoidiană, o regiune posterioară (regiunea scapulară)
şi o regiune anterioară, subhumerală (regiunea axilară). Această ultimă zonă trebuie să fie
în general respectată de masor, deoarece pe aici este locul de trecere o pachetului
vasculonervos al membrului superior, care cuprinde artera şi vena axilară, artera şi vena
humerală, vasele circumflexe şi subscapulare, nervii median, radial, cubital şi brahial cu-
tanat intern.
Regiunea scapulară cuprinde groapa supraspinoasă şi groapa subspinoasă, separate de
spina omoplatului, vizibile mai ales la cei slabi. La cei cu musculatură dezvoltată, dim-
potrivă, spina este reprezentată de o depresiune, de un şanţ, iar în locul gropilor supra- şi
subspinoasă se văd mase musculare în relief.
 Regiunea deltoidiană corespunde pe toată întinderea ei muşchiului deltoid, care
este muşchiul abductor al braţului şi se inserează pe amprenta deltoidă a
humerusului printr-un tendon puternic. Muşchiul deltoid suferă adeseori în trauma-
tismele umărului sau în afecţiunile inflamatoare ale articulaţiei scapulohumerale
(fracturi, periartrite) o atrofie mai mult sau mai puţin importantă, în care este
necesară intervenţia masajului.
Deci masajul global al umărului se adresează mai multor muşchi, dintre, care
cei mai importanţi sînt muşchii deltoid, supraspinos, subspinos şi pectoralul mare,
care de asemenea se inserează în humerus, pe partea anterioară a şanţului bicipital.
Masajul umărului se execută la bolnavul aşezat. Toate formele de masaj sînt
aplicabile la regiunea deltoidiană: netezire, apăsare, petrisaj, frămîntare, vibraţii,
fricţiune etc.
Se începe totdeauna cu netezirea întregii regiuni, apoi a fiecărui muşchi în
parte, cu palma mîinii: muşchiul supraspinos, subşpinos, urmată de frămîntarea
acestor muşchi cu două degete (stoarcere) sau sub formă de geluire cu rădăcina
mîinii, apoi baterea cu dosul mîinii sau cu partea cubitală a degetelor.
Se trece apoi la netezirea şi frămîntarea muşchiului pectoral cu două degete
(stoarcere) sau prin geluire, urmată de batere, ca şi la muşchiul omoplatului.
Regiunea deltoidiană este mai întîi netezită, apoi se trece la frămîntare. Cel mai
frecvent se aplică petrisajul, care interesează nu numai partea cărnoasă a
muşchiului, ci şi ţesutul celular subdeltoidian în care se găsesc bursele seroase,
care sînt adesea sediul proceselor inflamatoare acute sau cronice, denumite prin
termenul de periartrită scapulohumerală. Petrisajul se face mai mult sub formă de
stoarcere (fig. 184) transversală. Se poate face şi prin geluire. De asemenea ma-
sajul regiunii deltoidiene profunde poate să îmbrace aspectul unei mişcări de roată
de moară (fig. 185). Cu palma se execută mişcări circulare sau în spirală,
sprijinindu-se cu putere pe proeminenţa umărului. Palma masorului şi tegumentul
umărului bolnavului sînt intim unite şi solidare şi de aceea faţa profundă a
dermului masat este aceea care acţionează pe planurile profunde. Baterea se face
cu dosul mîinii sau cu partea cubitală a degetelor. O altă formă de masaj aplicată la
umăr este fricţiunea. Articulaţia umărului este de fapt o triplă articulaţie:
scapulohumerală. acromioclaviculară şi articulaţia pe care o face omoplatul cu
grilajul costal pe care alunecă.
 Fig. 184. — Masajul-
peţrisaj al regiunii
deltoidiene.

Fig. 185. — Masajul-presiune al regiunii deltoidiene.

Fricţiunea se aplică la prima

şi cea mai importantă
articulaţie — cea
scapulohumerală. care este
o enar-troză ce uneşte capul
humeral cu cavitatea
glenoidă a scapulei prin
intermediul unei capsule în
forma unui manşon, care se
inserează în cadrul cavităţii
glenoide şi pe gîtul omopla-
tului, iar jos pe gîtul chirurgical al humerusului, la aproximativ 2 cm sub capul
humeral. Fricţiunea se începe anterior, bolnavul ţinînd braţul de partea articulaţiei
masate la spate. Se execută fricţiuni orizontale, verticale şi circulare ale capsulei.
Se continuă apoi cu partea posterioară, în care scop bolnavuy îşi ţine mîna pe
umărul de partea opusă. Urmează partea inferioară a capsulei, prin spaţiul auxiliar.
Bolnavul îşi aşază mîna pe umărul masorului, care pătrunde cu ambele police în
axilă, cu celelalte degete prinzînd circular umărul. Fricţiunea se continuă în şanţul
bicipital. Bolnavul lasă să-i atîrne liber braţul, iar masorul pătrunde printre cele
două porţiuni ale deltoidului în şanţul bicipital, unde execută fricţiuni şi eventual
vibraţii.
După executarea manevrelor de masaj la umăr, se trece la mişcări pasive şi
active în articulaţia umărului masat, mişcări care se execută în toate sensurile:
flexiune-extensiune, abducţie-adducţie şi rotaţie internă şi externă, dacă este nevoie
cu ajutorul masorului.
Masajul braţului. Forma braţului variază foarte mult. La femei este rotunjită şi
regulat cilindrică, datorită grăsimii de sub piele. La bărbaţi, care execută munci
manuale, braţul prezintă un relief variat în raport cu dezvoltarea maselor
musculare.
Regiunea brahială anterioară cuprinde toate părţile moi care sînt dispuse
înaintea humerusului. În mijloc există bicepsul brahial, muşchi liber, care nu aderă
de humerus, iar pe plan profund muşchii coracobrahial, brahialul anterior şi lungul
supinator.
Regiunea brahială posterioară prezintă relieful muşchiului triceps brahial, cel
mai puternic extensor al antebraţului, format dintr-o lungă porţiune inserată sus pe
omoplat şi doi muşchi vaşti, unul intern, altul extern, inseraţi sus pe humerus, toţi
trei terminaţi în jos cu un tendon puternic inserat pe olecran.
Masajul braţului se poate face cu toate procedurile. Se începe cu netezirea
executată cu o mîna, împingînd toată masa musculară a tricepsului, degetul mare
alunecînd prin şanţul bicipital extern, în timp ce mîna cealaltă a masorului fixează
în uşoară flexiune antebraţul
pe braţ. Urmează netezirea
în acelaşi fel a regiunii
anterioare, bicipitale.
Netezirea poate să fie
combinată cu vibraţia. Se
continuă apoi cu
frămîntatul, care se execută
în aceeaşi ordine. Se fac
aceleaşi mişcări ca la
netezire, executîndu-se
compresiuni şi
decompresiuni succesive de
jos în sus. O tehnică care poate să fie aplicată la braţ este masajul ascendent
bimanual, care se execută cu ambele mîini, aplicate una pe regiunea brahială
posterioară (mîna stingă), alta pe regiunea brahială anterioară (mîna dreaptă),
înconjurînd braţul, cu policele insinuat în şanţurile interstiţiale dintre fasciculele
musculare. Ambele mîini exercită simultan presiuni şi fricţiuni ascendente, de la
cot la umăr (fig. 186). O altă practică ele masaj a braţului este mîngăluirea, care
constă în îmbrăţişarea maselor musculare între cele două palme deschise, cu
degetele întinse.
Fig. 186. — Masajul bimanual al braţului prin presiuni ascendente.

Se execută mişcări de rulare, fiecare mînă descriind o mişcare în sens invers faţă de
cealaltă. Maselor musculare le sînt astfel imprimate mişcări de rotaţie în jurul
braţului, ceea ce determină o activitate vie a circulaţiei. Se poate aplica de
asemenea baterea, fie cu partea cubitală a degetelor, fie cu palma, fie cu dosul
mîinii.
Masajul cotului. Cotul este o articulaţie la care participă 3 oase: humerus,
cubitus şi radius. Între aceste trei oase se formează 3 articulaţii: humerocubitală,
humeroradială şi radiocubitală. Articulaţia humerocubitală este o trohleartroză, iar
cea humeroradială o enartroză. Articulaţia are o capsulă fibroasă inserată sus pe
humerus, anterior deasupra gropiţelor coronoide şi radiale, posterior în jurul
olecranului, iar jos împrejurul gîtului, radiusului şi olecranului. Capsula este
puternică posterior, ceva mai laxă lateral şi din nou rezistentă anterior.
Regiunea anterioară a cotului sau plică cotului prezintă 3 reliefuri musculare:
unul superior bicipital, care se insinuează în V pe care-l formează celelalte două
reliefuri — epitrohlean şi epicondilian, reunite la baza lor. Pielea din această
regiune este suplă, subţire şi aproape transparentă. Se văd numeroase vene.
Limfaticele superficiale formează în plică cotului o bogată reţea care urmează
traiectul venelor. In profunzime trece un important pachet vasculonervos, care
cuprinde artera humerală şi cele două vene satelite, artera radială cu recurenta ei
anterioară, artera cubitală cu recurentele ei, nervii median, cubital şi radial,
musculocu-tanatul şi interosoşii. între ele ce găsesc numeroase formaţiuni
limfatice. Această regiune deosebit de vascularizată trebuie respectată în principiu
de masor.
Regiunea posterioară a cotului sau regiunea olecraniană cuprinde olecranul,
mărginit de cele două şanţuri olecraniene; cel intern este îngust şi profund, între
olecran şi epitrohlee, în care se simte cordonul nervului cubital, cel extern este mai
larg şi mai puţin profund, situat între olecran şi epicondil. In această ultimă
depresiune se simt condilul humeral şi cupuşoara radiusului, precum şi interlinia
articulaţiei dintre ele.
Masajul cotului ese face mai ales în regiunea paraolecraniană. Se începe cu
niasăjul de introducere, care constă în-netezirea regiunii cubitale şi a tricepsului. Se
face apoi frământarea regiunii descrise, prin presiuni cu ambele police în şanţurile
paraolecraniene. Urmează apoi fricţiunea capsulei, la început posterior insinuînd
unul sau două degete spre interiorul capsulei, concomitent cu vibraţia. Apoi cu
ambele police continuăm fricţiunea spre epicondil şi epitrohlee. Pentru fricţiunea
capsulei anterior, bolnavul face flexiunea antebraţului pe braţ şi supinaţia
antebraţului, sprijinind mîna pe pieptul masorului, care va pătrunde cu ambele
police în plică cotului printre tendoane şi va fricţiona capsula (fig. 187).
După aceste manevre de masaj se fac mişcări pasive şi active ale articulaţiei
cotului: flexiune şi extensiune, precum şi pronaţie şi supinaţie a mîinii, cu
antebraţul în flexiune.