RESTRÂNGEREA EXERCIȚIULUI

UNOR DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI

FUNDAMENTALE PE DURATA
STĂRII DE URGENȚĂ.
CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA
JURISPRUDENȚEI RECENTE Legal Limitations of the Exercise of Fundamental
Rights and Public Freedoms during Emergency
A CURȚII CONSTITUȚIONALE States. Considerations on Romanian
Constitutional Court’s Recent Jurisprudence

Abstract
The declaration of the state of emergency in
Cynthia Carmen CURT 2020, in the context of curbing the effects of the
COVID-19 crisis, issued public debates referring to
the constitutional and legal limits of presidential
powers, the effectiveness of parliamentary and ju-
dicial control, the shape of constitutional relations
Cynthia Carmen CURT between the legislative and executive powers.
Several decisions of the Constitutional Court were
Lect. univ. dr., Departamentul de Științe Politice, Facultatea
issued concerning the constitutional powers of
de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, public authorities during crisis situations and the
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Romania imperatives of limitation of fundamental rights
E-mail: curt@fspac.ro and exercise of freedoms. The analysis of these
decisions was the first trigger of the research. The
first approach tries to identify the compatibility of
constitutional texts to international law impera-
tives, to principles of rule of law and separation of
powers in the context of limitation of the exercise
of fundamental rights and freedoms, during emer-
gency states. The study proposes the analysis of
constitutional instruments of public authorities to
put into practice an efficient management of cri-
sis situations. The conclusions reveal the require-
ment of clarification and unification of the Consti-
tutional Court jurisprudence regarding the emer-
gency ordinances, the need to clarify fundamental
law texts related to limitations of the fundamental
rights and exercise of freedoms during crisis situ-
ations, as well as the necessity to strengthen the
judicial control on measures issued during emer-
gency states.
Revista Transilvană Keywords: state of emergency, fundamental
de Ştiinţe Administrative rights and freedoms, emergency ordinance, presi-
2(47) / 2020, pp. 4-18 dential decree, Constitutional Court.

4
 1. Restrângerea exercițiului unor drepturi pe durata stării de urgență
Ordonanța de urgență nr. 1/1991 reglementează posibilitatea restrângerii exercițiului
unor drepturi pe durata stării de urgență (art. 4), interzicându-se restrângerea dreptu-
rilor inderogabile, potrivit prevederilor de drept internațional: dreptul la viață (cu ex-
cepția cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război); interzicerea tor-
turii și pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea condamnării
pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional;
interzicerea restrângerii accesului liber la justiție (Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, 1950; Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, 1966).
De asemenea, potrivit Ordonanței de urgență nr. 1/1999, restrângerea exercițiului
unor drepturi poate fi ăcută numai în măsura în care situația o cere și cu respectarea
art. 53 din Constituție. Prevederile constituționale invocate menționează că exercițiul
unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a mo-
ralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desășurarea instrucției penale;
prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o socie-
tate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să
fie aplicată în mod nediscriminatoriu și ără a aduce atingere existenței dreptului sau a
libertății.
Constituția României a fost adoptată în 1991, iar România a ratificat Convenția Eu-
ropeană a Drepturilor Omului abia în 1994, astfel încât la revizuirea Constituției din
2003 s-a impus modificarea prevederilor art. 53, pentru a fi pus în acord cu exigențele
Convenției Europene a Drepturilor Omului. Preluând principii enunțate în jurispru-
dența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), alin. 2 al art. 53 preia condițiile
pe care Curtea le are în vedere atunci când statuează asupra ingerinței statelor, în baza
marjei lor de apreciere, cu privire la limitarea exercițiului unor drepturi și libertăți
fundamentale: ingerința să fie prevăzută de dreptul intern, de legea națională (care
trebuie să fie accesibilă și previzibilă), să urmărească un scop legitim, să fie necesară
într-o societate democratică (adică statele să prezinte justificări pertinente și suficien-
te în motivarea ingerinței, aceasta fiind menită să răspundă unei nevoi sociale imperi-
oase), să fie compatibilă cu prevederile Convenției (și cu principiile statului de drept)
și să fie proporțională cu scopul urmărit (Handyside vs. Regatul Unit, 1976; Sunday
Times vs. Regatul Unit, 1979; Silver ș.a. vs. Regatul Unit, 1983). Potrivit Convenției
Europene a Drepturilor Omului, anumite drepturi sunt intangibile, inderogabile și ele
reprezintă „nucleul ireductibil al drepturilor omului” (Comisia de la Veneția, 1995), iar
exercițiul altora poate fi restrâns doar în limitele excepțiilor reglementate de Conven-
ție (Silver ș.a. vs. Regatul Unit, 1983, §97; Deleanu, 2006, p. 465). Astfel, exercițiul unor
drepturi și libertăți poate fi supus, chiar în afara stărilor excepționale, unor condițio-
nări sau limitări care pot fi aduse prin lege, cu respectarea condițiilor menționate de
art. 53 din Constituție.

5
 Referitor la clauza de derogare1 prevăzută de art. 15 al Convenției Europene a Drep-
turilor Omului, aceasta poate fi activată doar în caz de „amenințare excepțională”, „răz-
boi sau alte pericole publice care amenință existența națiunii” și care presupune o sus-
pendare temporară propriu-zisă a prevederilor Convenției (Comisia de la Veneția, 1995).
Pe de altă parte însă, pentru restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi și
libertăți pe durata stărilor excepționale este necesară urmărirea îndeplinirii unor con-
diții particulare, care necesită o analiză suplimentară, legate de respectarea principiilor
statului de drept, principiului legalității și proporționalității măsurilor de restrângere a
exercițiului unor drepturi, delimitarea legală a drepturilor intangibile, asigurarea libe-
rului acces la justiție și a controlului judecătoresc (Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, 1950; Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, 1966). Pe
durata stărilor excepționale, apărarea securității naționale, a democrației constituțio-
nale, prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre reprezintă interese
publice care trebuie protejate și care pot conduce la „o restrângere provizorie a anumi-
tor drepturi ale omului” și „la o separare extraordinară a puterilor în stat” (Comisia de
la Veneția, 2016).
Ține de esența situațiilor excepționale necesitatea transferului prerogativelor de de-
cizie spre puterea executivă, sub controlul legislativului și al instanțelor judecătorești,
astfel încât răspunsul statului la aceste amenințări exorbitante să fie prompt, imediat,
iar interesul public să nu fie afectat în mod grav ori iremediabil, context în care „execu-
tivul poate fi autorizat să ia măsuri care, în caz contrar, ar necesita acțiuni legislative”
(Comisia de la Veneția, 1995). Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
1713(2005) arată că „măsurile excepționale în toate domeniile trebuie supervizate de
Parlament și nu trebuie să aibă un impact major asupra exercitării drepturilor constitu-
ționale fundamentale”.
În aceste condiții, se poate aprecia că textul constituțional al art. 53 nu se referă
expres la posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi pe durata stărilor excepțio-
nale prin definirea exactă a drepturilor și libertăților intangibile, stabilirea clară a drep-
turilor și libertăților care pot fi supuse restrângerii pe perioada stărilor excepționale,
compatibilizarea cu clauzele de limitare stabilite prin jurisprudența CEDO, în particular
clauzele de derogare pe durata măsurilor excepționale și precizarea efectelor juridice
ale instituirii acestor stări excepționale asupra exercițiului drepturilor fundamentale
(Comisia de la Veneția, 2014).

1 În acest context, considerăm că prevederea art. 48 al Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind
instituirea stării de urgență în România pentru prevenirea răspândirii efectelor COVID-19, referitoare
la notificarea Secretarului General al ONU și al Secretarului General al Consiliului Europei privind in-
stituirea măsurilor de restrângere a exercițiului unor drepturi a constituit o măsură exagerată, situația
nefiind compatibilă cu limitele art. 15 al Convenției, restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților
instituită pe durata stării de urgență, fiind în concordanță cu ingerința justificată a statului în acord cu
condițiile și limitările legale care pot fi aduse acestora potrivit excepțiilor reglementate de celelalte texte
ale Convenției.

6
 În același timp, Comisia de la Veneția (2016, §100) invocă necesitatea constituționa-
lizării situațiilor excepționale, nu doar sub aspectul posibilității de instituire sau prelun-
gire, dar și sub aspectul condițiilor formale, materiale și temporale care trebuie să gu-
verneze aceste situații. În ceea ce privește raporturile dintre puterile statului, pe durata
situațiilor excepționale, în majoritatea statelor democratice prerogativele sunt împărțite
(Comisia de la Veneția, 1995, 2006, §36): de regulă, executivul propune instituirea situa-
țiilor excepționale, sub control parlamentar; în situațiile în care constituția permite exe-
cutivului să adopte acte cu putere de lege, controlul parlamentar trebuie să se refere atât
la instituirea, prelungirea situațiilor excepționale, dar și la analiza ulterioară a decretelor
privind starea de urgență (Comisia de la Veneția, 2019, §121); cum majoritatea prero-
gativelor de decizie sunt transferate către executiv, controlul parlamentar este esențial
pentru asigurarea respectării principiilor democratice și ale statului de drept; controlul
judecătoresc trebuie garantat pentru asigurarea respectării principiului securității juri-
dice și asigurării legalității măsurilor dispuse în decursul situațiilor de urgență, precum
și a celor de restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale. În toate situațiile ex-
cepționale principiul proporționalității trebuie să primeze în ceea ce privește întinderea
măsurilor de restrângere a unor drepturi. De asemenea, esența situațiilor excepționale
este caracterul vremelnic, temporar al acestora, care se poate întinde în timp până la
dispariția amenințărilor la adresa statului (Comisia de la Veneția, 2016, Turcia, §78, 79).

2. Aspecte legate de constituționalitatea Ordonanței de urgență nr. 1/1999 privind

regimul stării de urgență, modificată prin Ordonanța de urgență nr. 34/2020
Prin considerentele Deciziei nr. 152 din 15 mai 2020, Curtea Constituțională statuează
că restrângerea drepturilor pusă în aplicare prin decretul Președintelui survine în execu-
tarea prevederilor legale ale Ordonanței de urgență nr. 1/1999, prevederi care constituie
temeiul legal al decretului prezidențial. Potrivit Curții, prin decret, Președintele doar a
identificat drepturile și libertățile ale căror exercițiu urma să fie restrâns. „Restrângerea
exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile art.
14 lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 constituind (...) norma prin
care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să
dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 4 din același act normativ care pre-
văd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor” (Decizia nr. 152/2020, §98).
Curtea admite că decretul Președintelui nu poate constitui obiectul controlului de
constituționalitate pe calea excepției ridicate de Avocatul Poporului, decât eventual pe
calea sesizării Curții asupra hotărârii Parlamentului de încuviințare, condiție care nu a
fost îndeplinită. Cunoscând că, potrivit jurisprudenței sale, atât dispozitivul cât și con-
siderentele deciziilor intră în sfera de aplicare a art. 147 alin. (4), Curtea reține totuși,
în mod critic, că anumite măsuri pe care decretul prezidențial le califică drept „măsuri
de primă urgență cu aplicabilitate directă”, exced prevederilor art. 26 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 1/1999 și constituie derogări de la legislația în vigoare (Decizia
nr. 152 din 15 mai 2020, §101) și, deopotrivă, că aceste măsuri au avut impact asupra

7
unor drepturi și libertăți fundamentale. Pe fond, considerăm că observațiile Curții sunt
pertinente.
Astfel, se arată că rațiunea asigurării continuității activității Parlamentului pe toată
durata stărilor excepționale (art. 92 alin. (2), Constituție) o constituie tocmai necesitatea
ca, în astfel de situații, Parlamentul să poată interveni în regim de urgență pentru luarea
măsurilor excepționale, „în condițiile în care restrângerea drepturilor și a libertăților nu
se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispo-
zițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție” (Decizia nr. 152 din 15 mai 2020,
§102).
În continuare, după ce statuează că restrângerea exercițiului unor drepturi poate in-
terveni doar prin lege adoptată „în regim de urgență” de Parlament, Curtea își contrazice
propriile argumente, în cadrul aceluiași paragraf, menționând că: „existența unei stări de
asediu sau de urgență se încadrează per se în ipoteza de incidență a prevederilor art. 115
alin. (4) din Constituție, care permit Guvernului să adopte ordonanțe de urgență „numai
în situații extraordinare”. Așa fiind, inclusiv legiuitorul delegat are abilitarea constituți-
onală să intervină cu celeritate și să modifice cadrul legislativ existent, adoptând măsu-
rile normative pe care starea de fapt le impune”. Curtea sugerează practic că măsurile de
primă urgență cuprinse în decretul prezidențial și care au excedat art. 26 din Ordonanța
de urgență nr. 1/1999, ar fi putut fi reglementate, în acord cu criteriile de constituționa-
litate, și de către Guvern prin ordonanță de urgență, deși tocmai premisa de la care se
pleacă vizează măsuri care au impact asupra restrângerii unor drepturi.
Pentru a păstra mai departe „logica” argumentării, Curtea face trimitere la jurispru-
dența sa (Decizia nr. 150 din 12 martie 2020), constatând că dispozițiile art. 115 alin. (6)
din Constituție instituie „veritabile” limitări ale competenței delegate a Guvernului în
materia legiferării, astfel că Guvernul „nu poate afecta, în sens negativ” drepturile și
libertățile prin intermediul ordonanțelor de urgență. Așadar soluția invocată mai sus
de Curte, și anume că reglementarea măsurilor de primă urgență impuse de starea de
urgență ar fi putut interveni și prin intermediul ordonanței de urgență, se dovedește a fi
în ultimă instanță inacceptabilă pentru Curte, deoarece măsurile vizau per se și restrân-
gerea exercițiului unor drepturi.
În consecință, Parlamentul ar fi trebuit să intervină prin lege, adoptată „în regim de
urgență”, pentru adoptarea măsurilor de primă urgență care excedau prevederilor art.
26 al Ordonanței de urgență nr. 1/1999, aceasta fiind considerată de Curte unica solu-
ție constituțională. Considerăm că această ipoteză nu poate fi acceptată ca exclusivă.
Aspecte legate de fezabilitatea ei o fac (aproape) inaplicabilă de facto. Situațiile excep-
ționale prin însăși natura lor au nevoie de un răspuns imediat, considerentele legate
de stringența reglementării presupun transferul prerogativelor decizionale spre puterea
executivă, sub control parlamentar și judecătoresc (vezi supra, pp. 3-4)2. De asemenea,

2 Spre exemplu, avem în vedere situația adoptării Legii nr. 55 din 15 mai 2020 privind unele măsuri pentru
prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, care constituie temeiul restrângerii unor

8
de cele mai multe ori, instituirea măsurilor necesare pe durata stărilor excepționale au
impact asupra exercițiului drepturilor fundamentale.
Conchizând, în cadrul verificării constituționalității intrinseci a prevederilor Ordo-
nanței de urgență nr. 1/1999 raportată la art. 53 din Constituție, Curtea reține că Ordo-
nanța de urgență nr. 1/1999 reprezintă actul normativ care constituie cadrul legal infra-
constituțional al restrângerii exercițiului unor drepturi pe durata situațiilor excepționa-
le. Curtea statuează că „de plano, actul normativ cu un atare obiect de reglementare afec-
tează atât drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, cât și instituții fundamentale
ale statului, căzând în sfera interdicției prevăzute de art. 115 alin. (6) din Constituție.
Astfel, (...) regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență, în actualul cadru
constituțional, nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentu-
lui, adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituție, în regim
de lege organică”. Totuși, față de prevederile Ordonanței de urgență nr. 1/1999, aceasta
fiind adoptată înaintea revizuirii textului constituțional din 2003, nu pot fi aplicate li-
mitele impuse de alin. (6) ale art. 115 din Constituție ca și criteriu de constituționalitate
extrinsecă (invocat ca atare de Curte), valabilitatea actului fiind guvernată de normele
în vigoare la data adoptării lui.
Pe de altă parte, însă, prevederile Ordonanței de urgență nr. 34/2020, care veneau să
aducă modificări Ordonanței de urgență nr. 1/1999, sunt considerate neconstituționale
în ansamblul lor, deoarece contravin prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție, invo-
cat ca și criteriu extrinsec de neconstituționalitate3, ceea ce atrage neconstituționalitatea
actului în ansamblul său4. Curtea evită a se mai apleca asupra unei veritabile analize
pe fond a constituționalității raportată la art. 53 coroborat cu art. 115 alin. (6), așa cum
procedează, de altfel, în marea majoritate a deciziilor sale5.
În alte situații însă, Curtea Constituțională reține că prin ordonanțe de urgență se
poate realiza, cu respectarea art. 53 din Constituție, „o conciliere între mai multe drep-
turi fundamentale, fiind posibilă restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale

drepturi pe durata stării de alertă și care a fost adoptată să producă efecte juridice valabile, „în regim de
urgență”. Procedura legislativă, de la data sesizării primei Camere și până la intrarea în vigoare a legii,
a necesitat un termen de 7 zile (înregistrarea proiectului de lege la prima Cameră sesizată s-a realizat la
12.06.2020, iar data intrării în vigoare a fost 18.06.2020), perioadă în care măsurile nu au putut fi aplicate.
3 În opinia separată la Decizia nr. 152 din 15 mai 2020 se arată, în mod judicios, că practica covârșitoare a
Curții de până acum relevă raportarea la art. 115 alin. (6) ca și criteriu intrinsec de neconstituționalitate
(„din cele aproape 400 de decizii date în perioada 2003-2019 și în care Curtea Constituțională a utilizat
art. 115 alin. (6) din Constituție ca normă de referință pentru controlul constituționalității unor ordo-
nanțe de urgență, doar în 4 decizii (...) a ăcut vorbire în mod expres de „control extrinsec” (Decizia nr.
82/2009, Decizia nr. 1.577/2011, Decizia nr. 55/2014, Decizia nr. 351/2015).
4 Considerăm că Ordonanța de urgență nr. 34/2020 este criticabilă, sub aspectul nerespectării principiu-
lui proporționalității raportat la art. 53 alin. (2) din Constituție, cel puțin din modul de reglementare a
confiscării la nivel contravențional, dar și față de suspendarea totală a normelor legale referitoare la
transparența decizională și dialogul social pe durata stării de urgență.
5 Spre exemplu, deși situația era similară și Curtea, urmând logica argumentelor invocate prin Decizia nr.
152 din 15 mai 2020 ar fi putut constata neconstituționalitatea în ansamblu său a Ordonanței de urgență

9
pentru mai buna protecție a altor drepturi fundamentale” (opinie separată la Decizia
nr. 152/2020), coroborând art. 53 cu prevederile art. 115 alin. (6), în analiza pe fond a
constituționalității (Decizia nr. 396/2016; Decizia nr. 797/2018). Altfel spus, Curtea sus-
ține că în anumite situații particulare, cu respectarea exigențelor art. 53 din Constitu-
ție, restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale este posibilă prin
ordonanțe de urgență, pentru mai buna protecție a altor drepturi fundamentale. Spre
exemplu, prin Decizia nr. 396/2016 (§ 31) Curtea statuează că este respectată condiția
impusă de art. 115 alin. (6) din Constituție, referitoare la interdicția afectării prin dispo-
zițiile unei ordonanțe de urgență a drepturilor și libertăților fundamentale „în măsura în
care atingerea adusă unui drept fundamental, așa cum este dreptul la salariu, s-a realizat
pentru a combate, în fapt, afectarea, prin discriminare, a drepturilor fundamentale ale
unui număr mult mai semnificativ de persoane” (aceleași argumente fiind invocate și în
motivarea Deciziei nr. 797/2018).
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 150 din 12 martie 2020 (§58 și §59), Curtea sta-
tuează că Guvernul are o competență de legiferare limitată în domeniile care vizea-
ză regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle
prevăzute de Constituție și drepturile electorale. Cu privire la aplicarea interdicției
constituționale exprese („ordonanțele de urgență nu pot afecta” – alin. (6), art. 115),
aceasta este condiționată de adoptarea unor reglementări care suprimă, aduc atingere,
prejudiciază, vatămă, lezează, în general, antrenează consecințe negative asupra drep-
turilor, libertăților și îndatoririlor constituționale (în același sens, Decizia nr. 1.189 din
6 noiembrie 2008).
În alte situații, Curtea a reținut constituționalitatea ordonanțelor de urgență care
„afectează” drepturi și libertăți fundamentale. Astfel, prin Decizia sa nr. 366/2014,
Curtea statuează că Ordonanța de urgență nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îm-
bunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pre-
cum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, nu încalcă prevederile
art. 115 alin. (6), controlul constituționalității intrinseci fiind realizat în acest caz prin
analiza pe fond a art. 41 (dreptul la muncă), a dispozițiilor art. 44 care consacră dreptul
de proprietate privată și art. 47 alin. (1) referitor la nivelul de trai. Spre exemplu, în ra-
port cu art. 41, Curtea reține că „prin adoptarea măsurii legislative a desființării Gărzii
Financiare, cu consecința eliberării din funcție a personalului aferent, nu se îngrădește
alegerea profesiei sau a locului de muncă, deoarece activitatea personalului noilor struc-
turi create în cadrul A.N.A.F. trebuie să se circumscrie regulilor pe care legiuitorul le-a
edictat în vederea creării cadrului legal de funcționare a acestora. (...) Așa fiind, nimic
nu îi împiedică pe foștii angajați ai Gărzii Financiare să opteze pentru înscrierea la pro-
cedurile de concurs sau de examen pentru încadrarea în structurile nou-înființate, legea

nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, prin Decizia nr. 157/2020,
Curtea consideră constituțională Ordonanța de urgență nr. 21/2004, prin raportare la art. 115 alin. (6), în
interpretarea în care măsurile dispuse „nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți”,
procedând aici la reținerea art. 115 alin. (6) ca și criteriu de neconstituționalitate intrinsecă.

10
garantând, în condiții de egalitate, accesul la exercitarea unei profesii, recte la cea de
funcționar public – inspector antifraudă.”6. În același sens, Decizia nr. 335/2009, care a
validat modificarea Codului de procedură penală prin ordonanță de urgență, Decizia nr.
1.172/2010 a validat definirea unor noi infracțiuni prin ordonanță de urgență, Decizia nr.
1.478/2011 a validat instituirea de noi contribuții financiare și a unor noi sancțiuni con-
travenționale prin ordonanță de urgență, Decizia nr. 295/2014 a validat instituirea unor
noi sancțiuni contravenționale prin ordonanță de urgență, Decizia nr. 430/2019 a validat
instituirea unor noi sancțiuni contravenționale prin ordonanță de urgență (enumerate
în Opinia separată la Decizia nr. 152/2020).
În consecință, putem constata cu ușurință caracterul contradictoriu al jurisprudenței
Curții Constituționale în această materie. Având în vedere argumentele invocate mai-
sus apreciem că posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi, cu caracter tempo-
rar, pe durata situațiilor excepționale, prin intermediul ordonanțelor de urgență, com-
portă valențe și discuții nuanțate.

3. Posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi,

pe durata stărilor excepționale, prin ordonanțe de urgență
Considerăm că incursiunea în analiza posibilității intervenției prin ordonanțe de ur-
gență în materia restrângerii unor drepturi, cu caracter temporar, pe durata stărilor
excepționale trebuie să pornească de la sondarea accepțiunilor sintagmei „numai prin
lege”, referită de art. 53, privind posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi sau
al unor libertăți. Curtea statuează prin jurisprudența sa (Decizia nr. 63/2017) că, în defi-
nirea conceptului de „lege”, definiția trebuie raportată la două criterii: cel formal și cel
material. Potrivit criteriului formal, legea reprezintă „un act al autorității legiuitoare, ea
identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respecta-
tă în acest scop”. Luând în considerare criteriul material, acesta se referă la conținutul
reglementării, la obiectul normei, la natura relațiilor sociale reglementate, „sub acest as-
pect Parlamentul având plenitudine de legiferare”. Guvernul exercită doar o competență
delegată, ordonanța reprezentând „un act administrativ de domeniul legii, asimilat aces-
teia prin efectele pe care le produce” (Decizia nr. 457/2020, § 52) și conținând norme de
reglementare primară cu o forță juridică asimilată legii (Decizia nr. 405/2016). Pe de altă
parte, prin Decizia nr. 366/2014 (§36), Curtea statuează expres că „dispozițiile art. 115
din Constituție atribuie Guvernului, autoritate constitutivă a puterii executive, dreptul
de a legifera alături de Parlamentul României”, în limitele stabilite de Constituție.
În ceea ce privește modalitatea de redactare a art. 53 raportată la intenția legiuito-
rului constituant, în doctrină (Deleanu, 2006, p. 464) s-a reținut că în una din variantele
proiectului de Constituție s-a precizat sintagma „lege organică”, ca posibilitate de re-
strângere a exercițiului unor drepturi, formulare care a fost abandonată, susținându-se

6 Considerăm că soluția este criticabilă, prin raportarea la art. 115 alin (5) și (6).

11
că „uneori, măsuri minore cu caracter restrictiv pot și trebuie luate de către autorități
administrative”.
De altfel, așa cum am arătat supra (pp. 3-4), textul art. 53 a fost supus revizuirii con-
stituționale din 2003, când a preluat practic principiile statuate prin jurisprudența CEDO
cu privire la posibilitatea statelor ca, în baza marjei lor de apreciere, să limiteze sau să
condiționeze exercițiul unor drepturi și libertăți. În accepțiunea dată de jurisprudența
CEDO sintagmei „prevăzută de lege” se înțelege în primul rând, că ingerința statului în
sfera drepturilor și libertăților să se întemeieze pe „dreptul intern”, pe reglementări care
sunt de sorginte legislativă (primară sau delegată) (Van Dijk și Van Hoof apud Greer,
1997, p. 9) sau jurisprudențială (Kruslin vs. Franța, 1990). Curtea acordă o importanță
aparte însă calității legii, în termeni de precizie, claritate, predictibilitate și accesibilitate
(The Sunday Times vs. Regatul Unit, 1979; Michaud vs. Franța, 2012). Conținutul sin-
tagmei „prevăzută de lege” este explicat prin necesitatea respectării principiului legali-
tății, concomitent cu asigurarea „calității” (accesibilitate și predictibilitate) (The Sunday
Times vs. Regatul Unit, 1979, §47-49; Kruslin vs. Franța, 1990). De asemenea, Curtea de la
Strasbourg înțelege prin sintagma „prevăzută de lege” că ingerința survenită în temeiul
dreptului intern să fie compatibilă cu principiile statului de drept (reglementate expres
chiar în preambulul Convenției) (Silver ș.a vs. Regatul Unit, 1983), precum și necesita-
tea ca reglementarea internă să precizeze garanțiile legale, respectiv cele jurisdicționa-
le adecvate împotriva posibilului arbitrariu (Malone vs. Regatul Unit, 1983, §67; Klass
vs. Germania, 1978, § 42 - 49). Așadar, Curtea de la Strasbourg acordă termenului de
„lege” o accepțiune materială, iar nu una strict formală (Kafkaris vs. Cipru, 2008, § 139;
Vyerentsov vs. Ucraina, 2013, § 23; Leyla Șahin vs. Turcia, 2005, §88).
Pornind de la aceste considerente, apreciem că ordonanțele de urgență, în condițiile
în care respectă toate exigențele referite mai-sus se pot circumscrie sferei principiului
legalității, așa cum îl definește Curtea de la Strasbourg (în același sens, Chiriță, 2008,
p. 402).
Așadar, considerăm că materia restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți, po-
trivit art. 53 din Constituție, poate fi reglementată, cu caracter de excepție, pe durata
situațiilor excepționale (care prin esența lor au un caracter temporar) și prin intermediul
ordonanțelor de urgență, efectele juridice ale acestora fiind asimilate legilor (în același
sens, Deleanu, 2006, p. 711). Desigur toate celelalte exigențe prevăzute de art. 53 trebuie
să fie întrunite: măsurile de restrângere să fie proporționale cu scopul legitim urmărit,
să reprezinte „măsuri necesare într-o societate democratică”, să fie aplicate nediscrimi-
natoriu și ără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății. Apreciem că în aceste
condiții, ordonanțele de urgență îndeplinesc criteriul pentru care, în anumite situații, au
fost considerate conforme cu prevederile constituționale chiar de Curtea Constituționa-
lă, și anume când se realizează „o conciliere între mai multe drepturi fundamentale, fiind
posibilă restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale pentru mai buna protecție
a altor drepturi fundamentale” (Decizia nr. 396/2016; Decizia nr. 797/2018; Decizia nr.
366/2014). În același timp, ordonanțele de urgență intră în vigoare doar în momentul în
care Parlamentul este învestit cu atribuția de control parlamentar. Sub aspectul consti-

12
tuționalității, ordonanța de urgență este supusă controlului Curții Constituționale. În
cazul declarării neconstituționalității ordonanței de către Curtea Constituțională, acți-
unile în fața instanțelor judecătorești pot avea ca obiect acordarea de despăgubiri pen-
tru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative
emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea
unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative (art. 9,
alin. 5 al Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ). În aceste condiții, se
poate considera că sunt asigurate garanțiile adecvate împotriva eventualelor abuzuri ale
puterii executive.
Pe de altă parte, așa cum am arătat (supra pp. 3-5), instituirea stărilor excepționale
presupune eo ipso restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi, precum și tran-
sferul unor prerogative decizionale către puterea executivă, sub control parlamentar și
judecătoresc, pentru salvgardarea securității naționale, a democrației constituționale,
prevenirea sau înlăturarea unor dezastre, apărarea unor drepturi fundamentale. În con-
cluzie, în condițiile strict reglementate de art. 53, posibilitatea Guvernului de a interveni
prin ordonanțe de urgență, sub control parlamentar și constituțional al Curții Consti-
tuționale, apare logică și, mai ales, necesară, desigur pe durata stărilor excepționale.
Exemplul procedurii de adoptare a Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru preve-
nirea și combaterea efectelor epidemiei de COVID-19 de către cele două Camere, care a
determinat imposibilitatea aplicării măsurilor urgente și necesare pentru o perioadă de
7 zile (infra p. 6) a fost suficient de elocvent, pe durata stării de alertă.
În consecință, răspunsul Parlamentului prin adoptarea unei legi, în sensul formal,
chiar și „în regim de urgență” pentru reglementarea măsurilor privind restrângerea
exercițiului unor drepturi, nu poate constitui o soluție promptă și eficace pe durata stă-
rilor excepționale și nicidecum unică.

4. Controlul legalității decretului Președintelui de instituire a stării de urgență.

Raporturile dintre Președinte și Parlament
Instituirea stării de asediu reprezintă o atribuție partajată a Președintelui cu Parla-
mentul (Boc, 2003, p. 215; Ardant, 1996, p. 461), respectiv o atribuție pentru exercitarea
căreia actul președintelui este supus unei condiții exterioare: încuviințarea Parlamen-
tului (Deleanu, 2006, p. 732; Drăganu, 2000, p. 239). Încuviințarea Parlamentului repre-
zintă o veritabilă aprobare, „o condiție de valabilitate a actului” (și nicidecum condiție
rezolutorie, specifică actelor civile, așa cum reține Curtea Constituțională prin Decizia
nr. 152/2020, § 91), „dar și un mijloc de control parlamentar” (Deleanu, 2006, p. 733). În
cazul instituirii stării de asediu sau a stării de urgență, aprobarea Parlamentului este
întotdeauna ulterioară, în aceste situații „primează stringența adoptării respectivelor
măsuri” (Deleanu, 2006, p. 733). Ideea necesității transferului prerogativelor de decizie
către puterea executivă este evidentă datorită nevoii de intervenție imediată a autori-
tăților statului, cu măsuri urgente care să prevină sau să gestioneze eficient situațiile
de criză.

13
 Potrivit Deciziei nr. 459/2014, Curtea Constituțională a statuat că decretele prezi-
dențiale sunt acte juridice ale Președintelui României, adoptate în exercitarea atribu-
țiilor mandatului constituțional, cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 126 alin. (6)
din Constituție, privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților
publice, pe calea contenciosului administrativ, în măsura în care ele nu intră în sfera
actelor exceptate, potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Potrivit le-
gii contenciosului administrativ, decretul este un act administrativ emis de o autoritate
publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă
naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Prin Decizia nr. 152/2020, Curtea reține
că decretul prin care se instituie starea de urgență este un act administrativ normativ,
subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile de primă urgență care urmea-
ză a fi luate, precum și drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu urmează
a fi restrâns.
Considerăm că în mod profund eronat Curtea Constituțională încadrează decretul
prezidențial de instituire a stării de urgență (pe care Curtea însăși îl caracterizează ca
„un act administrativ normativ”) la categoria excepțiilor de la controlul judecătoresc
pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr. 554/2004, argumen-
tând că „actul administrativ al Președintelui privește un raport cu Parlamentul”. Potrivit
prevederilor art. 1 alin. (1) lit. k7 în această categorie pot fi incluse doar actele emise în
cadrul raporturilor de natură strict politică cu Parlamentul.
În continuare, într-o succesiune „logică” surprinzătoare, Curtea reține că „în proce-
dura de încuviințare a instituirii stării de urgență, Parlamentul efectuează un control de
temeinicie și legalitate a decretului Președintelui, prin raportare la dispozițiile constitu-
ționale și legale referitoare la regimul juridic al stării de urgență (Decizia nr. 152/2020,
§92). Cu alte cuvinte, Parlamentul se substituie instanțelor judecătorești, verificând „te-
meinicia și legalitatea”, lipsind astfel de conținut un eventual control judecătoresc, în
condițiile în care funcția de control parlamentar presupune esențialmente exercitarea
unui control politic, de oportunitate.
Astfel, Curtea reține că Parlamentul a încuviințat prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie
2020 Decretul nr. 195/2020, „ără a-și îndeplini obligația de a verifica respectarea exigen-
țelor pe care Constituția și legea le impun decretului Președintelui și de a sancționa exer-
citarea ultra vires a competențelor legale”. În logica susținută de Curte, în atare situație,
singura garanție împotriva unei eventuale exercitări abuzive a prerogativei constituțio-
nale ar fi putut să o constituie doar controlul constituționalității hotărârii Parlamentului
(cu care, de altfel, Curtea nu a fost sesizată), excluzând total controlul judecătoresc prin
instanțele de contencios administrativ. În consecință, considerăm că argumentele reținu-
te de Curte sunt în dezacord total cu principiile statului de drept, cu principiul separației
și echilibrului puterilor, cu dreptul privind liberul accesul la justiție, cu jurisprudența

7 Legea nr. 554/2004 art. 1 alin. (1) lit.k), acte care privesc raporturile cu Parlamentul – actele emise de
o autoritate publică, în realizarea atribuțiilor sale, prevăzute de Constituție sau de o lege organică, în
raporturile de natură politică cu Parlamentul.

14
CEDO (Kovesi vs. Romania, 2020; Lupeni Greek Catholic Parish and Others vs. Romania,
2016), precum și cu recomandările Comisiei de la Veneția (2006, §36), potrivit cărora con-
trolul judecătoresc trebuie garantat pentru asigurarea respectării principiului securității
juridice și asigurării legalității măsurilor dispuse în decursul situațiilor de urgență, pre-
cum și a celor de restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale.
Pe de altă parte, în mod judicios a reținut Curtea prin Decizia nr. 152/2020 că De-
cretul prezidențial nr. 195/2020 a reglementat drept „măsuri de primă urgență cu apli-
cabilitate directă”, măsuri care excedau limitelor prevăzute de art. 26 din Ordonanța de
Urgență a Guvernului nr. 1/1999 și care au constituit „derogări de la legislația în vigoare
la momentul instituirii stării de urgență”. Însă, hotărârea Parlamentului poate doar să
încuviințeze sau nu decretul Președintelui, în cadrul controlului esențialmente politic,
de oportunitate. Tocmai din aceste considerente legate de particularitățile situației de
criză, de „excepționalitatea și imprevizibilitatea pericolului grav care vizează atât soci-
etatea în ansamblul său, cât și fiecare individ în parte” (Decizia nr. 152/2020), Guvernul
trebuie să fie abilitat să poată interveni imediat după publicarea decretului de instituire
a stării de urgență, prin ordonanță de urgență care să instituie măsuri adecvate și care
să permită autorităților publice să intervină pentru gestionarea eficientă a situațiilor de
criză, în special măsuri derogatorii de la legislația în vigoare.

5. Concluzii
Posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți pe durata stărilor ex-
cepționale impune necesitatea respectării tuturor imperativelor referite de dreptul inter-
național privitoare la respectarea principiilor statului de drept și a echilibrului puterilor
în stat. În toate situațiile, accesul liber la justiție, garanțiile controlului parlamentar și
judecătoresc asupra actelor dispuse de executiv trebuie respectate. În această privință,
decretul prezidențial de instituire a stării de urgență nu poate fi exceptat de la controlul
pe calea instanțelor de judecată, acesta fiind un act administrativ normativ, care nu se
încadrează în sfera situațiilor de excepție definite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ. Sub acest aspect, Curtea Constituțională ar trebui să aplice principiile
trasate deja prin jurisprudența CEDO.
Se constată necesitatea reglementării la nivel constituțional a stărilor excepționale
în ceea ce privește delimitarea clară a drepturilor nederogabile, precum și precizarea
efectelor juridice pe care aceste stări excepționale le pot produce asupra restrângerii
exercițiului unor drepturi fundamentale.
O altă concluzie se referă la necesitatea asigurării coerenței și consecvenței jurispru-
denței Curții Constituționale în materia controlului constituționalității ordonanțelor de
urgență. În acest sens, considerăm că, până la o clarificare a textului legii fundamen-
tale, Curtea ar avea sarcina să creeze pe cale jurisprudențială posibilitatea intervenției
Guvernului prin ordonanțe de urgență, pe durata stărilor excepționale, pentru a dispune
măsuri cu caracter temporar, inclusiv în ceea ce privește restrângerea exercițiului unor
drepturi care sunt inerente stărilor excepționale.

15
 Bibliografie:
1. Ardant, P., Institutions Politiques et Droit Constitutionnel [Instituțiile politice și dreptul consti-
tuțional], Paris: L.G.D.J., 1996.
2. Boc, E., Instituții politice și proceduri constituționale, Cluj-Napoca: Accent, 2003.
3. Chiriță, R., Convenția europeană a drepturilor omului, comentarii și explicații, București: C.H.
Beck, 2008.
4. Comisia de la Veneția, Aviz referitor la proiectul de lege constituțională privind „Protecția
Națiunii” din Franța, (CDL-AD(2016)006, 2016, [Online] disponibil la adresa https://www.
venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2016)006, accesat la data
de 31 octombrie 2020.
5. Comisia de la Veneția, Aviz referitor la proiectul de lege privind modificarea Constituției
României, CDL-AD(2014)010, 2014, [Online] disponibil la adresa https://www.venice.coe.int/
webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2014)010, accesat la data de 31 octom-
brie 2020.
6. Comisia de la Veneția, Aviz referitor la protecția drepturilor omului în situații de urgență,
CDL-AD(2006)015, 2006, [Online] disponibil la adresa https://www.venice.coe.int/webforms/
documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD(2006)015, accesat la data de 31 octombrie 2020.
7. Comisia de la Veneția, Competențe în timpul stării de urgență, CDL-STD(1995)012, 1995, [On-
line] disponibil la adresa https://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-STD
(1995)012-e, accesat la data de 31 octombrie 2020.
8. Comisia de la Veneția, Lista criteriilor statului de drept, CDL-AD(2016)007, 2016, [Online]
disponibil la adresa https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile
=CDL-AD(2016)007, accesat la data de 31 octombrie 2020.
9. Comisia de la Veneția, Parametrii privind raporturile dintre majoritatea parlamentară și
opoziție într-o democrație: o listă de verificare, CDL-AD(2019)015, 2019, [Online] disponi-
bil la adresa https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-AD
(2019)015, accesat la data de 31 octombrie 2020.
10. Comisia de la Veneția, Turcia – Avizul pe tema decretelor-legi de urgență nr. 667-676 adop-
tate în urma loviturii de stat eșuate din 15 iulie 2016, CDL-AD(2016)037, 2016, [Online] dis-
ponibil la adresa https://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CD
L-AD(2016)037, accesat la data de 31 octombrie 2020.
11. Deleanu, I., Instituții și proceduri constituționale, în dreptul român și în dreptul comparat,
București: C.H. Beck, 2006.
12. Drăganu, T., Drept constituțional și instituții politice, București: Lumina-Lex, 2000.
13. Greer, S., „The Exceptions to Articles 8 to 11 of the European Convention on Human Rights”
[Excepțiile de la articolele 8 și 11 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului], Human
rights files no. 15, Council of Europe Publishing, Council of Europe, 1997, [Online] disponibil
la adresa https://www.echr.coe.int/LibraryDocs/DG2/HRFILES/DG2-EN-HRFILES-15(1997).
pdf, accesat la data de 31 octombrie 2020.

Surse primare:
14. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Recomandarea „Democratic Oversight of the
Security Sector in Member States” [Supravegherea Democratică a Sectorului de Securitate

16
 în Statele Membre], 1713(2005), [Online] disponibil la adresa http://www.assembly.coe.int/
nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=17360&lang=en, accesat la data de 5 noiem-
brie 2020.
15. Constituția României, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
16. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, 1950, [Online]
disponibil la adresa http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/175187, accesat la
data de 31 octombrie 2020.
17. Decizia nr. 457/2020 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 578 din 1 iulie
2020.
18. Decizia nr. 152/2020 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13
mai 2020.
19. Decizia nr. 150/2020 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 215 din 17
martie 2020.
20. Decizia nr. 797/2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 25
februarie 2020.
21. Decizia nr. 63/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 145 din 27
februarie 2017.
22. Decizia nr. 396/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 657 din 26
august 2016.
23. Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie
2016.
24. Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial
nr. 712 din 30 septembrie 2014.
25. Decizia nr. 366/2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 644 din 2
septembrie 2014.
26. Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial
nr. 787 din 25 noiembrie 2008.
27. Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în
Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.
28. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului: Hotărârea Handyside vs. Regatul Unit,
1976; Hotărârea Sunday Times vs. Regatul Unit, 1979; Hotărârea Silver ș.a. vs. Regatul Unit,
1983; Hotărârea Kruslin vs. Franța, 1990; Hotărârea Michaud vs. Franța, 2012; Hotărârea
Malone vs. Regatul Unit, 1983; Hotărârea Klass vs. Germania, 1978; Hotărârea Kafkaris vs.
Cipru, 2008; Hotărârea Vyerentsov vs. Ucraina, 2013; Hotărârea Leyla Șahin vs. Turcia, 2005;
Hotărârea Kovesi vs. Romania, 2020; Hotărârea Lupeni Greek Catholic Parish and Others
vs. Romania, 2016, [Online] disponibile la adresa https://www.echr.coe.int/Pages/home.asp
x?p=caselaw&c=, accesate la data de 7 noiembrie 2020.
29. Lege nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei
de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 15 mai 2020.
30. Lege nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul
Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
31. Ordonanța de Urgență nr. 34 din 26 martie 2020 pentru modificarea și completarea Ordonan-
ței de Urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de
urgență, publicată în Monitorul Oficial nr. 268 din 31 martie 202018.

17
32. Ordonanță de Urgență nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu și regimul
stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999.
33. Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, 1966, publicat în Buletin Oficial
nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

18