Analele Universităţii „OVIDIUS” – Seria Istorie

Volumul 6, 2009

EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ELECTORALE ROMÂNEŞTI (1864-1938)

Dr. Răzvan Victor PANTELIMON*

The evolution of Romanian electoral legislation (1864-1938)

Abstract: Electoral processes have became part of the Romanian public life, but the
evolution of this phenomena, in particular of electoral legislation, might be said to not
have been either a quite linear one or deprived by regresses. The second half of the
XIXth century and the first part of the XXth century have been marked by changes of
the electoral system and of a significant increase in point of the number of voters.
Consequently, elections are present in nowadays life, thus representing the key factor of
contemporary political life.
Moreover, it is important to emphasize the fact according to which, during the above
mentioned period, elections were considered a means of political education, while what
really happened within the Romanian area resembled to the political life of more evolved
countries. As against neighbouring great empires it might be said that Romanian
elections in point of the mentioned interval were characterized by democratic and
contemporary features. The present research analyzes the evolution of electoral
legislation and regime beginning with 1864 and until the Constitution from 1938 in order
to observe the role of the provisions of the law in respect of the increase of the electoral
corps and the progress of the Romanian democracy as regards the interested period.

Keywords: elections, electoral system, reform, right to vote, democracy, romanian area.

Procesele electorale au intrat în cotidianul vieţii publice româneşti, însă

evoluţia acestui fenomen, dar mai ales a legislaţiei electorale, nu a fost una liniară
şi nici lipsită întotdeauna de regrese. În cursul celei de-a doua jumătăţi a veacului
al XIX-lea şi prima parte a secolului XX, asistăm la modificări ale sistemului
electoral şi, de asemenea, la o creştere a numărului de alegători. Alegerile intră,
treptat, în viaţa de toate zilele, ele tinzând să devină pârghia principala a noii
vieţi politice moderne.
Totodată, este limpede că în această perioadă alegerile au reprezentat un
mijloc de educaţie politică şi, dincolo de aspectele caragialeşti, ceea ce avea loc în
spaţiul românesc nu se deosebea cu mult de viaţa politică, din acea vreme, din
ţări mai evoluate. În comparaţie cu marile imperii vecine, evoluţiile româneşti au
avut, la parametrii epocii respective, un aspect modern şi în mare măsură
democratic.
Această cercetare îşi propune să urmărească evoluţia legislaţiei electorale
şi a regimului electoral începând cu 1864 şi până la Constituţia din 1938, pentru
a analiza în ce măsură prevederile legale au dus la creşterea corpului electoral şi
implicit la dezvoltarea democraţiei româneşti în această perioadă.

ISSN -1841-138X 107 © 2009 Ovidius University Press

 Răzvan Victor Pantelimon / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

După ce în Proclamaţia de la Islaz, se vorbea de „reprezentanţi ai tuturor

stărilor soţietăţii”1, Locotenenţa domnească va publica la 19 iulie 1848
instrucţiunile referitoare la alegeri. Potrivit acestora urmau să voteze toţi
locuitorii români de „o stare liberă”, cu bună purtare, în vârstă de 21 de ani şi
locuind statornic în aşezarea în care se ţineau alegerile. Aceşti alegători alegeau
un număr de delegaţi în cadrul unor alegeri primare, care se întruneau în
capitalele de judeţe şi votau, la rândul lor, deputaţii din adunare. Nu exista cens,
dar alegerile erau, pentru marea majoritate a populaţiei indirecte, ele
desfăşurându-se în două etape.2
Aceleaşi idei vor fi preluate şi în memoriul înaintat Porţii Otomane la
4/16 august 1848, cu deosebirea că în acest memoriu era stabilit un cens
intelectual care îi separa pe cetăţenii activ politic de cei nepregătiţi pentru
exercitarea funcţiei de elector: „O adunare generală alcătuită din reprezentanţi numiţi de
toţi cetăţenii care ştiu să citească şi să scrie, în consecinţă, care se bucură de capacitatea
necesară pentru exercitarea acestui drept.”3
Prevederile electorale ale Tratatului de la Paris vor da drept de vot
pentru Adunările Ad-hoc, unui număr de 11750 de alegători, (dintre care 753 de
mari boieri, 8211 de proprietari rurali, în cea mai mare parte tot boieri, 2886 de
orăşeni) în Ţara Românească şi de 2954 de alegători (507 mari proprietari, 261
de proprietari mici, 1153 de proprietari rurali şi liber profesionişti, 896 de
negustori şi meseriaşi, 137 de delegaţi ţărani) în Moldova.4
Legea electorală („Stipulaţiuni electorale”) anexată Convenţiei de la Paris
din 7/19 august stabilea un sistem censitar. Astfel, votul era cenzitar, alegătorii
putând fi în funcţie de cens: primari (art.3) care alegeau printr-un delegat şi
direcţi (art.4) care alegeau nemijlocit. Alegători primari erau cei care aveau un
venit de cel puţin 100 de ducaţi, ei desemnând în fiecare plasă trei delegaţi, care
adunaţi în capitala judeţului alegeau un deputat. Alegători direcţi erau: cei care în
mediul rural dispuneau de un venit funciar de 1000 de ducaţi, iar la oraşe cei care
dispuneau de un capital funciar, industrial sau comercial de 6000 de ducaţi, ei
alegând doi deputaţi de judeţ. Puteau fi aleşi cetăţenii în vârstă de 30 de ani care
aveau un venit de 400 de ducaţi.
Numărul alegătorilor direcţi a fost restrâns doar la câteva mii de oameni
(1724 în Moldova şi 2072 în Muntenia), marea proprietate având întâietate faţă

* Lect. Univ. Dr. Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” Constanţa.
1
Emil,Cernea; Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă
„ŞANSA”, Bucureşti, 1998, p. 189.
2
Vlad, Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Humanitas,
Bucureşti, 1995, p. 161.
3
Ioan, Stanomir, Naşterea Constituţiei. Limbaj şi drept în Principate până la 1866, Nemira,
Bucureşti, 2004, p. 221.
4
Vlad, Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Humanitas,
Bucureşti, 1995, p. 151.

ISSN -1841-138X 108 © 2009 Ovidius University Press

Evoluţia legislaţiei electorale româneşti (1864-1938) Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

de mica proprietate şi faţă de orăşeni; iar reprezentarea sătenilor nici nu a mai

fost luată în considerare.5
Prima reforma a sistemului electoral a fost realizata de Alexandru Ioan
Cuza, care va promulga noua lege electorală, împreuna cu Statutul Desvoltător
Convenţiunii de la Paris, la 3/15 iunie 1864. Ele fuseseră aprobate anterior prin
plebiscitul din mai 1864.
Noua lege electorală prevedea ca alegătorii să fie primari şi direcţi. Erau
incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în
comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 de lei în comunele
urbane, precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv (art.2). Cincizeci de
alegatori primari numeau un alegator direct.6
Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent
de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plată a impozitelor sau
în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni,
preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor,
avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau
erau conducătorii unor instituţii, precum şi funcţionarii civili şi militari retraşi
din serviciu care primeau o pensie anuală de cel puţin 3000 de lei. 7
Alegătorii din ambele categorii trebuiau să aibă peste 25 de ani. Puteau
fi aleşi în Adunare cetăţenii români care aveau 30 de ani şi un venit de 200 de
galbeni.8
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii
alegători îşi exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele rurale
(colegii de oraşe şi colegii de judeţe). A fost vorba de o simplificare, şi totodată,
de o creştere importantă a numărului de alegători, însa legea oferea posibilitatea
organelor administrative de a manipula rezultatul alegerilor.
După înlăturarea lui Cuza şi proclamarea ca domn a lui Carol I, acesta
va da o Constituţie nouă, care a fost promulgata la 30 iunie 1866 si a intrat în
vigoare la 1 iulie 1866 data publicării ei în Monitorul Oficial (nr.142). Potrivit
acesteia puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa naţională,
formată din Adunarea Deputaţilor şi Senat (titlul III, cap.1).
Dispoziţiile privind componenţa şi alegerea membrilor corpurilor
legislative erau cuprinse în Constituţie şi în legea electorală, promulgată în 28
iulie 1866 şi care reia şi detaliază prevederile constituţionale.
Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi (art. 57) iar în
vederea alegerii lor corpul electoral din fiecare judeţ era împărţit în patru colegii

5
I.C., Filitti, „Regimul parlamentar” în Enciclopedia României, volumul I, Statul,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 250 .
6
Emil Cernea,; Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă
„ŞANSA”, Bucureşti, 1998, p. 200.
7
Ibidem.
8
George Alexianu, „Regimul electoral în România” în Enciclopedia României, volumul I,
Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p.235.

ISSN -1841-138X 109 © 2009 Ovidius University Press

 Răzvan Victor Pantelimon / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

(art. 58). Făceau parte din primul colegiu de alegători aceia care aveau un venit
funciar mai mare de 300 de galbeni (art. 59), iar din al doilea colegiu cei ce aveau
un venit funciar de la 100 la 300 de galbeni (art. 60); din colegiul al treilea, al
oraşelor, făceau parte comercianţii şi „industriaşii” (de fapt, în marea majoritate,
meseriaşi) care plăteau un impozit de cel puţin 80 de lei, fiind scutiţi de acest
cens cei care exercitau profesiuni liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi
pensionarii de stat (art.61).
Toţi aceştia alegeau direct (art.62), primele două colegii asigurând 66 de
deputaţi în cele 33 de districte, în timp ce colegiul al treilea alegea 58 de deputaţi
(repartizaţi astfel: Bucureşti – 6, Iaşi – 4, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Focşani,
Bârlad, Botoşani – câte 3, Piteşti, Bacău, Brăila, Roman, Turnu Severin – câte 2,
iar celelalte reşedinţe de judeţ câte unul).
Făceau parte din colegiul al patrulea toţi cei care plăteau un impozit cât
de mic către stat şi nu se încadrau în nici unul din cele trei colegii, 50 de alegători
din colegiul patru alegeau un delegat, iar delegaţii îl alegeau pe deputat la
„reşedinţa districtului” (art.63). Colegiul al patrulea alegea câte un deputat în fiecare
judeţ. Astfel numărul total de deputaţi era de 157.
Pentru a fi eligibili deputaţii trebuiau să îndeplinească următoarele
condiţii: a) să fie cetăţeni români, fie prin naştere, fie prin împământenire; b) să
se bucure de drepturile politice şi civile; c) să aibă peste 25 de ani; d) să aibă
domiciliul în România (art.66). Deputaţii erau aleşi pe o perioada de 4 ani
(art.67).
Membrii Senatului erau aleşi câte doi în fiecare judeţ, de către două
colegii. Primul era alcătuit din proprietarii de fonduri rurale cu un venit de cel
puţin 300 de galbeni, iar din al doilea colegiu, cel al oraşelor de reşedinţă, făceau
parte proprietarii de imobile cu un venit de până la 300 de galbeni (art.68).
Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimiteau şi ele câte un senator (art.73).
Existau si senatori de drept: moştenitorul major al tronului, precum şi
mitropoliţii şi episcopul (art.76). Condiţiile pentru a fi eligibil ca senator sunt
asemănătoare celor de la deputaţi, cu precizarea că aceştia trebuiau să aibă vârsta
peste 40 de ani, şi să realizeze un venit de cel puţin 800 de galbeni (art.74).
Mandatul senatorilor era de 8 ani, ei înnoindu-se pe jumătate o data la 4 ani
(art.78). 9
La 23 aprilie 1878 este adoptată legea pentru interpretarea legii electorale
din 1866, care aduce mai multe precizări. Astfel potrivit acesteia fac parte din
colegiul III, al oraşelor, toţi orăşenii care plătesc către stat o dare anuală de 80 de
lei, dar nu şi cei care au domiciliul în comunele rurale. Mai multe noutăţi sunt
aduse de această lege în ceea ce priveşte incompatibilităţile, listele electorale,
introducerea cărţilor de alegător, modul de anunţare a candidaturilor etc.10

9
Ion, Mamina, Monarhia Constituţională în România. Enciclopedie politică 1866 – 1938,
Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 55 – 56.
10
Ibidem, p.57.

ISSN -1841-138X 110 © 2009 Ovidius University Press

Evoluţia legislaţiei electorale româneşti (1864-1938) Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

În toamna lui 1882, omul politic liberal C.A.Rosetti a lansat o campanie

publicistică în cotidianul „Românul”, preconizând o lărgire importantă a
electoratului prin desfiinţarea celor două colegii pentru Senat şi a cele patru
pentru Adunarea Deputaţilor, şi înlocuirea lor cu un singur colegiu, cel al
ştiutorilor de carte, ceea ce ar fi constituit un mare pas înainte spre sufragiul
universal.
Mulţi oameni politici au considerat prematura o liberalizare atât de
radicală a dreptului de vot faţă de stadiul de dezvoltare civică şi culturală a
majorităţii populaţiei. Însa procedura de revizuire a Constituţiei este pornită în
şedinţa din 22 decembrie 1882, când atât Adunarea Deputaţilor, cât si Senatul
procedează, conform articolului 129 din Constituţie, la prima citire a declaraţiei
de revizuire şi la adoptarea ei.
Prin decretul nr. 1786, Carol I a promulgat revizuirea Constituţiei, iar
prin decretul nr. 1788 din 8 iunie 1884 este promulgată şi noua lege electorală
(140 de articole), prin care se pune în aplicare noul sistem electoral. Revizuirea
privea, în primul, rând extinderea dreptului de vot: prin reducerea numărului
colegiilor de la patru la trei pentru alegerea Adunării Deputaţilor, prin
contopirea colegiilor unu şi doi (art.58); prin scăderea censului necesar pentru a
avea drept de vot (art.59, 60, 61, 67, 68, 69) şi prin extinderea scutirilor de cens
(art.75).
Astfel, la colegiul I intrau alegătorii cu un venit funciar sau urban de cel
puţin 1200 de lei, în colegiul al II-lea intrau orăşenii care plăteau un impozit de
cel puţin 20 de lei, tot aici intrând şi cei cu profesiuni liberale, ofiţerii în retragere
şi absolvenţii învăţământului primar, care erau scutiţi de cens, iar colegiul al III-
lea cuprindea pe cei care plăteau o dare cât de mică, în principal, pe săteni, care
votau tot în mod indirect. Din cei 183 de membrii ai Adunării Deputaţilor, 75
erau aleşi de colegiul I, 70 de colegiul II, 38 de colegiul III.11
Pentru Senat, corpul electoral se împarte în fiecare judeţ în două colegii.
Fac parte din primul colegiu cei care au un venit funciar rural sau urban de cel
puţin 2000 de lei anual. Nu trebuiau să îndeplinească aceste condiţii de cens:
foştii şi actualii preşedinţi sau vicepreşedinţi ai vreuneia dintre Adunările
Legislative, deputaţii şi senatorii care făcuseră parte din două legislaturi, generalii
şi coloneii, foştii miniştri sau reprezentanţi diplomatici ai ţării, membrii Curţilor
de judecată, cei care au o diplomă de doctor sau de licenţiat şi care şi-au exercitat
profesia şase ani, membrii Academiei Române. Fac parte din colegiu II toţi
alegătorii direcţi din oraşe şi comune rurale care au un venit funciar sau urban de
la 2000 de lei în jos până la 800, precum şi comercianţii şi industriaşii care
plătesc patentă. În total Senatul cuprindea 112 membri aleşi.12

11
Eleodor Focsaneanu, , Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 83.
12
Ion, Mamina, Monarhia Constituţională în România. Enciclopedie politică 1866 – 1938,
Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 58.

ISSN -1841-138X 111 © 2009 Ovidius University Press

 Răzvan Victor Pantelimon / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

De la câteva mii de alegători direcţi, la începutul domniei lui Cuza, s-a

trecut în 1866 la câteva zeci de mii de alegători, numărul acestora crescând
treptat, mai ales după revizuirea Constituţiei din 1884. În 1891, s-au înregistrat
în cele trei colegii 47.473 de alegători, în primul colegiul figurând 8730 de
persoane, iar în cel de-al doilea 18.135. S-a trecut un deceniu mai târziu, în 1901,
la 57.347, iar în 1905 cei cu drept de vot în cele trei colegii însumau 93.652 de
persoane care votau direct. În ciuda micşorării treptate a censului, în 1913 nu
avea, totuşi, drept de vot direct decât 1,9% din populaţia ţării, 0,4% pentru Senat
şi 1,5% pentru Camera. Se adaugă la aceste scăzute procente un număr de
1.139.301 alegatori cu drept de vot indirect (15,7% din populaţie). Adunând cele
două categorii reiese că, în preajma Primului Război Mondial, putea vota într-un
fel sau altul 17,6% din populaţia Regatului. 13
Într-o scrisoare din 7 septembrie 1913 Ion I.C.Bratianu, preşedintele
Partidului Naţional Liberal, propune revizuirea Constituţiei, revizuire care ar fi
trebuit să cuprindă şi stabilirea unui colegiu unic. În şedinţa din 24 februarie
1914, M.Orleanu, preşedintele Adunării Deputaţilor, propune şi el revizuirea
Constituţiei şi înlocuirea sistemului electoral majoritar cu sistemul electoral
proporţional. Ca răsplată a modului exemplar în care s-a comportat armata
româna, compusă în marea ei majoritate din ţărani şi fii de ţărani, Ferdinand I în
una din vizitele sale pe front, face promisiunea solemnă că ţăranii vor fi
împroprietăriţi imediat după încetarea războiului şi vor căpăta drepturi politice
depline prin desfiinţarea votului cenzitar şi introducerea sufragiului universal. 14
Astfel s-a ajuns la revizuirea Constituţiei din 1917, promulgata de
Fedinand I la 19 iulie 1917. Articolul nr. 57, în noua sa redactare, prevedea ca
Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi prin vot universal, egal,
direct, obligatoriu şi secret, iar articolul 67 prevedea că Senatul se compune din
senatori aleşi şi senatori de drept. Norma de reprezentare era de 30000 de
locuitori pentru un deputat şi 70000 de locuitori pentru un senator.15
Ambele articole revizuite trimiteau la o viitoare lege electorală, care
trebuia de asemenea să fie adoptată după principiile înscrise în articolul 128,
alineatul ultim, din Constituţie. Anticipând o lege generală electorală procedura
votării, cât şi compunerea corpurilor legiuitoare au fost statornicite prin trei
decrete-legi: Decretul-lege nr. 3102 din 14 noiembrie 1918 pentru Vechiul Regat
şi Basarabia; Decretul-lege nr. 3620 din 24 august 1919 pentru Bucovina şi
Decretul-lege nr. 3621 tot din 24 august 1919 pentru Transilvania, Banat,
Crişana, Satu-Mare şi Maramureş. Adoptarea acestora a făcut posibilă

13
Vlad, Georgescu, op.cit., p.151.
14
Eleodor, Focsaneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 87
15
George, Alexianu, „Regimul electoral în România” în Enciclopedia României, volumul I,
Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p.237.

ISSN -1841-138X 112 © 2009 Ovidius University Press

Evoluţia legislaţiei electorale româneşti (1864-1938) Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

organizarea, în noiembrie 1919, a primelor alegeri parlamentare din România,

bazate pe votul universal. 16
Cerinţele de vârstă pentru a putea alege erau de 21 de ani pentru
Adunarea Deputaţilor şi de 40 de ani pentru Senat. Cerinţele pentru a putea fi
ales în corpurile legiuitoare, precum şi situaţiile de incapacitate, nedemnitate sau
incompatibilitate sunt cele deja stabilite prin vechile legi. 17
Regele Ferdinand I va sancţiona şi promulga o nouă Constituţie, prin
Decretul regal nr. 1366 din 28 martie 1923, iar a doua zi aceasta este publicată în
Monitorul Oficial (nr. 282). Noua Constituţie proclama votul universal, egal,
direct, obligatoriu şi secret (art.64), dar cu precizarea că dreptul de vot era
exercitat pe baza legislaţiei electorale anterioare, care restrângea dispoziţiile
constituţionale, de vreme ce femeile şi militarii nu se bucurau de acest drept.
Pentru Adunarea Deputaţilor, alegerile se organizau pe circumscripţii electorale
egale cu un judeţ (art.65), mandatul durând 4 ani (art.62), iar condiţiile de
eligibilitate rămânând cele din vechea Constituţie.
Senatul era alcătuit din senatori aleşi şi senatori de drept (art.67).
Senatorii putea fi aleşi de cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani (art.68).
Alegerea senatorilor se făcea de către cetăţenii cu drept de vot din
circumscripţiile electorale fixate prin lege, de către membrii consiliilor comunale
şi judeţene din fiecare judeţ (art.69), de către membrii camerelor de comerţ, de
industrie, de muncă şi de agricultură, organizaţi pe circumscripţii electorale
separate (art.70) şi de către profesorii fiecărei universităţi din ţară (art.71). Din
categoria senatorilor de drept făceau parte: moştenitorul tronului, mitropoliţii,
episcopii (atât cei ortodocşi cât şi cei greco-catolici), capii confesiunilor
recunoscute (cu peste 200.000 de credincioşi), preşedintele Academiei Române
(art.74). Durata mandatului este redusă la 4 ani, iar condiţiile pentru a fi ales se
păstrează. 18
După adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923, s-a adoptat şi o nouă
Lege electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, Legea nr. 1424 din 27
martie 1926 publicată în aceeaşi zi în Monitorul Oficial (nr.71), care reducea
într-o oarecare măsura efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări
proporţionale a naţiunii în Parlament.
Promovând interesele marilor partide politice, legea electorală urmărea
să le asigure o majoritate confortabilă în Parlament şi, în acelaşi timp, să înlăture
de pe scena vieţii politice grupările politice mai mici. Dovada în acest sens este
faptul, că toate partidele politice mai importante au aprobat, cu deosebiri de
nuanţe, noul sistem electoral. 19

16
Idem nota 14.
17
Ion, Mamina, Monarhia Constituţională în România. Enciclopedie politică 1866 – 1938,
Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.60.
18
Idem, p. 44 – 45.
19
Eleodor Focsaneanu, , Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 89

ISSN -1841-138X 113 © 2009 Ovidius University Press

 Răzvan Victor Pantelimon / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

Introducerea votului universal înlătura toate condiţionalităţile de avere,

de capacitate etc. Totuşi, el pretinde pentru exercitarea lui o serie de condiţii:
calitatea de cetăţean român; sexul masculin, fiind rezervat doar bărbaţilor;
maturitatea judecăţii, presupusă a exista pentru toţi cei care ating majoratul (pe
care codul Civil îl fixează la 21 de ani), iar pentru Senat la cei care au atins vârsta
de 40 de ani; aptitudinea intelectuală (deplinătatea facultăţilor mintale ale celor
chemaţi să exercite dreptul de vot); demnitatea, în sensul că numai cei care nu
sunt atinşi de nici un fel de nedemnitate sau incompatibilitate sunt admişi a vota
sau a fi aleşi. 20
Caracteristicile sistemului de vot sunt: obligativitatea (votul fiind văzut
nu numai ca un drept ci şi ca obligaţie deoarece este un drept social) şi egalitatea
votului (excluzându-se votul plural sau votul multiplu).21
Prin noua lege electorala s-a înlocuit principiul reprezentării
proporţionale cu cel al primei majoritare, în care repartizarea mandatelor se
făcea într-un mod ingenios, dar complicat.22
Alegerile pentru Adunarea Deputaţilor se desfăşurau astfel: mai întâi se
totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de fiecare
grupare politică. Gruparea politică care obţinea cel mai mare procent, dar nu mai
mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări
minoritare (art.90). Se calculau apoi procentele obţinute în fiecare circumscripţie,
iar acolo unde una din grupările politice obţinea majoritatea absolută (cel puţin
50%) acea grupare primea în circumscripţia respectivă numărul de mandate
conform procentului realizat (art.91).
Se scădea, din numărul total al mandatelor pe ţară, numărul mandatelor
atribuite în circumscripţiile în care se realizase o majoritate absolută (art.92), iar
mandatele ramase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele din
circumscripţiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se
totalizau şi se împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din
aceste mandate, „prima electorală”, iar celelalte 50% erau împărţite proporţional
între toate grupările, inclusiv cea majoritară (art.93).
Grupările, politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la
această împărţire (art.94, alin. IV), dar primeau, aşa cum se arată mai sus,
mandatele din circumscripţiile în care avuseseră majoritatea absolută.
La alegerile pentru Senat, toate mandatele din fiecare circumscripţie
reveneau partidului care obţinuse cele mai multe voturi (sistemul majorităţii
relative).

20
Ion, Mamina, Monarhia Constituţională în România. Enciclopedie politică 1866 – 1938,
Editura enciclopedică, Bucureşti, 2000, p.62.
21
George, Alexianu, „Regimul electoral în România” în Enciclopedia României, volumul I,
Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p.238.
22
Pentru o analiză detaliată a sistemului şi a efectelor sale a se vedea Cristian, Preda,
„Influenţa sistemelor electorale asupra sistemului de partide în România interbelică” în
Studia Politica. Romanian Political Science Review, vol. II, no. 1, 2002, p. 15 - 77.

ISSN -1841-138X 114 © 2009 Ovidius University Press

Evoluţia legislaţiei electorale româneşti (1864-1938) Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

Acest sistem al primei majoritare a fost criticat încă din acea epocă.
Astfel George Alexianu analizează câteva mari inconveniente ale acestui sistem.23
Primul ar fi acela că potrivit Constituţiei alegerea şi desemnarea deputaţilor
trebuie să se facă de corpul electoral al judeţului, însă prin modul de repartizare
al mandatelor se dă alegerea şi desemnarea deputaţilor către un corp electoral al
întregii ţări, creându-se astfel o circumscripţie naţională.
O a doua critică vizează faptul că prin modul de repartizare a
mandatelor se încalcă principiul egalităţii votului deoarece prin prima majoritară
se încalcă principiul proporţionalităţii.
O altă constatare a lui Alexianu este aceea că legea electorală a creat în
chip legal partidele politice, deoarece nu mai dă dreptul sa candideze decât celor
care sunt înregimentaţi politic într-un partid, confundând totodată naţiunea cu
partidele politice.24
Nu este mai puţin adevărat că această lege a introdus un cadru unitar de
desfăşurare a alegerilor la scara întregii ţări, ceea ce constituie în viziunea unor
cercetători un aspect pozitiv.
Regimul electoral va fi schimbat radical în momentul instaurării
monarhiei autoritare a lui Carol al II – lea. Prin Decretul regal nr. 1045 din 27
februarie 1938 Carol al II-lea a promulgat o noua Constituţie, prin care
drepturile electorale erau restrânse. Dispoziţiile constituţionale privind dreptul
de vot rămân destul de vagi, ele fiind date în ideea completării lor ulterioare
printr-o lege electorală. Se va substitui votul universal cu o formă hibridă care
avea la bază ideea integrării alegătorului într-o profesiune, căutându-se a se
cimenta o solidaritate profesională.25
Astfel pentru a avea dreptul de a alege trebuia să ai peste 30 de ani şi să
lucrezi, fie în agricultură sau în munca manuală, fie în comerţ sau industrie, fie în
ocupaţii intelectuale (art.61). Pentru Adunarea Deputaţilor durata mandatului era
de 6 an; iar vechile condiţii pentru a fi ales se păstrează, adăugându-se
necesitatea de a avea vârsta de cel puţin 30 de ani.
Senatorii erau fie numiţi de rege, fie de drept, fie aleşi (art.63). Proporţia
dintre cei numiţi şi cei aleşi era de jumătate. Senatori de drept erau: moştenitorul
tronului, principii din familia regală, patriarhul, mitropoliţii şi episcopii, precum
şi capii confesiunilor recunoscute; totodată, deveneau senatori de drept şi cei
care erau senatori de drept la data promulgării Constituţiei. Conform acestor
reglementări, senatorii de drept putea fi numai deţinătorii unor înalte funcţii, în
care bineînţeles erau aleşi de puterea executivă, şi astfel rămâneau dependenţi de

23
George, Alexianu, „Regimul electoral în România” în Enciclopedia României, volumul I,
Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 244.
24
Pentru comentariul afirmaţiilor lui Alexianu a se vedea Cristian, Preda, „Influenţa
sistemelor electorale asupra sistemului de partide în România interbelică” în Studia Politica.
Romanian Political Science Review, vol. II, no. 1, 2002, p. 32 – 33.
25
Ioan, Stanomir, „Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938” în Studia Politica.
Romanian Political Science Review, vol. I, no. 2, 2001, p. 377.

ISSN -1841-138X 115 © 2009 Ovidius University Press

 Răzvan Victor Pantelimon / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 6/ 2009

acesta, deoarece se prevedea în mod expres că pierdeau o dată cu funcţia

deţinută şi mandatul de senator de drept (art.64). Mandatul senatorilor dura 9
ani, ei reînnoindu-se cu o treime la fiecare 3 ani.26
Această constituţie modifica caracterul votului acesta transformându-se
din vot universal, direct, egal şi secret, în vot secret, obligatoriu şi exprimat prin
scrutin uninominal pe circumscripţii care să asigure reprezentarea felului de
îndeletnicire a alegătorilor. Se deschide astfel posibilitatea introducerii votului
indirect, plural sau capacitar. O inovaţie era acordarea dreptului de vot femeilor
care aveau dreptul de a participa la desemnarea deputaţilor, dar în ceea ce
priveşte eligibilitatea nu se bucurau de ea decât în cazul Senatului. 27
Înaltul Decret regal nr. 3051 din 5 septembrie 1940 suspenda
Constituţia din 27 februarie 1938, iar prin Înaltul Decret regal nr. 1626 din 31
august 1944 este repusă parţial în drepturi Constituţia de la 1923. Prin Decretul
nr.2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative se consideră că
prevederile referitoare la Senat şi Adunarea Deputaţilor se vor considera doar
pentru Adunarea Deputaţilor (art. 18); se spunea că „Femeile au drept de vot şi
pot fi alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii." (art.
2,alin. final); un alt principiu constituţional stabilit aici este acela al votului
universal, egal, direct si secret (art. 3).28
La 15 iulie 1946 se dădea Legea nr. 560 privitoare la alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor care confirma acordarea dreptului de vot femeilor şi
militarilor. Pe baza acestor acte normative se organizează alegerile generale din
19 noiembrie 1946, falsificate în mod grosolan de către comunişti. Prin Legea
nr. 19 din 22 ianuarie 1948 se modifica Legea nr. 560 din 15 iulie 1946,
coborându-se limita de vârsta pentru alegători, de la 21 de ani la 20 de ani (art.1)
şi prevăzându-se eligibilitatea funcţionarilor publici şi a militarilor activi (art.4,
alin.I). Printr-un alt act normativ din 24 februarie 1948 Adunarea Deputaţilor
este înlocuita cu Marea Adunare Naţională, noul Parlament unicameral al
României.29
Odată cu instaurarea regimului comunist în România legislaţia electorală
a devenit şi ea o modalitatea de manipulare şi de controlare a populaţiei,
procesele electorale transformându-se, în lipsa unui pluriparidsm autentic, în
simple formalităţi care aveau drept scop consacrarea regimului şi a liderului.
26
Ion Muraru; Gheorghe Iancu; Pucheanu, Mona-Lisa; Popescu, Corneliu-Liviu,
Constituţiile române.Texte.Note.Prezentare comparativă, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1993.
27
Ioan, Stanomir, „Geneza unui regim autoritar: Constituţia din 1938” în Studia Politica.
Romanian Political Science Review, vol. I, no. 2, 2001, p. 379.
28
Eleodor, Focsaneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas,
Bucureşti, 1998, p. 94 – 96.
29
Pentru o analiză a transformării regimului electoral a se vedea Ioan, Stanomir, „23 august
1944 – 30 decembrie 1947. Regimuri politice şi constituţionale” în Studia Politica.
Romanian Political Science Review, vol. IV, no. 3, 2004, p. 609 – 631.

ISSN -1841-138X 116 © 2009 Ovidius University Press