Comentariu la articolul 15 din Codul Penal

Comentariu

I. Noul Cod Penal în raport cu legea penală anterioară

1.
Noul Cod penal, în Titlul II al Părţii generale, cuprinde dispoziţii ce
reglementează infracţiunea ca instituţie fundamentală a dreptului penal,
sistematizate în şase Capitole: Capitolul I, „Dispoziţii generale”; Capitolul II,
„Cauzele justificative”; Capitolul III, „Cauzele de neimputabilitate”; Capitolul IV,
„Tentativa”; Capitolul V, „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”; Capitolul VI,
„Autorul şi participanţii”.
Codul penal din 1968 a rezervat reglementării instituţiei infracţiunii întregul
Titlu II al Părţii generale, sistematizat în cinci capitole: Capitolul I, „Dispoziţii
generale”; Capitolul II, „Tentativa”; Capitolul III, „Participaţia”; Capitolul IV,
„Pluralitatea de infracţiuni”; Capitolul V, „Cauzele care înlătură caracterul penal
al faptei”.
O analiză comparativă a dispoziţiilor consacrate infracţiunii şi sistematizarea
acestora în noul Cod penal şi în Codul penal anterior ne conduce la concluzia
că legiuitorul, în ambele legi penale generale, a reglementat instituţia infracţiunii
imediat după materia referitoare la aplicarea legii penale în timp şi spaţiu şi
înainte de instituţia pedepselor.
De asemenea, în ambele Coduri penale legiuitorul a definit conceptul general
de infracţiune, a reglementat trăsăturile esenţiale ale acesteia, tentativa,
unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, autorul şi participanţii. Aşadar, au fost
menţinute în noua lege penală toate acele instituţii legate de infracţiune ca
instituţie fundamentală şi care sunt aplicabile tuturor incriminărilor prevăzute în
legislaţia penală. Totodată, reţinem că în noul Cod penal s-au operat modificări
relevante în reglementările care îşi au sediul în Titlul II al Părţii generale, atât în
ceea ce priveşte denumirea unor capitole, cât şi în legătură cu conţinutul textelor
acestui titlu, modificări care vor fi analizate pe larg cu prilejul comentariilor
acestora, unde vor fi relevate elementele noi şi se va pune accentul pe
motivarea acestor modificări.
În ceea ce priveşte definiţia generală a infracţiunii, se remarcă deosebiri
esenţiale între cele două legi penale generale. În concepţia Codului penal
anterior, infracţiunea este definită în art. 17, ca fiind „fapta care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Noul Cod penal defineşte, în art. 15, într-un mod diferit infracţiunea. Se
abandonează ideea că infracţiunea ar fi fapta care prezintă pericol social, dându-
se, în acest fel, curs cerinţelor doctrinei de a renunţa la pericolul social ca
trăsătură esenţială a infracţiunii191.
191
G. Antoniu, în G. Antoniu (coordonator), C. Bulai, C. Duvac, I. Gliga, C. Mitrache, I.
Molnar, I. Pascu, V. Paşca, O. Predescu, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal,
vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 129.

În locul acestei trăsături esenţiale este menţionată o altă trăsătură, şi anume

„fapta prevăzută de legea penală”, acordându-i prioritatea meritată acestei
trăsături esenţiale, pe care Codul penal anterior o trece ca o ultimă trăsătură.
În continuare, noua definiţie menţionează vinovăţia, socotită ca a două
trăsătură esenţială, situată, în mod firesc, după trăsătura privitoare la fapta
prevăzută de legea penală. La aceste trăsături, noua definiţie generală a
infracţiunii adaugă alte două trăsături esenţiale, şi anume: caracterul
nejustificat şi imputabilitatea faptei.
2.
Referinţe istorice privind definirea legală a infracţiunii
Vreme îndelungată s-a apreciat că definirea conceptului general de infracţiune
este un atribut al doctrinei, şi nu al legiuitorului. Din acest considerent, toate
codurile penale adoptate în secolul al XIX-lea sau în prima jumătate a secolului
XX nu conţineau norme care să definească conceptul general de infracţiune. Pe
această linie s-au înscris şi Codul penal român din 1864 şi cel din 1936.
Unele coduri penale adoptate în a doua jumătate a secolului al XX-lea au
promovat soluţia definirii legale a infracţiunii. Se includ în această categorie
codurile penale ale ţărilor foste comuniste, cum sunt Codul penal al URSS (art.
7), Codul penal bulgar (art. 3), Codul penal albanez (art. 2), Codul penal ungar
(art. 3), Codul penal al Germaniei Democrate (Capitolul II, Secţiunea 1, § 1),
Codul penal cehoslovac (art. 4).
De asemenea, şi alte coduri penale adoptate în această perioadă procedează
la definirea infracţiunii. Astfel, Codul penal suedez din 1962, în Capitolul I,
Secţiunea 1, prevede că „infracţiunea reprezintă fapta descrisă în acest cod, în
alte legi sau în alt instrument statutar şi pentru sancţionarea căreia este
necesară aplicarea unei pedepse; Codul penal grec din 1951, în art. 14,
defineşte infracţiunea ca fiind „o faptă nejustificată, imputabilă persoanei care a
săvârşit-o şi pedepsită de lege”.
Codurile penale adoptate în ultimul deceniu al secolului XX promovează
tehnici diferite, fie recurg la definirea infracţiunii, precum Codul penal spaniol din
1995, care defineşte infracţiunea în art. 10, unde se prevede că „sunt
considerate delicte sau culpe acţiunile sau omisiunile frauduloase sau
imprudente pedepsite de lege”, fie doar la clasificarea infracţiunilor în crime,
delicte şi contravenţii, cum procedează Codul penal francez din 1994, care, în
art. 111-1, arată că „infracţiunile sunt clasificate, în funcţie de gravitatea lor, în
crime, delicte şi contravenţii”.
Codul penal român din 1968 consacra soluţia definirii legale a infracţiunii, a
unei definiţii substanţiale a acesteia prin includerea în conţinutul său a trăsăturii
de pericol social.
Noul Cod penal, deşi se situează pe poziţia că ar fi totuşi necesară o definiţie
legală a infracţiunii prin precizarea trăsăturilor esenţiale ale acesteia, renunţă la
ideea că infracţiunea ar fi o faptă care prezintă pericol social, consacrând în
acest fel o definiţie formală infracţiunii.
3.
Justificarea definirii legale a infracţiunii
Definiţia generală a infracţiunii cuprinsă în art. 15 alin. (1) C. pen. se justifică
din mai multe considerente.
În primul rând, în această definiţie sunt evidenţiate cele patru trăsături
esenţiale şi comune tuturor infracţiunilor, şi anume: fapta să fie prevăzută
de legea penală; fapta să fie săvârşită cu vinovăţie; fapta să fie nejustificată şi
fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
 Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu trebuie confundate cu elementele
constitutive ale fiecărei infracţiuni în particular192.
192
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu,
Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1969, p. 13.

Trăsăturile esenţiale, fiind calităţi, însuşiri care caracterizează infracţiunea în

general şi orice infracţiune în parte, nu intră în conţinutul diferitelor fapte care
constituie infracţiuni, dar îşi găsesc reflectarea în acest conţinut şi pun în lumină
caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părţi
componente în conţinutul fiecărei infracţiuni privite în special şi particularizează,
astfel, fapta prevăzută de legea penală.
Când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipseşte o trăsătură esenţială, ea
pierde caracterul penal şi nu poate constitui o infracţiune. Dimpotrivă, când
faptei îi lipseşte un element constitutiv al unei anumite infracţiuni, această faptă
poate constitui eventual o altă infracţiune, păstrând, astfel, caracterul penal (de
exemplu, în loc de omor, ucidere din culpă; în loc de ultraj, ameninţare sau
vătămare corporală).
Această deosebire între trăsăturile esenţiale şi elementele constitutive, pe
care noul Cod penal o consacră în reglementarea fiecărei infracţiuni, prezintă
o reală importanţă teoretică şi practică, fiindcă face posibilă o îndoită
verificare în stabilirea existenţei, în concret, a infracţiunilor, una generică,
privind prezenţa trăsăturilor esenţiale, şi alta specifică, privind întrunirea
elementelor constitutive, ambele relevante pentru asigurarea respectării
legalităţii.
În al doilea rând, dă expresie unor principii generale, cum sunt:
principiul că nu există infracţiune şi nici răspundere penală dacă fapta nu este
incriminată de lege; principiul că nu există infracţiune fără vinovăţie şi nici
răspundere penală obiectivă şi principiul că nu există infracţiune dacă fapta a
fost săvârşită în condiţii permise de lege.
În al treilea rând, definiţia legală a infracţiunii are relevanţă juridică şi sub
alte aspecte:
a) definiţia noţiunii de infracţiune în general serveşte la delimitarea sferei
ilicitului penal de cea a ilicitului extrapenal, adică delimitarea faptelor care
sunt infracţiuni de alte fapte ilicite (administrative, civile, disciplinare) sau de
fapte licite. Sunt considerate fapte penale numai acelea care sunt descrise de
legea penală. O faptă care nu este prevăzută de legea penală poate constitui fie
contravenţie, fie o abatere sau faptă permisă;
b) definiţia generală a infracţiunii serveşte drept ghid pentru legiuitorul
însuşi, atunci când elaborează normele de incriminare, precum şi atunci
când scoate din sfera ilicitului penal faptele care nu mai corespund acestui
concept. Prin urmare, ori de câte ori fapta este evaluată de legiuitor prin
observarea realităţii şi corespunde conceptului general de infracţiune, va fi
incriminată şi, invers, dacă fapta descrisă de legea penală nu mai prezintă
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, va fi dezincriminată;
c) definiţia legală a infracţiunii are relevanţă deosebită şi din punct de
vedere practic. În toate cazurile, organele judiciare învestite cu soluţionarea
unei cauze penale trebuie să constate existenţa în fapta săvârşită a tuturor
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Lipsa vreuneia dintre acestea duce la
inexistenţa infracţiunii, cu toate consecinţele ce decurg din această soluţie;
 d) dispoziţiile care definesc conceptul general de infracţiune au implicaţii în
sfera acelor prevederi din Partea generală a Codului penal ce
reglementează alte instituţii privitoare la infracţiune. De exemplu, în sfera
dispoziţiilor referitoare la tentativă (art. 32-34) sau la participaţie (art. 46-52).
Tentativa va fi considerată infracţiune în măsura în care, fiind incriminată de
lege, întruneşte trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 15. De asemenea, actele
de participaţie (coautorat, instigare, complicitate) vor fi sancţionate în măsura în
care ele privesc o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni,
potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1).
II. Analiza textului
4.
Fapta să fie prevăzută de legea penală
În dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen. este menţionată, pe prima poziţie,
prevederea faptei în legea penală pentru că, în mod firesc, legiuitorul, ori de câte
ori apreciază că o faptă de o anumită gravitate a fost săvârşită în realitate şi s-ar
putea repeta, o incriminează în legea penală, adică într-o lege organică,
ordonanţă de urgenţă sau alt act normativ care, la data adoptării, avea putere
de lege.
Cât timp regula de conduită descrisă de norma de incriminare este respectată,
infracţiunea nu îmbracă decât acest aspect formal şi ipotetic; însă, în
momentul în care legea a fost nesocotită prin săvârşirea unei fapte ce
corespunde descrierii din textul incriminator aflat în vigoare atunci, infracţiunea
devine un ilicit concret, un fapt juridic real.
Infracţiunea concretă nu este altceva decât fapta săvârşită, în mod efectiv, în
condiţiile cuprinse în descripţiunea incriminatoare a infracţiunii abstracte 193. De
exemplu, legea penală descrie în textul de incriminare fapte ca: omorul, violul,
furtul, tâlhăria etc. În aceste descrieri avem infracţiunile în abstract. Dacă însă o
persoană responsabilă penal săvârşeşte în realitate un omor, un viol, un furt, o
tâlhărie etc., aceste fapte, din moment ce corespund descrierii din textele
incriminatoare, vor deveni infracţiuni concrete.
193
V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 161. Autorul face distincţia între
infracţiunea ca faptă abstractă, respectiv descrierea pe care legiuitorul o face în
conţinutul incriminării, şi infracţiunea ca faptă concretă, adică fapta săvârşită în mod
efectiv, în condiţiile cuprinse în descrierea faptei abstracte; G. Antoniu, Tipicitate şi
antijuridicitate, în RDP nr. 4/1997, pp. 15-33.

Având în vedere cele ce precedă, în doctrina penală 194 s-a exprimat opinia pe
care o apreciam întemeiată, potrivit căreia prevederea faptei în legea penală, ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, exprimă existenţa a trei realităţi, şi anume:
194
C. Bulai, B.N. Bulai, Manualul de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 146; V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 161; G. Antoniu,
Noul Cod penal comentat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 159-160; F. Streteanu,
Tratat de drept penal. Partea generală…, op. cit., pp. 199-200; I. Pascu, Drept penal.
Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 120; V. Dobrinoiu, G.
Nistoreanu, I. Pascu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed.
Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 128; Tr. Dima, Drept penal. Partea generală, ed. a 2-
a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 131; G. Antoniu, în Explicaţii preliminare ale noului
Cod penal…, op. cit., vol. I, p. 140.

a) existenţa unei norme incriminatoare, a unui model legal care interzice,

sub sancţiunea penală, o anumită acţiune sau inacţiune;
 b) săvârşirea unei fapte concrete, de felul acelora descrise de legiuitor în
norma de incriminare;
c) existenţa unei concordanţe între trăsăturile obiective ale faptei săvârşite
cu cele ale faptei incriminate.
A) Nu se poate vorbi despre infracţiune atât timp cât nu există o
dispoziţie legală care să interzică sau să declare ca ilicită o anumită
acţiune sau inacţiune şi să o sancţioneze cu o pedeapsă.
Norma de incriminare cuprinde descrierea atât a trăsăturilor obiective ale
faptei incriminate, cât şi a celor subiective, întrucât fapta incriminată, lipsită de
elementul subiectiv, nu ar avea semnificaţie pentru ordinea juridică.
Norma de incriminare a unei fapte, cuprinsă în Codul penal, Partea specială,
în legi penale speciale sau în legi nepenale cu dispoziţii penale, descrie conţinutul
legal al infracţiunii consumate săvârşite de autor şi menţionează infracţiunile la
care tentativa se pedepseşte. Prin urmare, norma de incriminare a faptei este o
normă completă numai pentru forma consumată a acesteia săvârşită de autor.
De exemplu, în art. 228 este incriminat furtul, care constă în luarea unui bun
mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de
a-l însuşi pe nedrept; dacă furtul este săvârşit numai de autor, norma aplicabilă
în sancţionarea acestuia este cea prevăzută în acest text de lege. Când fapta
săvârşită de autor constituie tentativă la furt, acesta se pedepseşte potrivit art.
232, care se completează cu dispoziţiile art. 228, unde este incriminat furtul în
formă consumată, dar şi cu prevederile art. 33, care stipulează că limitele de
pedeapsă pentru tentativă se reduc la jumătate în raport cu cele ale infracţiunii
consumate; tot astfel, dacă furtul a fost săvârşit în participaţie penală
(coautorat, instigare, complicitate), dispoziţiile art. 228 vor fi completate cu cele
cuprinse în Titlul II, Capitolul VI, privitoare la participaţie. Aşadar, modelul legal
al faptei incriminate poate fi cel descris în norma penală specială în cazul faptei
consumate săvârşite de autor, iar când fapta este săvârşită în formă imperfectă
(tentativă, infracţiune fapt epuizat) sau în participaţie penală (coautorat,
instigare, complicitate), modelul legal al faptei incriminate se completează cu
dispoziţiile cuprinse în Partea generală a Codului penal, ce reglementează
formele atipice ale infracţiunii şi participaţia penală.
Conţinutul faptei incriminate poate să fie descris într-o singură normă penală
specială (exemplu: furtul simplu - art. 228; omorul simplu - art. 188; lovirea
sau alte violenţe - art. 193; violul - art. 218; luarea de mită - art. 289 etc.) sau
prin îmbinarea mai multor norme de incriminare [exemplu: conţinutul legal al
infracţiunii de ultraj rezultă din îmbinarea textelor care descriu conţinutul
infracţiunilor de ameninţare (art. 206), lovire sau alte violenţe (art. 193),
vătămare corporală (art. 194), lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
(art. 195), omorul (art. 188), omorul calificat (art. 189), cu cel cuprins în art.
257 C. pen.; conţinutul infracţiunii de tâlhărie, varianta tip, rezultă din
îmbinarea conţinutului normelor de incriminare a furtului (art. 228), a furtului
calificat (art. 229), a ameninţării (art. 206), a faptei de lovire sau alte violenţe
(art. 193), cu cel cuprins în art. 233].
Este posibil ca o faptă să fie descrisă într-o normă specială de incriminare, dar
şi într-o normă generală de incriminare (de exemplu, în art. 42 din O.U.G. nr.
59/2000 privind Statutul personalului silvic a fost incriminat omorul săvârşit
asupra personalului silvic în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, dar
fapta de omor este incriminată şi în art. 188 şi art. 189 C. pen.). Asemenea
situaţii (conflictul de legi penale dintr-o normă specială şi o normă generală de
incriminare) se rezolvă prin acordarea priorităţii normei speciale, norma generală
cedând locul celei speciale. Dacă va fi abrogată norma specială, aceasta nu va
însemna abrogarea faptei, deoarece va deveni operantă incriminarea din norma
generală, care, în exemplul dat, este Codul penal195.
195
Art. 42 din O.U.G. nr. 59/2000 , care incrimina omorul săvârşit asupra personalului
silvic, a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012 .

Unele norme de incriminare dintre cele care au sediul în Codul penal, Partea
specială, se completează în privinţa trăsăturilor obiective şi cu dispoziţii din alte
ramuri de drept; de exemplu, norma de incriminare a faptei de abandon de
familie din art. 378 C. pen. se completează cu normele din dreptul familiei, care
stabilesc persoanele care au obligaţia legală de întreţinere şi persoanele
îndreptăţite la întreţinere; sau norma de incriminare privind abuzul în serviciu
contra intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale persoanei juridice
(art. 297), ca şi norma de incriminare a neglijenţei în serviciu (art. 298), se
completează cu prevederile de drept administrativ şi cu reglementările din
dreptul muncii privind îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public ca autor al
acestor infracţiuni; ori norma de incriminare a nerespectării regimului materiilor
explozive (art. 346) se completează cu dispoziţiile din Legea nr. 126/1995, ce
reglementează regimul juridic al materiilor explozive; tot astfel, norma de
incriminare a faptei de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi (art.
348) se completează cu normele de drept administrativ ce reglementează
condiţiile de exercitare a diferitelor profesii sau activităţi, cu trimitere pentru
sancţionare la legea penală196.
196
Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată,
în art. 393 alin. (1), prevede: „Practicarea profesiei de medic de către o persoană care
nu are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal ,
cu modificările şi completările ulterioare”, iar în art. 488 alin. (1) se arată: „Practicarea
profesiei de medic dentist de către o persoană care nu are această calitate constituie
infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal ”; Legea nr. 51/1995 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în art. 26 alin. (1), prevede: „Exercitarea
oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3
de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un
barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte
potrivit legii penale”. Dispoziţiile acestor legi ce reglementează condiţiile în care se
exercită profesia de medic, medic dentist sau avocat completează dispoziţiile-cadru ale
art. 348 C. pen.

B) Cea de-a doua realitate de care trebuie să se ţină seama în

examinarea trăsăturii esenţiale a prevederii faptei în legea penală este
săvârşirea unei fapte concrete de tipul acelora descrise de legiuitor în
norma de incriminare.
Existenţa unei fapte concrete presupune totdeauna o manifestare exterioară a
omului, susceptibilă, prin natura sa ori prin urmările sale, de a cădea sub
percepţiunea simţurilor noastre.
Nu pot fi considerate fapte, în sensul legii penale, procesele psihice care nu
sunt susceptibile de a cădea sub percepţiunea simţurilor noastre.
Simplul gând al unei persoane de a săvârşi o faptă nu are relevanţă penală;
nici hotărârea de a săvârşi o faptă incriminată nu poate avea semnificaţia de
faptă concretă în sensul dreptului penal, atât timp cât nu este manifestată în
afară printr-o acţiune de pregătire sau de punere în executare a ei. Tot astfel,
simpla comunicare uneia sau mai multor persoane a hotărârii de a comite o
faptă incriminată, dacă nu ia forma unei ameninţări susceptibile să provoace o
anumită temere sau dacă prin aceasta nu se exprimă preocuparea de a căuta
adepţi pentru constituirea unui grup infracţional organizat, nu poate fi
considerată o faptă care să intereseze dreptul penal.
O faptă pe care legea penală o interzice sub ameninţarea unei pedepse poate
fi săvârşită în mod nemijlocit de autorul ei prin folosirea propriilor forţe sau a
corpului său ori prin punerea în mişcare a unei energii străine pe care o dirijează
în vederea producerii anumitor consecinţe sau se foloseşte de instrumente
neanimate, realizând, astfel, obiectivele dorite.
De asemenea, fapta poate fi săvârşită şi prin abstenţiunea, neacţionarea sau
nefolosirea propriei forţe sau a unei energii exterioare pentru a opri un curs
cauzal declanşat în alt mod, prin care se poate pune în pericol sau vătăma o
valoare socială care constituie obiect de ocrotire penală şi pe care era obligat să-
l întrerupă sau să-l înlăture.
Prin urmare, orice faptă concretă poate fi săvârşită printr-o acţiune sau
inacţiune a autorului acesteia.
Acţiunea ca modalitate de săvârşire a faptei cu relevanţă penală
presupune o consumare de energie prin care se lezează sau pune în pericol o
valoare socială ocrotită de norma penală şi se poate realiza în concret prin
cuvinte sau expresii (de exemplu, propaganda pentru război - art. 405 –, care
presupune răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate în scopul provocării
unui război de agresiune; instigarea publică - art. 368 –, care constă în fapta de
a îndemna publicul verbal să săvârşească infracţiuni), prin scris (de exemplu,
inducerea în eroare a organelor judiciare - art. 268 –, în care autorul sesizează
în scris organele judiciare, prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că aceasta nu este reală; mărturia
mincinoasă - art. 273 –, când martorul, în depoziţia sa, descrie fapte sau
împrejurări esenţiale, neadevărate etc.), prin falsificarea de acte scrise (de
exemplu, falsificarea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, în vederea
producerii de consecinţe juridice) ori prin acte materiale, care cuprinde cea mai
largă sferă (lovire, vătămare, luare, distrugere, falsificare, primire, transmitere,
dobândire etc.).
Inacţiunea, ca modalitate de săvârşire a unei fapte concrete, constă
într-o manifestare exterioară prin care autorul faptei adoptă o atitudine
negativă, pasivă, în sensul că nu face ceea ce legea îl obligă să facă şi în acest
fel lasă câmp liber unei energii să activeze şi să producă rezultatul pe care
legiuitorul, prin interdicţia faptei, urmărea să-l evite. Acela care se abţine să
execute ordinul descris în norma de incriminare nu participă nemijlocit la
desfăşurarea procesului cauzal al rezultatului, ci numai îl înlesneşte, creează
condiţiile favorabile altor forţe care să producă rezultatul; aceste forţe ar fi fost
ineficiente sau efectele lor ar fi fost anihilate dacă destinatarul normei de
incriminare s-ar fi manifestat şi ar fi împiedicat evoluţia lor printr-o acţiune;
omisiunea apare, astfel, ca fiind un antecedent indirect al procesului cauzal, care
a condus la producerea rezultatului197. Omisiunea nu intră în sfera răspunderii
penale decât raportată la o obligaţie a subiectului de a acţiona. Obligaţia poate
să rezulte din prevederile legii, dintr-un contract, din anumite funcţii exercitate
de subiectul infracţiunii sau din unele împrejurări de fapt. Omisiunea este proprie
când subiectul nu îndeplineşte obligaţia legală. De exemplu, legea cere oricărei
persoane care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, să
înştiinţeze de îndată autorităţile. Dacă nu denunţă, adică nu îşi îndeplineşte
această obligaţie legală, va fi trasă la răspundere penală, potrivit art. 266 C.
pen.
197
G. Antoniu, Noul Cod penal comentat…, op. cit., p. 160; C. Sima, Drept penal. Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 85.

Omisiunea este proprie, ca în exemplul dat, când subiectul nu face ceea ce

legea ordonă, sau improprie, când făptuitorul realizează printr-o omisiune
comportarea pozitivă interzisă de lege (comitere prin omisiune); de pildă, mama
nu îngrijeşte copilul, urmărind suprimarea vieţii acestuia.
În doctrina penală, în privinţa infracţiunilor omisive proprii, s-au exprimat
două opinii: într-o primă opinie, se susţine că pot fi cazuri în care aceste
infracţiuni să se comită printr-o acţiune, de pildă, subiectul care nu vrea să
denunţe o infracţiune gravă cunoscută face un denunţ imprecis, contradictoriu,
încât autorităţile nu pot lua nicio măsură pe baza acesteia 198; într-o a doua
opinie, se apreciază că infracţiunea omisivă proprie nu se poate comite printr-o
acţiune, pentru că ceea ce interesează din punct de vedere al infracţiunii omisive
este doar faptul că subiectul nu a îndeplinit obligaţia legală, neavând relevanţă
împrejurarea că a mai comis şi o acţiune alături de această omisiune. În plus, cu
referire la infracţiunea de nedenunţare prin acţiune, se consideră, în această
ultimă opinie, că acţiunea de a face un denunţ imprecis, contradictoriu, adresat
autorităţilor nu poate constitui un element constitutiv al nedenunţării, ci ar putea
îmbrăca forma unei infracţiuni autonome - spre exemplu, inducerea în eroare a
organelor judiciare, prevăzută de art. 268 C. pen. Considerăm că a doua opinie
corespunde mai bine voinţei legiuitorului în ceea ce priveşte caracterizarea
infracţiunii omisive proprii.
198
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 175.

Manifestarea exterioară a subiectului, în forma acţiunii sau inacţiunii, trebuie

să aibă un caracter voluntar, să exprime voinţa sa liberă, să fie rezultatul
autodeterminării autorului faptei. Se exclud din sfera acţiunilor sau inacţiunilor
relevante penal atât actele reflexe, cât şi actele comise sub imperiul
constrângerii fizice sau actele inconştiente.
C) Existenţa unei concordanţe între trăsăturile obiective ale faptei
săvârşite cu cele ale faptei incriminate.
Pentru ca o faptă concretă să aibă vocaţia de infracţiune, este necesar să se
constate că trăsăturile acesteia sunt identice cu cele ale faptei descrise de norma
de incriminare sau ale modelului ori tiparului legal al acelei fapte.
Aşa cum am mai arătat, norma de incriminare cuprinde în conţinutul său atât
elementele obiective, cât şi cele subiective ale faptei, dar conformitatea faptei
concrete cu norma de incriminare vizează numai elementele obiective ale faptei
săvârşite cu cerinţele obiective din cuprinsul normei de incriminare. În ceea ce
priveşte elementele subiective ale faptei şi concordanţa lor cu cele prevăzute în
norma de incriminare, acestea sunt analizate în cadrul celei de-a două trăsături
esenţiale a infracţiunii, şi anume vinovăţia.
Prin urmare, examinarea concordanţei modelului legal cu cel al faptei concret
săvârşite, în cadrul prevederii faptei în legea penală ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, se face numai sub aspectul elementelor de ordin obiectiv, adică
a celor privitoare la obiect, subiect, locul şi timpul săvârşirii faptei, precum şi la
latura obiectivă, cu componentele sale: elementul material, cerinţele esenţiale,
urmarea imediată şi legătura de cauzalitate. Este adevărat că în cursuri şi
manuale de drept penal condiţiile referitoare la obiect, subiect, locul şi timpul
săvârşirii faptei sunt considerate ca factori 199 sau condiţii200 ori elemente201
preexistente faptei şi tratate distinct de latura obiectivă, dar aceasta mai mult
dintr-un interes didactic decât dogmatic, deoarece, în realitate, nu s-ar putea
analiza complet şi profund latura obiectivă a faptei concrete fără a se face
referire la obiect, subiect sau la condiţiile de loc şi timp202.
199
V. Dongoroz, op. cit., reeditare din 1939, p. 162; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept
penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 116; Tr. Dima,
Drept penal. Partea generală…, op. cit., ed. a 2-a, p. 163.

200
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., pp. 173, 196; I. Pascu, op. cit., p. 127.

201
G. Antoniu şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. III, p. 29.

202
G. Antoniu, Noul Cod penal…, op. cit., p. 164; F. Streteanu, Tratat de drept penal.
Partea generală…, op. cit., pp. 205-207.

În cazul în care fapta concretă este săvârşită în forma consumată de către

autor, analiza concordanţei elementelor obiective ale acesteia cu cele cuprinse în
norma de incriminare, cu sediul în Codul penal sau în legi speciale, se face prin
raportarea la tiparul legal descris de această normă. În funcţie de modul în care
norma de incriminare descrie elementele obiective ale faptei, putem distinge trei
categorii de incriminări a faptei consumate săvârşite de autor: incriminări
(infracţiuni) cu conţinut unic, incriminări cu conţinut alternativ şi
incriminări cu conţinuturi alternative203.
203
F. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 262.

În prima categorie se includ normele de incriminare la care elementul

material şi urmarea imediată au o formă unică, exclusivă, nesusceptibilă de mai
multe modalităţi. Spre exemplu, bigamia (art. 376) se comite prin încheierea
unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită; omorul (art. 188) se
săvârşeşte prin uciderea unei persoane; furtul (art. 228) se săvârşeşte prin
luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia etc.
La aceste incriminări, concordanţa între fapta concret săvârşită şi modelul
legal se raportează la această unică modalitate.
În a doua categorie intră acele norme de incriminare care descriu un
conţinut alternativ al faptei, unde fie elementul material, fie urmarea imediată
poate îmbrăca modalităţi diferite. De exemplu, la infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 273), elementul material poate consta fie în acţiunea
martorului de a face afirmaţii mincinoase, fie în inacţiunea de a nu spune tot
ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale, cu privire la care a
fost întrebat; la infracţiunea de vătămare corporală (art. 194), urmarea constă
în una dintre următoarele consecinţe: o infirmitate; leziuni traumatice sau
afectarea sănătăţii unei persoane care a necesitat pentru vindecare mai mult de
90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav şi permanent; avortul;
punerea în primejdie a vieţii persoanei.
La astfel de tipuri de incriminare există concordanţă între fapta concret
săvârşită şi modelul legal, în cazul în care autorul a efectuat actul de executare
în oricare dintre modalităţile acesteia ori s-a produs oricare dintre urmările
precizate în norma de incriminare.
Prin referire la exemplele de mai sus, fapta de mărturie mincinoasă se va
încadra în textul art. 273 C. pen., fie că a fost săvârşită numai prin acţiunea sau
numai prin inacţiunea descrisă în acest text, fie că autorul a săvârşit atât
acţiunea, cât şi inacţiunea cuprinse în modelul legal; la fel, fapta de vătămare va
fi încadrată în art. 194 C. pen., indiferent dacă s-a produs o singură urmare ori
mai multe urmări dintre cele menţionate în acest text de incriminare.
În a treia categorie se includ acele incriminări în care legiuitorul descrie,
sub aceeaşi denumire, două sau mai multe conţinuturi de infracţiune, adică mai
multe infracţiuni. Spre exemplu, în art. 315 C. pen., sub denumirea de
„emiterea frauduloasă de monedă”, sunt incriminate două fapte: confecţionarea
de monedă autentică în alte condiţii decât cele legale [art. 315 alin. (1)] şi
punerea în circulaţie a monedei autentice confecţionate în alte condiţii decât cele
legale [art. 315 alin. (2)]: în art. 287 C. pen., sub denumirea de
„nerespectarea hotărârilor judecătoreşti”, sunt incriminate şapte fapte distincte.
La această categorie de norme de incriminare, concordanţa faptei săvârşite cu
modelul legal se evidenţiază în raport cu fiecare conţinut de infracţiune în parte.
De pildă, dacă o persoană a confecţionat monedă autentică în condiţii ilegale şi a
pus în circulaţie astfel de monede, săvârşeşte două fapte în concurs; la fel, dacă
aceeaşi persoană comite mai multe fapte prevăzute în art. 287 C. pen.
Dacă fapta a fost săvârşită într-o formă atipică (tentativă, faptă epuizată) sau
în participaţie, pe lângă elementele obiective cuprinse în modelul legal în formă
consumată săvârşită de autor, la stabilirea concordanţei acesteia cu modelul
legal se va verifica şi în raport cu dispoziţiile din normele generale de care
trebuie să se ţină seama la încadrarea juridică a faptei.
Nu este suficient, în toate cazurile, să se constate că fapta săvârşită
corespunde modelului legal în privinţa elementelor obiective pentru a se aprecia
că este realizată trăsătura esenţială de faptă prevăzută de legea penală. De
exemplu, dacă lipseşte dubla incriminare în cazul săvârşirii faptelor în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean român sau o persoană juridică română,
dacă pedeapsa prevăzută de legea penală română este închisoarea de cel mult
10 ani [art. 9 alin. (2)], nu este îndeplinită trăsătura esenţială a prevederii faptei
în legea penală.
Când din compararea faptei săvârşite cu modelul legal rezultă că îi lipseşte
unul dintre elementele obiective cerute de textul care prevede conţinutul acelei
fapte, înseamnă că este o faptă pe care legea nu o prevede.
5.
Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie
A doua trăsătură esenţială a infracţiunii, potrivit art. 15 alin. (1) C. pen.,
este vinovăţia.
Pentru ca o faptă săvârşită să fie considerată infracţiune, nu este suficient ca
activitatea subiectului să corespundă numai din punct de vedere al elementelor
de ordin obiectiv descrise în norma de incriminare, ci este necesar ca acesta să fi
acţionat cu acea poziţie psihică de care legea penală condiţionează existenţa
unei infracţiuni.
În art. 16 alin. (1) C. pen. a fost instituită regula potrivit căreia „fapta
constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută
de legea penală”. Formele de vinovăţie în penal sunt: intenţia, culpa şi intenţia
depăşită (praeterintenţia) – acestea vor fi examinate pe larg în comentariul de la
art. 16 C. pen.
 Din coroborarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) cu cele ale art. 15 alin. (1) C.
pen. rezultă că norma de incriminare, pe lângă descrierea acţiunii interzise şi a
obligaţiei impuse, a cerinţelor acestora, precum şi a urmării imediate, trebuie să
precizeze şi forma de vinovăţie cu care acea faptă se cere a fi comisă pentru a
constitui o infracţiune.
Pentru stabilirea formei de vinovăţie impuse de norma de incriminare ca un
anumit tip de faptă să constituie infracţiune, noul Cod penal a consacrat, în art.
16 alin. (6), două reguli de determinare a formei de vinovăţie în conţinutul
normei de incriminare.
Prima regulă [art. 16 alin. (6) teza I C. pen.], care stabileşte că „fapta
constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită
cu intenţie”, ajută la determinarea faptelor intenţionate descrise în normele de
incriminare.
A doua regulă [art. 16 alin. (6) teza a II-a C. pen.], potrivit căreia „fapta
comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod
expres”, serveşte la identificarea faptelor la care forma de vinovăţie cerută de
norma de incriminare este culpa.
În temeiul acestor reguli, ori de câte ori legiuitorul doreşte să incrimineze o
faptă comisivă sau omisivă când este săvârşită din culpă, în conţinutul acelei
fapte descrise în normă trebuie să se menţioneze expres aceasta.
6.
Fapta săvârşită să nu fie justificată
A treia trăsătură esenţială a infracţiunii, în concepţia noului Cod penal,
este caracterul nejustificat al faptei săvârşite. O asemenea trăsătură
esenţială a infracţiunii nu a fost prevăzută în Codul penal anterior, întrucât
acesta nu reglementa cauzele justificative şi nu făcea nicio deosebire între
aceste cauze şi acelea care înlătură caracterul penal al faptei.
Prin includerea caracterului nejustificat al faptei săvârşite în categoria
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, legiuitorul a dat expresie solicitării doctrinei
penale204 şi a ţinut seama de realitatea obiectivă care confirmă că pot exista
fapte concrete ale căror elemente obiective şi subiective, deşi corespund
modelului legal, în anumite condiţii, aceste fapte să nu constituie infracţiuni,
dacă prin voinţa legii sunt declarate ca permise de ordinea juridică.
204
G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate…, loc. cit., p. 29. Autorul subliniază că
promovarea concepţiei tripartite referitoare la trăsăturile generale ale infracţiunii ar
permite o mai corectă reglementare şi aplicare a cauzelor care exclud caracterul penal
al faptei, putând exista cauze care înlătură tipicitatea, cauze care înlătură
antijuridicitatea şi cauze care înlătură vinovăţia; F. Streteanu, Tratat de drept penal.
Partea generală…, op. cit., p. 330.

De exemplu, este justificată şi, în consecinţă, nu constituie infracţiune fapta

de vătămare corporală săvârşită împotriva agresorului, în legitimă apărare,
pentru a-l neutraliza, iar apărarea este proporţională cu atacul; tot astfel, nu
constituie infracţiune, fiind considerată ca justificată, fapta de recoltare de sânge
de la o altă persoană cu consimţământul acesteia [potrivit art. 40 lit. b) din
Legea nr. 282/2005, constituie infracţiune recoltarea de sânge de la o
persoană fără consimţământul acesteia].
Faptele prevăzute de legea penală sunt permise de ordinea juridică, deci
justificative, numai în măsura în care o valoare socială superioară se opune celei
ocrotite de legea penală, aceasta din urmă va ceda, astfel că fapta, deşi
corespunde modelului legal, este tipică, aduce atingere unor valori sociale,
devine, prin voinţa legii, o faptă permisă. Prin trimiterea la exemplele de mai
sus, faptele săvârşite în legitimă apărare sau în stare de necesitate ori cu
consimţământul victimei, au vătămat valori sociale (integritatea corporală sau
sănătatea persoanei, viaţa intimă privată) în schimbul unor valori sociale
superioare precum viaţa, integritatea corporală a persoanei, de o gravitate mai
ridicată decât cea vătămată, sunt permise de lege.
Norma permisivă (cauza justificativă) poate să aparţină oricărei ramuri a
dreptului. În temeiul unităţii sistemului dreptului, ea va opera independent de
domeniul dreptului unde este prevăzută, fiind de neconceput ca o acţiune
considerată licită de către o normă juridică să fie apreciată ilicită de o alta 205.
Acest caracter al normei permisive (de a fi independent de orice normă a
dreptului) face ca şi norma permisivă prevăzută de legea penală să nu aparţină
propriu-zis domeniului penal; ea are efect aleatoriu în raport cu ansamblul
normelor juridice, cu întreaga ordine juridică. Drept urmare, o acţiune justificată
nu va putea fi suspusă niciunei consecinţe, indiferent că ar fi civilă, disciplinară,
administrativă.
205
G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate…, loc. cit., p. 21.

În doctrina penală s-a făcut observaţia că în textul art. 15 alin. (1) C. pen.
ilustrarea caracterului nejustificat al faptei nu este corect exprimat, întrucât
termenul „nejustificat” are mai multe înţelesuri decât cel din text 206. Într-adevăr,
potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „nejustificat” poate
avea mai multe înţelesuri, însă este greu de crezut că, prin interpretarea textului
art. 15 alin. (1) C. pen., am putea da acestuia alt înţeles decât lipsa unei cauze
justificative dintre cele reglementate imediat după definiţia generală a
infracţiunii.
206
G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I), în
RDP nr. 4/2007, p. 12.

7.
Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o
Este a patra trăsătură esenţială menţionată în textul care defineşte
conceptul general de infracţiune.
A imputa unei persoane săvârşirea unei fapte înseamnă a stabili că fapta
aparţine fizic şi psihic acelei persoane207.
207
C. Sima, Drept penal. Partea generală…, op. cit., p. 102.

O faptă aparţine fizic şi psihic unei persoane când aceasta a comis-o prin
folosirea energiei fizice proprii sau prin folosirea unei energii exterioare (de
exemplu, un om a fost ucis prin lovirea cu pumnul sau cu un foc de armă); a
avut reprezentarea acţiunii sau inacţiunii sale şi a putut fi stăpân pe ele (nu a
acţionat în condiţiile iresponsabilităţii, intoxicaţiei sau minorităţii); a acţionat
potrivit propriei sale voinţe (nu a fost constrâns fizic sau moral) şi a avut
reprezentarea caracterului ilicit al faptei (nu s-a aflat în eroare).
Imputabilitatea, aprecia profesorul Dongoroz, este situaţiunea juridică în care
se găseşte o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârşit de ea
în mod vinovat (în chip nelegitim).
8.
Critica conceptului de infracţiune în noul Cod penal
 În proiectul noului Cod penal, în varianta depusă la Parlamentul României în
vederea adoptării, art. 15 alin. (1) avea următorul cuprins: „Infracţiunea este
fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a comis-o”. În expunerea de motive a proiectului se precizează că
„nemenţionarea vinovăţiei în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu înseamnă că
aceasta şi-a pierdut în vreun fel din importanţă, ci doar că s-a dorit o clarificare
a funcţiilor pe care ea le îndeplineşte în cadrul infracţiunii”.
Este unanim admis că noţiunea de „vinovăţie” are o dublă accepţiune; într-o
primă accepţiune, vinovăţia reprezintă un subelement obligatoriu al laturii
subiective a infracţiunii, context în care se înfăţişează sub forma intenţiei,
intenţiei depăşite şi a culpei; într-o a doua accepţiune, vinovăţia apare ca
trăsătură esenţială a infracţiunii. În noua reglementare din proiect, vinovăţia, în
prima sa accepţiune, apare ca element în structura internă a faptei prevăzute de
legea penală, prin prisma căreia se analizează concordanţa faptei săvârşite cu
modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât priveşte a doua
accepţiune, s-a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct –
imputabilitatea – pentru a o defini, din cel puţin două raţiuni: prima pentru
evitarea unei confuzii terminologice între vinovăţia ca element component al
laturii subiective şi vinovăţia ca trăsătură esenţială; a doua pentru a deplasa
abordarea vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii dinspre teoria
psihologică spre teoria normativă, îmbrăţişată în prezent de majoritatea
sistemelor penale europene (dreptul german, austriac, elveţian, spaniol,
portughez, olandez etc.). Potrivit teoriei normative, vinovăţia ca trăsătură
esenţială este privită ca un reproş, ca o imputare făcută infractorului pentru că a
acţionat altfel decât îi cere legea, deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi
deplină libertate în manifestarea voinţei, ea neconformându-se cu subelementul
laturii subiective.
În dezbaterea proiectului noului Cod penal, în Comisia Juridică a Camerei
Deputaţilor s-a decis ca în definiţia generală a infracţiunii să fie readusă
vinovăţia. Definiţia generală a infracţiunii, într-o asemenea formulare consacrată
de noul Cod penal prin menţinerea caracterului imputabil al faptei persoanei
care a comis-o, deşi a fost prevăzută şi vinovăţia ca trăsătură esenţială, apare ca
o tautologie, vinovăţia exprimă ceea ce se semnifică şi prin imputabilitate. Prin
urmare, logic era ca din definiţia generală a infracţiunii să se fi scos caracterul
imputabil al faptei, iar denumirea Capitolului III, din „Cauzele de
neimputabilitate”, să fie modificată în „Cauzele care exclud vinovăţia”.
9.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
În art. 15 alin. (2) C. pen. se prevede că „infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale”, text similar cu cel cuprins în art. 17 alin. (2) C. pen.
anterior. Această dispoziţie dă expresia concepţiei după care instituţiile
fundamentale ale dreptului penal sunt infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunile de drept penal, în jurul cărora sunt grupate toate dispoziţiile Codului
penal. Între aceste instituţii fundamentale există o strânsă legătură: infracţiunea
este cauza răspunderii penale, iar aceasta din urmăm, efectul infracţiunii şi,
totodată, cauza sancţiunii de drept penal, iar sancţiunea de drept penal este
efectul răspunderii penale. Pentru ca o faptă să constituie infracţiune şi să
conducă la răspundere penală, este necesar mai întâi ca aceasta să corespundă
modelului legal, în sensul că trăsăturile obiective ale faptei concret săvârşite să
corespundă celor descrise de norma de incriminare, apoi să se constate că fapta
nu a fost săvârşită în prezenţa vreuneia dintre cauzele justificative şi să se
dovedească, pe bază de probe legale, că fapta a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie cerută de lege, eventual cu mobilul sau în scopul formulate în lege,
dacă acestea au valoare de elemente subiective obligatorii.
Până la dovedirea vinovăţiei persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală, exprimată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana
respectivă este considerată sau prezumată nevinovată, pentru că în favoarea
acesteia funcţionează prezumţia de nevinovăţie consacrată constituţional în art.
23 alin. (11). Prezumţia de nevinovăţie funcţionează ca o garanţie a libertăţii
persoanei învinuite, care, fiind prezumată nevinovată, se poate apăra, prin
exercitarea mijloacelor de probă pe care le consideră potrivite, împotriva
învinuirii care i se aduce.
Termenul de „infracţiune”, folosit în conţinutul art. 15 alin. (2) C. pen., are
înţelesul pe care legiuitorul îl explică în art. 174 C. pen. În înţelesul acestui text,
poate constitui temei al răspunderii penale a unei persoane atât săvârşirea de
către aceasta a unei infracţiuni consumate sau a unei tentative pedepsibile, cât
şi participarea ei la vreuna dintre acestea, în calitate de coautor, instigator sau
complice.
Legătura strânsă între infracţiune şi răspunderea penală, consacrată în
dispoziţiile art. 15 alin. (2) C. pen., nu exclude posibilitatea ca, în anumite
situaţii, legiuitorul să trateze în mod autonom răspunderea penală. Astfel, Codul
penal reglementează cauzele care, potrivit legii, înlătură răspunderea penală,
deşi fapta continuă să constituie infracţiune (amnistia, prescripţia răspunderii
penale, lipsa plângerii penale, împăcarea părţilor) sau cauzele care înlătură
executarea pedepsei (integral sau parţial), deşi fapta continuă să constituie
infracţiune şi să existe răspundere penală (graţierea, prescripţia executării
pedepsei).
III. Elemente de drept penal comparat
10.
Codurile penale străine conţin reglementări privitoare la infracţiune ca
instituţie fundamentală a dreptului penal, situate, în principal, ca şi în Codul
penal român, înaintea dispoziţiilor privitoare la pedeapsă.
Acest mod de sistematizare a materiei este propriu Codului penal german,
ce reglementează instituţia infracţiunii în Capitolul II al Părţii generale; Codului
penal francez, care în Cartea I, Titlul II, sub denumirea de „Responsabilitatea
penală”, cuprinde toate dispoziţiile privitoare la infracţiune; Codului penal
spaniol, ce reglementează instituţia infracţiunii înainte de cea a pedepsei.
Codul penal italian, dimpotrivă, reglementează instituţia infracţiunii în
Cartea I, Titlul III şi Titlul IV, după dispoziţiile rezervate pedepsei.
În ceea ce priveşte sistematizarea reglementărilor privitoare la materia
infracţiunii, în Codurile penale străine menţionate mai sus, distingem unele
deosebiri în raport cu legea penală română.
Astfel, Codul penal german, în Titlul II al Părţii generale, defineşte întâi
infracţiunea de comisiune şi omisiune (§ 13), iar în continuare reglementează
răspunderea aceluia care acţionează printr-o altă persoană (§ 14), vinovăţia (§
15; § 18), eroarea asupra circumstanţelor faptei (§ 16), eroarea asupra
caracterului penal al faptei (§ 17), minoritatea (§ 19), alienaţia mintală (§ 20),
responsabilitatea atenuată (§ 21), tentativa (§ 22-24), participaţia (§ 25-31),
legitima apărare (§ 32-33), starea de necesitate (§ 34-35), limitele răspunderii
penale a membrilor Parlamentului.
Codul penal francez reglementează, sub Titlul „Responsabilitatea penală”,
răspunderea penală a persoanei fizice (art. 121-1), răspunderea penală a
persoanei juridice (art. 121-2), vinovăţia (art. 121-3), participaţia (art. 121-4,
art. 121-6 şi art. 121-7), tentativa (art. 121-5), cauzele de iresponsabilitate sau
de atenuare a responsabilităţii (art. 122-1, art. 122-8).
Codul penal spaniol cuprinde, sub Titlul „Infracţiunea”, următoarele
reglementări: definirea acţiunii şi inacţiunii intenţionate şi din culpă (art. 10-12);
definirea infracţiunii grave, mai puţin grave şi a infracţiunilor uşoare (art. 13);
eroarea (art. 14); tentativa (art. 15-16); conspiraţia (art. 17); instigarea publică
şi apologia infracţiunilor (art. 18); minoritatea (art. 19); cauzele care
exonerează răspunderea penală (iresponsabilitatea, beţia, legitima apărare,
starea de necesitate) (art. 20); circumstanţele care atenuează răspunderea (art.
21); circumstanţele care agravează răspunderea (art. 22); circumstanţele mixte
(art. 23); participaţia (art. 27-31).
Codul penal italian reglementează, în Titlul III, „Despre infracţiune”,
raportul de cauzalitate (art. 40); concursul de cauze (art. 41); vinovăţia (art.
42-43); condiţia obiectivă de pedepsire (art. 44); cazul fortuit şi forţa majoră
(art. 45); constrângerea fizică (art. 46); eroarea de fapt (art. 47); eroarea
provocată (art. 48); fapta putativă (art. 51); legitima apărare (art. 52); folosirea
legală a armei (art. 53); starea de necesitate (art. 54); excesul culpos (art. 55);
tentativa (art. 56); infracţiunile comise prin presă (art. 57-58); circumstanţele
infracţiunii (art. 59-70); concursul de infracţiuni (art. 71-84).
Titlul IV al Codului penal italian, referitor la făptuitor şi victima infracţiunii,
cuprinde reglementări privind capacitatea de a înţelege şi a voi (art. 85-87),
alienaţia mintală (art. 88-89), stările emotive sau pasionale (art. 90), beţia
fortuită (art. 91), beţia voluntară (art. 92-93), beţia din obişnuinţă (art. 94),
beţia cronică (art. 95), surdo-mutismul (art. 96), minoritatea (art. 97-98),
recidiva (art. 99-100), săvârşirea infracţiunii de acelaşi fel (art. 101), infracţiuni
comise din obişnuinţă (art. 102-110), participaţia penală (art. 110-119), dreptul
la plângerea prealabilă (art. 120-131).
De precizat că niciuna dintre aceste legislaţii penale, care ne servesc ca
termen de comparaţie, nu cuprinde o definiţie a infracţiunii. Trăsăturile
infracţiunii la aceste legislaţii pot fi reconstituite numai din modul de
reglementare a instituţiei infracţiunii în ansamblul său. Aşa, de pildă, Codul
penal francez prevede în art. 121-1 că nimeni nu este responsabil decât de
propria sa faptă, deci, implicit, condiţionează existenţa infracţiunii de prezenţa
faptei (elementul obiectiv). Tot astfel, condiţionând existenţa răspunderii penale
de intenţia sau culpa făptuitorului (art. 121-3), înseamnă că admite şi cea de-a
doua trăsătură esenţială, adică vinovăţia (elementul subiectiv). De asemenea,
definind autorul ca persoana care comite o faptă incriminată (art. 124-4),
implicit admite că infracţiunea presupune existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală (elementul legal). Acelaşi raţionament ne conduce la identificarea
trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii şi în Codul penal german, spaniol sau în
cel italian.

Bibliografie
 G. Antoniu, Infracţiunea şi pedeapsa între aparenţă şi realitate, în RDP nr.
1/2000, p. 9; G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în SCJ nr.
2/1980, p. 143; G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, în RDP nr. 4/1997, p.
15; T. Avrigeanu, Contribuţii moderne la teoria infracţiunii, în RDP nr. 2/2001, p.
9; T. Avrigeanu, Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Sedes materiae, în RDP nr.
1/2010, p. 28; M. Gorunescu, Delimitarea infracţiunii de contravenţie, în RDP nr.
4/2003, p. 84; I. Ifrim, Reflecţii asupra definiţiei infracţiunii în noul Cod penal, în
RDP nr. 1/2010, p. 64; M. Iordache, Definiţia infracţiunii în lumina Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, în Dreptul nr. 11/2009, p. 34; C. Lica, Conceptele
de tipicitate şi antijuridicitate, în RDP nr. 1/2007; C. Niculeanu, Definiţia şi
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în reglementarea noului Cod penal, în Dreptul
nr. 10/2010, p. 38; J. Rînceanu, Analiza trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii în
legea penală, în RDP nr. 1/2010, p. 14; C. Rotaru, Definiţia infracţiunii în noul
Cod penal, în C. Jud. nr. 2/2014, p. 96; F. Streteanu, Proiectul noului Cod penal
şi neconfigurarea teoriei infracţiunii în dreptul român, în CDP nr. 2/2009, p. 50.
DOBRINOIU Vasile;colectiv, Noul Cod Penal comentat. Editia a III-a revazuta si adaugita din
23-mai-2016, Universul Juridic