See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/326573286

Fascism românesc, charismă politică și mesianism național: reflecții

bibliografice asupra mișcării legionare

Article  in  Saeculum · July 2018

CITATION READS

1 991

1 author:

Mihai S. Rusu
Lucian Blaga University of Sibiu
59 PUBLICATIONS   116 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Community participation for reducing the burden of cancer: stakeholders’ involvement in facilitating the return to work of cancer patients View project

Sacralization of Violence in the Romanian Iron Guard View project

All content following this page was uploaded by Mihai S. Rusu on 24 July 2018.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Istorie și memorie

FASCISM ROMÂNESC, CHARISMĂ POLITICĂ ȘI

MESIANISM NAȚIONAL: REFLECȚII BIBLIOGRAFICE
ASUPRA MIȘCĂRII LEGIONARE

MIHAI STELIAN RUSU

“Lucian Blaga” University of Sibiu
mihai.rusu@ulbsibiu.ro

Title: “Romanian Fascism, Political Charisma, and National Messianism: Biblio-

graphical Reflections upon the Legionary Movement”
Abstract: Starting from Oliver Jens Schmitt’s biography of Corneliu Zelea Codreanu,
this study engages into a wider reflection upon the interwar ultranationalist Romanian
Legionary movement (also known as the Iron Guard). It starts by situating Schmitt’s work
within the recent trend of de-orientalizing the Legion of Archangel Michael, after the
latter has longtime been conceived of as an exotic incarnation of the generic model of
fascism at the Europe’s Eastern hinterland. Engaging in a dialogue with the scholarship
done in fascists studies in general and on the Legionary movement in particular, the
study reflects upon the “fascisticity” of the latter. After arguing that the Legionary
movement should be conceived of as a particular species of fascism, the study explores
the movement’s fulminant rise in Romanian politics and society. This success is accounted
within a structuralist framework which insists upon the structural features of Romanian
interwar societies that made possible and facilitated the movement’s growth. Next, the
paper focuses its analytical scope upon the role of Codreanu’s charisma in integrating
an otherwise internally fractured political organization. Lastly, it concludes with some
reflection on Codreanu and the Legion’s contested legacy in the heavily disputed politics
of memory within contemporary Romania.
Keywords: Corneliu Zelea Codreanu; fascist studies; Romanian fascism; nationalism;
Iron Guard;

Tentația academică a legionarismului

Cartea lui Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu: Ascensiunea și
căderea „Căpitanului”, apărută în 2017 la Editura Humanitas, confirmă interesul
academic renăscut pentru mișcarea legionară. Volumul semnat de Schmitt, care
abordează fenomenul legionar prin prisma biografică a liderului său charismatic,
vine în siajul unei suite de publicații dedicate Legiunii Arhanghelul Mihail
apărute recent în spațiul editorial românesc. Două dintre acestea, antitetice ca
merite academice, se cuvine a fi menționate. Lucrarea lui Roland Clark (2015),
Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, se diferențiază
126 Istorie și memorie

de celelalte monografii ale Legiunii existente în literatura de specialitate

prin abordarea sa fundamentată în istoria vieții cotidiene (Alltagsgeschichte).
În locul realizării unei istoricii politice a mișcării, cu urcușurile și coborâșurile
sale, Clark se centrează pe experiențele trăite de viață ale activiștilor fasciști. Fără
să ignore contextul cultural, mediul politic și situația socio-economică înăuntrul
cărora mișcarea s-a articulat, lucrarea este mai preocupată să urmărească micro-
istoriile de viață ale unor membrii de rând anonimi, ale căror biografii au fost
profund marcate de implicarea lor în Legiune. Din acest unghi metodologic,
Clark începe apoi să deslușească cu grijă modul în care procesul de a deveni
legionar – care implica o gamă largă de activități ce includea bătăi de stradă,
campanii electorale, marșuri, cântece, muncă și rugăciune – a modelat o anumită
subiectivitate legionară (vezi Rusu, 2017a, pentru o recenzie a cărții lui Clark).
Cele două volume, publicate inițial în străinătate, în engleză și respectiv în
germană, își sunt complementare unul altuia, primul ca o extensie socială a vieții
lui Codreanu, al doilea ca o lectură biografică a mișcării prin prisma figurii centrale
care a animat-o. În timp ce Clark se focalizează preponderent asupra experienței
trăite a legionarismului, Schmitt cartografiază dinamica mișcării legionare plecând
de la figura „Căpitanului” său charismatic, Corneliu Zelea Codreanu. Luate
împreună, cele două își anulează reciproc unghiurile moarte, reușind să contureze
o imagine pluriperspectivală asupra fenomenului legionar, prea poliedric pentru
a fi redus la o singură abordare și mult prea vast pentru a putea fi epuizat într-o
singură lucrare. Contribuțiile lui Clark și Schmitt îmbogățesc astfel cu noi grile
analitice și interpretative corpusul de lucrări dedicate legionarismului, tributare în
mare măsură istoriei politice și a ideilor (Veiga, 1993; Ornea, 1995; Nagy-Talavera,
1996; Heinen, 1999/2006).
Curioasă este absența din istoriografia legionarismului a unei biografii a
lui Codreanu, în condițiile în care nimeni nu contestă însemnătatea acestuia în
amprentarea politicii interbelice românești. Până de curând, singurele volume
cu caracter biografic erau hagiografia elaborată de Ion Banea (1936), Căpitanul,
respectiv biografia cu tente revizioniste semnată de Cristian Sandache (2005),
Istorie și biografie: cazul Corneliu Zelea Codreanu. Acest gol bi(bli)ografic și-a
propus să îl astupe scriitoare Tatiana Niculescu (2017) atunci când a scris Mistica
rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu. Așa cum am arătat
într-un alt studiu, credibilitatea narațiunii povestită de scriitoare este subminată de
o serie lungă de carențe de ordin metodologic și interpretativ. În locul unui demers
fundamentat empiric care să se străduiască să reconstituie viața protagonistului în
contextul sociopolitic al vremurilor în care acesta a trăit, cartea Tatianei Niculescu
poate fi caracterizată în schimb ca eseistică ficțional-istorică al cărui rezultat este o
„biografie parafactuală” (Rusu, 2017b).
Biografia lui Codreanu întocmită de Oliver Jens Schmitt se plasează la antipodul
demersului pseudo-istoric al Tatianei Niculescu. În fapt, însăși compararea celor
două volume ar constitui o indecență academică, dacă nu ar fi fost ambele publicate
de către aceeași editură prestigioasă – Humanitas – și încadrate editorial în același
domeniu – Istorie. În afara acestei triple coincidențe – subiectul cărții, editura,
 SÆCULUM 127

anul publicării – cele două lucrări sunt diametral opuse, iar orice altă comparație
trivializează, pe de o parte, valoarea academică a cărții lui Schmitt și legitimează,
pe de altă parte, diletantismul camuflat în pseudo-istorie parafactuală practicat de
Niculescu.
Valoarea unei cărți este dată o multiplicitate de factori. Unul dintre aceștia
este fără îndoială conținutul informativ al lucrării. În cazul unei biografii, acesta
consistă în modul în care autorul reușește să reconstruiască, pe baza surselor
disponibile, viața pe care își propune să o relateze. Metodologia utilizată, alături de
scrupulozitatea administrării surselor, sunt alte aspecte ce dau seama de calitatea
unui demers academic. Totodată, dacă autorul nu se rezumă la o reconstituire
factual-cronologică a evenimentelor, ci se lansează într-un efort interpretativ,
interpretările pe care le avansează pentru a da sens suitei de întâmplări dobândesc
un rol crucial în economia calitativă a demersului pe care îl întreprinde.
Cartea lui Schmitt excelează la toate aceste capitole, cu toate că anumite interpretări
(pe care le vom aborda în concluziile studiului), în ciuda sau poate tocmai datorită
certei lor originalități, pot face obiectul unei discuții critice. Nu în ultimul rând,
un factor nu mai puțin important – cel care stă la baza studiului de față – este
capacitatea unei lucrări de a genera dezbateri și de a stimula reflecția asupra
subiectului pe care îl tratează.
Textul de față constituie un exercițiu reflexiv asupra mișcării legionare, pe
baza și pornind de la socio-biografia lui Schmitt dedicată ascensiunii și prăbușirii
„Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu. Alături de angajarea într-un dialog cu
cartea istoricului vienez, în textul care urmează vor fi implicate și alte lucrări
fundamentale pentru înțelegea fascismului în general și a legionarismului în
particular. Vom începe prin trecerea în revistă a modului în care a fost conceptualizat
legionarismul în literatura occidentală, arătând cum mișcarea legionară a fost
progresiv scoasă de sub zodia exoticului. Vom reflecta apoi, împreună cu Schmitt
și alți teoreticieni ai extremismului politic, la natura fascistă a mișcării legionare,
în încercarea de a lămuri dacă legionarismul poate fi încadrat sau nu în categoria
fascismelor europene interbelice. Următoarea secțiune a studiului analizează
condițiile structurale care au făcut posibilă ascensiunea legionarismului în
societatea românească. Ultima parte se apleacă asupra charismei „Căpitanului”
și încearcă să surprindă dinamica fracționistă a mișcării legionare, urmând ca
secțiunea de concluzii să conține câteva reflecții despre moștenirea legionarismului.
Textul se încheie cu o serie de gânduri despre politicile memoriei referitoare la
Codreanu și mișcarea sa în România contemporană.

Domesticirea exoticului: de-orientalizarea mișcării legionare

Vreme îndelungată, cercetătorii occidentali care s-au aplecat asupra
legionarismului românesc au văzut în acesta expresia unui ultranaționalism exotic,
dospit în cadrele unui „despotism oriental”. Aspectul cheie din această exotizare a
legionarismului l-a constituit duhul mistic al ortodoxismului de care era saturat
până la extrem, care făcea pereche contradictorie cu apologia crimei și cultul
febril al violenței politice. Atâta timp cât discuțiile academice au fost centrate
128 Istorie și memorie

pe fascismul italian și național-socialismul german – ipostaziate ca modele de

referințe ale fascismului – legionarismul românesc a continuat să fie retrogradat
în periferia universului fascist al Europei interbelice. Din această postură exotică, a
unui „fascism abortiv” apărut la periferia orientală a continentului (Griffin, 1993),
mișcarea legionară a reușit să capteze atenția cercetătorilor occidentali și să le
aprindă deopotrivă imaginația interpretativă. Efectul de exotizare a fost amplificat
cu atât mai mult cu cât accesul la surse documentare de arhivă nu le era posibil
până după schimbarea regimului politic.
Prima generație de lucrări academice asupra legionarismului publicate în
literatura occidentală în anii '60 a evidențiat tocmai caracteristicile exotice ale
mișcării. Cultul febril al morții, violența extremă înzestrată cu puteri ispășitoare,
mistica de insuflație ortodoxistă, contextul rural în care a dospit mișcarea în
periferia orientală a continentului – toate acestea au constituit elementele de
recuzită cu ajutorul cărora a fost înscenată „orientalitatea” mișcării legionare.
Originile românești nu l-au împiedicat pe Eugen Weber, de pildă, să contribuie
din plin la această exotizare a legionarismului. Într-o serie de lucrări care au
impus un cadru teoretic de referință în interpretarea mișcării legionare în lumea
occidentală, Weber a insistat asupra individualității legionarismului în raport cu
fascismele contemporane. Trăsăturile sale specifice, argumenta Weber – caracterul
său „premodern”, mistica religioasă exaltată, locația periferică, violența primitivă –
făceau ca Legiunea Arhanghelul Mihail să fie „de o esență complet diferită decât cele
pe care le găsim în alte mișcări sociale ale vremii” (Weber, 1964, p. 96). În special
năzuințele sale chiliastice apropiau mișcarea legionară „mai mult de culturile
cargo decât de fascism” (Weber, 1965, p. 524). Descrierea Legiunii ca un cult cargo,
urmată de compararea ei cu mișcări religioase africane cum e kimbanguismul, a
însemnat maximumul de exotizare a mișcării legionare.
Prin astfel de analogii, Eugen Weber a ridicat semne de întrebare cu privire
la apartenența mișcării legionare în familia fascismelor europene. Reîncadrarea
legionarismului în categoria fascismului a fost realizată în anii '80, în special prin
apariția cărții semnate de Armin Heinen (2006), Die Legion „Erzengel Michael” –
tradusă în românește în 1999 – rămasă până acum cea mai comprehensivă monografie
a mișcării legionare. Prin acest volum, Heinen a reabilitat „normalitatea” fascistă
a mișcării legionare, poziționând-o în rândul celorlalte mișcări fasciste interbelice.
Schimbarea reperului comparativ de la culturile cargo și kimbanguismul congolez
nu depersonalizează mișcarea legionară. Dimpotrivă, deși o raportează la modelul
generic al fascismului, Heinen îi respectă întru totul și evidențiază particularitatea
Legiunii, fără însă ca acestea să ducă la caracterizarea mișcării în note exotice și
orientalizante.
Istoricul vienez Oliver Jens Schmitt, autorul volumului biografic Corneliu
Zelea Codreanu: Ascensiunea și căderea „Căpitanului” (2017), nu doar că nu cade
în capcana acestei grile orientalizante de lectură, ci o și denunță ca distorsionantă
(p. 361). Alături de alte lucrări recente dedicate legionarismului (Iordachi, 2004a;
Clark, 2015), cartea lui Schmitt se înscrie într-un efort hermeneutic de îmblânzire
a exotismului legionar. Concepția asumată de Schmitt pune umărul deci la
 SÆCULUM 129

cotitura de-orientalizării produsă recent în studiile asupra fascismului. Acolo unde

înaintașii săi au fost impresionați de caracterul „premodern” al mișcării legionare
și de ancorarea sa în ruralitatea unui stat predominant agrar, Schmitt constată
năzuința modernizatoare conținută în Weltanschauung-ul legionar (Schmitt, 2014,
p. 118).
Începând cu anii '60, consensul academic a stăruit în a înțelege fascismul
prin intermediul caracterizării lui Ernst Nolte (1965) ca „rezistență la transcendență”.
În terminologia tenebroasă a abordării fenomenologice a fascismului, expresia
denota esența anti-modernă a mișcării. Recent, această conceptualizare a fascismului
ca o revoltă conservatoare împotriva modernității a fost supusă unui tir critic
intens. Roger Griffin a fost teoreticianul care a provocat o schimbare de paradigmă
interpretativă. În lucrarea sa Modernism and Fascism: The Sense of Beginning
under Mussolini and Hitler, Griffin (2007) argumentează în forță că fascismul
constituie o formă de „modernism politic”, care trebuie re-conceptualizată dintr-o
revoltă împotriva modernității într-o sforțare de a forja o modernitate alternativă.
În acest sens, fronda radicală manifestată față de modernitatea liberală nu însemna
o revenire la vechile rânduieli ale societății tradiționale.
Schmitt arată cum legionarismul, aliniat în rând cu celelalte fascisme
europene, năzuia la o modernitate națională alternativă, care să îmbine avantajele
tehnicii moderne cu „duhul ortodox” specific spiritualității tradiționale românești.
Vizibil încă din „socialismul național creștin” predicat de Garda Conștiinței
Naționale la începutul anilor '20, modernismul Legiunii capătă în protuberanță
în special după mobilizarea muncitorimii începută în 1936. Soarele sfânt de pe
cerul României legionare urma să lumineze peste o țară „a fabricilor și furnalelor
strălucitoare, ale unei țări urbane, industrializate și respectate în Europa modernă”
(Schmitt, 2017, p. 340). O Românie modernă, dar totodată bine înrădăcinată în
trecut, în care se intercalau furnale și clopotnițe, uniforme și sutane, modernizare și
mântuire. Acestea erau binoamele a căror antinomie își propunea legionarismul să
o dezamorseze și să le fuzioneze într-o modernitate alternativă care înălța privirea
spre viitor, dar rămânea numaidecât ferm ancorată în trecut.
Violența adeseori macabră a mișcării legionare a fost un alt factor care a
contribuit la exotizarea sa în istoriografia occidentală. Este neîndoielnic că violența
a străbătut istoria sângeroasă a mișcării legionare de la un capăt la altul al existenței
sale. De la trupele de șoc și spargerile de grevă, comploturi și asasinate, brutalități
antisemite și echipe ale morții – violența a alcătuit o constantă a vieții legionare.
Fără să minimalizeze brutalitatea violenței legionare manifestată în repetate
rânduri în însângerat interbelicul românesc, Schmitt nu vede în acesta expresia
unui primitivism premodern tipic legionar. În schimb, plasează violența legionară
în circumstanțele sociopolitice ale vremii, un context marcat de corupție sistemică,
criză economică, alegeri măsluite și nu în ultimul rând, violență structurală
promovată guvernamental și întreținută statal. În special campaniile electorale
constituiau prilejuri de concretizare manifestă a unei violenței structurale latente
ce domnea în interbelicul românesc, prin intervențiile aparatului represiv al
statului (jandarmerie, armată) împotriva partidelor din opoziție. Recurgerea
130 Istorie și memorie

la bande de bătăuși era o practică comună a partidelor în reglarea conturilor

electorale cu contracandidații politici. „În provincie, alegerile însemnau
întotdeauna o manifestare a forței: jandarmi cu bastoane, bătăuși plătiți de marile
partide, țuică împărțită gratuit maselor de alegători, fără experiență democratică”
(Schmitt, 2017, p. 21). Acesta este fundalul sociopolitic în care s-a radicalizat
progresiv violența legionară, pe de o parte ca expresie comportamentală a unei
ideologii care glorifica violența, pe de altă parte ca răspuns la violența statală.
Nu puține sunt lucrările academice care, căutând senzaționalul, insistă
asupra episoadelor violente de care se fac responsabili Codreanu și adepții
săi. Schmitt nu se lasă furat de această ispită unilaterală. „Această biografie”,
mărturisește istoricul, „încearcă să arate că violența nu străbate doar viața lui
Codreanu, ci caracterizează în genere societatea românească a vremii sale”.
Refuzând o tratare izolată a violenței legionare și înglobând-o în contextul
societal în care s-a produs, Schmitt deconstruiește mitul binar al „opoziției între
un activism legionar violent și o societate preponderent nonviolentă” care „nu
corespunde realității sociale a României interbelice” (Schmitt, 2017, pp. 356-357).
Această contextualizare socio-istorică a violenței legionare nu presupune în niciun
caz o exonerare a responsabilității sau vreo tentativă de reevaluare apologetică a
mișcării. Ne ajută în schimb să evităm capcanele întinse de simplificări și clișee,
cele care furnizează cadrele cognitive ale unei înțelegeri facile a trecutului.

„Fascisticitatea” legionarismului: gen proxim și diferențe specifice

O altă moștenire contestabilă a literaturii articulate în anii '60 a fost
concentrarea studiile asupra fascismului italian și național-socialismului
german, în jurul cărora a fost construit modelul normativ al „fascismului generic”.
În raport cu acest model teoretic de referință, celelalte mișcări de extremă dreapta
din afara Europei occidentale au fost depreciate ca proto-, pseudo- sau chiar
„false fascisme” (Nolte, 1965). Explicită a devenit linia de demarcație geografică
între „fascisme occidentale” – singurele care se conformau modelului normativ al
fascismului generic – și mișcările apărute în mai înapoiata Europă centrală și de
est, precum Legiunea Arhanghelul Mihail, considerate forme bastarde și mimetice
ale fascismului occidental. Această asimetrie tipologică a fost exacerbată până în
punctul în care, după cum am văzut, unii cercetători au ridicat semne de întrebare
cu privire la natura fascistă a mișcărilor ultranaționaliste est-europene.
Dezbaterile asupra legionarismului nu se poartă într-un vacuum ideologic.
Departe de a fi o chestiune ezoterică abandonată unei comunități epistemice
claustrate în fața interferențelor societății, problematica definirii și interpretării
legionarismului suscită în continuare pasiuni sociopolitice. Sensibilitatea unei
părți a societății românești față de Codreanu și mișcarea legionară a devenit
vizibilă în dezbaterile care au urmat adoptării legii 217 din 2015 prin ordonanță
de urgență „privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist,
legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război”.
Această tensiune ideologică ce subîntinde dezbaterile academice face ca definirea
 SÆCULUM 131

termenilor și clarificarea semantică a conceptelor să comporte o relevanță

deosebită. În acest context, chestiunea „fascisticității” legionarismului –
„este mișcarea legionară o mișcare fascistă?” – este intens disputată nu doar
între specialiști, cât mai ales în rândul diverșilor actorilor sociali pentru care
caracterizarea Legiunii ca fascistă sau nu prezintă o miză ideologică.
Răspunsul la această întrebare este însă condiționat de definiția dată
fascismului. Varietatea fascismelor interbelice, la care se adaugă și natura
mercurială a ideologiei fasciste – care, spre deosebire de marxism, spre exemplu,
s-a dovedit mult mai mutabilă și instabilă în conținutul său ideologic și nu a avut
un doctrinar de talia intelectuală a lui Marx – îngreunează tentativele de clarificare
definițională. Pentru a adresa această diversitate a fascismelor interbelice,
cercetătorii au procedat prin întocmirea unor liste taxonomice de trăsături
centrale corespunzătoare „fascismului generic”. Una dintre cele mai influente astfel
de definiții tipologice a fascismului a fost elaborată de Stanley G. Payne (1995,
p. 7). Istoricul american identifică aspectele fundamentale ale fascismului pe care
le clasifică pe trei niveluri: a) ideologie și scopuri, b) negațiile fasciste, c) respectiv
stil și organizare.
Tabel 1. Mișcarea legionară în raport cu trăsăturile fascismului generic
Fascismul generic Mișcarea legionară
A Ideologie şi scopuri
Îmbrățișarea unei filosofii Idealism, vitalism, voluntarism;
idealiste, vitaliste și voluntariste, crearea unei noi culturi moderne și
1 implicând de obicei tentative de a  autodeterminate,
înfăptui o nouă cultură modernă, însă bine înrădăcinată în tradiția
autodeterminată și secularizată creștin-ortodoxă
Românizarea societății
Crearea unui nou stat naționalist
multietnice a României Mari
2 autoritar, respingând principiile și  într-un stat etnocratic
modelele tradiționale
(numerus clausus/numerus nullus)
Organizarea unui noi
structuri economice naționale
hiperreglementate, multiclasiale,
3 integrate, indiferent dacă  Socialism naţional-creştin
aceasta era denumită național-
corporatistă, național-socialistă sau
național-sindicalistă
Evaluare pozitivă și utilizare a
Cultul violenței
4 violenței și a războiului  și a memoriei războiului
sau înclinația de a le utiliza
Obiective imperialiste,
Obiective de păstrare a hotarelor
expansioniste sau țelul
5  României Mari; alinierea politicii
de a modifica radical în relațiile
externe la axa Roma-Berlin
națiunii cu alte puteri
132 Istorie și memorie

Fascismul generic Mișcarea legionară

B Negațiile fasciste
6 Antiliberalism  Respingerea democrației liberale
Anticomunism visceral
indisociabil
7 Anticomunism  de un antisemitism violent
(„conspirația iudeo-bolșevică”)

Anticonservatorism (cu precizarea Revoluționarism incompatibil cu

că grupurile fasciste erau dispuse conservatorismul
8 
să realizeze alianțe temporare cu (totuși, alianțe provizorii cu
alte sectoare, de regulă cu dreapta) partide conservatoare)

C Stil și organizare

Tentativă de mobilizare de masă,

Mobilizare de masă, militarizarea
militarizare a relațiilor
mișcării prin înființarea
9 politice și a stilului politic,  de formațiuni paramilitare
cu scopul întemeierii unei miliții
(Garda de Fier)
populare de partid

Accent pe structura estetică a

Mistică de inspirație
întrunirilor, pe simboluri
10  ortodoxă, estetizarea ritualică
și liturghie politică, subliniind
a culturii politice
aspectele emoționale și mistice

Supralicitare a principiului
Masculinitate musculară
masculin și a dominației
și eroică; concepție organicistă a
masculine,
11  neamului ca o comuniune
concomitent cu îmbrățișarea unei
a tuturor românilor morți, vii și
perspective profund organiciste
încă nenăscuți
despre societate

Exaltarea tinereții mai

Iuventocrație (cultul tinerei
presus de toate celelalte faze ale
generații postbelice),
vieții, subliniind conflictul dintre
12  dar care nu excludea respectarea
generații, cel puțin în ceea ce
generației în vârstă care a înfăptuit
privește înfăptuirea transformării
Marea Unire
politice inițiale

Tendință distinctivă
către autoritarism, un stil de
Principiul liderului
conducere charismatic, personal,
13  charismatic întruchipat
indiferent dacă la început această
de Corneliu Zelea Codreanu
conducere este sau nu electivă
într-o oarecare măsură
 SÆCULUM 133

Coloana din stânga a tabelului de mai sus reproduce întocmai cele

treisprezece trăsături fundamentale ale fascismului precizate de Stanley
G. Payne. Pe coloana din dreapta este verificată prezența caracteristicilor
fascismului generic în cazul particular al mișcării legionare. După cum se
poate constata în urma acestei comparații, mișcarea legionară se conformează
modelului teoretic cu o singură excepție. Spre deosebire de cel de-al Treilea
Reich și al Italiei fasciste, legionarismul românesc nu a urmărit o politică
imperialistă sau expansionistă. Aceasta se datorează faptului că statul român
postbelic își atinse deja limitele teritoriale maxime, dublându-și cuprinderea
geografică prin includerea Transilvaniei, Basarabiei și nordului Bucovinei în
cadrele României Mari. În situația în care Uniunea Sovietică nu recunoscuse
niciodată granița de est, iar maghiarii nu puteau accepta prevederile Tratatului
de la Trianon, imperativă se dovedea a fi păstrarea granițelor fixate la sfârșitul
războiului, și nu o politică imperialistă. Dincolo de această nepotrivire, mișcarea
legionară se subordonează punct cu punct modelului teoretic al fascismului
generic. Acesta este și motivul pentru care legionarismul românesc este clasificat
de Payne (1995, pp. 245–289) ca una din cele patru „variante majore ale
fascismului”, alături de austrofascismul Frontului Patriei, falangismul spaniol și
crucile cu săgeți maghiare (fascismul italian și național-socialismul german sunt
văzute ca ipostaze paradigmatice ale fascismului).
O soluție elegantă în parcimonia sa expresivă, în raport cu listele taxonomice
de genul celei stabilite de Payne, a fost avansară de către Roger Griffin. În cartea
sa The Nature of Fascism, istoricul britanic avansează o caracterizare sintetică a
celebrului „minimum fascist” instituit de Ernst Nolte (antimarxism, antiliberalism,
anticonservatorism, principiul liderului, partidul-armată, respectiv aspirația
către totalitarism) (Eatwell, 1996, p. 305). Minimumul fascist, pe care Griffin
fundamentează un nou tip-ideal al fascismului generic, este alcătuit din ceea ce el
numește a fi „ultranaționalismul palingenetic” (Griffin, 1993, p. 38). Acesta constă
într-un naționalism radical propulsat de aspirația mitică a unei renașteri morale
asociate unei revoluții antro-politice, pe fondul conștiinței unui declin resimțit
ca urmare a forțelor degenerative ale modernității liberale. Redus la chintesența
sa, fascismul este definit ca „o ideologie politică al cărei nucleu mitic, în diversele
sale permutații, constă într-o formă palingenetică de ultranaționalism populist”
(Griffin, 1993, p. 26). În baza acestei definiții concise, legionarismul românesc
a fost, fără îndoială, una dintre diversele permutații în care s-a configurat râvna
specific fascistă de palingeneză. Oliver Jens Schmitt evidențiază în doctrina și
practica mișcării legionare, așa cum au fost acestea articulate și propovăduite de
Codreanu, existența acestui nucleu palingenetic al fascismului. Însă spre deosebire
de alte fascisme, care au sacralizat politicul și pot fi astfel analizate ca „religii
politice” (Gentile, 1990), legionarismul a fost pătruns în toate fibrele sale doctrinare
de o autentică religiozitate mistică de inspirație ortodoxă. În cazul mișcării
legionare, năzuința ardentă de renaștere națională într-o comunitate purificată ia
forme explicit religioase. Paroxismul acestei „mistici a ultranaționalismului”, cum
o caracterizează Francisco Veiga (1993), este atins într-un pasaj obscur al cărții
134 Istorie și memorie

semi-autobiografice scrisă de însuși Codreanu. În Pentru legionari, Codreanu

(1936) stabilește „țelul final al neamului” ca nefiind viața, „ci Învierea. Învierea
neamurilor în numele Mântuitorului Isus Hristos”. Țelul suprem către care se poate
înălța un neam, continuă Codreanu în același limbaj mistic, este „învierea din
morți” (p. 425). Până la trăirea acestui „moment final” în lumea de dincolo însă,
neamul românesc amenințat de moarte socială, economică și politică în propria lor
țară are datoria să renască aici și acum, în lumea aceasta, prin revoluția spirituală
propovăduită de legionari.
Schmitt aderă fără rezerve la consensul academic de a clasifica legionarismul
ca o specie a fascismului. În primul rând, trăsăturile mișcările legionare
corespund modelului teoretic al fascismului generic dezvoltat în literatura
de specialitate. Apoi, dincolo de această hetero-atribuire a legionarismului în
categoria fascismului în baza îndeplinirii criteriilor unei definiții tipologice,
Schmitt evidențiază auto-identificarea legionarilor înșiși ca parte a curentului
fascist. Din acest punct de vedere, Codreanu „se vedea pe sine, împreună cu
Hitler și Mussolini, ca parte a unei triade fasciste internaționale” (Schmitt, 2017,
p. 340). În mod similar, legionarismul îl înțelegea ca fiind înrudit ideologic cu
fascismul italian și național-socialismul german, chiar dacă insista – pe bună
dreptate – asupra independenței doctrinare a Legiunii, evidențiind în același timp
caracterul creștin al mișcării. În fine, dacă se acceptă premisa teoretică avansată de
Griffin, a „ultranaționalismului palingenetic” ca nucleul invariabil al fascismului,
„atunci Codreanu, cu doctrina lui despre izbăvire, mântuire și învierea colectivă a
neamului, era un fascist în stare pură” (Schmitt, 2017, p. 332). Identificarea genului
proxim (ultranaționalism palingenetic) este urmată de precizarea diferențelor
specifice. Particularitatea individualizantă a legionarismul în cadrul spectrului
fascist este dată de mistica ortodoxă care însuflețește ideologia politică, nu doar
ca „sacralizare a politicii”, ci ca element consubstanțial concepției legionare despre
lume. Doctrina Căpitanului cu privire la „învierea națiunii” se deosebește radical
de pulsiunea palingenetică prezentă în alte fascisme, „prin modul său nemetaforic,
profund religios, de a înțelege învierea. Nu este vorba doar de «renaștere» pe
pământ (gr. palingenesía), ci de o cale îndreptată în sus, de o făgăduită a mântuirii
transcendente, așa cum promite creștinismul”, precizează Schmitt (2017, p. 242).
În cuvintele unui fost membru al mișcării, spre deosebire de fascismele
nereligioase, care au fost explozii „etno-istorice” detonate în cadrul istoriei și
condamnate de istorie, „legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor
înlăuntrul lui” (Preda, 2002, p. 22). Esența mistic-creștină a mișcării legionare
ar fi, deci, diferențialul critic care o desprinde pe prima din universul fascist.
La „salvarea legionarismului” despre care vorbește Petre Țuțea, căci lui îi aparține
citatul, a contribuit nu atât miezul creștin al doctrinei legionare – contrazis repetat
de practica politică violentă și criminală a mișcării – ci mai ales complicitatea
Bisericii Ortodoxe Române, care, după cum punctează Oliver Jens Schmitt, nu s-a
delimitat niciodată complet de ideologia și praxis-ul legionare (Schmitt, 2017, p.
329). Dimpotrivă, cultul memoriei lui Codreanu întreținut în cadru ecleziastic,
cinstit ca mucenic creștin și aureolat ca sfânt în icoane ortodoxe, arată exact
contrariul.
 SÆCULUM 135

Ascensiunea legionarismului: o explicație structuralist-sistemică

Cum poate fi înțeleasă ascensiunea fulminantă a mișcării legionare în
deceniile al doilea și al treilea ale interbelicului românesc? Care au fost factorii
care au făcut posibilă dezvoltarea galopantă a unei mișcări pe cât de mistice
în religiozitatea sa, pe atât de violente în praxis-ul său politic? Literatura de
specialitate dedicată emergenței fascismului avansează un spectru larg de teorii
nu neapărat complementare. În timp ce interpretările morale înțeleg fascismul
ca pe o reacție la criza postbelică a societății europene, teoriile socio-economice îi
explică apariția prin teza „extremismului de centru” avansată de Seymour Lipset
(1960, pp. 134–140) – fascismul ca extremism al clasei de mijloc – ori invocând teza
modernizării potrivit căreia fascismul este produsul societății industriale avansate
și a constituit, în ciuda celor care reduc fascismul la un conservatism reacționar, o
forță propriu-zis modernizatoare. În fine, dintr-o perspectivă politică, fascismul a
fost teoretizat de către istorici precum George L. Mosse, Zeev Sternhell și Roger
Eatwell ca propunând o „a treia cale”, oferind o soluție politică radical novatoare,
revoluționară prin încărcătura sa ideologică dar definită deopotrivă de elemente
conservatoare, situată politic între și dincolo de stânga și dreapta (Davis și Lynch,
2002, pp. 42–57).
Cum se poziționează Oliver Jens Schmitt în cadrul acestui caleidoscop
teoretic în privința emergenței mișcării legionare? Argumentul elaborat de către
istoricul vienez se desfășoară în două momente: primul vizând contextul apariției
extremismului de dreapta în anii '20, din care s-a desprins mai apoi mișcarea
legionară odată cu înființarea Legiunii Arhanghelul Mihai la data de 24 iunie
1927; al doilea reprezentând ascensiunea legionarismului dintr-un grupuscul
de cinci scandalagii provinciali la o mișcare de anvergură națională totalizând
aproape un milion de simpatizanți și votanți. Fără să își asume un cadru teoretic
explicit – cu reducționismul și limitările sale aferente –, Schmitt armonizează
într-o explicație comprehensivă multe din perspectivele teoretice dezvoltate în
literatura de specialitate dedicată fascismului. În privința genezei extremismului de
dreapta în perioada postbelică, istoricul vienez favorizează o explicație structural-
sistemică, indicând un complex de factori care au facilitat radicalizarea politicii în
anii '20 (Schmitt, 2017, pp. 17-18).
Triumful cu totul nesperat venit la finele războiului mondial a creat în rândul
populației românești, alături de jubilația creării României Mari, simțământul
unei „vittoria mutilata”, amplificat de temeri geopolitice, frustrări economice
și resentimente etnice. Această stare de nemulțumire era cauzată de faptul că,
prin anexările teritoriale, statul român și-a dublat suprafața cât și populația, însă
aceasta a însemnat și o eterogenizare etnică. Peste noapte, statul relativ omogen
al Vechiului regat se transforma într-un mozaic etnic și confesional, în care
minoritățile reprezentau aproximativ 30 la sută din populație. Mai mult, în special
în fostele teritorii habsburgice – Transilvania și nordul Bucovinei – minoritățile
dețineau un statut socioeconomic și cultural superior populației române localizată
preponderent în mediul rural. Noua situația demografică, la care se adăuga
și emanciparea evreilor prin care marile puteri au condiționat recunoașterea
136 Istorie și memorie

granițelor României Mari, au alimentat sentimentele xenofobice și au resuscitat

antisemitismul românesc.
Pe lângă provocările de unificare administrativă și omogenizare regională
prin care autoritățile centrale le atacau printr-o „ofensivă culturală” (Livezeanu,
1998), asupra noului stat plana și amenințarea bolșevică. Uniunea Sovietică
nu a acceptat cedarea Basarabiei, drept pentru care nu a recunoscut niciodată
granița de est. La sud (Bulgaria) și la vest (Ungaria) România Mare confrunta
state micșorate cu intenții revizioniste, zguduite și ele de curente comuniste.
Pe plan intern, euforia politică a realizării marii uniri contrasta puternic cu
convulsiile economice din anii imediat postbelici, suprapuse cu persistența
problemei agrare, nerezolvată de reforma din 1921. La toate acestea se adaugă un
alt aspect structural – scăpat din vedere de Schmitt – care a creat matricea factorială
înăuntrul căreia s-a produs geneza extremismului de dreapta din anii '20: „șomajul
intelectual” în rândul tinerimii educate universitar, care a condus la radicalizarea
studențimii din care s-a desprins mai târziu mișcarea legionară (Sdrobiș, 2015).
Legionarismul se particularizează în câmpul fascismelor interbelice și prin
faptul că, așa cum remarcă Schmitt (2017), „a fost singura mișcare studențească
din istoria europeană recentă căreia i-a reușit trecerea din campusul universitar
«în popor»” (p. 260). Dincolo de această notă de singularitate, Legiunea mai
deține un superlativ: aceasta a fost în Europa interbelică organizația fascistă
care „a atins cea mai largă mobilizare de masă, indiferent de clasa socială, în
raport cu populația totală” (ibidem). Cum poate fi înțeles acest succes de masă
al legionarismului, care, în termeni relativi, a depășit fascismul italian și chiar și
național-socialismul german? Ascensiunea legionarismului începe în 1931, odată
cu mutarea lui Codreanu în București. Relocarea comandamentului din Iași în
capitală simbolizează naționalizarea unei mișcări care, până atunci, își păstrase un
evident caracter provincial. Apogeul este atins în 1938, când mișcarea legionară
se baza pe un milion de români (250,000 de cămăși verzi la care se adaugă
încă 750,000 de votanți și susținători) (Schmitt, 2017, p. 260). Schmitt explică
ascensiunea fulminantă a legionarismului ca o reacție la dubla criză – politică și
economică – a societății interbelice românești. În primul rând, istoricul evidențiază
criza morală a elitelor politice (politicianismul, corupția generalizată, instabilitatea
guvernamentală, aspecte denunțate în discursuri vitriolante de către Codreanu).
În al doilea rând, decepția populară cu privire la partidele politice a fost agravată
de criza economică mondială. În al treilea rând, Schmitt incriminează în mod
special manevrele carliste prin care regele a urmărit și reușit să submineze sistemul
partidelor politice și statul constituțional în tentativa sa – încununată cu succes în
februarie 1938 – de a concentra întreaga putere într-un regim de dictatură regală
(Schmitt, 2017, pp. 126–129).
Din perspectiva status-ului socioeconomic al membrilor mișcării legionare,
abordarea lui Schmitt rezonează cu teza fascismului înțeles ca „extremism al
clasei de mijloc”. Elocvent în acest sens este originea socială a lui Corneliu Zelea
Codreanu însuși, fiul unui profesor de liceu din Huși. Ion Moța, decedat alături de
Vasile Marin pe frontul din Spania și înmormântat ca martir creștin în februarie
 SÆCULUM 137

1937, împărtășea o condiție socială similară. Și ceilalți Văcăreșteni care au

alcătuit nucleul dur al ultranaționalismului studențesc antisemit proveneau din
rândul unei pături de mijloc românești. Cu toate că Legiunea promova o ideologie
transclasială, a reconcilierii diferitelor stări sociale într-o comunitate națională a
muncii pentru bunăstarea neamului, mișcarea își recruta membrii de bază în special
din rândurile clasei de mijloc. Foarte utile în elucidarea acestui aspect sunt analizeze
întreprinse de Armin Heinen (2006). Spre exemplu, structura socială a comunității
celor opt sute de adulți de la tabăra Carmen-Sylva – imaginată de Codreanu ca
un microcosm legionar care prefigura în miniatură România de mâine – era
dominată statistic de studenți și absolvenți de studii superioare (48,2%), urmați
de funcționari și alți profesioniști (28,2%). „Țărănimea era clar subreprezentată,
numărul muncitorilor fiind și el uimitor de mic”, conclude Heinen. În sprijinul tezei
extremismului de centru, Heinen (2006) arată că „sub conducerea lui Codreanu
s-au adunat în special pătura de mijloc, cultivată și angajată în serviciile statului,
și cei care aspirau la o poziție corespunzătoare studiilor făcute” (p. 360). Dacă sunt
analizate status-urile socioeconomice și profilurile ocupaționale ale nucleului
dur al mișcării – aceasta până la înființarea Corpului Muncitoresc Legionar în
1936, care a schimbat structura socială a organizației – „se poate rezuma că, la
vârf, Garda a fost o mișcare a păturii de mijloc cu instruire universitară”, tânără și
urbană (Heinen, 2006, p. 366).
Mai dificilă se dovedește a fi concilierea legionarismului cu teoriile moderni-
zării elaborată în studiile asupra fascismului. Aceasta datorită ambivalenței
structurale a fascismului în general și a legionarismului în particular cu privire
la modernitate. Pe urmele lui Jeffrey Herf (1984), fascismul poate fi înțeles ca
expresia unui „modernism reacționar”, care prezenta o stranie amalgamare a
entuziasmului față de tehnologia modernă și respingerea vehementă a valorilor
asociate Iluminismului (vezi și Clark, 2015, p. 149). Argumentând în răspărul
interpretărilor marxiste care vedeau în fascism o ideologie reacționară pusă în slujba
marelui capital, Schmitt insistă asupra agendei modernizatoare a legionarismului.
Istoricul vienez arată că admirația legionarilor nu se îndrepta doar înspre Italia
și Germania. Alături de Mussolini și Hitler, Legiunea privea cu admirație și către
Bosfor, unde urmăreau cu atenție proiectul modernizator inițiat de Mustafa Kemal
Atatürk (mai puțin, desigur, dimensiunea explicit secularizantă a kemalismului)
(Schmitt, 2017, p. 148). Cu toate elementele sale conservatoare, legionarismul a
fost, „în mod șocant, [...] singura lansare spre modernitate care nu a fost impusă
din afară în cursul secolelor XIX și XX, fie de marile puteri occidentale sau central-
europene, fie de Rusia și, mai târziu, de Uniunea Sovietică” (p. 362).
Într-o altă definiție parcimonioasă, Roger Eatwell (1996) a caracterizat
monofrazal fascismul ca „o ideologie care se străduiește să forjeze o renaștere
socială bazată pe o A Treia Cale radicală și național-holistică” (p. 313). Teza
fascismului ca rezultatul unor sudaje ideologice între revoluționarismul de stânga
și conservatorismul de dreapta se găsește și în modul lui Schmitt de conceptualizare
a legionarismului. În cadrele ideologice ale mișcării s-a regăsit, pe de o parte,
crezul socialist al dreptății sociale, alături de aspirația de nivelare și omogenizare
138 Istorie și memorie

socioeconomică a societății. Aceasta însă fără să propovăduiască o revoluție de

clasă și fără a contesta legitimitatea capitalismului cu al său principiu sacrosanct al
proprietății private (care trebuie „românizată”, nu însă și „socializată”). Pe de altă
parte, elementele conservatoare erau vizibile în conceptualizarea societății într-o
manieră organicistă, ca pe o comunitate etno-națională condusă cu autoritate pe
linia destinului ei istoric de către un lider providențial.
În cele din urmă, legionarismul a eșuat, argumentează Schmitt, în a sintetiza
organic stânga și dreapta într-o ideologie coerentă. Dimpotrivă, în timp, pe măsură
ce Legiunea a dobândit tot mai mult impuls în transformarea ei într-o mișcare
de masă de anvergură națională, înăuntrul ei s-a amorsat o tensiune crescândă.
Elementul de dreapta – misticismul ortodox și năzuința transcendentală de
„înviere” colectivă a neamului în lumea de apoi – s-a retras tot mai mult din
fața elementului de stânga – revoluționarismul social al Corpului Muncitoresc
Legionar, care revendica transformări radicale în lumea aceasta (Schmitt, 2017,
pp. 340–341). Prin mobilizarea și încorporarea muncitorilor începând cu 1936,
Codreanu a executat un „viraj de stânga” prin care a proletarizat mișcarea legionară
(pp. 263–264).
În concluzie, Schmitt prezintă legionarismul ca produsul unei crize
multifațetate de proporții care a dezorientat societatea interbelică românească.
Prefacerea structurală a societății de la un stat agrar către o societate de masă
modernă a mobilizat și radicalizat studențimea română în jurul unui proiect
politic infuzat cu elemente mistice de mântuire a neamului desfășurat sub
apostolatul unui lider mesianic. În mai puțin de două decenii, amalgamând
violența fățișă cu asceza, mistica și postul, „extremismul de centru” al studențimii
românești s-a transformat într-o mișcare politică națională cu o platformă
transclasială. Emergența legionarismului a fost catalizată, argumentează Schmitt,
și de efectul bulversant creat de pătrunderea modernității în straturile rurale ale
României profunde. Dezorientarea spirituală și-a găsit cea mai elocventă expresie
în reacția societății românești la „miracolului de la Maglavit” (1935). În fața
acestei provocări a modernității, „Legiunea a oferit un dublu răspuns, și anume o
comunitate etno-națională nivelată și omogenizată în lumea aceasta, și o înviere
colectivă într-o dimensiune transcendentă – o făgăduință a mântuirii ce a fost
întruchipată de un conducător iconizat” (p. 361).

Charismă, competiție și control: dinamica fracționistă a mișcării legionare

Max Weber a fost cel care a resuscitat sociologic conceptul paulin de
„charismă”, după ce acesta a zăcut secole de-a rândul îngropat în straturile mai puțin
frecventate ale limbajului teologic. Această reinventare sociologică a „charismei” –
definită de Weber (1978, p. 241) ca o calitate misterioasă cu care este înzestrată
o personalitate excepțională în virtutea căreia oamenii îi recunosc autoritatea
exercitării conducerii – a avut loc la timpul potrivit pentru a prefața teoretic apariția
mișcărilor extremiste din perioada interbelică. (Pentru o istorie a mutațiilor
semantice ale cuvântului „charismă”, de la semnificația originală de „har” înțeles ca
„grație divină” cu care este binecuvântată comunitatea creștină, prin reinventarea
 SÆCULUM 139

sa sociologică datorată lui Weber, până la demonetizarea contemporană a noțiunii

prin asocierea charismei cu popularitatea și celebritatea – vezi Potts, 2009).
În lipsa acestui concept, teoreticienii fascismului ar fi fost serios văduviți în aparatul
lor terminologic, prin prisma căruia s-au străduit să surprindă natura mișcărilor
extremiste conduse de lideri mesianici apărute în Europa interbelică.
Teoria weberiană a autorității charismatice se potrivește ca o mănușă nu doar
lui Codreanu, ci și mișcării legionare ca întreg. În literatura de specialitate, natura
charismatică a Legiunii a fost cel mai comprehensiv explorată de către Constantin
Iordachi (2004a), în lucrarea sa Charisma, Politics and Violence: The Legion of the
“Archangel Michael” in Inter-war Romania. Mergând dincolo de charisma personală
a „Căpitanului” Codreanu, Iordachi teoretizează întreaga mișcare legionară în
cheia unui „naționalism charismatic”. Ideologia legionară este conceptualizată
ca fuzionând trei componente majore: (1) o autoritate de tip charismatic, dublu
întemeiat pe a) cultul milenarist al Arhanghelului Mihail, patronul angelic al
mișcării, respectiv pe b) cultul personalității lui Corneliu Zelea Codreanu; (2)
„mesianismul generațional” al studențimii române din anii '20; (3) un naționalism
integral din care erau derivate apeluri la a) „purificare culturală”, b) „regenerare
națională” și c) „antisemitism virulent” (Iordachi, 2004b, p. 20).
Fără să extindă analiza la întreaga Legiune ca organizație charismatică,
Schmitt acordă o atenție sporită dimensiunii charismatice a liderului legionar
a cărui viață o biografiază. Din acest punct de vedere, Codreanu este situat pe
același plan cu ceilalți mari conducători charismatici ai fascismelor interbelice.
Codreanu, Mussolini, Hitler: dincolo de toate diferențele dintre ei, sub aspectul
aurei charismatice, Căpitanul (căruia îi lipsea cu desăvârșire talentul oratoric)
nu a fost cu nimic mai prejos decât Il Duce și der Führer (Schmitt, 2017, p. 11).
Compensa însă acest deficit demagogic prin prezență, înfățișare fizică, privire și
tăcere – aspecte asupra cărora adepții săi au creat un adevărat cult.
O chestiune de ordin teoretic, care îl preocupă și pe Schmitt, este elucidarea
naturii charismei. În discuțiile academice purtate asupra subiectului, pot fi
identificate două școli de gândire. Prima dintre acestea, ancorată disciplinar în
psihologie, avansează ceea ce s-ar putea numi modelul esențialist al charismei,
în lumina căruia charisma este înțeleasă ca o calitate intrinsecă a personalității
unui individ excepțional. A doua, sociologică în orientare, mizează pe un model
construcționist al charismei. Accentul este pus aici nu atât pe personalitatea
charismatică, cât pe autoritatea charismatică a liderului. În contrast cu abordarea
statică a modelului esențialist (charisma ca o proprietate imuabilă a personalității),
modelul construcționist conceptualizează charisma în mod dinamic, ca rezultatul
unui proces de revendicare și recunoaștere a pretențiilor charismatice. Schmitt aderă
la această perspectivă atunci când subliniază natura interacționistă a charismei:
„charisma decurge din autoatribuire, din pretenția conducerii charismatice și din
recunoașterea acestei pretenții de către adepți” (Schmitt, 2017, p. 86).
Aura de lider mesianic a lui Codreanu s-a împletit ca urmare a unei „dialectici
charismatice”, cum o numește Schmitt. Charisma lui Codreanu a luat naștere
prin intersectarea agentivității charismatice cu o situație structurală caracterizată
140 Istorie și memorie

de „foame charismatică” la nivel societal. În primul rând, după cum arată și

Constantin Iordachi (2004b), Codreanu prezenta toate trăsăturile psihologice
caracteristice unei personalități charismatice identificate de Robert C. Tucker
(1968): (a) capacitatea vizionară de a imagina o ordine sociopolitică alternativă
statu-quo-ului, (b) puterea ieșită din comun de a convinge masele de legitimitatea
acestei viziuni, (c) simțământul unei misiuni pentru a cărei realizare și-a descoperit
chemarea, însoțite de (d) o încredere nemărginită în scopul ultim și biruința finală
a misiunii precum și în (e) propria capacitate personală de a o duce la bun sfârșit
(pp. 748–749). Însă posedarea acestor atribute psihologice nu este suficientă pentru
a genera charisma, care, trebuie insistat, este un fenomen esențialmente social și
nu atât psihologic. Charisma se înfiripă în jurul unei persoane înzestrate cu aceste
trăsături în contexte de criză societală profundă (sociopolitică, spiritual-morală,
economică etc.). Formarea sa este precipitată de prevalența unor sentimente
colective de frică, anxietate și „vacuum identitar”, sub amenințarea cărora oamenii
își proiectează speranțele în proiectul salvaționist propovăduit de un lider care își
atribuie calități mesianice. În metaforicitatea organicistă în care s-a exprimat Erik H.
Erikson, în astfel de momente critice marcate de angoasă existențială, comunitățile
devin „înfometate de charismă” (Tucker, 1968, p. 745; Iordachi, 2004b, p. 31).
În contextul critic al României Mari de la începutul anilor '20, foamea de
charismă a societății românești a fost potolită de figura generalului Alexandru
Averescu, care și-a ruinat însă rapid capitalul charismatic. Criza economică din
1930 a fost cea care a creat circumstanțele în care a reaprins foamea de charismă,
mai mult păcălită în deceniul anterior de generalul Averescu. Chinuiți de foamea
fizică adâncită de criză, tot mai mulți români au devenit flămânzi de charisma
unor lideri mesianici care să le promită salvarea. Nimeni nu a captat imaginația
înfometată a maselor mai mult decât Corneliu Zelea Codreanu, în dubla lui ipostază
de profet politico-religios al mântuirii neamului și activist violent împotriva
nedreptății sociale. Asemenea lui Hitler, Codreanu încapsula astfel în figura sa cele
două tipuri-ideale de personalități charismatice menționate de Tucker: „profetul”
(Marx), respectiv „activistul” (Lenin).
Pe lângă sistemul de credințe (capacitate vizionară, simțul misiunii,
încredere de nezdruncinat în sine și mișcarea pe care o conduce), o altă
componentă majoră a ceea ce am numit a fi agentivitate charismatică este dată de
activitățile propagandistice menite să desăvârșească edificiul charismei liderului și
să îl disemineze în mase. Fără îndoială că Tucker (1968, p. 751) are dreptate atunci
când afirmă că „mijlocul nu este mesajul”, o aluzie directă la teza determinismului
mediatic susținută de Marshall McLuhan. În absența unui pachet de însușiri
deosebite cu care să fie înzestrată personalitatea liderului, avem de-a face fie cu
„charismă situațională”, fie cu „charismă artificială”. Prin „charismă situațională”,
Tucker (1968) s-a referit la situațiile în care un actor politic non-mesianic generează
un val de entuziasm colectiv ca reacție la o situație societală de criză acută (p. 744).
În schimb, conceptul de „charisma artificială” face trimitere la cultul personalității
realizat în regimuri dictatoriale, în care întregul aparat propagandistic al statului
este mobilizat în scopul învăluirii liderului în haloul charismei (ex: Nicolae
Ceaușescu) (Rusu, 2016, pp. 133–134).
 SÆCULUM 141

Totuși, pentru a fi iradiată în cercul mai largi decât nucleul dur al adepților
devotați și recunoscută pe scară largă, charisma trebuie promovată printr-un
repertoriu de mijloace de diseminare și tehnici de propagandă. Schmitt acordă
o atenția sporită modalităților de construire mediatică a charismei liderului
legionar. După ce și-a câștigat reputația de lider violent al studențimii antisemite
ieșene, Codreanu și-a consolidat poziția în virtutea căreia a pretins recunoaștere
charismatică prin asasinarea prefectului de poliție Manciu (1924), urmată de
achitare și o nuntă spectaculoasă (1925). Odată recunoscut ca lider charismatic
înăuntrul unei comunități restrânse – mai întâi Văcăreștenii, apoi în cadrul nou
înființatei Legiuni Arhanghelul Mihail – charisma mesianică a lui Codreanu a fost
diseminată prin marșuri în târgurile și cătunele Moldovei acompaniate de cântece
legionare. Violența antisemită, idealismul naționalist, detenția repetată, martiriul
autovictimizant, la care s-au adăugat marșurile și cântecul – acestea au fost
mijloacele care l-au propulsat pe tânărul Codreanu într-un „idol” al studențimii
ultranaționaliste (Schmitt, 2017, p. 89–94).
Procesul „iconizării”, cum îl numește Schmitt, a continuat prin mijloace
mediatice. Presa, în special cea adversară, a contribuit decisiv, chiar dacă fără
intenție și prin consecințe neanticipate, la aureolarea lui Codreanu ca lider
charismatic. Codreanu pur și simplu vindea – „Codreanu sells” –, iar știrile de
senzația care făceau înconjurul țării îi amplifica notorietatea. „Presa verde”,
prin ziare precum Buna Vestire, Calendarul sau Glasul Strămoșesc, l-a apoteozat
pe Codreanu încă din timpul vieții într-o figură cvasi-divină, un Alter Christus
menit să împace România cu Dumnezeu. Pe plan extern, ziarele străine (britanice
și franceze, dar și presa germană și italiană) l-au transformat pe Codreanu într-o
celebritate fascistă, portretizându-l ca pe un „personaj hollywoodian” (Schmitt,
2017, p. 224). Totuși, ubicuitatea cenzurii de stat a făcut ca legionarii să își creeze
„un spațiu public alternativ care se baza pe oralitate și contacte directe” ca mijloace
predilecte de diseminare a charismei conducătorului. Receptarea charismei în
cadrul unor contacte directe de tip față în față care generau adevărate „experiențe
de convertire în prezența conducătorului” au dobândit o importanță decisivă în
condițiile în care cenzura și monopolul statal asupra mijloacelor de comunicare
în masă împiedicau mișcarea în a se folosi de radio și cinematograf în scopuri
propagandistice (Schmitt, 2017, p. 222).
Charisma lui Codreanu a jucat un rol deosebit în propaganda legionară.
Ilustrativ în acest sens este și episodul relatat de Nicholas Nagy-Talavera, la care
a asistat ca martor ocular. Pe un cal alb, Căpitanul a descins, într-un cătun din
Munții Apuseni, înfățișându-se în straie populare în fața țăranilor adunați în curtea
bisericii. Decizia prefectul județului de a le interzice legionarilor să vorbească
mulțimii s-a întors împotriva autorităților, căci „tăcerea sa era elocventă”.
O bătrână din mulțime și-a făcut cruce și a șușotit „E trimis al Arhanghelului
Mihail”. „Charisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forța stranie emanată
de acest om”, conclude Nagy-Talavera (1996, pp. 339–340), care nu a putut uita
niciodată întâlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu. Pe lângă acest rol propagandistic,
charisma Căpitanului servea și ca paravan care escamota clivajele dinăuntrul
142 Istorie și memorie

Legiunii, acționând în același timp ca element de coeziune a unei mișcări

fracturate intern.
O privire superficială ar rămâne impresionată de unitatea și omogenitatea
unei mișcări care se confunda până la identitate cu figura liderului său charismatic.
Schmitt subminează plauzibilitatea ambelor acestor concluzii. O analiză a
polilor de putere din cadrul mișcării la nivelul anului 1934 relevă deja existența
a patru facțiuni concurente: (a) gruparea ultranaționalismului mistic condusă de
Ion I. Moța; (b) gruparea formată în jurul lui Mihail Stelescu, devenită schismatică
odată cu înființarea „Cruciadei Românismului”; (c) gruparea condusă de
preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borșa; respectiv (d) grupul de intelectuali ai
revistei Axa (Iordachi, 2004a, pp. 99–100). Departe de a fi așadar o organizație
monolitică, sociografia realizată de Schmitt arată o mișcare policentrică, ale cărei
forțe centrifugale au fost ținute în frâu – până la un punct – doar de charisma
integrativă a lui Codreanu. Este meritul lui Schmitt de a fi pus în lumină, mai clar
decât oricine altcineva până acum, liniile de fractură existente înăuntrul mișcării
legionare, precum și rolul lui Codreanu în gestionarea și amplificarea acestor
direcții divergente.
Istoricul vienez urmărește evoluția mișcării legionare de comunitatea
extatică a Văcăreștenilor până la devenirea unei organizații politice de masă.
Pe măsura acestei transformări, tensiunile intestine și-au făcut tot mai simțite
prezența în cadrul mișcării. În special după mutarea sediului legionar în
capitală, o linie de fractură tot mai pronunțată s-a adâncit între vechii luptători
provinciali din Iași și Ardeal și intelectualii bucureșteni organizați în grupul
Axa. Cu toată că frustrarea vechilor camarazi de luptă ai lui Codreanu era
continuu inflamată de influența crescută exercitată de către intelectuali, Schmitt
avertizează cu privire la supraestimarea importanței acestora din urmă în cadrul
mișcării. „Perspectiva cercetării de până acum asupra intelectualilor bucureșteni
ocultează structuri importante ale mișcării lui Codreanu”, arată Schmitt
(2017, p. 139). În momentul în care Codreanu s-a mutat la București, temeliile
Weltanschauung-ului legionar erau în bună măsură așezate. Rolul intelectualilor
din grupul Axa în articularea ideologiei legionare a fost, așadar, mai degrabă
de șlefuire stilistică a fondului de idei și credințe configurate deja în provincie.
Triada Eliade–Cioran–Noica, despre care s-a vărsat atâta cerneală în legătură
cu aderarea lor la mișcare, a reprezentat mai puțin în economia succesului
legionar decât târgoveții provinciali care au rezonat la antisemitismul violent
propovăduit și practicat de Codreanu. „În cercul restrâns din jurul lui Codreanu,
probabil ei n-au fost primiți niciodată”, conclude istoricul.
Legionarii mai erau divizați și sub aspectul raportării la Carol al II-lea,
această ambivalență regăsindu-se și în forul lăuntric al lui Codreanu. O fracțiune
procarlistă, a cărei direcție era stabilită de Nae Ionescu, Mihail Manoilescu și
Mihail Polihroniade, căuta să apropie și ulterior să reconcilieze Legiunea cu tronul
și pe Codreanu cu Carol. În direcția opusă trăgea gruparea radical anticarlistă
reprezentată de Alecu Cantacuzino, care nu își dorea doar abdicarea regelui, ci
însăși abolirea principiului monarhiei dinastice (Schmitt, 2017, p. 210–213).
 SÆCULUM 143

Și mai problematic s-a dovedit a fi clivajul crescând între nucleul mistic

de adepți apropriați ai lui Codreanu, pe de o parte, și aripa social-revoluționară
a mișcării organizată în 1936 în Corpul Muncitoresc Legionar. În timp ce primii
năzuiau la o finalitate eshatologică impregnată de misticism, constând în „învierea
neamului” în lumea de apoi, cei din urmă înțelegeau „mântuirea” în termeni
mult mai lumești, ca izbăvire de condiții economice mizere. După înființarea
Corpului Muncitoresc Legionar, Codreanu nu a mai putut controla dinamica
social-revoluționară pusă în mișcare de această aripă proletară a mișcării.
„Pur și simplu copleșit de acele elemente social-revoluționare pe care le activase cu
atâta succes prin mobilizarea muncitorilor din 1936”, Codreanu a pierdut complet
controlul asupra mișcării după ce a fost plasat în detenție (Schmitt, 2017, p. 331).
Arestarea lui Codreanu în martie 1938 și izolarea sa de corpul mișcării a precipitat
o nouă reconfigurare de forțe în cadrul organizației. Prima grupare, rămasă fidelă
Căpitanului până la capăt, dădea curs invitației acestuia la disciplină, răbdare și
liniștite – Codreanu fiind pe deplin conștient de faptul că pasivitatea legionarilor
constituia pentru el singura sa „asigurarea de viață”. Cealaltă facțiune, neobedientă
Căpitanului, reprezentată de Viorel Trifa și Horia Sima, milita pentru acțiuni
teroriste, cu riscul sacrificării lui Codreanu. „În timp ce Trifa plănuia atentate,
Vojen ordona post negru”, caracterizează Schmitt (2017, p. 308) cum nu se poate
mai bine contrastul izbitor dintre cele două abordări. În cele din urmă, „filosofia
bombei” detonată practic de gruparea lui Sima s-a impus în fața resemnării ascetice
ordonate de Codreanu. Seria de atentate pe care le-a făcut în vestul țării i-au oferit
pretextul lui Carol al II-lea, care tatonase cu succes în prealabil poziționarea
germanilor în acest sens, să ordone executarea lui Codreanu. „Căpitanul”, împreună
cu „Nicadorii” și „Decemvirii”, și-au găsit sfârșitul în pădurea de la Tâncăbești,
devenit după 1989 loc de cult martiric pentru neolegionari.
Deosebit de importantă în economia lucrării scrise de Schmitt este teza
non-identității dintre Codreanu și mișcarea legionară. După cum mărturisește în
postfața cărții, autorul și-a propus să „decorticheze” poziția lui Codreanu în cadrul
mișcării legionare. Schmitt se ferește de eroarea personificării mișcării legionare în
figura liderului său, Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta deoarece, după cum arată
biografia Căpitanului înglobată în dinamica de ansamblu a Legiunii, „evoluția
conducătorului și cea a mișcării nu coincid nicidecum” (Schmitt, 2017, p. 372).
Aceste traiectorii divergente pun în evidență o mișcare de forfecare între evoluția
lui Codreanu și dinamica mișcării pe care, până la un punct, a personificat-o.
Punctul cu pricina este datat de către Schmitt în anul 1934, când sunt vizibile
la Codreanu semnele unei cotituri non-violente. Această schimbare majoră de
atitudine și practică politică se configurează înăuntrul unei dialectici a violenței
între legionari și autoritățile statale. Pe 9 decembrie 1933, prim-ministrul Duca
a interzis Garda de Fier (brațul politic al Legiunii înființat de Codreanu în 1930).
Ca răspuns, câteva săptămâni mai târziu, pe 30 decembrie 1933, Duca este asasinat
de trio-ul legionar celebrat ulterior sub identitatea colectivă de „Nicadori”. Statul a
reacționat printr-un val de arestări (în jur de două mii de legionari și simpatizanți)
și prin condamnarea celor trei asasini la muncă silnică pe viață. Pe acest fundal
144 Istorie și memorie

situează Schmitt schimbarea de strategie operată de Codreanu, care, în 1934 „a

încercat să se descotorosească de faima proastă a violenței gardiste” (p. 352).
Începând din 1935, Codreanu a accentuat latura constructiv-educativă a mișcării,
prin înființarea taberelor de muncă în tot cuprinsul țării.
Fără îndoială că această cotitură i-a contrariat pe mulți membri ai mișcării,
pentru care cultul și praxis-ul violenței erau consubstanțiale legionarismului.
Codreanu, cel care în tinerețea sa studențească spărgea fără scrupule capetele
adversarilor săi și nu se dădea înapoi de la a apăsa pe trăgaci, a devenit un factor
de moderație în cadrul unei mișcări pe care el însuși a imprimat-o cu violență.
Aceasta s-a văzut după congresul studențesc din 1936, unde Alecu Cantacuzino
a întocmit „liste negre” cu numele membrilor camarilei regale și ale politicienilor
de vârf pe care le-a repartizat în sarcina punitivă a unor „echipe ale morții”.
Căpitanul a intervenit pentru a-i tempera pe tinerii fanatizați, „motiv pentru care
forțele radicale i-au reproșat că este lipsit de curaj și că-i trădează în acest fel pe
activiștii legionari precum Ciumetti sau asasinii lui Stelescu” (Schmitt, 2017, pp.
262–263). Totuși, tranziția de la criminalul cu sânge rece la rolul de „educator
al neamului” pe care Codreanu și-o aroga acum pentru sine nu a fost liniară și
univocă. Dimpotrivă, Căpitanul a continuat să manifeste o ambivalență funciară
față de violență (evidentă, de exemplu, în cultul „Nicadorilor” pe care l-a promovat
asiduu, în paralel cu noua sa orientare spre temperare).
Cotitura non-violentă începută în 1934 a fost accentuată după moartea lui
Moța și Marin pe frontul spaniol în 1937, când la Codreanu se observă o
„deviere pietistă” (Veiga, 1993, p. 249). Codreanu predică acum non-violența,
răbdarea ca virtute legionară, preluarea puterii înăuntrul cadrului constituțional.
În paralel, în special după recrutarea unui contingent important al muncitorimii
bucureștene, mișcarea legionară își continua radicalizarea pe drumul violenței
și al revoluționarismului socio-economic. Evoluția personalității lui Codreanu
arată, așadar, o dinamică ce se desfășura în răspărul de nestăvilit al mișcării pe
care el a inițiat-o, dar ale cărei forțe dezlănțuite nu le-a mai putut controla.
„Odată cu înaintarea în vârstă, activistul fanatic al violenței devenise un om care
oscila între acțiune politică și contemplație mistică și care, în momentele tensionate,
se retrăgea în lumi mistice”, scris Schmitt (2017, p. 289). Paradoxal, tocmai această
evoluție non-violentă înspre misticism și retragere contemplativă din lume s-a
întors împotriva omului politic Codreanu, care în cele din urmă, „nu și-a putut
armoniza cele două roluri, de mântuitor al României și de politician fascist opus
sistemului. De aceea a și eșuat” (Schmitt, 2017, p. 245).

Concluzii: dualitatea „învrednicirii” mișcării legionare

În Armin Heinen, mișcarea legionară și-a găsit monograful. Până de curând,
nu același lucru se putea spune și despre liderul mișcării legionare. În Oliver Jens
Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu și-a descoperit, în sfârșit, biograful. În povestea
tumultuoasă a ascensiunii și căderii lui Codreanu sunt înscrise, de fapt, toate
tensiunile de ordin sociopolitic, economic și cultural acumulate în interbelicul
românesc. Acestea au explodat în fenomenul legionar, al cărui suflu uman a fost
 SÆCULUM 145

Corneliu Zelea Codreanu. Sub numeroase aspecte, Codreanu este un produs

al vremurilor sale, o întrupare a crizei pe care o traversa societatea românească
în cursul modernizării, înăuntrul căruia își făceau ecoul tensiunile sociale,
resentimentele etnice, brutalizarea războiului, dar și o religiozitate populară și
speranța unei mântuiri colective. Produs al societății și oglindire a încordărilor
structurale ale acesteia, Codreanu nu a rămas un simplu epifenomen. Dimpotrivă,
el a amprentat adânc prin personalitatea sa și mișcarea pe care a lansat-o societatea
în creuzetul căreia s-a format.
Din multiple unghiuri de analiză, succesul legionarismului este de netăgăduit.
Cu excepția, poate, a programului de comunizare implementat după 1947,
Schmitt este îndreptățit să afirmă că, „din perspectivă istorică, nimeni n-a mai
bulversat vreodată societatea românească așa cum au făcut-o, la timpul lor,
Căpitanul și adepții săi” (Schmitt, 2017, p. 337). În termeni comparativi la nivel
european, mișcarea legionară a surclasat atât fascismul italian cât și național-
socialismul german în privința procentului din populației înrolată în cadrul
organizației politice. În 1937, cei 270,000 de membrii ai Partidului „Totul pentru
Țară” echivalau cu 1,5 la sută din populația României, comparativ cu 1,3 la sută
în cazul Partidul Muncitoresc Național-Socialist German (NSDAP) în 1933 și
doar 0,7 la sută în cazul Partidul Național Fascist (PNF) italian în 1921 (Heinen,
2006, p. 357). Pe plan electoral, la alegerile parțial măsluite din decembrie 1937,
legionarii au obținut în mod oficial 478,000 de voturi, reprezentând peste 15 la sută
din totalul voturilor exprimate. Procentul real, precizat de Constantin Argetoianu,
a fost de 22 la sută. „Am fost cinci – suntem un milion”, titra Buna Vestire în urma
alegerilor, surprinzând creșterea fulminantă a mișcării în decursul unei decade
de la mâna de oameni care au înființat Legiunea Arhanghelul Mihail în 1927 la
sutele de mii de votanți în 1937 (Schmitt, 2017, p. 280). Simultan, după somptuoasa
punere în scenă a repatrierii și înhumării trupurilor lui Moța și Marin, căzuți pe
frontul războiului din Spania ca „martiri” ai creștinismului în lupta împotriva
Satanei bolșevice, Legiunea a fost asaltată de un val masiv de înscrieri. Explozia de
cereri de înregimentare l-a determinat pe Codreanu să suspende înscrierile și să
înăsprească criteriile de admitere.
Totuși, asemenea indicatori cantitativi nu exprimă decât parțial succesul
legionarismului în modelarea culturii și practicii politice în interbelicul românesc.
Adevărata dimensiune a triumfului legionar devine vizibilă, cu totul paradoxal,
odată cu eșecul mișcării, survenit în urma dublei condamnări a lui Codreanu pentru
calomnie, respectiv înaltă trădare, în 1938. După cum punctează Schmitt, „prețul
pe care trebuia să-l plătească statul pentru acest proces era considerabil. Resturile
statului de drept, oricum șubred, au fost năruite de guvern (p. 306), un guvern aflat
la comanda politică a lui Carol al II-lea. În timpul procesului, Codreanu a fost supus
unei demantelări simbolice, acuzatorii săi apelând la tehnici de discreditare extrase
direct din repertoriul legionar. La fel cum Codreanu și camarazii săi antisemiți își
loveau adversarii în baza identității nominale și a originii lor etnice, procurorii
carliști au procedat în a-l exclude pe Codreanu din corpul națiunii române pe
criteriul numelui (Zelinschi) și a originii strămoșești non-române (poloneză).
146 Istorie și memorie

Paradoxalul triumf în înfrângere al Legiunii se manifestă în faptul că noul regim

instituit de Carol al II-lea s-a văzut obligat să se legitimeze politic prin parodierea
deșănțată a legionarismului. În stăruința de a seduce masele, regimul de dictatură
regală a preluat „elemente de recuzită ale acelui legionarism care pătrunsese adânc
în porii societății românești – atât de adânc, încât gândirea și limbajul legionar
impregnau chiar și concepția despre lume a adversarilor politici” (Schmitt, 2017,
p. 306).
Una dintre aceste moșteniri ale legionarismului, asupra căreia insistă istoricul
vienez, merită o considerație critică. În repetate rânduri, Schmitt subliniază o
continuitate a legionarismului în regimul comunist. Două ar fi aceste filiații: pe
de o parte, o legătură socială, pe de altă parte – și acesta este argumentul cel mai
controversat – o continuitate ideologică. Mai întâi, Schmitt observă că baza socială
a legionarismului târziu, după proletarizarea mișcării înfăptuită prin mobilizarea
muncitorilor în 1936, a coincis în mare măsură cu cea a comunismului timpuriu,
de după preluarea puterii. Într-adevăr, succesul fulminant al mișcării și explozia
numărului de membri a făcut ca Legiunea să atragă în rândurile sale elemente
oportuniste, cu atât mai mult după instituirea Statului Național Legionar pe
14 septembrie 1940. Nu este deloc greu de înțeles cum, după eșecul rebeliunii
legionare din ianuarie 1941, aceste elemente oportuniste au fost primele care s-au
dezis, urmând a se regrupa în rândurile partidului aflat la putere.
Cea de-a doua linie de continuitate între legionarism și național-comunism,
la nivel ideologic, necesită însă o revizuire. „Codreanu a pus bazele ideologice
și sociale pentru trei dictaturi – cea carlistă, cea antonesciană și cea național-
comunistă –, iar aceste trei sisteme au înfăptuit, desigur în moduri diferite și în
contexte politice diferite, ceea ce propagase el”, argumentează Schmitt (2017, p.
362). În altă parte, găsim afirmația că „sămânța legionarismului social-revoluționar
a răsărit cu adevărat abia în comunism” (p. 341). Apoi, bazându-se pe admirația
manifestată de membrii supraviețuitori ai familiei Codreanu – Iridenta, Decebal
și Cătălin – față de turnura naționalistă a comunismului din mijlocul anilor '60,
precum și pentru Nicolae Ceaușescu, Schmitt vede și el fibra legionară a național-
comunismului ceaușist (pp. 326–327). În opinia lui Decebal Codreanu, la care
achiesează și istoricul vienez, „legionarii ar fi urmărit țeluri identice cu socialiștii,
dacă nu chiar cu comuniștii, afară doar de politica agrară” (p. 326). Astfel, România
naționalistă, xenofobă și industrializată a lui Nicolae Ceaușescu nu ar fi fost foarte
diferită de România legionară plăsmuită de Codreanu, cu excepțiile notabile ale
colectivizării și absenței elementului creștin.
O astfel de interpretare a național-comunismului ceaușist ca descendent al
legionarismului este hazardată, din cel puțin trei motive: în primul rând, după cum
însuși Schmitt insistă apăsat pe toată lungimea lucrării, legionarismul nu poate fi
gândit în afara esenței sale creștine, care îi este consubstanțială. Ca atare, miezul
mistic-creștin nu poate fi dezghiocat din carcasa ideologică a legionarismului,
pentru ca golul rămas să fie umplut cu elemente comuniste. În al doilea rând,
naționalismul xenofob, care a fost integrat în regimul comunist la mijlocul anilor
'60, nu este nici pe departe o marcă înregistrată a legionarismului, deși acesta
 SÆCULUM 147

l-a practicat cu pasiune fanatică. Ce a încorporat regimul comunist începând

cu anii '60 nu a fost legionarismul, ci mai vechea tradiție a naționalismului
românesc – negată violent pentru primele două decenii – cu origini în partea a
doua a secolului al XIX-lea (Rusu, 2015, pp. 292–328). În fine, chiar și când regimul
ceaușist a exacerbat elementul naționalist până la proporții paroxistice în anii
'80, trebuie avute în vedere diferențele fundamentale de scop între legionarism
și național-comunism. În timp ce ultranaționalismul legionar era propulsat
de o febrilă năzuință palingenetică (mântuirea neamului prin mijlocirea unei
revoluții lăuntrice, cu efecte purificatoare pe plan moral, sociopolitic și cultural),
naționalismul comunist nutrea o finalitate conservatoare. Cotitura naționalistă a
comunismului venea în urma transformării structurale a societății – colectivizare,
industrializare forțată, remodelarea structurii sociale etc. – și constituia o formă
de „terapie prin mit” menită să sublimeze la nivel ideologic lipsurile tot mai
împovărătoare ale economiei planificate (Tomiță, 2007). Așadar, exacerbarea
protocronistă a naționalismului în cadrul regimului comunist, făcută în paralel cu
adâncirea crizei socioeconomice, ilustrează în fapt eșecul falimentar al proiectului
comunist ca ideologie revoluționar-palingenetică.
Dincolo de această interpretare contestabilă, cartea lui Schmitt impresionează
de la rigoarea metodologică și explorarea unor surse arhivistice până acum
neaccesate, până la scriitura elegantă și narațiunea alertă în care este redată
ascensiunea și prăbușirea Căpitanului Codreanu. Împreună cu contribuția
lui Roland Clark, biografia lui Codreanu semnată de Schmitt are efectul unei
ciudate „reabilitări” a legionarismului ca fascism bona fide. Refuzând paradigma
exotizării mișcării legionare, a cărei consecință logică extremă constă în declasarea
legionarismului din categoria fascismului, abordările lui Clark și Schmitt repun
în lumină „fascisticitatea” intrinsecă Legiunii Arhanghelul Mihail. Ironia acestei
„învredniciri” a legionarismului nu poate fi îndeajuns subliniată. Pe de o parte, în
discursul academic, legionarismul este elevat dintr-o formă barbară de extremism
mistic răsăritean într-o specie a fascismului situată pe același nivel cu fascismul
italian și național-socialismul german. În același timp, Schmitt îl plasează pe
Codreanu pe același palier cu ceilalți lideri charismatici ai fascismelor interbelice.
Pe de altă parte, această învrednicire academică a legionarismului și a liderului
său, realizată prin refuzul explicit de orientalizare a acestora, contravine flagrant
eforturilor apologeților mișcării. După 1989, politicile neolegionare de învrednicire
a mișcării și a lui Codreanu au insistat asupra portretizării lor în termeni creștini,
ca o mișcare de purificare moral-duhovnicească a națiunii, respectiv ca mucenic
al neamului, canonizat ca atare în ortodoxia populară. În scrierile apologetice
postcomuniste, învrednicirea mișcării este urmărită tocmai prin efortul de
desprindere a legionarismului din fascism, în paralel cu proiectarea Legiunii ca
o mișcare esențialmente creștină propulsată de un ethos ortodox vizând izbăvirea
spirituală a națiunii române.
La 80 de ani distanță de la moartea sa, Codreanu continuă să fie o personalitate
controversată care divide societatea românească. În 2006, Codreanu s-a clasat pe
locul 22 în topul celor 100 de „Mari Români”. Dincolo de ridicolul unui astfel de
148 Istorie și memorie

concurs de popularitate, poziția cu pricina relevă considerația postumă de care

se bucură Codreanu în memoria națională românească. Cultul memoriei sale,
în care Codreanu este cinstit ca mucenic al neamului și etalon de verticalitate
morală, le repugnă celor care văd în aceeași persoană un criminal violent care,
prin antisemitismul său visceral, împărtășește din responsabilitatea pentru
Holocaustul românesc. Biografia scrisă de Schmitt nu își propune să tranșeze
pentru o perspectivă sau alta. Dimpotrivă, practicând cu precauție principiul
weberian al neutralității axiologice, istoricul vienez refuză cu obstinație verdictele
maniheiste, în negru sau alb, ci nuanțează prin contextualizare faptele istorice într-o
paletă variată de nuanțe de gri. Dacă înțelegerea istorică poate fi văzută ca o artă a
contextualizării, demersul întreprins de Oliver Jens Schmitt în vederea înțelegerii
fenomenului Corneliu Zelea Codreanu reprezintă un exercițiu de virtuozitate
istoriografică.

Bibliografie:
Banea, Ion (1936). Căpitanul. Sibiu: Serviciul Propagandei Legionare.
Clark, Roland (2015). Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist în România
interbelică. Iași: Polirom.
Codreanu, Corneliu Zelea (1936). Pentru legionari. Vol. I. Sibiu: Editura „Totul
pentru Țară”.
Davies, Peter și Lynch, Derek (2002). Historiography. În The Routledge Companion to
Fascism and the Far Right. Londra și New York: Routledge, pp. 42–57.
Eatwell, Roger (1996). On Defining the ‘Fascist Minimum’: The Centrality of
Ideology. Journal of Political Ideologies, 1(3), pp. 303–319.
Gentile, Emilio (1990). Fascism as Political Religion. Journal of Contemporary
History, 25(2/3), pp. 229–251.
Griffin, Roger (1993). The Nature of Fascism. Abingdon: Routledge.
Griffin, Roger (2007). Modernism and Fascism: The Sense of Beginning under
Mussolini and Hitler. Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Heinen, Armin (2006). Legiunea „Arhanghelul Mihail”: mișcare socială și organizație
politică. O contribuție la problema fascismului internațional. Ediția a II-a. București:
Humanitas.
Herf, Jeffrey (1984). Reactionary Modernism: Technology, Culture, and Politics in
Weimar and the Third Reich. Cambridge: Cambridge University Press.
Iordachi, Constantin (2004a). Charisma, Politics and Violence: The Legion of the
“Archangel Michael” in Inter-war Romania. Trondheim: Trondheim Studies on East
European Cultures & Societies.
Iordachi, Constantin (2004b). Charisma, Religion, and Ideology: Romania’s Interwar
Legion of the Archangel Michael. În Lampe, John R și Mazower, Mark (Coord.). Ideologies
and National Identities: The Case of Twentieth-Century Southeastern Europe. Budapest și
New York: Central European University Press, pp. 19–42.
Lipset, Seymour Martin (1960). Political Man: The Social Bases of Politics. Garden
City, NY: Doubleday.
Livezeanu, Irina (1998). Cultură și naționalism în România Mare: 1918–1930.
București: Humanitas.
 SÆCULUM 149

Nagy-Talavera, Nicholas (1996). O istorie a fascismului în Ungaria și România.

București: Hasefer.
Niculescu, Tatiana (2017). Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu
Zelea Codreanu. București: Humanitas.
Nolte, Ernst (1965). Three Faces of Fascism: Action Française, Italian fascism,
National Socialism. New York: Holt, Rinehart and Winston.
Ornea, Zigu (1995). Anii treizeci: extrema dreaptă românească. București: Editura
Fundației Culturale Române.
Payne, Stanley J. (1995). A History of Fascism, 1914–45. Abingdon: Routledge.
Potts, John (2009). A History of Charisma. Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Preda, Radu (2002). Jurnal cu Petre Țuțea. Ediția a II-a. Sibiu: Deisis.
Rusu, Mihai Stelian (2015). Memoria națională românească. Facerea și prefacerile
discursive ale trecutului național. Iași: Editura Institutul European.
Rusu, Mihai Stelian (2016). Celebrating the Royal Liturgy within the National
Calendrical Memory – The Politics of Festive Time in the Romanian Kingdom,
1866–1947. Journal of Comparative Research in Anthropology and Sociology, 7(1),
pp. 127–159.
Rusu, Mihai Stelian (2017a). „Holy Legionary Youth. Fascist Activism in Interwar
Romania”. Europe-Asia Studies, 69(5), pp. 841–842.
Rusu, Mihai Stelian (2017b). Viața lui C. Z. Codreanu: o istorie parafactuală.
Saeculum, 14(1), pp. 226–237.
Sandache, Cristian (2005). Istorie și biografie: cazul Corneliu Zelea Codreanu.
București: Mica Valahie.
Schmitt, Oliver Jens (2014). Approaching the Social History of Romanian Fascism:
The Legionaries of Vâlcea County in the Interwar Period. Fascism: Journal of Comparative
Fascist Studies, 3(2), pp. 117–151.
Schmitt, Oliver Jens (2017). Corneliu Zelea Codreanu: Ascensiunea și căderea
„Căpitanului”. București: Humanitas.
Sdrobiș, Dragoș (2015). Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj
intelectual și radicalizarea politică a tineretului în România interbelică. Iași: Polirom.
Tomiță, Alexandra (2007). O istorie „glorioasă”: dosarul protocronismului românesc.
București: Cartea Românească.
Tucker, Robert C. (1968). The Theory of Charismatic Leadership. Daedalus, 97 (3),
pp. 731–756.
Veiga, Francisco (1993). Istoria Gărzii de Fier, 1919–1941. Mistica ultranaționalis-
mului. București: Humanitas.
Weber, Eugen (1964). Varieties of Fascism: Doctrines of Revolution in the Twentieth
Century. New York: Van Nostrand.
Weber, Eugen (1965). Romania. În Hans Rogger și Eugen Weber (coord.).
The European Right: A Historical Profile. Londra: Weidenfeld & Nicholson, pp. 501–574.
Weber, Max (1978). Economy and Society: An Outline of Interpretive Sociology.
Berkeley, Los Angeles, Londra: University of California Press.

View publication stats