Istoria artei universale II: Romanic și Gotic

Fechete Claudia- Istoria Artei, anul I

GOTICUL MATUR ÎN FRANȚA

CATEDRALA DIN CHARTRES

INTRODUCERE

Lucrarea de față a fost scrisă cu scopul de a analiza principalele trăsături ale stilului
gotic matur, aplecându-se cu precădere asupra catedralei Notre Dame din Chartres,
reprezentanta de seamă a acestui stil. Prima parte a lucrării descrie noul stil arhitectonic
apărut în Europa de la jumătatea secolului al XII-lea, pentru ca în cea de-a doua parte a lucrării
atenția să fie mutată asupra importantei catedrale din nordul Franței.
Acest studiu succint va cuprinde analiza unui ansamblu arhitectural, scurte analize
morfologice, majoritatea fiind o interpretare proprie. Toate sursele utilizate sunt surse
secundare, acestea vor fi amintite la rândul lor.

I STILUL GOTIC

Aria de răspândire a artei gotice coincide într-o măsură cu aria artei romanice. Aceasta
nu înseamnă însă că arta gotică derivă din cea romanică. Fiecare din ele s-a dezvoltat în
condiții politice, sociale și economice diferite. Una dintre cele mai importante consecințe a
reluării schimburilor comerciale din secolul al XI-lea a fost o însemnată creștere a populației
urbane, în paralel școala episcopală a devenit, în orașe ca Paris și Chartres, centrul vieții
intelectuale în locul bibliotecii monahale. De aceea, puterea și bogăția Europei de Nord și-au
găsit expresie între-un nou stil arhitectonic. Dezvoltarea artei gotice este strâns legată de
creșterea orașelor care se luau la întrecere între ele, construind monumente cât mai
somptuoase. Stilul gotic începe să se afirme din a doua jumătate a secolului al XII-lea și se
dezvoltă până în secolul al XV-lea, când în Europa se impune noul curent artistic al Renașterii.

Impulsul hotărâtor a fost dat de Suger și de o abație cluniacensă strâns legată de

coroană, Saint- Denis, foarte aproape de Paris, care era de mult timp mausoleul regilor
francezi. Numit abate de Saint- Denis în 1122, Suger a fost consilierul lui Ludovic al V-lea și
al succesorului Său, Ludovic al VII-lea. Reconstruirea vechii biserici carolingiene urmărea
satisfacerea ambițiilor politice ale monarhiei franceze, asociind-o puterii Bisericii.1 Noua
biserică reprezintă o piatră de hotar în istoria arhitecturii. Caracteristica esențială a arhitecturii
gotice este combinația de arce frânte, bolți în cruce pe ogivă, nervuri, arce butante exterioare
și contraforturi.

Spre deosebire de edificiile romanice, în majoritate masive, greoaie și de înălțime

redusă, dar robuste și trainice, monumentele gotice sunt înalte, zvelte, mult alungite, aparent
fragile, deși foarte rezistente prin scheletul clădirii, mai mult decât prin masivitatea pereților.
De la exterior, o biserică gotică prezintă aspectul unei dantelării de piatră, în care deschiderile,
golurile predomină asupra plinurilor zidăriei. În arhitectura gotică s-au construit mai întâi

1
M. Hollingsworth, Arta în Istoria Umanității, Editura Grupul Editorial RAO, București, 2008, p. 163.
1
monumente religioase, biserici. Aici se adunau, ca în vechile piețe, locuitorii pentru a lua
hotărâri comune privind viața întregului oraș.2

Ernst Gombrich vede Occidentul ca fiind întotdeauna neliniștit, mereu în căutarea

unor idei, unor soluții noi.3 În acest caz, este vorba de descoperirea făcută de arhitecți potrivit
căreia principiul boltirii unei biserici, folosind arcele încrucișate în diagonală, putea să fie
aplicat mai sistematic și la scară mai mare. S-a descoperit posibilitatea ridicării unui fel de
armătură din piatră în stare să mențină întreg edificiului. Se puteau goli intervalele fără să fie
compromisă soliditatea armăturii. Astfel, nu mai era nevoie de ziduri grele de piatră, ele
puteau fi înlocuite cu ferestre mari. Arhitecții nu aveau nici rame de oțel, nici arce metalice,
fiind obligați să le facă din piatră. Devenea posibilă construirea unei biserici de un tip cu totul
nou: un edificiu din piatră și sticlă. Aceasta era ideea directoare a artei gotice, idee care își va
arăta primele roade în nordul Franței.

Principiul bolții în ogivă nu a dus el singur la revoluția pe care o reprezintă stilul gotic.
Dacă construcția creștea în înălțime, arcele semicirculare nu mai ajutau, ci era nevoie de un
arc cu o pantă mai abruptă. Acesta este principiul arcului frânt. Pentru menținerea unui
edificiu care se înălța tot mai mult, erau necesare puternice structuri de susținere. În cazul
navelor laterale puteau fi ridicate contraforturi din exterior, însă nava centrală trebuia
susținută tot din exterior, însă pe deasupra acoperișului navelor laterale, în acest scop,
arhitecții au inventat arcele butante. Noile tehnici de construcție permit deschiderea unor
ferestre tot mai largi, deoarece edificiul nu mai este susținut de pereți, ci de elemente
structurale, inițial suprafața destinată ferestrelor din sticlă colorată fiind relativ limitată.
Treptat, proiectanții dobândesc siguranță și ferestrele devin tot mai ample.4

Noile catedrale deschideau credinciosului o cu totul altă lume. Predicile și imnurile îi

vorbesc acum despre Ierusalimul ceresc, cu porțile din perle, străzi din aur și sticlă, această
viziune proiectându-se acum pe pământ.5 La fel de des este întâlnită imaginea lui Hristos ca
„lumină a lumii” în pictură și în literatura epocii.

Goticul este, însă, o denumire tardivă atribuită manifestărilor artistice care au apărut
pe teritoriul Franței în arhitectură la mijlocul secolului al XII-lea, a avut la origine un sens
peiorativ sinonim cu „barbar”, această denumire a fost dată de artiștii Renașterii iar la baza
lui a stat un dispreț pentru popoarele care au dat naștere acestui stil, catalogându-l ca fiind
excesiv, nearmonios, haotic și irațional.6 Pentru a înlătura acest apelativ, istoricii de artă din
secolul al XIX-lea au introdus denumirea de „stil ogival”, denumire care provenea de la ogive
pe care s-a construit bolta în cruce pe ogive, un element fundamental al stilului gotic, însă
această boltă cruce pe ogive nu a fost o inovație a stilului gotic, ci ea a fost folosită încă din
perioada stilului romanic matur, așadar s-a revenit la vechea denumire care între timp și-a
pierdut sensul peiorativ, așadar vechea denumire de gotic a căpătat o denumire tehnică
distinctivă care a fost acceptată unanim de specialiștii în domeniu.7

2
N. G. Marin, Istoria Artei, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, pp. 141-142.
3
E. H. Gombrich, Istoria Artei, Editura Grupul Editorial Art, București, 2016, p. 185.
4
M. Hollingsworth, Op. Cit. , pp. 165-167.
5
E. H. Gombrich, Op. Cit. , pp. 188-189.
6
V. G. Marica, Arta gotică, Editura Meridiane, București 1970, p. 5.
7
Ibidem, p. 6.
2
 Stilul gotic se dezvoltă în trei etape: stilul lanceolat sau timpuriu în care forma
ferestrelor se aseamănă cu vârful lăncii (de unde vine și una din denumiri), stilul reionant sau
matur în care mulurile din interiorul arcului frânt al ferestrelor pornesc, la origine, de la
distribuția spițelor (razelor) unei roți, stilul flamboiant sau târziu, în care aceleași muluri
capătă forma unei flăcări bătute de vânt.8

II CATEDRALA DIN CHARTRES

Chartres este un mic oraș din Franța cu un rol important în istoria Evului Mediu, acesta
se afla pe un bine-cunoscut traseu de pelerinaj, principala sa componentă fiind catedrala Notre
Dame. Au existat numeroase edificii de cult în acest loc, unii cercetători vorbesc de cel puțin
cinci, dar majoritatea au fost distruse de incendii și războaie. Importanța Catedralei din
Chartres se datora faptului că aceasta deține o relicvă: tunica Fecioarei Maria (Sancta Camisa)
pe care o purta când l-a născut pe Iisus. Legenda spune că relicva a fost dăruită în anul 876 de
către Carol cel Pleșuv primind-o la rândul său de la Constantinopol, sau se spune că a fost
dăruită mult mai devreme de Carol cel Mare în urma unei presupuse cruciade la Ierusalim,
fapt neconfirmat istoric. Indiferent de origini, relicva a dat orașului Chartres un statut
important, sute de pelerini venind de departe pentru a se ruga aici.

După ce biserica carolingiană a ars în anul 1020, a fost construită una nouă, mult mai
mare, tot în stil romanic. Ea a supraviețuit unui alt incendiu din anul 1134, dar în 1194 a fost
distrusă din aceeași cauză. Cu toate acestea Sancta Camisa a fost salvată, fiind considerată o
minune a Fecioarei Maria. Construcția actualei catedrale în stil gotic a început în anul 1194,
finanțarea lucrărilor fiind făcută din donați venite din întregul regat. Una dintre cele mai
importante caracteristici ale acestei catedrale este timpul scurt în care a fost construită, de 26
de ani, lucrările fiind finalizate oficial în 1220. Pe data de 24 octombrie 1260, catedrala a fost
sfințită în prezența regelui Ludovic al IX-lea și a altor membri ai familiei regale franceze.
Catedrala a fost printre puținele biserici medievale care au supraviețuit furiei Revoluției
Franceze, în schimb a suferit câteva daune în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. În
anul 1908 a fost ridicată la rangul de basilica minor.9 De aceea Catedrala Notre Dame din
Chartres este cea mai completă și mai cuprinzătoare catedrală gotică din Europa. Aceasta este
reprezentanta stilului gotic matur și este una dintre cele mai bine păstrate catedrale,
elementele de sculptură și vitraliile dăinuind până în zilele noastre. Pe lângă centru de
pelerinaj, Chartres a fost un important centru intelectual.

După incendiul din 1194, s-a considerat că acesta a fost un semn pentru a se construi
o biserică mai măreață. Se dorea ca noua catedrală să fie cea mai înaltă din câte s-au construit.
Au existat și alte motive care au stat la baza construirii noii catedrale, Franța se afla în mijlocul
unei dispute între aristocrație și biserica catolică. Noua catedrală va dovedi autoritatea
bisericii asupra întregii regiuni, motivele fiind mai mult de natură politică. Nu se cunoaște
nimic despre arhitectul care a proiectat noua catedrală, dar se crede că a fost o persoană cu
multă experiență. Vechea catedrală era lungă și îngustă, dar acum biserica s-a mărit, s-a

8
Mircea Popescu, Dicționar de artă, Editura Meridiane, București, 1995, p. 103.
9A. Mason, Art of the Western World, from Prehistory to the 21th Century, Editura Book House, Brighton,
2007, p. 35.
3
adăugat un transept de dimensiuni impresionante. Toate aceste schimbări au fost făcute pe
baza unor simple elemente. Constructorul folosea forme geometrice simple pentru proiectarea
catedralelor: cercul, pătratul și triunghiul echilateral. Aceste forme și derivatele lor erau
incluse în fiecare aspect al proiectării și erau considerate că produc armonie, cercul un simbol
al purității. Catedrala trebuia să fie o imagine a ordinii cosmice, care să reflecte însuși
paradisul. Construirea noii catedrale se folosea de fundația celei vechi, însă cele două brațe
ale transeptului vor cere o nouă fundație. Săparea unei fundații cerea o forță de muncă
impresionantă, de multe ori oamenii orașului, credincioși Sfintei Fecioare, erau folosiți în acest
scop.

Catedrala din Chartres este construită pe baza unui sistem zvelt, suplu, în care
împingerile sunt preluate de un schelet bazat pe încrucișarea de ogive, descărcate la interior
pe stâlpi și pilaștrii înalți, iar la exterior pe contraforturi și arce butante. Arcele frânte susțin
golurile dintre nave, ferestre, portaluri și celelalte elemente decorative arhitecturale. Planul
catedralei este de tip bazilical, cu trei nave, nava centrală fiind precedată de un nartex.
Transeptul marchează tranziția între nava centrală și altar, acesta este alcătuit la rândul lui din
trei nave. Intersecția cu transeptul se numește careu. Este prezentă o grandioasă dezvoltare a
corului cu un dublu deambulatoriu cu capele radiale care facilita deplasarea credincioșilor în
jurul altarului. Depășind corpul bazilical, transeptul și corul cresc în proporții, această
dezvoltare amplă este o caracteristică a goticului matur.10

În plan se disting trei intrări, intrarea principală în cadrul fațadei de vest și celelalte
două intrări de la capetele transeptului. Fațada de vest este împărțită în patru registre, primul
este prevăzut cu trei portaluri bogat decorate cu elemente sculpturale, se observă trecerea de
la portalul romanic la cel gotic, arcul frânt fiind aplatizat. În al doilea registru se află cele trei
ferestre care datează din timpul vechiei catedrale romanice și conțin o sticlă albastră
distinctivă ce a dat denumirea: albastru de Chartres, al treilea registru este destinat rozasei,
iar ultimul registru se încheie cu frontonul acoperișului care cuprinde galeria regilor.
Decorația se concentrează în zona portalului, tematica iconografică se diversifică, în rest
fațada este destul de austeră. Această fațadă este flancată pe lateral de două turnuri, diferite
ca stil. Turnul de sud-vest este masiv, de înălțime mai redusă și cu puține ferestre. Acesta mai
este denumit Vechiul turn clopotniță și este una din rămășițele vechii catedrale romanice care
a ars în 1194. Turnul de nord- vest a fost construit în stilul gotic flamboiant târziu între anii
1507-1513, după ce un incendiu a distrus o veche turlă din lemn. Fiecare din fațadele de nord
și de sud sunt atent proiectate, fiecare cu patru registre asemănătoare fațadei de vest, cu
rozasă.

La Chartres puteai experimenta realizarea unui pelerinaj simbolic prin intermediul

labirintului care te întâmpina la intrare, pe paviment. Acest labirint măsoară 13 metrii în
diametru. Rolul acestui labirint era acela de a face trecerea între profan și sacru, în timp ce
credinciosul îl parcurgea în liniște, mintea lui se pregătea de întâlnirea cu Dumnezeu, în zona
altarului. Elevația navei centrale cuprinde trei niveluri: nivelul arcadelor, arcele frânte se
sprijină pe stâlpi flancați de coloane adosate; triforiul nu este circulabil, ci pur decorativ cu
arcade oarbe și nivelul ferestrelor format din ferestre lanceolate geminate cu o rozasă. Nu mai
există nivelul galeriei între cel al arcadelor și triforiu, datorită acestei schimbări arhitecții și-

10
V. G. Marica, Op. Cit. , pp. 20-21.
4
au permis să înalțe nivelul arcadelor și cel al ferestrelor, acestea devenind aproape egale.
Rezultatul produs a fost acela a unor deschideri mai largi ale ferestrelor. Această schimbare s-
a putut realiza datorită susținerii arcelor butante de la exterior. Micul triforiu de la Chartres
exemplifică ruptura hotărâtă cu tradiția clasică a proporționalității raporturilor dintre
niveluri.

Absida semicirculară are o elevație tot pe trei nivele: nivelul arcadelor, triforiul și
nivelul ferestrelor, la fel și brațele transeptului au o elevație care o imită pe cea a navei centrale.
Catedrala a suferit diverse transformări în timp, avem o decorație ulterioară care imită
marmura. În anul 1323, la capătul estic al corului s-a adăugat o construcție cu două etaje, cel
superior fiind o capelă dedicată Sfântului Piat iar cel inferior casa capitolului. La scurt timp a
fost construită mică capelă între contraforturile sudice catedralei. În anul 1509, un fulger a
lovit turnul nordic, în 1757 au fost făcute mici modificări pentru a îmbunătăți iluminarea
catedralei mult prea întunecate în timpul liturghiei, iar după 1836 a fost renovat acoperișul și
bolta.

Portalul nordic este una din cele mai impresionante componente ale edificiului.
Maestrul care a executat portalul nordic al catedralei gotice din Chartres a știut să dea viață
tuturor personajelor. Acestea par că întorc capul unul spre altul și draparea suplă a
veșmintelor lasă să se ghicească trupul pe care îl acoperă. Fiecare este bine caracterizat și poate
fi cu ușurință identificat de cel care cunoaște Vechiul Testament. Îl recunoaștem pe Avraam
în centru, care își ține strâns lângă el fiul, pe Isaac. Îl recunoaștem pe Moise, având în mână
tablele legii. De cealaltă parte a lui Avraam, e Melchisedec, regele din Salem, despre care Biblia
ne spune că „a adus pâine și vin” pentru a-l primi pe Avraam după o bătălie victorioasă. De
aceea, teologia medievală îl considera o prefigurare a preotului cu sfintele taine, de aceea
poartă ca atribute un potir și o cădelniță. Aproape toate statuile care populează portalurile
marilor catedrale sunt astfel în mod clar marcate cu o emblemă, permițând credinciosului să
le identifice și să mediteze la mesajul lor. Luate împreună, ele formează un fel de rezumat al
învățăturii Bisericii. Sculptorul gotic era însuflețit de un spirit nou. Pentru el, aceste statui nu
sunt doar simboluri sacre având misiunea să amintească Adevărul; fiecare dintre ele este în
același timp o imagine individualizează, diferită prin atitudine și prin tipologie.11

Un detaliu interesant este cel al unui vitraliu al capelei corului, datând din 1210-1225.
În colțul din stânga-jos al marii ferestre se găsește un portret al ctitorilor: breasla blănarilor. În
imagine, un blănar îi arată unui client o mantie de hermină. Astfel de reprezentări dezvăluie
detalii ale vieții cotidiene din trecut. Cele 176 de ferestre ale catedralei din Chartres sunt o
bogată sursă de informații cu privire la istoria vremii. Între 1200-1240 formele ornamentale s-
au dezvoltat, trecând de la panourile decorative simple la configurații complexe. Rombul și
trifoiul cu patru foi se suprapun într-o manieră caleidoscopică, creând în interior efecte
diafane.12

11
E. H. Gombrich, Op. Cit. , p. 190.
12
E. L. Buchholz, G. Buhler, Arta. Istoria vizuală a artei plastice, Editura Litera, București, 2012, p. 100.
5
 CONCLUZIE

Catedrala din Chartres rămâne emblematică pentru stilul gotic matur din
Franța. Aceasta împletește simbolistica labirintului cu cea a tunicii fecioarei, rămâne una
dintre cele mai bine conservate catedrale medievale și totodată alcătuiește o colecție
impresionantă de statui și vitralii ale secolului al XII-lea și al XIII-lea. Toate aceste elemente
transformă catedrala, răsărită dintr-un incendiu, aceasta devine un adevărat simbol al lumii
medievale și a puterii bisericii în acele vremuri.

BIBLIOGRAFIE

Buchholz Elke Linda, Buhler Gerhard,

Arta. Istoria vizuală a artei plastice, Editura Litera, București, 2012.

Gombrich, Ernst Hans,

Istoria Artei, Editura Grupul Editorial Art, București, 2016.

Hollingsworth, Mary,
Arta în Istoria Umanității, Editura Grupul Editorial RAO, București, 2008.

Marica, Viorica Guy,

Arta gotică, Editura Meridiane, București, 1970.

Marin, Nicolau- Golfin,

Istoria Artei, volumul I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Mason, Anthony,
Art of the Western World, from Prehistory to the 21th Century, Editura Book House, Brighton,
2007.