Eu-l

...„ca toți oamenii”

Ce este eu-l?
Ce sunt eu?
Cine este eu-l?
Cine sunt eu?
 Despre eu-ri
În ceea ce privește interogațiile despre „ce/cine
este/sunt eu”, Gordon Allport (1897-1967)
descoperă trei direcții de căutare principale:
„Fiecare om este în anumite privințe:
a) ca toți ceilalți oameni (norme universale);
b) ca unii oameni (norme de grup);
c) ca nici un alt om (norme idiosincrasice)”.
Omul a devenit obiect de autoreflecție numai odată
cu descoperirea Celuilalt, mai precis, odată cu
formularea ipotezei Celălalt ca om („om ca mine”):
„omul începe să devină o problemă, ca Om, atunci
când și ceilalți oameni sunt recunoscuți a fi ...
oameni”.
În limbaj psihosociologic, cele trei categorii de
autoreflecție se regăsesc ca
a) teorii despre umanitate/omenire;
b) teorii despre cultură/etnicitate și
c) teorii despre sine.
 Cine sunt eu – ca toți oamenii?
Felul în care suntem ca toți ceilalți oameni ne face atenți la
ceea ce este universal sau comun în toți, indiferent de spațiu,
timp sau grupul social în care suntem parte.
Existenţa unui fond uman comun generează, în anumite forme,
unitatea naturii umane, ceea ce ne face pe toți asemănători.
Natura umană constituie substratul comun tuturor
manifestărilor omenești psihologice și sociale; ceea ce face
specificul unei grupări umane sau al unui singur ins nu
reprezintă ceva în sine, în mod absolut, ci doar o ipostază a
acestei naturi-fond comune care generează perpetum forme
noi de viaţă.
Giambattista Vico (1668-1744) a
observat că toate naţiunile au în
comun trei instituţii:
religia, familia şi cultul morţilor,
corespunzând unei predispoziţii
spirituale generale.
Acest punct de vedere, care porneşte
de la existenţa unei „minţi umane a
naţiunilor”, întemeiază demersurile
de istorie universală, în general
abandonate în favoarea istoriilor
naţionale.
Dacă Renan (1823-1892) vorbea despre o „psihologie
a umanităţii”, prin deschiderea şcolii antropologice
germane se inaugurează domeniul „psihologiei
popoarelor” sau a „ştiinţei despre popoare”.
Cele două direcţii nu sunt chiar atât de divergente
cum au putut părea la începuturile lor: fără existenţa
unei cunoaşteri profunde a etniilor, este greu de
realizat o comparaţie şi de stabilit punţile de
comunicare sau punctele comune ale popoarelor.
Natura umană dincolo de corporalitate
André Leroi-Gourhan (1911-1986),
paleontolog și paleoantropolog evidenţiază
existenţa unei vieţi afective, deci psihice, în
perioada lui homo sapiens.
Cultul osemintelor precede și semnifică
schematic religia morţii şi gândirea simbolică
religioasă. Documentele care atestă acest cult
au fost clasificate în trei mari teme: cultul
urşilor, cultul craniilor şi cultul mandibulelor.
Începutul figuaţiei sau al grafismului nu se face prin redarea realului, ci
prin abstracţie sau schematizare extremă. Liniile gravate în os sau
piatră, ce apar începând cu 35 000 de ani î. Hr., au ca expresie unealta
şi limbajul, iar ca inspirație raportarea și prelucrarea sensibilă a omului
faţă de echilibrul formelor naturale, interpretate mitologic.
Tendinţa organică a omului a fost aceea de a
se raporta la lume împreună cu ea, în
intregralitatea ei şi a lui, în continuitate cu
ea. Astfel, soluţiile pur „naturale” sau
„instinctuale” la provocările traiului au fost
depăşite sau, în cel mai bun caz,
metamorfozate simbolic.
Omul îşi însuşeşte spiritual lucrurile prin
elaborarea imaginii pe care o transformă
apoi în simbol.
Geneza omului are loc atunci când el
creează – şi o face nu în scop utilitar (ca
animalele), ci pentru a reprezenta sau a
exprima (conform modelului demiurgic).
Acţiunile hrănirii, reproducerii, apărării sunt
activităţi care, în măsura în care erau
sociale, aveau şi încărcătură religioasă, nu
numai conotativă, ci chiar finalistă.
Eu-l socratic Socrate și Platon, preocupați de a
afla esența omului, nu oferă un
răspuns clar acestei probleme; mai
degrabă sunt căutate definirea și
descrierea calităților și virtuților
umane fundamentale: bunătatea,
dreptatea, cumpătarea etc.
Nu este o omisiune, ci îndrumarea
către o soluție proprie oricui caută
acest răspuns (în spiritul maieuticii
socratice, în care, prin întrebările
potrivite, învățăceii ajungeau
singuri la aflarea adevărului).
 Natura revelată a omului
Natura omului nu poate fi descoperită la fel cum se
descoperă natura lucrurilor fizice (obiective), ci numai în
termenii conștiinței sale. Adevărul despre om și eu nu poate
fi învățat, transmis prin învățătura tradițională, ci poate fi
descoperit „printr-o constantă cooperare a subiecților în
cadrul întrebărilor și răspunsurilor adresate mutual (...) el
trebuie înțeles ca produsul unui act social”.
Omul este acea ființă aflată constant în căutare de sine,
capabilă și în curs de cercetare a propriei sale vieți. „Viața
lipsită de această cercetare, spune Socrate în a sa Apărare,
nu e trai de om”.
 Eu-l lui Augustin
Omul era considerat ființă rațională,
înzestrată cu responsabilitate morală.
O schimbare remarcabilă de la această
definire a omului este adusă de
creștinism, prin Sf. Augustin, care arată
că rațiunea omului are o natură dublă:
omul a fost, inițial, creat după
imaginea lui Dumnezeu; dar această
stare a fost pierdută odată cu
decăderea lui Adam.
 Rațiunea insuficientă
De atunci înainte, puterea inițială a rațiunii s-a
vădit insuficientă; rațiunea însăși putea fi nefastă,
întunecată (în ipostaza șarpelui ispititor, ale cărui
argumente erau, de altfel, unele „raționale”).
În creștinism, rațiunea nu mai are, ca în filosofia
greacă, puterea de a se privi, defini și reconstrui
pe sine, de a întoarce omul la starea sa pură, la
virtute; o asemenea îndreptare este posibilă
numai cu ajutor divin.
 Eu-l „demn de ură”
Blaise Pascal (1623-1662): omul nu poate fi cunoscut
asemenea lucrurilor logice, non-contradictorii, căci el
este plin de contradicții și non-concordanțe.
Omul nu este capabil să se cunoască pe sine însuși,
calea rațiunii fiind potrivită pentru propozițiile
matematice, dar nu pentru realitatea umană.
Singura cale de a afla esența naturii omului este religia,
la rândul ei neclară, a-rațională, care nu încearcă
nicidecum să lumineze misterul omului ci, dimpotrivă, îl
adâncește; dacă Dumnezeu este un Deus absconditus
(Dumnezeu ascuns), și omul va fi un homo absconditus.
 Eu-l animal
Odată cu Descartes și Montaigne, autocăutarea
omului nu mai merită multă atenție. Perspectiva
omului ca centru al creației, prezentă parțial și la
filosofii antici, dar mai ales la creștini și în
majoritatea religiilor, este zdruncinată: nu există
niciun motiv pentru ca omul să pretindă că
întregul cosmos a fost creat pentru el; această
„pretenție arogantă” trebuie abandonată, iar omul
trebuie să se așeze în rând cu celelalte făpturi.
Teoria evoluționistă a lui Charles Darwin (1809-1882) se
construiește fără a mai căuta „rosturile” existenței omului,
scopul și sensul viețuirii lui; gândirea modernă trebuie să se
limiteze la cauzele materiale (numite, de aici înainte, și
naturale).
Teoria asupra evoluției speciilor (Originea speciilor, 1859)
vorbește despre o tendință, un curent neîntrerupt al vieții
care selectează și diferențiază diferitele specii, în funcție de
capacitatea lor de a se adapta mediului. Omul nu este cu
nimic diferit de orice altă specie; eventuala sa superioritate
este dată, cel mult, de inventivitatea mijloacelor sale de
adaptare.
 Eu-l „gol”
Etologul Desmond Morris (n.
1928) se preocupă mai
puțin de definirea omului
prin ceea ce are unic, cât de
surprinderea a ceea ce are
comun cu celalte primate.
Deosebirea omului de
maimuțe este numai de
suprafață: din 193 de specii
de primate, 192 au corpul
acoperit cu păr, iar una este
„goală”.
Eu-l modern – omul spiritual
Max Scheler: nicicând „nu a devenit omul mai
problematic față de sine decât în zilele noastre.
Avem o antropologie științifică, una filosofică și
una teologică; acestea nu știu nimic una de
alta. Ca urmare nu mai avem nicio idee clară și
consecventă despre om.
Multitudinea mereu în creștere a științelor
particulare care sunt angajate în studiul
oamenilor mai mult a încurcat și complicat
decât a elucidat conceptul nostru despre om”
(1928).
 Eu-l „simbolic”
Ernst Cassirer (1874-1945) găsește, ca
distinctiv și totodată definioriu pentru
om că mecanismul său de asimilare sau
de adaptare la mediu, pe lângă
sistemul receptor și efector, dispune de
un al treilea sistem – simbolicul.
Astfel, el trăiește nu numai în aceeași
realitatea cu toate celelalte specii, ci
într-o realitate mai cuprinzătoare
decât a lor sau într-o altă dimensiune
a realității.
 Cel care evită gafele...
Această capacitate, cea care îl definește ca
homo symbolicum, este specifică omului de la
începutul existenței sale umane; orice altă formă
de existență lipsită de manifestările simbolice nu
este specifică umanilor.
Cel mai mare risc în activitatea socială a omului
și totodată în afirmarea de sine este gafa
(necunoașterea sensurilor consacrate social ale
unui simbol), de aceea omul este, totodată,
singurul „animal care evită gafele”.