„Dacă există o țară în care călătorul francez nu se simte dezrădăcinat, aceasta este

România” (Cultura franceză în România de Charles Drouhet). Relațiile franco-române, în

ansamblul lor, fie că este vorba de cele la nivel politic, administrativ sau economic, au fost
fondate și dezvoltate pe baza și în contextul cu totul special al relațiilor culturale.

În secolul al XIX-lea, majoritatea studenţilor români îşi fac studiile la Paris, dobândind
astfel, din plin, bogate cunoştinţe, dar şi idei moderne de reînnoire politică şi socială. În 1846
studenţii români fondau, în Cartierul latin, Societatea studenţilor români din Paris al cărei
preşedinte ales va fi Ion Ghica, iar secretar C.A.Rosetti. Membri ai acestei asociaţii au fost,
printre alţii, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, figuri de prim
plan ale mişcării revoluţionare din 1848 din Principatele române. Poetul Alphonse de
Lamartine va accepta funcţia de preşedinte de onoare şi va deveni, apoi, ministrul afacerilor
externe al guvernului revoluţionar provizoriu.

Raporturile între România si Franţa au cunoscut un avânt deosebit după Primul Război
Mondial. Diplomatul român de renume european Nicolae Titulescu a fost, fără îndoială,
arhitectul acestor relaţii privilegiate. După unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859,
sprijinită cu căldură de Franţa, este deschisă calea spre noi relaţii diplomatice între România şi
Franţa. Acestea au fost stabilite, la nivel de legaţie, la 20 februarie 1880, Mihail
Kogălniceanu, fost prim ministru şi ministru al afacerilor externe, fiind primul ministru
plenipotenţiar al României la Paris. La 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice au fost
ridicate la rang de ambasadă. În septembrie 1944, guvernul român a recunoscut guvernul
provizoriu al generalului de Gaulle, relaţiile desfăşurându-se la nivel de ambasade.

Franţa a manifestat, atât în plan oficial, cât şi la nivelul cetăţenilor, simpatia şi solidaritatea sa
faţă de Revoluţia română din decembrie 1989, eveniment care a antrenat căderea regimului
comunist. După decembrie 1989, relaţiile franco-române s-au dezvoltat considerabil.
Schimburile de vizite oficiale s-au multiplicat, inclusiv la cel mai înalt nivel, fapt care a
permis să se pună bazele unui solid parteneriat politic, economic şi cultural între cele două
ţări. Merită a fi subliniat în special sprijinul activ al Franţei pentru integrarea României în
structurile politice, economice şi de securitate europene şi euro-atlantice.

O cantitate impresionantă de creatori români din rațiuni diverse, au ales să se

stabilească în Hexagon. Cei mai numeroși sunt scriitorii: Martha Bibescu, Anna de Noailles,
Panait Istrati, Tzara, Voronca, Fondane, Gherasim Luca, Cioran, Eugen Ionescu, Mircea
Eliade – pentru a cita numai personalitățile cele mai cunoscute, cărora li s-au adăugat, mai
târziu, cei care și-au căutat libertatea în afara României comuniste. Urmează actorii, având în
frunte pe Elvira Popescu și continuând cu Marie Ventura, de Max, Yonel sau domnișoara
Nisan, membri ai Comediei franceze. Nu trebuie să uităm nume precum Brâncuși sau Enescu,
personalități care s-au afirmat în Franța și au devenit repere ale culturii universale.
La rândul său, Bucureștiul, modernizat sub influența arhitecturii pariziene, cu o viață socială
și artistică impregnată de cultura franceză, și-a câștigat supranumele de „Micul Paris”.
Renumiți profesori de limba franceză vin să predea în universitățile românești, unii dintre
aceștia, precum Henri Jacquier, stabilindu-se definitiv în România.