SUPRAREALISMUL

Nume: Luca Elena

Marcu Alexia
Clasa: 11C
Profesor: Paris Mihai
 Suprarealismul este un curent literar și artistic apărut în anii 1920, în Franța, și răspândit ulterior în toate țările
lumii, care pune accentul pe activitatea spontană a imaginației și pe exploatarea zonelor iraționalului în creația artistică.
 SUPRAREALISMUL ÎN LITERATURĂ
Primul care a utilizat termenul într-o
accepțiune legată de creația artistică a fost Guillaume
Apollinaire în Les Mamelles de Tirésias,
subintitulată "Dramă suprarealistă" (reprezentată în
1916).
Începuturile mișcării se leagă de grupul
(nonconformist și de evident protest antiburghez) de
la revista pariziană Littérature (1919) condusă de
André Breton, Louis Aragon și Phillipe Soupault,
care – reclamându-se de la tutela artistică a lui Arthur
Rimbaud, Lautréamont și Stephane Mallarmé –
captează tot mai mult din îndrăzneala spiritului
înnoitor și agresiv al dadaismului (mai ales după ce
în 1919, acesta își mutase centrul de manifestare de
la Zürich la Paris).
 De altfel, atât în Littérature (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, Câmpurile magnetice, primul
text specific suprarealist), cât și în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească
apoi suprarealism. Sunt două mișcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianța nu va dura.
În 1922 se produce ruptura și, după doi ani de frământări, căutări și tensiuni polemice, se constituie "grupul suprarealist"
(André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, deși unii
cercetători autorizați (recent M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului,
André Breton, dimpotrivă, a susținut totdeauna că este inexact și cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mișcare
ieșită din Dadaism.
În 1924 André Breton, publică primul său "Manifest al suprarealismului" în care, fixând net anume repere ale
mișcării – antitradiționalism, protest antiacademic, explorarea subconștientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea
activității de premeditare a spiritului în actul creației artistice etc. – o definește astfel: Automatism psihic prin care își propune
să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcționarea reală a gândirii, în absența oricărui control exercitat de
rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul susține că adevărul și arta se află "în realitatea
superioară a anumitor forme de asociație" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de
constrângeri.
Mișcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artiști plastici, cineaști etc.) și în mai toate țările Europei,
dar cunoaște convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice.
Astfel se delimitează două direcții: cea anarhistă, "ortodoxă", de la revista Révolution surréaliste a lui Breton (care,
în manifestul "Legitimă apărare" respinge ideea "oricărui control, chiar marxist asupra experiențelor vieții interioare") și cea
"comunistă" reprezentată de revista Claire (director Jean Berbier) spre care vor gravita, până la urmă, majoritatea
suprarealiștilor cu excepția lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea să păstreze o totală
independență artistică).
 SUPRAREALISMUL ÎN ROMÂNIA
În literatura română, suprarealismul s-a desfășurat pe parcursul perioadei interbelice și a continuat
până la finele anilor patruzeci, curmat sub presiunea instalării regimului socialist. O parte din trăsăturile
curentului au fost, totuși, reluate prin onirismul anilor șaizeci și șaptezeci – un curent, de
asemenea, cenzurat de regimul politic. În ultimele decenii, odată cu revenirea
asupra curentelor avangardiste (ale secolului XX) pe filieră postmodernă, opera unor scriitori ai generației
tinere anunță o posibilă revenire a esteticii suprarealiste în literatura română.
Suprarealismul istoric
Primele manifestări ale suprarealismului în România din anii 1924-1934, în special în
revistele urmuz (scoasă de Geo Bogza la Câmpina) și Alge, subintitulată când "revistă de poem și desen",
când "revistă ditirambică", editată de Gherasim Luca, nu erau delimitate clar de dadaism și nu au avut un
răsunet deosebit. Toate aceste manifestări se integrau în curentul mai larg al avangardei istorice. Un rol de
animator dar și de arhivar al mișcării l-a jucat medicul militar Sașa Pană, un autor suprarealist poate la fel
de interesant.
 Neo-suprarealismul
Odată cu al doilea val, capătă însă o configurație distinctă în ansamblul literaturii românești de avangardă,
afirmându-se zgomotos prin lucrarea colectivă Critica mizeriei (1945), sub semnăturile lui Gellu Naum, Paul Păun și Virgil
Teodorescu. Critica mizeriei pleacă de la constatarea că modernismul de orice nuanță și-a dovedit incapacitatea de a depăși
reflecția asupra "formei poetice". Or, prima cerință propagată de suprarealiști era "eliberarea expresiei umane de sub toate
formele". Pentru atingerea acestui obiectiv, suprarealiștii au întreprins repetate încercări de a reconsidera principalele
concepte și teme ale suprarealismului ortodox promulgat de André Breton. În 1946 apare în limba franceză Dialectique de
la dialectique. Message adressé au mouvement surréaliste international ("Dialectica dialecticii. Mesaj adresat mișcării
suprarealiste internaționale"), prin care autorii, Gherasim Luca și D. Trost, încearcă să definească situația suprarealismului
în contextul unor transformări sociale iminente. Deși aparțin unor grupuri distincte - Virgil Teodorescu și Gellu Naum,
preocupați în primul rând de idealurile artistice, pe de o parte, Gherasim Luca și D. Trost, militanți politici de stânga, pe de
alta - suprarealiștii români se întâlnesc în aceea că discursul lor teoretic nu se mai centrează în primul rând pe conceptul de
"dicteu automat", socotit deja un bun câștigat, ci pe acela de „suprarealitate”.

Manifeste suprarealiste
Scrierile suprarealiștilor români din această perioadă se constituie într-o încercare
disperată de a salva curentul, încercare ce o repetă pe aceea a lui Breton însuși, astfel încât
se putea spune că, de la Paris, capitala internațională a suprarealismului s-a mutat
la București. Grupul suprarealist român este caracterizat de exegetul francez Sarane
Alexandrian drept "grupul cel mai exuberant, cel mai aventuros și chiar cel mai delirant din
suprarealismul internațional".
 Temele unei meditații asupra condiției poeziei redevin testarea "automatismului psihic pur", atotputernicia
visului, hazardul obiectiv. Strategia de cunoaștere a sinelui se apropie de "metoda paranoid-critică" profesată de Salvador
Dalí, "o metodă spontană de cunoaștere irațională, bazată pe obiectivarea critică și sistematică a asociațiilor și
interpretărilor delirante". O temă mereu prezentă în scrierile din această perioadă este respingerea literaturii, instituirea
unei opoziții între literatură și poezie. Dacă literatura apare asimilată instituției culturale ce îi asigură permanența, poezia
înseamnă forma ideală de manifestare a libertății imaginarului. Căci literatura e bazată pe meșteșug care poate fi inclus
într-un sistem de recunoașteri, pe când poezia, identificată cu transcrierea viselor, a stărilor de graniță între conștiență și
halucinație, se sustrage repetiției, se elaborează permanent sub semnul autenticității, al spontaneității.
Soarta suprarealismului după 1947
În 1948, Grupul Suprarealist Român este dizolvat, trebuind să cedeze locul realismului socialist oficial. Un
exemplu de poet care aderă la realismul socialist e Virgil Teodorescu. Dintre reprezentanții lui, unii se expatriază,
continuându-și activitatea pe alte meridiane, cum au făcut Gherasim Luca, refugiat la Paris și Ștefan Baciu, refugiat
în America latină ; cei rămași în țară, consecvenți ideilor lor, cum s-a dovedit Gellu Naum, au trebuit să tacă timp de
decenii.
Un alt episod, înrudit cu suprarealismul l-a constituit onirismul, fenomen cultural apărut în România anilor
șaptezeci (principalii reprezentanți fiind poetul Leonid Dimov și prozatorul Dumitru Țepeneag), în ale cărui manifeste au
fost reluate o bună parte din tezele suprarealiste. Un continuator al acestui curent este Corin Braga.
Nici în prezent ecorile suprarealismului nu s-au stins. Poetul Andrei Codrescu publică în New Orleans o revistă
care se numește Exquisite corpse (o traducere a numelui unui celebru procedeu Les cadavres esquis), iar poetul Valery
Oișteanu a publicat numeroase volume de colaj și este un membru respectat al Asociației Suprarealiștilor Americani.
In pictura la capitolul suprarealism contemporan avem ca exemplu pe Sasch (Silviu Cenusa).
 SUPRAREALISMUL ÎN ARTELE PLASTICE
Pictură
Suprarealismul în pictură. Fondatorii suprarealismului au fost poeții. Termenul "Surréalisme" a luat
naștere în anul 1917, când poetul Guillaume Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias",
îi schimbă subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă". Scriitorul André Breton
preia acest termen și-l folosește într-un articol intitulat "Pentru Dada" (1920), pentru ca în 1922 să publice
"Manifestul suprarealismului". Prin urmare, totul a început de la literatură, abia apoi suprarealismul îi va atrage pe
artiștii care practică alte arte, pentru ca, în cele din urmă, să se schimbe percepția asupra lumii care devine
"albastră ca o portocală" (Paul Eluard).
În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zărește la expoziția organizată de o
galerie de pe rue Boétier tabloul Creier de copil. Pânza al cărei autor este Giorgio De Chirico îl fascinează. După
război Breton îi va cunoaște pe Picabia, Duchamp, Max Ernst, cumpără tablouri și își formează o bogată colecție.
În anul 1924, adresează o întrebare fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură suprarealistă?" La această
întrebare va răspunde - fiecare în stil propriu - Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí,
René Magritte și Paul Delvaux.
Aceste personalități sunt întregite de alți artiști la fel de talentați, deși mai puțin cunoscuți, cum ar fi
artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner.
 Suprarealiștii își expun lucrările în timpul unor expoziții ce vor deveni un loc și o ocazie potrivite pentru orice fel de
provocare care marchează caracterul revoluționar al mișcării. "Când se spune despre suprarealiști că sunt pictori ai schimbării
veșnice - explică în anul 1934 Max Ernst - nu trebuie să ne așteptăm de la ei să-și copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi
decât un naturalism naiv și descriptiv), și nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns
în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).
Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se miște cu îndrăzneală și absolută dezinvoltură într-o
zonă care se află la granița dintre lumea interioară și cea exterioară care, deși nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate
(suprarealitate!) fizică și psihică."
Operele pictorilor suprarealiști sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei lumi niciodată reprezentate
până atunci, pe care suprarealismul dorește să o descopere prin revoluția mentală ai cărei moștenitori mai suntem încă și astăzi.
Pictorii expresioniști abstracți americani, Jackson Pollock, Mark Rothko și Arshile Gorky s-au inspirat enorm din
suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată în operele sculptorilor Louise Bourgeois și Alberto Giacometti.