Professional Documents
Culture Documents
2
Cap. II. Eleme nte de circuit ........................................................................................ 4
II.1 Rezistorul .......................................................................................................... 4
II.2 Condensatorul .............................................................................................. 4
II.2.1 Vectorii asociaţi tensiunii si curentului ................................................... 5
II.2.2 Puterea instantanee ................................................................................... 6
II.2.3 Variaţia in timp a energiei acumulate in câmpul electric ......................... 6
II.3 Bobina................................................................................................................ 8
II.3.1 Vectori asociaţi tensiunii si curentului...................................................... 8
II.3.2 Puterea activa. ........................................................................................... 9
II.3.3 Variaţia in timp a energiei magnetice ....................................................... 9
II.4. Dioda............................................................................................................... 11
II.4.1 Modelul diodei cu sursă ideală de tensiune ............................................ 13
II.4.2 Modelul diodei pentru semnal mic ......................................................... 14
II.4.3 Dioda semiconductoare........................................................................... 16
II.4.3.1 Caracteristica statică ............................................................................ 16
II.4.3.2 Mecanismul microscopic al funcţionării unei diode semiconductoare 17
II.4.4 Dioda Zener ............................................................................................ 17
II.4.5 Dioda Tunel ............................................................................................ 18
II.5 Tranzistorul cu amplificator ......................................................................... 18
II.5.1 Funcţionarea tranzistoarelor npn ................................................................... 19
II.5.1.4 Polarizarea simultană a celor două joncţiuni ....................................... 20
II.5.2 Funcţionare tranzistoarelor pnp .............................................................. 20
II.5.3 Simboluri.Tehnologie.Funcţionarea tranzistorului conectat într-un circuit 21
II.5.4 Tipuri de conexiuni ................................................................................. 22
II.5.5 Circuitul echivalent al tranzistorului la semnale mici ............................ 23
Cap.III. Dispozitive optoelectronice semiconductoare ........................................... 24
III.1 Fenomene fizice care stau la baza funcţionări dispozitivelor
optoelectronice.................................................................................................... 24
III.1.1 Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu corpul solid. ...................... 24
Absorbţia radiaţiei electromagnetice în corpul solid ........................................ 24
III.1.2 Recombinarea radiativă purtătorilor de sarcină în corpul solid.Emisia
radiaţiei luminoase în semiconductoare ................................................................... 26
III.2 Tipuri de dispozitive optoelectronice ....................................................... 27
III.2.1 Fotorezistenţa ........................................................................................ 27
III.2.2 Fotodioda ............................................................................................... 28
Fotodioda .......................................................................................................... 29
III.2.3 Fotoelementul ........................................................................................ 29
III.2.4 Fototranzistorul...................................................................................... 30
III.2.5 Fototiristorul .......................................................................................... 31
III.2.6 Dioda electroluminescentă (LED) ......................................................... 31
III.2.7 Fotocuplorul .......................................................................................... 32
Cap. IV. Simularea nume rică a circuitului......................................................... 34
IV.1 INTRODUCERE...................................................................................... 34
IV.2. Instrucţiuni utilizate în Pspice ................................................................. 40
Cap. V. Protecţia Muncii ...................................................................................... 48
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................ 53
1
Introducere în electronică
2
numele . El a pornit prima biblioteca circulanta si prima societate ştiinţifică . El a fost
de-asemenea ambasadorul Americii in Franta.Ca rezultatul propriilor experimente
Franklin a concluzionat ca existau doua tipuri de electricitate : pozitiva sau plus(+) si
negative sau minus(-).A spus ca electricitatea nu a fost creata prin frecarea unui tub de
sticla ci era doar transferata . El a continuat cu afirmaţia ca atunci când un obiect ne
electrizat era frecat făcea unul dintre doua lucruri . Ori câştigă electricitate si ajungea
la starea pozitiva oi pierdea ceva din fluidul electric lăsând obiectul intr-o stare
negative . Aceasta idee ca electricitatea putea fi creată sau distrusă a fost foarte
importantă.
Benjamin Franklin a fost un experimentator serios si a făcut multe descoperiri
valoroase . El s-a făcut cel mai bine cunoscut pentru experimental sau cu zmeul de
hârtie .In 1752 Franklin si-a înălţat zmeul intr-o zi in care o furtuna era pe cale sa
izbucnească .In partea de sus a zmeului el a poziţionat un cablu îndreptat spre cer .La
celalalt capăt al atei (frânghiei) el a legat o cheie metalica . Când a început sa ploua
aţa uda a început sa conducă electricitatea .A fost un noroc pentru Franklin ca nu s-a
produs atunci si fulgerul.
Bateria lui Volta:
Alecsandro Volta 1745-1827 profesor de fizica la universitatea italiana , a avut o idee
diferită cu privire la originea electricităţii. Volta este cunoscut ca si inventatorul pilei
voltaice , in mod obişnuit cunoscuta sub numele de baterie . Pe data de 20 martie 1800
Volta a trimis o scrisoare in societatea regala din Londra descriind descoperirea sa . El
a creat un ansamblu din zinc si discuri de cupru cu hârtie sau discuri de piele intre ele
. Volta a umezit discul din mijloc intr-o soluţie sărată sau acid uşor precum oţetul sau
sucul de lămâie .El a construit un ansamblu înalt alternând zincul . hârtia si discurile
de cupru si a demonstrate prezenta voltajului electric.
Coulomb si Faraday:
Charles de Coulomb 1736-1806 a fost prima persoana care a măsurat cantitatea de
electricitate si magnetism generate intr-un circuit . Până atunci numai fluxul de
electricitate nu si cantitatea au putut fi defectate . El a inventat câteva tipuri de
instrumente pentru măsurarea cantităţilor electrice.
Michael Faraday 1791-1867 a fost la origine un constructor de instrumente. Când
Faraday a ajuns la vârsta de 29 de ani el a început o serie de experimente in ce
priveşte legătura dintre electricitate si magnetism . Munca lui de pionierat a constat in
a înţelege cum funcţionează curenţii electrici . Experimentele sale au stat la baza
multor invenţii practice precum motorul , generatorul , transformatorul , telegraful si
telefonul , dar acestea au apărut cu 50 pana la 100 de ani mai târziu . Faraday a creat
cuvinte precum : electrod , anod , catod si ion ca sa descrie munca lui .Noi încă
folosim aceşti termini astăzi in electricitate si electronică.
3
Cap. II. Elemente de circuit
II.1 Rezistorul
Rezistorul este elementul de circuit care are tensiunea la borne proporţionala
cu intensitatea curentului, oricare ar fi valoarea curentului. Factorul de
proporţionalitate este rezistenta R a rezistorului este :
U=RI pentru orice I
Conductanţa G a unui rezistor este mărimea inversa rezistentei :
I
G
R
Simbolul grafic al rezistorului si caracteristica tensiune-curent (o dreapta care trece
prin originea axelor )
I
U
G
U R
U
I U
0
0
Fig.II.1
U=RI
I=GU
II.2 Condensatorul
4
Prin urmare , valoarea efectiva a curentului este
I CU
si faza iniţială are expresia
2
Mărimea
1
XC
C
este reactanţa capacitiva
Concluzi:
Pentru un condensator ideal rezulta ca:
- curentul este defazat înaintea tensiunii cu radian
2
- valoarea efectiva a curentului este egala cu valoarea efectiva a tensiunii împărţită la
modulul reactanţei capacitive
Observaţii
- în curent continuu curentul prin condensator este nul. Condensatorul reprezintă deci
o întrerupere de circuit
- în curent alternativ, la o tensiune aplicata la borne, dată, curentul prin condensator
este determinat de reacţia sa. Reactanţa unui condensator ideal este invers
proporţională cu frecvenţă. De aceea condensatorul ideal blochează trecerea
curentului la frecvenţe joase si reprezintă un scurt circuit la frecvenţe înalte
U0
i
C i
- /2
0 t
5
Vectorul curent I este rotit cu unghiul /2 in sens trigonometric (înainte) fata de
vectorul tensiune U aplicata la borne.
La un condensator U I si curentul I este defazat cu unghiul /2 radian înaintea lui
U.
II.2.2 Puterea instantanee
Schimbata de condensator pe la borne are expresia :
p ui CU 2 2 sin(t ) cos(t ) CU 2 sin 2(t )
si oscilează cu frecvenţa unghiulara 2 in jurul valori nule ca si la o bobina .
In concluzie, pentru un condensator :
- puterea activa este nula
- puterea reactiva capacitiva definita , pana la semn , ca amplitudine a puterii
instantanee oscilante ,este :
1 2
QC U 2 / X C X C I 2 I
C
II.2.3 Variaţia in timp a energiei acumulate in câmpul electric
Puterea reactiva capacitiva este proporţională cu valoarea medie pe o perioada
a energiei acumulate in câmpul electric al condensatorului:
QC 2We
unde
1 1
W Cu~ 2 CU 2
2 2
ca si când condensatorul ar avea între armături o tensiune continuă egala cu valoarea
efectiva a tensiunii alternative.
I
2 U0 I
Axa de referinta
6
u,i
u 2 u
I 2
/2 3/2 2
0 t
2/ t
0 T/4 T/2 t
We
CU 2
2
7
II.3 Bobina
Sa consideram o bobina .In regim sinusoidal bobina străbătuta de curentul
sinusoidal i I 2 sin(ti ) are tensiunea la borne:
di
u L L LI 2 cos(t ) LI 2 sin(t )
dt 2
Prin urmare , valoarea efectiva are tensiunii u L este
U L LI
si faza iniţială are valoarea
2
Mărimea
L X L
se numeşte reactanţa inductiva .Simbolul reactanţei este X. Reactanţa se măsoară in
ohmi ca si rezistenta.
Concluzi privitoare la bobina :
- curentul este defazat in urma tensiuni la borne cu radiani
2
- valoarea efectiva a curentului este egala cu valoarea efectiva a tensiunii la borne
U
împărţită la reactanţa bobinei ( I L ).
XL
Observaţii. 1) In curent continuu tensiunea la bornele unei bobine este
nula , deoarece derivata unei mărimi invariabile in timp este nula (viteza ei de variaţie
este nula ) . Se spune ca pentru curentul continuu bobina reprezintă un scurtcircuit.
2)In curentul alternativ la o tensiune la borne data , curentul este limitat de reactanţa
bobinei , care este proporţională cu frecventa. De aceea o bobina blochează trecerea
curentului la frecvenţe înalte si reprezintă un scurtcircuit la frecvente suficient de
joase.
3) Reactanţa bobinei nu are sens decât in curent alternativ (in regimul in care este
definita ).
8
II.3.2 Puterea activa.
Pe durata unei perioade , intr-o semiperioada puterea instantanee este primita
de bobina , iar in semiperioada imediat următoare puterea instantanee este cedata de
bobina spre exterior .(de exemplu sursei la care este conectata ). In medie, pe o
perioada energia primita pe la borne este nula . Puterea activa este deci de asemenea
nula. In bobina nu au loc transformări inversabile ale energiei in căldura .
Bobina nu este numai un consumator de putere activa ; ea schimba energia cu
exteriorul .Putem caracteriza acest schimb de energie prin amplitudine puterii
instantanee (care este oscilata ).Numim aceasta mărime puterea reactiva inductiva ;
QL LI 2 X L I 2
Puterea reactiva are simbolul Q . Ea se măsoară in var ( volt-amper-reactiv ).
UL
i
i
UL
L UL I
0 t Axa de referinta
2
I
2
9
1 ~ 1
Wm L i 2 LI 2
2 2
ca şi când bobina ar fi parcursă de un curent continuu cu intensitatea egală cu valoarea
efectivă a curentului alternativ.
Comparând expresia puterii reactive cu cea a energiei magnetice medii,
constatăm că;
~
Q 2W
ceea ce arată că puterea reactivă inductivă este proporţională cu valoarea medie pe o
perioadă a energiei magnetice acumulate in câmpul magnetic al bobinei.
L
i
u,i
U
u 2 U
I 2 =0
i
3/2
0 /2 2 t
UI
2
T/4 t
0 T/2 T t
Wm
~ 1
Wm LI 2
LI 2 2
t
0 T/4 3T/4 t
10
II.4. Dioda
O diodă cu joncţiuni prezintă pentru un sens al curentului o rezistenţă statică
foarte diferită , de cea pe care o prezintă pentru curent în sens opus.
Curentul invers al diodelor cu germaniu este din aceasta cauză de ordinul
microamperilor , iar curentul direct de ordinul miliamperilor . În plus ….0,7 V , faţă
de tensiunile sânt mai mari in comparaţie cu curentul invers, iar tensiunile sânt mari în
comparaţie cu tensiunea de polarizare directă, dioda poate fi modelată prin ecuaţiile;
u A 0, pentru i A 0
i A 0, pentru u A 0
În acest model simplificat se neglijează căderea de tensiune în conducţie
directă şi curentul în conducţie inversă. Modelul diodei definit de relaţiile de mai sus
corespunde diodei ideale şi reprezintă un exemplu de liniarizare pe porţiuni a
caracteristici statice .
Joncţiunea p-n se poate reprezenta prin contactele unui întrerupător care
trebuie considerat închis când dioda conduce si deschis când dioda este blocată. Altfel
spus, rezistenţa diodei este nulă când dioda conduce şi infinită când dioda este
blocată.
lA
0 uA
11
R
R
U1 U2
a E
U2
U1 +
E
-
U1
U2
E
b
U2
U2
0
U1 E U1
E’
U2
U1
E T
2T
t
0 T 2T t
b c
12
II.4.1 Modelul diodei cu sursă ideală de tensiune
Deoarece curentul de saturaţie I s este mult mai mic decât curentul în conducţie
directă, ecuaţia caracteristicii statice
u
i A I s exp A 1
uT
unde
kT 11600
uT
e T
se poate aproxima prin
u
i A I s exp A .
uT
Observăm că tensiunea anodică trebuie să ajungă la câţiva zeci de volţi pentru
ca curentul anodic să ajungă la valori notabile. Există deci o tensiune de prag peste
care curentul anodic creşte rapid cu tensiunea anodică. Creşterea curentului anodic
raportată la creşterea tensiunii este :
di A I u 1
s exp A iA
du A uT uT uT
De aici rezultă rezistenţa dinamică a diodei,
du u
rd A T
di A iA
o mărime pozitivă dependentă de curentul anodic. Pentru un punct static de
funcţionare (PSF) in care curentul este de 50 mA , rezistenţa dinamică este :
25mV
rd 0.5
50mA
Caracteristica statică a diodei cu germaniu poate fi liniarizată pe porţiuni ,
respectiv:
i A 0 pentru u A 0.4V
1
iA ' (u B 0,4) pentru u A 0,4V
rd
iA
UA
+
U 0 0,4V
-
rd '0,5
13
Pentru tensiuni anodice inferioare tensiunii de prag, dioda se prezintă ca un
întrerupător deschis : la tensiuni anodice peste valoarea de prag , dioda se modelează
printr-o diodă ideală în serie cu o sursă de tensiune de 0,4V şi cu o rezistenţă egală cu
rezistenţa dinamică determinată anterior.
R A 11.10 RA
lA la
EA 0,7V
Ua
+ +
ea UA ea rd
-
-
a b
i B f (u A )
La intersecţia dreptei de sarcină cu graficul caracteristici statice obţinem :
UA 0,43 V şi I A 24mA . Rezistenţa statică în PSF a diodei este:
U 0.43V
Rst a 18
I A 24mA
14
I.4.2.2 În regim dinamic , la semnale mici(amplitudinea semnalul alternativ
este mult mai mică decât tensiunea anodică în PSF ) , teorema a doua a lui Kirchhoff
ne conduce la ecuaţia :
E A ea Ri A u A
Tensiunea anodică poate fi scrisă sub forma :
u A U A u A
u A fiind componenta dependentă de timp a tensiunii sau variaţiei ei.
Pentru amplitudini mici ale semnalului , variaţia u A este o funcţie de timp alternativă
sinusoidală :
2
u A U a 2 sin t
T
Curentul anodic la o valoare oarecare a tensiunii anodice se poate scrie sub forma
i A f (U A u A ) I A i A
unde termenul al doilea al sumei este variaţia curentului anodic faţă de valoarea din
punctul static , variaţie dată de:
uA
i A
rd
Introducând aceste mărimi în ecuaţia
E A ea Ri A u A
se obţine
E A ea RI A Ri A U A u A
Deoarece u A rd i A şi E A RI A UA , după reducerea termenilor obţinem o
relaţie între variaţiile tensiunii şi curentului:
e A Ri A rd i A
sau notând pe i A = i a
e A Ri a rd in
care reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff pentru circuitul echivalent circuitului
iniţial la semnale mici .
În concluzie , circuitul echivalent la semnale mici se obţine astfel:
-se suprimă sursa de alimentare in c.c
-dioda se înlocuieşte prin rezistenţa dinamică calculată în punctul static .
Rezistenţa dinamică în punctul static se determină grafic cu relaţia de definiţie
respectiv:
du
rd A PSF
u A
0.48 0.43V 5 k 1.25k.
di A im PSF 0.28 0.24mA 4
Componenta alternativă a curentului anodic este deci :
2
14.1 2 sin t
ea T 2t
ia 11.1 2 sin A
Ra rd 11.1 1250 T
adică un curent cu valoarea efectivă I a 11.1A în fază de semnal aplicat.
Notaţiile utilizate notaţii standardizate ţi ca atare sânt obligatorii. Le amintim deci pe
fixare , urmărind si graficul.
I AU A sânt mărimi constante în timp care determină PSF
15
i Au A sânt variaţiile curentului şi tensiunii la bornele elementului neliniar faţă de
valorile din PSF
I aU a sânt valori efective ale acestor variaţii :
2
ia I a 2 sin t
T
2
u a U a 2 sin t
T
i Au A sânt valorile ,,totale” , respectiv suma între mărimile de c.c din PSF şi
variaţiile lor in regim dinamic :
i A I A i A I A ia
E A este t.e.m a sursei de curent continuu pentru fixarea PSF ;
ea este t.e.m a sursei de semnal , de valoare efectivă E , respectiv
2
ea Ea 2 sin t E a 2 sin t
T
p n lA lA pn I C
A I C A
UA
UA
+ +
- -
mA A
Ed El
u A Ed u A El
iA I i A I
16
II.4.3.2 Mecanismul microscopic al funcţionării unei diode
semiconductoare
i A (mA)
iA
150
100
uA
50
-10 -5 u A (V )
0 1 0,5 1,5
-5
U2
-10
-15
-20
-25
-30
A
17
II.4.5 Dioda Tunel
n p n
Joncţiuni
p n p
18
II.5.1 Funcţionarea tranzistoarelor npn
+
n
-
Goluri
n
+
+ + + Joncţiune
- polarizată
- - invers
-
p
n
Electoni
19
II.5.1.4 Polarizarea simultană a celor două joncţiuni
+ n
-
Joncţiune
polarizată
p
invers
Joncţiune
+ polarizată
- Electroni invers
n
20
II.5.2.2 Joncţiunea polarizată in sens invers . Curentul este datorat deplasări
purtătorilor minoritari , respectiv a golurilor ce trec din regiunea n şi a electronilor ce
trec din regiunea p.
II.5.2.3Acţiunea simultană a celor două joncţiuni. Are în principiu aceleaşi
consecinţe ca şi în cazul tranzistorului npn . În cazul tranzistorului npn, prin
joncţiunea polarizata in sens direct se injectează goluri din regiunea n.
Odată ajunse în regiunea n , golurile sânt disponibile pentru conducţia
curentului prin joncţiunea polarizată in sens invers , împreună cu purtători minoritari
ai aceste regiuni . Numărul relativ al golurilor care se recombină în regiunea n cu
electronii (purtători majoritari ai aceste regiuni ) este destul de mic datorită grosimi
mici a acestei regiuni în raport cu cea a reginilor care o încadrează.
pnp npn
21
RC RC
iC
iC
iB EC iB EC
RB iE RB
iE
+ - - +
EB EB
npn pnp
22
iC
mA
EC
npn (12V )
iB
EB A V 10 K
(1.5V ) 1M
mV
iE
23
Cap.III.Dispozitive optoelectronice semiconductoare
PA
P PT
24
Fonon Fononi
hv hv
hv’ hv +p
-p
Fenomene fizice care pot avea loc în cazul absorbţiei radiaţiei electromagnetice de către un corp solid
25
Îndeplinind această condiţie , pe lângă perechea electron-gol se mai generează
şi fononi. În cazul semiconductoarelor cu impurităţi are loc o absorbţie datorată
impurităţilor , fenomen care constă în ionizarea atomilor de impuritate , donori sau
acceptori , pe seama energiei fotonilor radiaţiei electromagnetice incidente .
Deoarece la temperatura ambiantă toate impurităţile sunt deja ionizate pe cale termică
(pe seama energiei interne a corpului solid) , un asemenea fenomen nu poate fi
exploatat decât la temperaturi mai coborâte (sub 70 k , la care impurităţile nu sunt
ionizate pe cale termică) . Dispozitivele optoelectronice care folosesc acest tip de
absorbţie lucrează la temperaturi coborâte . În afara proceselor de absorbţie
menţionate mai există absorbţia datorată purtătorilor mobili de sarcină din
semiconductor , corespunzătoare interacţiunii dintre fotonii radiaţiei electromagnetice
incidente şi aceşti purtători , proces în urma căruia energia fotonilor este preluată de
purtătorii mobili , contribuind la creşterea energiei cinetice a acestora . Deoarece
pentru radiaţii infraroşii coeficientul de absorbţie este direct proporţional cu
concentraţia purtătorilor mobili , acest fenomen este exploatat la realizarea
modulatoarelor de radiaţie infraroşie. Absorbţia intrinsecă , absorbţia datorată
impurităţilor şi absorbţia datorată purtătorilor mobili constituie fenomene cu
aplicaţii practice , exploatate la realizarea dispozitivelor optoelectronice . Fată de
acestea , absorbţia reţelei şi absorbţia excitonică , sunt considerate şi poartă denumirea
de absorbţii parazite , deoarece irosesc din energia radiaţiei incidente fără a vputea fi
exploatate în scopuri practice
26
Provocarea fenomenului de luminiscenţă necesită într-o primă fază – cea de
excitaţie , generarea unei cantităţi de purtători de sarcină în exces , purtători care apoi,
într-o a doua fază –cea de dezexcitare , se recombină radiativ . Există multiple căi
(surse ) de excitaţie pentru inducerea fenomenului de luminiscenţă , iar luminiscenţa
poate apărea în forme variate .
În cazul dispozitivelor optoelectronice luminiscenţa este provocată fie prin
bombardarea cu un fascicul de electroni cu energii medii , când poartă numele de
catodoluminescenţă , fie prin aplicarea (intermediul) unui câmp electric , când poartă
numele de elecrtoluminescenţă.
În cazul electroluminescenţei există următoarele moduri de excitaţie :
-excitaţie intrisecă , observată la unele semiconductoare omogene impurificate cu
elemente activatoare . Fenomenul are loc în urma ionizării impurităţilor activatoare,
sub influenţa unui câmp electric alternativ de frecvenţă audio . Revenirea electronilor
pe nivele energetice permise introduse de elemente activatoare se face prin emisia de
fotonii. Fenomenul este caracteristic sulfurii de zinc (ZnS) , spectrul radiaţiei emise
fiind dependent de activatorii utilizaţi (Mn, Cu, Cl) ;
-excitaţie prin injecţie de purtători minoritari de sarcină , observată in cazul unor
joncţiuni pn polarizate direct . Emisia radiaţiei luminoase este rezultatul unor procese
de recombinare directă sau prin intermediul impurităţilor , în vecinătatea regiunii de
trecere . Spectrul radiaţiei emise este dependent de impurităţile activatoare utilizate.
-excitaţie prin multiplicare în avalanşă , în cazul căreia în regim de trecere a unei
joncţiuni pn , polarizate invers , la tensiune de străpungere, se cedează perechi
electron-gol ca urmare a fenomenului cunoscut de multiplicare prin avalanşă .
Purtători liberi astfel apăruţi se pot reconbina radiativ direct sau prin intermediul
impurităţilor ;
-excitaţie prin efect tunel , în cadrul căreia purtătorii liberi apar prin efect tunel .
III.2.1 Fotorezistenţa
Fotorezistenţa este un rezistor realizat dintr-un material semiconductor
omogen , a cărui rezistenţă se modifică sub influenţa unui flux luminos incident.
Materialul semiconductor din care se realizează fotorezistenţa are forma unui strat
subţire sau a unei plăcuţe , prevăzute la capete cu contacte ohmice reprezentând
terminalele . Protecţia fotorezistenţei se asigură prin acoperirea cu lac sau prin
încapsularea în material plastic .
Performanţele fotorezistenţelor se apreciază prin intermediul mărimilor :
- rezistenţa la întuneric , dependentă de dimensiunile geometrice (w , d , l ) şi de
concentraţia de impurităţi de semiconductor ;
- pragul fotoelectric , reprezentând lungimea de undă maximă până la care
dispozitivul mai reacţionează;
- sensibilitatea spectrală sau sensibilitatea integrală , reprezentând raportul dintre
G
conducta fotorezistenţei şi fluxul luminos incident , S . Sensibilitatea
integrală corespunde unui flux policromatic (şi este definită în acelaşi mod )
- inerţia fotorezistenţei , reprezentând timpul după care rezistenţa elementului se
stabilizează la noua valoare , atunci când fluxul luminos variază prin salt .
27
l
III.2.2 Fotodioda
28
Fotodioda se utilizează ca detector de radiaţie , având însă o sensibilitate mult
mai mare (sute de miliamperi pe lumen ) decât o fotorezistenţă , dimensiuni reduse şi
durată mare de viaţă . Fotodioda prezintă de asemenea inserţie mai mică decât
fotorezistenţa .
(hv)
iA p n
Ln l Lp
UA
+
-
b
a
Fotodioda
a-secţiune , mod de polarizare ; b- simbol.
III.2.3 Fotoelementul
Fotoelementul este o fotodiodă care lucrează fără polarizare din exterior . Sub
influenţa unui flux luminos exterior la bornele fotoelementului ia naştere o tensiune
electromotoare . Conectând la bornele sale o rezistenţă de sarcină prin această
rezistenţă circulă un curent electric , ceea ce arată că fotoelementul constituie un
generator de tensiune , care poate debita o anumită putere .
Fotoelementul converteşte direct energia luminoasă în energie electrică ,
constituind o sursă de energie . Deoarece sursa de energie luminoasă este în mod
curent soarele , fotoelementele se mai numesc baterii solare . Pentru ca energia
debutată să fie cât mai mare , trebuie ca energia fluxului luminos incident recepţionat ,
să fie –de asemenea – cât mai mare . De aceea dioda utilizată ca fotoelement se
realizează de suprafaţă expusă cât mai mare , mult mai mare decât dioda utiliyată ca
fotodiodă (ca detector de radiaţie ) .
29
qu A
i A i sat (exp 1)
kT
în care :
i sat -reprezintă curentul de saturaţie
q – sarcina electronului
u a -tensiunea de polarizare
k – constanta lui Boltzmann
T – temperatura în grade absolute
(+)
iA
p n
RS
(-)
a b
Fotoelementul
III.2.4 Fototranzistorul
30
Fiind un dispozitiv cu doi electrozi , atunci când este conectat intr-un circuit
împreună cu o sarcină , datorită conectări în serie a celor două elemente de circuit
(ordinea în care sunt conectate fiind arbitrată ) , noţiunile de sarcină conectată în
colector ( ca la amplificatorul în conexiune emitor comun ) sau de sarcină conectată în
emitor ( ca la repetorul pe emitor ) îşi pierd semnificaţia . Deci nu se poate afirma că
tranzistorul (fototranzistorul ) este utilizat în conexiune EC sau CC . Rolul de emitor ,
respectiv colector , revine acelui semiconductor extrem , din structura tranzistorului ,
care , face parte din joncţiunea polarizată de bateria din circuit în sens direct ,
respectiv în sens invers . Polarizarea structurii trebuie făcută întocmai ca la un
tranzistor , respectând rolul de colector (respectiv de emitor ) al terminalului destinat
de fabricant a fi colector (respectiv emitor).
Fototranzistorul se plasează într-o capsulă prevăzută cu o fereastră , in care
este montată o lentilă al cărei rol este acela de a focaliza fluxul luminos asupra regiuni
fotosensibile a structurii .
Simbol
III.2.5 Fototiristorul
31
punct de vedere , un parametru important pentru acel dispozitiv îl constituie
randamentul de conversie al energiei electrice în energie radiantă. Ca sursă de lumină
, prezintă importanţă caracteristică spectrală a dispozitivului (culoarea ) . Aceştia sunt
cei mai importanţi parametri ai unei diode fotoluminescente .
Culoarea emisă depinde de semiconductorul utilizat şi de dopat (impurităţile
folosite).
Dioda electroluminescentă se comportă în circuit ca o diodă obişnuită . În
aplicaţiile curente ea este folosită ca indicator luminos sau pentru realizarea
instalaţiilor de afişare numerice sau alfanumerice . De remarcat faptul că în cazul
elementelor de afişare cu 7 segmente şi punct zecimal , mai cunoscute , dimensiunile
diodelor Pastilelor de siliciu sunt mai mici decât dimensiunile segmentelor ,
dimensiunile mai mari ale segmentelor fiind obţinute pe cale optică.
Simbol
III.2.7 Fotocuplorul
Fotocuplorul
32
Fotocuplorul are multe şi variate aplicaţii practice . Cea mai importantă este însă ceea
de a transfera o comandă , prin intermediul undei de lumină , între două echipamente
electrice care fie că nu trebuie să aibă legătura electrică , fie că se află la potenţiale
electrice diferite , între cele două echipamente existând o diferenţă mare (sau foarte
mare ) de potenţial .
Se deduce că în majoritatea cazurilor fotocuplorul se utilizează în locul
transformatoarelor ,piese costisitoare , cu gabarit mare grele .
În echipamentele menţionate pe lângă eleganţa soluţiei se asigură şi o
fiabilitate sporită, ca şi un grad sporit de protecţie a muncii , evitându-se pericolul de
electrocutare .
Un alt avantaj al fotocuplorului îl constituie imunitatea la zgomote .
Parametri importanţi ai fotocuplorului sunt : curentul care trebuie injectat în LED
pentru a asigura emisia de lumină care să poată fii sesizată de tranzistorul şi curentul
pe care îl poate asigura fototranzistorului , în circuitul în care este conectat.
33
Cap. IV Simularea numerică a circuitului
IV.1 INTRODUCERE
34
Un program în Spice cuprinde instrucţiunile pentru titlu, de comentariu, de descriere a
elementului, de model, de comandă (control) şi de sfârşit (.END). Prima instrucţiune
într-un program în Spice este obligatoriu o instrucţiune de titlu, iar ultima trebuie să
fie una de sfârşit, ordinea celorlalte fiind arbitrară (exceptând cazul continuărilor, care
trebuie să fie imediat după linia care se continuă). Programul în limbaj Spice se
editează sub forma unui fişier care trebuie să aibă extensia .cir.
Instrucţiunea pentru titlu – prima instrucţiune dintr-un program – conţine un nume
oarecare – de exemplu, tipul (numele) circuitului analizat. Numele (titlul) atribuit
circuitului analizat va fi tipărit în fiecare secţiune a fişierului de ieşire (cu extensia
.out), împreună cu rezultatele obţinute din analiza respectivă.
Instrucţiunea pentru titlu este ignorată de calculator în procesul efectuării operaţiilor
impuse de analiza cerută prin program. În cazul când aceasta lipseşte, calculatorul
interpretează ca declaraţie cu rol de titlu prima instrucţiune a programului, ceea ce
conduce la o analiză greşită, deoarece din program va lipsi o instrucţiune.
Instrucţiunea de titlu poate să înceapă şi cu caracterul ‘*’, care desemnează declaraţia
respectivă ca fiind linie de comentariu.
Instrucţiunile de descriere ale fiecărui element de circuit indică: numele elementului
de circuit (identificator), poziţia în schema circuitului (nodurile la care este conectat
elementul respectiv) şi valorile parametrilor ce determină caracteristicile electrice ale
elementului respectiv. Litera mare, specifică fiecărui element de circuit, este indicată
în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Element de circuit Litera mare
Rezistor R
Condensator C
Bobină L
Bobine cuplate magnetic K
Linie de transmisie T
Linii de transmisie cuplate K
Diodă D
Tranzistor bipolar Q
Tranzistor unipolar (TEC-J) J
Tranzistor unipolar (TEC-MOS) M
Tranzistor GaAsFET B
Sursă independentă de tensiune V
Sursă independentă de curent I
Sursă de tensiune comandată în tensiune E
Sursă de curent comandată în curent F
Sursă de tensiune comandată în curent H
Sursă de curent comandată în tensiune G
Intrare digitală N
Ieşire digitală O
Primitivă digitală U
Stimul digital U
35
Întrerupător (switch) comandat în tensiune S
Întrerupător (switch) comandat în curent W
Subcircuit X
36
Instrucţiunile de comandă (control) precizează tipurile de analiză,
complexitatea şi modul de editare a rezultatelor. Instrucţiunile de comandă (control)
încep cu un punct, urmat imediat de un cuvânt cheie specific fiecărui tip de analiză,
prezentat în tabelul 1.3.
Tabelul 1.3
Comanda Descriere
1 2
Analiza standard
.DC Analizează circuitul pentru mai multe valori ale unei
variabile de tip DC (curent continuu)
1 2
.AC Calculează răspunsul în frecvenţă pentru un domeniu de
frecvenţe specificat
.OP Stabileşte şi detaliază informaţii despre punctul static de
funcţionare (PSF)
.TF Calculează funcţia de transfer pentru semnal mic, prin
liniarizarea circuitului în jurul PSF
.SENS Calculează senzitivităţile nodurilor la variaţii mici ale
semnalului în jurul PSF (liniarizare)
.NOISE Determină efectuarea analizei în condiţiile considerării
zgomotului componentelor
.TRAN Efectuează analiza în domeniul timp (în regim tranzitoriu)
.FOUR Efectuează analiza Fourier a semnalului de ieşire specificat
.DISTO Analiza distorsiunilor în c.a.
Analiza multi-run
.STEP Efectuează analiza dorită modificând valoarea unui
parametru al unei componente
.TEMP Setează valorile temperaturii la care se efectuează
analiza
Analiza statistică
.MC Analiza statistică de tip Monte Carlo
.WCASE Analiza statistică de tip senzitivitate (cazul cel mai
defavorabil)
Condiţii iniţiale
.IC Setează PSF în momentul iniţial al analizei
.NODESET Propune o valoare de început pentru PSF, dar nu o
impune (ca .IC)
.SAVEBIAS Salvează parametrii PSF într-un fişier specificat
.LOADBIAS Încarcă fişierul cu parametrii PSF
Modelare elemente de circuit
.MODEL Defineşte un set de parametri pentru un tip de
componente
.SUBCKT Început descriere subcircuit
.ENDS Sfârşit descriere subcircuit
37
.DISTRIBUTI Specifică distribuţia toleranţei parametrilor modelului
ON
Comanda ieşirii
.PLOT Comandă exprimarea rezultatelor într-o forma grafică ce
poate fi tipărită la imprimantă
.PRINT Comandă exprimarea rezultatelor sub formă de tabele
.PROBE Trimite rezultatele simulării în postprocesorul Probe sub
forma unui fişier cu extensia dat
.WATCH Permite vizualizarea rezultatelor simulării pe măsură ce
aceasta avansează
.WIDTH Specifică numărul de coloane pe care se doreşte
vizualizarea Fişierului Ieşire
1 2
Comenzi de prelucrare
.FUNC Defineşte o funcţie
.PARAM Defineşte unul sau mai mulţi parametri
.END Sfârşit de Fişier Circuit
.INC Include fişierul specificat în Fişierul Circuit
.LIB Apelează la o bibliotecă specificată, necesară pentru a
găsi modelul unui element de circuit
Diverse
.EXTERNAL Indică nodurile exterioare (porturi) şi tipul lor
.OPTIONS Setează diverşi parametri ai simulării
.STMLIB Specifică un fişier conţinând informaţia despre stimuli
.STIMULUS Indică fişierul cu numele stimulilor
.TEXT Expresie de tip text utilizată la descrierea circuitelor
digitale
38
4. Instrucţiunea .END trebuie să fie la sfârşitul fişierului.
Dacă o instrucţiune apare de mai multe ori, este luată în consideraţie doar
ultima apariţie, excepţie făcând următoarele instrucţiuni: .LIB, .PRINT, .PLOT,
.PROBE, .INC, .PARAM, .FUNC, .IC şi .NODSET.
Valorile numerice se scriu cu semn, utilizând simboluri pentru ordinele de
multiplicitate sau scrierea standard în virgulă mobilă. Astfel sunt scrise corect
următoarele valori:
2 2000. –25.1 1E6 3.71E-4 2E-5
care mai pot fi scrise şi astfel:
2000m 2k -251E-1 1Meg 0.371m 0.2u
Factorii de scară (multiplicatori). Anumite puteri zecimale pot fi declarate
prin abrevieri.
Exemple:
Introducere Echivalenţă în Spice Semnificaţie
-3.75K -3.75E3 -3,75x103
45.9P 45.9E-12 45,9x10-12
2.25M 2.25E-3 2,25x10-3
În tabelul 1.4 sunt prezentaţi factorii de scară utilizaţi în programul Spice (PSpice).
Tabelul 1.4
Valoare Simbol Forma exponenţială
10-15 F 1E-15
10-12 P 1E-12
10-9 N 1E-9
10-6 U 1E-6
10-3 M 1E-3
103 K 1E3
106 MEG 1E6
109 G 1E9
1012 T 1E12
39
Funcţia Semnificaţia Observaţii
ABS(x) x
SQRT(x) x
EXP(x) ex
LOG(x) lnx Logaritm în baza
“e”
LOG10(x) logx Logaritm în baza
10
PWR(x,y) xy
PWRS(x,y) y y
x , x 0; x , x 0
SIN(x) Sin(x) x în radiani
COS(x) Cos(x) x în radiani
TAN(x) Tg(x) x în radiani
ATAN(x) Ctg(x) x în radiani
ARCTAN(x) Arctg(x) Rezultatul în
radiani
LIMIT(x,min,max) min, pentru x min
max, pentru x max
x, pentru min x max
40
Instrucţiunea .OP are forma:
.OP
şi introducerea ei în SPICE are drept scop determinarea punctelor statice de
funcţionare ale dispozitivelor electronice ale circuitului analizat (cu bobinele
scurtcircuitate şi condensatoarele eliminate).
Analiza în c.c. este efectuată automat în situaţiile în care se cere calculul
regimului tranzitoriu – pentru determinarea condiţiilor iniţiale de lucru – şi la analiza
în c.a. – pentru determinarea parametrilor din modelele de semnal mic ale
dispozitivelor electronice liniarizate pe porţiuni.
Instrucţiunea .TF are structura:
.TF outvar ins
unde: outvar reprezintă numele variabilei de ieşire pentru analiza de semnal mic
(tensiune sau curent), iar ins este denumirea sursei de intrare pentru analiza de semnal
mic (tensiune sau curent). Această sursă determină calculul funcţiei de transfer la
semnal mic în punctele statice de funcţionare ale circuitului (variabila de
ieşire/variabila de intrare), rezistenţa de intrare şi cea de ieşire, în raport cu nodurile
specificate, faţă de nodul de referinţă (masă).
Exemple:
.TF V(9) VIN
.TF V(1) IGEN
Instrucţiunea .NODESET are forma:
.NODESET V(n1) = val1 V(n2) = val2 … V(np) = valp
în care: V(n1) = val1 – reprezintă valoarea iniţială a tensiunii nodului n1 în raport cu
nodul de referinţă (masa); V(n2) = val2 – este valoarea iniţială a tensiunii nodului n2
în raport cu nodul de referinţă (masa); …; V(np) = valp – constituie valoarea iniţială a
tensiunii nodului np în raport cu nodul de referinţă (masa).
Toate programele de simulare neliniară calculează soluţia iterativ. Procesul
iterativ porneşte cu o estimare iniţială (de început) a potenţialelor. Programul PSpice
presupune că la început toate potenţialele nodurilor sunt nule. În majoritatea cazurilor
nu este necesar să se specifice nici o informaţie despre valoarea iniţială a potenţialelor
nodurilor. Există însă şi excepţii, în cazul în care programul Spice nu poate găsi
soluţia în 100 de iteraţii (acest număr este o valoare predefinită). În aceste situaţii se
apelează la instrucţiunea .NODESET care iniţializează potenţialele nodurilor. Soluţia
finală poate să difere de valorile specificate prin declaraţia .NODESET. PSpice
foloseşte aceste valori iniţiale numai ca o indicaţie până când găseşte prima soluţie.
După aceasta, restricţiile de iniţializare se înlătură şi se continuă căutarea soluţiei de
c.c. până se ajunge la soluţia finală. Soluţia finală va fi probabil în concordanţă cu
valorile specificate prin declaraţia .NODESET dacă ele sunt corecte, dar nu trebuie să
fie identice cu ele.
Prin urmare, instrucţiunea .NODESET este utilizată pentru obţinerea
convergenţei soluţiei şi este folosită pentru analiza circuitelor bistabile şi astabile.
Exemple:
.NODESET V(3) = 2..3 V(9) = 4.8
.NODESET V(11) 5.2
Instrucţiunea .SENS determină calculul senzitivităţilor de semnal mic, în
regim continuu, pentru variabilele de ieşire specificate, în raport cu fiecare parametru
de circuit. Formatul acestei instrucţiuni este
41
.SENS outvar1 [outvar2 …]
unde: outvar1 este variabila de ieşire 1 (tensiune sau curent) şi outvar 2 reprezintă a
doua variabilă de ieşire (tensiune sau curent).
Exemple:
.SENS V(3) V(7) I(RC)
.SENS V(4,5) I(Q5) I(R6)
Declaraţia .AC efectuează analiza de semnal mic a circuitului în regim
sinusoidal, relativ la punctul de funcţionare calculat, în gama de frecvenţe specificată.
Pentru ca această analiză să fie efectuată, trebuie ca cel puţin o sursă independentă să
aibă specificată valoarea în regim sinusoidal.
Declaraţia .AC are una din următoarele trei forme:
.AC DEC ND FSTART FSTOP
.AC OCT NO FSTART FSTOP
.AC LIN NP FSTART FSTOP
în care: DEC – indică faptul că analiza de c.a. se efectuează pe decade, în gama de
frecvenţe [FSTART, FSTOP]; OCT – analiza de c.a. se efectuează pe octave, în gama
de frecvenţe [FSTART, FSTOP]; frecvenţa se variază liniar în gama de frecvenţe
[FSTART, FSTOP]; ND – este numărul de puncte pe decadă, plasate logaritmic; NO -
numărul de puncte pe octavă, plasate logaritmic; NP – numărul de puncte în gama de
frecvenţă, plasate echidistant; FSTART – frecvenţa de început a analizei de c.a.;
FSTOP – frecvenţa de sfârşit a analizei de curent alternativ.
Instrucţiunea .NOISE calculează zgomotul echivalent la intrarea şi ieşirea
menţionate. Instrucţiunea acţionează numai în cazul când se specifică şi efectuarea
analizei de semnal mic, în regim alternativ, printr-o instrucţiune .AC. Calculul
zgomotului se face ţinând seama de zgomotul termic, de alice şi de licărire. Zgomotul
de licărire este simulat numai în cazul când se specifică valorile parametrilor de model
AF (exponentul pentru zgomotul de licărire) şi KF (coeficientul pentru zgomotul de
licărire), diferite de cele implicite. Zgomotul la ieşire, precum şi cel echivalent de la
intrarea specificată, se pot tipări sau reprezenta grafic utilizând instrucţiunile .PRINT
şi .PLOT.
Instrucţiunea .NOISE are structura:
.NOISE outvar inspsrc intrv
unde: outvar – este variabila de ieşire (tensiune sau curent) ce defineşte punctul de
însumare, în care se calculează zgomotul total generat de componentele din circuit, la
toate frecvenţele din gama [FSTART, FSTOP] specificate în instrucţiunea .AC;
inspsrc – numele sursei independente de tensiune sau curent ce defineşte referinţa de
intrare a zgomotului; intrv – numărul de puncte din intervalul pentru care se tipăreşte
contribuţia la zgomotul total al componentelor ce conţin cel puţin o sursă de zgomot.
Exemple:
.NOISE V(3) VIN 20
.NOISE V(7) I(3) 60
Instrucţiunea .DISTO este luată în consideraţie numai dacă a fost indicată
analiza în curent alternativ de semnal mic. Ea determină calculul distorsiunilor de
semnal mic şi anume: distorsiunile de intermodulaţie şi modulaţie încrucişată.
Calculul se efectuează pentru una sau două frecvenţe (f 1 , f 2 ) impuse la intrare
(respectiv la sursa independentă de c.a. specificată prin cuvântul cheie .AC).
42
Prin intermediul instrucţiunii .DISTO, ca parte a analizei în regim alternativ la
semnal mic sinusoidal, se calculează următoarele componente ale distorsiunilor:
HD2 – amplitudinea componentei de frecvenţă 2f 1 , dacă componenta de
frecvenţă f 2 nu există;
HD3 – amplitudinea componentei de frecvenţă 3f 1 , dacă componenta de
frecvenţă f 2 nu există;
SIM2 – amplitudinea componentei de frecvenţă f 1 + f 2 ;
DIM2 – amplitudinea componentei de frecvenţă f 1 - f 2 ;
DIM3 – amplitudinea componentei de frecvenţă 2f 1 - f 2 .
Formatul instrucţiunii .DISTO este:
.DISTO RLOAD [INTER [SKW2 [REFPWR [SPW2] ] ] ]
unde: RLOAD – reprezintă denumirea rezistorului de sarcină din circuit, pe care se
însumează toate componentele ce produc distorsiunea totală, corespunzătoare puterii
disipate pe el; INTER – este intervalul pentru care se tipăreşte contribuţia tuturor
dispozitivelor semiconductoare neliniare (diode şi tranzistoare) la distorsiunea totală;
dacă INTER nu este specificat sau valoarea sa este 0, nu se tipăresc aceste contribuţii;
SKW2 – reprezintă raportul dintre frecvenţele f 2 şi f 1 , cu valori cuprinse între 0 şi 1,
pentru care se face calculul distorsiunilor; f 1 este frecvenţa cuprinsă între limitele
FSTART şi FSTOP specificate în instrucţiunea de comandă .AC, iar f 2 este un
submultiplu al frecvenţei f 1 (dacă parametrul se omite, valoarea implicită este 0,9);
REFPWR – reprezintă nivelul puterii de referinţă, utilizat în calculul distorsiunilor
(dacă nu se menţionează, se consideră valoarea implicită de 1 mW) şi SPW2 –
reprezintă amplitudinea semnalului de frecvenţă f 2 (dacă nu se specifică, valoarea
implicită se consideră 1).
Tipurile de distorsiuni, menţionate mai sus, pot fi tipărite şi reprezentate grafic
prin intermediul instrucţiunilor .PRINT şi .PLOT.
Exemple:
.DISTO RL3 4 0.8 1.0E+3 0.75
.DISTO R7
Instrucţiunea .TRAN este utilizată pentru analiza în regim tranzitoriu a
circuitului, respectiv pentru determinarea răspunsului acestuia în domeniul timp.
Această instrucţiune are forma:
.TRAN TSTEP TSTOP [TSTART [TMAX]] [UIC]
în care: TSTEP – reprezintă pasul de timp cu care se face tipărirea rezultatelor,
inclusiv UM; TSTOP – este momentul de timp până la care se face analiza
rezultatelor, inclusiv UM; TSTART – reprezintă momentul de timp de la care se
tipăresc rezultatele, inclusiv UM (dacă se omite, valoarea implicită este 0); TMAX –
este pasul maxim de calcul (dacă se omite, valoarea sa implicită este minimum dintre
TSTEP şi (TSTART – TSTOP)/50.0) şi UIC – cuvânt cheie opţional (Use Initial
Conditions), indicând utilizarea condiţiilor iniţiale specificate prin parametrii IC = …,
la descrierea elementelor de circuit, pentru începerea analizei în regim tranzitoriu
(omiterea acestui cuvânt determină calculul condiţiilor iniţiale în mod automat de
către program).
Exemple:
.TRAN 20n 2u
43
.TRAN 2n 1000n UIC
Instrucţiunea .TRAN este utilizată pentru analiza în regim tranzitoriu a
circuitului dat, respectiv pentru determinarea răspunsului acestuia în domeniul timp.
Analiza începe întotdeauna de la momentul de timp 0. În intervalul (0, TSTART),
analiza este efectuată, dar rezultatele nu sunt păstrate în memoria calculatorului. În
intervalul (TSTART, TSTOP), analiza este efectuată cu păstrarea rezultatelor. Spice
selectează în mod automat pasul de calcul, care nu va depăşi valoarea TMAX.
Instrucţiunea .IC are forma:
.IC V(N1) = val1 V(N2) = val2
unde: V(N1) = val1 – reprezintă valoarea tensiunii în nodul N1, V(N2) = val2 –
valoarea tensiunii în nodul N2 etc.
Exemple:
.IC V(2) = 1.5 V(3) = 1.5 V(6) = 2.5
.IC V(4) = 3.5
Instrucţiunea .IC este utilizată pentru setarea condiţiilor iniţiale la analiza de
regim tranzitoriu. Această instrucţiune are două interpretări posibile:
1) când parametrul UIC este utilizat în instrucţiunea .TRAN, atunci tensiunile
în nodurile specificate prin instrucţiunea .IC sunt folosite pentru calculul condiţiilor
iniţiale la condensatoare, bobine, diode, tranzistoare bipolare şi tranzistoare unipolare
(TEC-J, MOS-FET). Acest lucru este echivalent cu specificarea condiţiilor iniţiale la
fiecare dispozitiv, prin folosirea parametrului IC = … Utilizarea instrucţiunii .IC este
avantajoasă. Deoarece analiza în regim tranzitoriu se efectuează înaintea determinării
soluţiei iniţiale de regim continuu, la calculul condiţiilor iniţiale de operare ale
dispozitivelor trebuie avut în vedere să se specifice toate sursele de tensiune continue,
folosind instrucţiunea .IC;
2) dacă nu se specifică parametrul UIC în instrucţiunea .TRAN, soluţia iniţială
de regim continuu se calculează înaintea analizei în regim tranzitoriu. În acest caz,
tensiunile în nodurile specificate prin instrucţiunea .IC vor forţa valorile iniţiale
pentru polarizări. Pe durata efectuării analizei în regim tranzitoriu constrângerile
impuse acestor noduri sunt înlăturate.
Exemple:
.IC V(2) = 1.5 V(6) = 2.5 V(8) = 5.0
.IC V(1) = 4.5
Instrucţiunea .FOUR are structura:
.FOUR freq outvar1 [outvar2 …]
în care: freq – este frecvenţa fundamentalei semnalului de intrare la care se efectuează
analiza Fourier; outvar1 – reprezintă variabila de ieşire 1 pentru care se realizează
analiza Fourier; outvar2 – variabila de ieşire 2 pentru care se realizează analiza
Fourier.
Prin instrucţiunea .FOUR se realizează o analiză Fourier, ca parte a analizei în
regim tranzitoriu, la frecvenţa fundamentală freq, pentru variabilele de ieşire
specificate. Analiza Fourier se efectuează în intervalul [TSTOP - PER, TSTOP], în
care: TSTOP este timpul final specificat în analiza de regim tranzitoriu şi PER
reprezintă perioada frecvenţei fundamentalei.
Sunt calculate primele nouă componente, precum şi componenta de curent
continuu. Pentru mărirea acurateţei, la circuite având factorul de calitate Q foarte
44
mare trebuie setat parametrul TMAX (în instrucţiunea .TRAN) la cel mult
perioada/100.0. În vederea eliminării reziduurilor tranzitorii, analiza trebuie efectuată
pe mai multe perioade ale semnalului.
Instrucţiunea .PRINT este utilizată pentru tipărirea sub formă de tabel a
valorilor variabilelor de ieşire specificate. Forma acestei instrucţiuni este:
.PRINT tip var1 [var2 … var8]
în care: tip – este tipul analizei (DC, AC, TRAN, NOISE, DISTO) pentru care se
doreşte tipărirea; var1 – variabila de ieşire ale cărei valori se tipăresc (tensiune sau
curent), forma de descriere a unei tensiuni între nodurile N1 şi N2 este V(N1[, N2]),
dacă N2 este omis, tensiunea se consideră între nodul N1 şi masă (nodul de referinţă
căruia i se atribuie indicele 0); var2 … var8 – variabile de ieşire ale căror valori se
tipăresc (opţional), numărul lor este limitat la 8.
Pentru analiza AC sunt posibile şi următoarele notaţii adiţionale în descrierea
variabilelor de ieşire: VR – partea reală a tensiunii V; VI – partea imaginară a lui V;
VM – amplitudinea tensiunii V; VP – faza tensiunii V şi VDB – 20lg(amplitudinea
tensiunii V).
I(V_nume) reprezintă curentul prin sursa independentă de tensiune V_nume.
Sensul de referinţă al curentului prin sursă se consideră de la nodul pozitiv la cel
negativ al acesteia. În cazul analizei AC, curenţii se descriu asemănător tensiunilor.
Variabilele de ieşire pentru analiza zgomotului şi a distorsiunilor au o formă
generală diferită de celelalte tipuri de analize. Forma este: var[x], unde var poate
reprezenta: ONOISE – zgomotul de ieşire; INOISE – zgomotul echivalent de intrare;
D2 – dioda semiconductoare D2; HD3 – amplitudinea componentei de frecvenţă 3f 1 ,
dacă componenta de frecvenţă f 2 nu există; SIM2 – amplitudinea componentei de
frecvenţă f 1 + f 2 ; DIM2 – amplitudinea componentei de frecvenţă f 1 – f 2 ; DIM3 –
amplitudinea componentei de frecvenţă 2f 1 – f 2 , iar x poate fi: R – partea reală; I –
partea imaginară; M – amplitudinea (implicită dacă nu este specificată); P – faza şi
DB – 20lg(amplitudine).
Astfel, SIM2 (sau SIM2(M)) descrie amplitudinea distorsiunii SIM2, iar
HD3 R – partea reală a distorsiunii HD3.
Exemple:
.PRINT DC V(4) I(VIN1)
.PRINT AC VM(6,8) VP(5,6) VR(8) II(VIN)
.PRINT NOISE INOISE
.PRINT DISTO D3 SIM2(DB)
.PRINT TRAN V(7) I(R5)
Numărul instrucţiunilor de tip .PRINT folosite pentru fiecare tip de analiză nu
are limite.
Instrucţiunea .PLOT este utilizată pentru reprezentarea grafică a variabilelor
de ieşire specificate. Reprezentarea grafică se realizează prin tipărirea simbolului „*“
în punctele graficului. Punctele de intersecţie ale mai multor grafice sunt marcate prin
x. Când mai multe variabile apar pe acelaşi grafic, pentru prima variabilă se tipăresc şi
valorile numerice. Dacă se doreşte acest lucru şi pentru celelalte variabile este
necesară adăugarea altei instrucţiuni .PLOT. Nu există limite pentru numărul
instrucţiunilor .PLOT folosite în fiecare tip de analiză.
Forma instrucţiunii .PLOT este:
.PLOT tip var1 [linf1, lsup1] [var2 [linf2, lsup2] …]
45
unde: tip – este tipul analizei (DC, AC, TRAN, NOISE, DISTO) pentru care se
doreşte reprezentarea grafică; var1 – variabila de ieşire 1 care se reprezintă grafic
(tensiune sau curent), specificaţiile prezentate la instrucţiunea .PRINT rămân valabile
şi aici; linf1, lsup1 – limitele opţionale – inferioară, respectiv superioară – ale
reprezentării grafice pentru variabila de ieşire var1; dacă aceste limite nu sunt
specificate, în mod automat sunt calculate valorile minime şi maxime ale variabilelor
de ieşire, realizând o scalare adecvată a reprezentărilor grafice; var2 – variabila de
ieşire 2 care urmează să se reprezinte grafic (opţional); numărul acestor variabile este
de maxim 8 şi linf2, lsup2 – limitele opţionale – inferioară, respectiv superioară – ale
reprezentării grafice pentru variabila de ieşire var2.
Exemple:
.PLOT DC V(4) IE(Q3)
.PLOT TRAN V(5,7) I(R5) V(4)
.PLOT DISTO HD2 HD3(R) SIM2
.PLOT AC VM(9) VDB(3,4) VP(11)
Dacă un LED este utilizat într-un circuit , curentul pentru LED este în mod
obişnuit fixat cu o rezistenţă de limitare . LED-ul poate fi stins sau aprins de un
tranzistor. Totuşi metoda dată în figură nu ia în considerare nici o variaţie de tensiunii
de alimentare . O mică variaţie a curentului prin LED poate fi foarte dăunătoare , mai
ales când sunt utilizate LED-uri de mare eficienţă .
Suplimentarea cu numai un tranzistor poate transforma circuitul din figură
într-o sursă de curent care poate fi cuplată şi decuplată (de exemplu , cu nivele TTL) .
În circuitul din figură se observă că rezistenţa R1 a fost mutată în emitorul lui T1 .
Când o tensiune de comandă este aplicată la intrarea lui T1 , acest tranzistor conduce ,
determinând apariţia unui curent prin R1 . Tranzistorul T2 comandă curentul de bază
a lui T1 astfel încât tensiunea ce cade pe R1 rămâne 0,6 V . Curentul I prin LED-uri şi
R1 se calculează cu relaţia I=0,6/R1 . Dacă , de exemplu , R1 este 12Ω, curentul prin
LED-uri este de 50mA . De reţinut că disiparea pe T1 este întrucâtva mai mare decât
în circuitul dat în figură dar cu toate acestea , disipaţia pe R1 nu este atât de ridicată.
46
+
T1
R2
4k7
T2
BC 140
BC 547 R1 I=0.6/R1
P=Ub*I
B3590-1
47
Cap. V. Protecţia Muncii
48
- Calea de trecere a curentului prin corp . Accidentul este mai periculos dacă în
circuitul electric stabilit intră inima (mână-mână) ; sau (mână-picior) sau locuri de
mare sensibilitate nervoasă (încheietura mâinii , ceafa , gâtul, talpa. etc . )
-Intensitatea curentului electric care trece prin corp . Limita maximă a curenţilor ne
periculoşi se consideră de 10 mA în curent alternativ şi 50 mA în curent continuu .
a b c
-Tensiunea la care este supus omul . Cu cât tensiunea este mai mare , cu atât
pericolul de electrocutare este mai mare .
-Frecvenţa curentului electric .Curentul continuu este mai puţin periculos decât
curentul alternativ. Curentul alternativ cu frecvenţa între 10 şi 100 Hz este cel mai
periculos în ce priveşte producerea de excitaţii. La frecvenţe foarte mari nu există
efecte de excitaţi periculoase , chiar la intensităţi foarte mari. Aceste frecvenţe (circa
500 000 Hz ) sunt folosite la unele aparate electromedicale .
-Durata de acţiune a medicamentului. Cu cât această durată este mai mare , cu
atât pericolul de fibrilaţie a inimii este mai mare . Dacă timpul este foarte scurt , de
ordinul miimilor de secundă , nu se produce fibrilaţia . Practic se consideră că un
accident poate fi mortal , dacă durata de acţiune a curentului depăşeşte 0,1 s .
49
umiditatea aerului între 75 şi 97% , temperatura între 30 şi 35 C, pulbere conductoare
, obiecte conductoare în legătură cu pământul care ocupă o suprafaţă sub 60% din
zona de manipulare;
-locurile de muncă cu grad mic de pericol , caracterizate prin pardoseală
izolatoare (lemn uscat , asfalt etc.), umiditatea până la 75%, temperatura între 15 şi 30
C , fără elemente conducătoare în contact electric cu pământul.
Pentru evitarea electrocutării prin atingerea unor elemente aflate accidental sub
tensiune se iau una sau cel mult două dintre următoarele măsuri :
Legea lui nul constituie o măsură principală de protecţie pentru utilajele fixe
sau mobile , alimentate de la reţele cu nul , care au punctul neutru al sursei de
alimentare legat la pământ. Carcasele metalice ale echipamentelor electrice sunt legate
printr-un conductor de secţiune suficient de mare , la conductorul de nul de protecţie.
Dacă are loc un efect, de exemplu, străpungerea izolaţiei între o fază şi
carcasă, are loc practic un scurtcircuit între fază şi conductorul de nul de protecţie.
Curentul de scurtcircuit este mare, topeşte fuzibilul siguranţa sau determină
deconectarea întreruptorului automat care protejează circuitul respectiv , scoţând astfel
de sub tensiune carcasa . Până la declanşarea sau topirea fuzibilului , tensiunea de
atingere a carcasei este menţinută la valori ne periculoase.
Pentru realizarea unei protecţii corecte prin legarea la nul trebuie să se respecte
în principal , următoarele condiţii:
- legarea suplimentară la pământ a anumitor puncte al reţelei de nul
pentru a se evita pericolul ce s-ar ivi prin întreruperea reţelei de nul de protecţie . În
cazul unei astfel de întrerupere , toate carcasele echipamentele legate la nul pe partea
întreruptă ar rămâne fără protecţie .Cele mai importante puncte care trebuie legate la
pământ sunt tablourile de distribuţie , iar în cazul linilor aeriene , toate punctele de
ramificare capetele linilor şi puncte de traseu la distanţe de maxim 1 km ;
-separarea nulului de protecţie de nulul de lucru . De la ultimul tablou de
distribuţie în sensul transportului de energie (tabloul care are borna de nul legată la
pământ ) şi până la echipamentele protejate , nulul de protecţie nu poate fi folosit şi
drept nul de lucru .
-evitarea pericolului ce ar apărea prin inversarea rolului conductoarelor
(inversarea unui conductor de fază sau nulului de lucru cu conductorul de protecţie );
50
-la instalaţi alimentare de la aceeaşi sursă este interzis să se folosească pentru o
parte a instalaţiilor protecţie prin legare la nul , iar pentru altă parte , protecţia prin
legare în pământ , deoarece pot apărea tensiuni de atingere periculoase la instalaţiile
legat la nul .
Tablou de
distribuţie
R
S
T
Nul de lucru
Nul de protecţie
1 2
51
Izolarea suplimentară de protecţie constă din prevederea unei izolaţii
suplimentare faţă de izolaţia obişnuită de lucru a receptorului . Ea se poate realiza
izolându-se suplimentar receptorul fie prin aplicarea unei izolaţii suplimentare între
izolaţia obişnuiră de lucru şi carcasa care poate fi atinsă de om , fie prin aplicarea unui
înveliş izolant de protecţie pe carcasa receptorului , sau se poate realiza prin izolarea
locului de muncă (între om şi pământ ) , folosindu-se covoare izolante .
52
BIBLIOGRAFIE
53