LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

Suport curs PIPP, an II, sem. II

CUPRINS
 Origine şi prezent
 DICŢIONARELE LIMBII ROMÂNE
 DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX)
 DICŢIONARUL ENCICLOPEDIC
 DICŢIONARUL ORTOGRAFIC, ORTOEPIC ŞI MORFOLOGIC AL
LIMBII ROMÂNE
 ALTE DICŢIONARE ALE LIMBII ROMÂNE
 STUDIUL LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE
 SISTEMUL LIMBII ROMÂNE
 NIVELUL FONEMATIC
 NIVELUL MORFEMATIC
 NIVELUL LEXEMATIC
 NIVELUL SINTAGMATIC
 FONETICA ŞI FONOLOGIA
 FONEME ŞI ALOFONE
 ACCENTUL ŞI INTONAŢIA
 SUNETELE LIMBII ROMÂNE
 VOCALELE
 CONSOANELE
 ARTICULAREA ŞI COARTICULAREA
 GRUPĂRILE DE SUNETE
 Diftongii
 Triftongii
 Hiatul
 RELAŢIA SUNET – LITERĂ – ALFABET
 Origine şi prezent
Limba română este o limbă romanică descendentă directă din limba latină populară pe
care au vorbit-o coloniştii romani în spaţiul carpato-dunărean. Limba română are trăsături de
provenienţă latină comune cu alte limbi romanice, dar are şi trăsături specifice. Aceste trăsături,
care nu se recunosc în celelalte limbi romanice, au fost puse de lingvişti pe seama mai multor
factori, precum particularităţile limbii latine vorbite în spaţiul dunărean, substratul lingvistic
geto-dac, evoluţia limbii române într-un mediul lingvistic ne-latin (slav) şi de aceea neprielnic,
limba română fiind izolată geografic de spaţiul în care se vorbesc celelalte limbi romanice.Unii
consideră supravieţuirea limbii române în spaţiul geografic şi lingvistic nelatin drept un miracol.
Alături de limba română, familia limbilor romanice înregistrează limba italiană, limba franceză,
limba portugheză, limba catalană, limba sardă, limba provensală, limba retoromană (ladina –
vorbită în SE-ul Elveţiei şi NE-ul Italiei), limba dalmată (dispărută astăzi, dar vorbită până în
secolul al XIX-lea în Dalmaţia).
De modul în care întrebuinţează limba română, o vorbeşte şi o scrie, se cuvine să fie
interesat fiecare vorbitor. Dacă nu este vorba de un specialist (filolog, lingvist, profesor de
română sau învăţător etc.), ci de un vorbitor de rând, fără studii de specialitate, sursele de
referinţă pe care el le poate consulta pentru a se asigura că utilizează corect limba română sunt
dicţionarele, cu care majoritatea ne-am întâlnit la şcoală. Dacă este vorba de un cadru didactic (în
cazul de faţă un învăţător sau un viitor învăţător, o educatoare sau o viitoare educatoare), alături
de dicţionare, sursele de referinţă sunt gramaticile limbii române. Utilizarea pluralului,
„gramaticile” nu înseamnă că limba română are mai multe gramatici, în sensul de sisteme
gramaticale, ci faptul că gramatica limbii române a fost prezentată în diferite lucrări pe înţelesul
diferitelor clase de cititori (filologi, elevi, studenţi etc.).
Merită să reţinem din start că ediţiile „oficiale” ale gramaticii sunt acelea editate de
Academia Română şi elaborate de specialişti universitari sau cercetători ai Academiei Române.
Aceste ediţii (universitare, academice) impun „imaginea oficială” a gramaticii limbii române, pe
care nu o poate ocoli nicio lucrare de prezentare / popularizare a gramaticii, pentru elevi, studenţi
etc. Am numit aici lucrări de popularizare titluri precum Gramatica pentru toţi, Gramatica pentru
elevi, Manual de gramatică pentru clasa a XII-a, Gramatica de nota zece etc.
DICŢIONARELE LIMBII ROMÂNE
 Dicţionarele sunt surse de informare pentru vorbitorul obişnuit, iar pentru un învăţător
ele constituie instrumente de lucru, cu care, treptat, se cuvine să-şi obişnuiască şi elevii. Orice
nedumerire, nesiguranţă şi curiozitate lingvistică se lămuresc cu ajutorul dicţionarului.
Dicţionarul limbii române cel mai frecvent utilizat este DEX-ul (Dicţionarul explicativ al limbii
române), căruia i se adaugă Dicţionarul de neologisme, Dicţionarul enciclopedic, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) şi alte dicţionare ale limbii: Dicţionarul de sinonime,
Dicţionarul de antonime, Dicţionarul de paronime, Dicţionarul de argou etc., sau lucrări
lexicografice precum Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie.
DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX), editat de Academia
Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, este cel mai cuprinzător dicţionar de uz general
al limbii române. El se adresează tuturor celor care au nevoie de informaţii în legătură cu
vocabularul românesc actual. Dicţionarul înregistrează şi explică peste 60.000 de cuvinte
utilizate în limba română contemporană, dar şi un număr mare de regionalisme, arhaisme şi
neologisme, sensuri şi unităţi frazeologice noi, apărute în uzul limbii în ultimele câteva decenii.
DEX-ul reţine şi originea cuvintelor explicate. DEX-ul şi alte câteva importante dicţionare ale
limbii se pot consulta acum şi în forma virtuală pe internet sau în reţele de telefonie mobilă
(DEX Online şi Mobile DEX)!
DICŢIONARUL ENCICLOPEDIC
Dicţionarul enciclopedic (apărut la Editura Enciclopedică, începând cu anul 1993, în mai
multe volume) şi Micul dicţionar enciclopedic (apărut în 1986) răspund nevoii de informare şi
instruire manifestată de publicul larg. Ele înregistrează termeni comuni şi nume proprii, însoţite
de ilustraţie bogată (poze, scheme, hărţi etc.) şi reprezintă instrumente uşor de consultat.
DICŢIONARUL ORTOGRAFIC, ORTOEPIC ŞI MORFOLOGIC AL LIMBII
ROMÂNE (cea mai recentă ediţie fiind apărută în 2005) este un dicţionar adresat publicului larg.
Importanţa dicţionarului stă în faptul că el este „unica sursă pentru aplicarea corectă a normelor
academice în domeniul ortografiei limbii române. DOOM-ul actual cuprinde 62.000 de cuvinte,
cu 2.500 mai mult decât prima ediţie (1982)”. DOOM-ul este un dicţionar „pentru toţi cei
interesaţi să vorbească şi să scrie corect româneşte […] în care pot găsi normele limbii literare şi
formele acceptate în domeniul ortografiei” (Eugen Simion, Preşedintele Academiei Române în
momentul editării DOOM-ului).
ALTE DICŢIONARE ALE LIMBII ROMÂNE
 Florin Marcu, MARELE DICŢIONAR DE NELOGISME. Neologismele sunt cuvinte
relativ recent pătrunse într-o limbă (neo-„nou”, logos- „cuvânt”). „Ceea ce reprezintă, în primul
rând, meritul noului dicţionar este masiva augmentare a listei de cuvinte, care se ridică acum la
peste 65.000 de termeni, o cifră de-a dreptul impresionantă. Acest lexicon concentrează într-un
singur volum majoritatea cuvintelor noi ale limbii române actuale, din toate domeniile de
activitate.” (Florin Marcu). Vorbitorii de azi vor fi surprinşi de numărul mare de cuvinte
înregistrate în dicţionar. Explicaţia vine din faptul că dicţionarul înregistrează termenii care, deşi
acum nu mai sunt resimţiţi ca „noi”, atunci când au intrat în limba română au fost neologisme
(eg. cometă, cravată, costum etc.).
Luiza Seche, Irina Preda, DICŢIONARUL DE SINONIME în ediţii diferite.
Silviu Constantinescu, DICŢIONAR EXPLICATIV DE PLEONASME, Editura
Didactică şi Pedagogică, 2006.
Maria Burcă, Onufrie Vinţeler, DICŢIONAR DE ANTONIME AL LIMBII ROMÂNE,
Editura Enciclopedică, 1990.
STUDIUL LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE
Lingviştii, dar şi vorbitorii nelingvişti, sunt de acord că alături de cuvinte, limba
înseamnă şi un ansamblu de reguli a căror aplicare duce la realizarea comunicării între vorbitori
şi a căror încălcare duce la greşeli. Nevoia de reguli fixe în realizarea comunicării este specifică
atât pentru sistemul lingvistic uman, dar şi pentru alte „sisteme” sofisticate de comunicare: spre
exemplu, lumea albinelor, unde prin forma zborului, realizând anumite figuri impuse, albinele
ştiu să le indice suratelor lor unde se află florile pe care le-au descoperit; niciodată o albină nu va
zbura altfel, nu va încerca o variaţie şi nici o altă figură care să i se pară mai frumoasă sau mai
poetică; albina căreia i-ar veni gândul să adauge o mişcare suplimentară zborului ei, sau cea care
ratează o figură şi le orientează pe celelalte către direcţia greşită vor fi imediat eliminate de
comunitate. De aceea albinele nu fac „greşeli de gramatică”, efectele de stil sunt imediat
sancţionate în cazul lor, comunicarea lor nu înseamnă o gramatică cu reguli, deoarece regulile lor
nu pot fi transgresate. În cazul comunicării umane, lucrurile stau puţin altfel: există reguli şi
există excepţii, abateri de la normă şi figuri poetice, sau „expresii frumoase” (acestea din urmă
mult îndrăgite, într-o vreme, de învăţători).
Limba poate fi comparată cu orice joc cu reguli stabile şi implică operarea cu mai multe
piese. Limba a fost comparată cu un joc de cărţi, cu un joc de table sau un joc de şah. Dacă nu
cunoşti sau nu respecţi regulile jocului, faci greşeli. Dar, de asemenea, poţi fi în culpă şi pierzi
dacă nu deţii şi nu pui în practică toate posibilităţile implicate de aplicarea unei reguli. Poţi
pierde, deci, dacă nu găseşti „soluţia”, „calea”, „mişcarea”, „combinaţia” cea mai eficace la un
moment dat (Valeria Guţu Romalo). Limba este „un joc cu foarte multe reguli şi se deosebeşte
de multe jocuri prin particularitatea că aceste reguli nu sunt imuabile, nu sunt fixate odată pentru
totdeauna. Limba este un fenomen foarte complex şi un fenomen istoric, un fenomen susceptibil
de evoluţie, de schimbare” (Valeria Guţu Romalo). Vorbitorul de limbă maternă, vorbitor de
rând, deci nelingvist, deţine regulile esenţiale ale comunicării în limba română şi le aplică
automat şi inconştient. Este vorba despre principii precum acordul verbului predicat cu subiectul,
acordul adjectivului cu substantivul pe care îl determină, specificul pronumelui personal, care
preia caracteristicile substantivului pe care îl înlocuieşte etc. Dar toate acestea nu sunt suficiente
pentru a stăpâni complet şi deplin modul de funcţionare al limbii, însă constituie un bagaj
esenţial în funcţie de care ne putem angaja în comunicare, putem să transmitem nuanţat intenţii,
gânduri şi sentimente şi putem recepta corect mesaje transmise în variate stiluri, maniere şi
tonalităţi. Limba este un sistem complex care înglobează elemente variate care se organizează
pe baza unor reguli, variate şi complicate la rândul lor, care se stabilesc între aceste elemente. O
parte dintre aceste reguli, am văzut înainte, un vorbitor nativ le întrebuinţează automat şi intuitiv.
Însă studiul funcţionării limbii implică aspecte complexe şi greu de abordat dintr-un punct de
vedere intuitiv. De aceea, de studiul limbii răspund astăzi diverse discipline lingvistice precum
fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa.
Fiind utilizată pe întreg teritoriul României, în cadrul unei comunităţi largi, limba
română cunoaşte diferite variante, fiecare variantă fiind proprie unui anume grup de vorbitori.
Dacă observăm limba pe plan „orizontal” (ne imaginăm harta României) variantele despre care
vorbim se referă la graiuri şi dialecte – obţinute prin diferenţieri regionale. Dacă observăm limba
pe plan „vertical” (ne imaginăm o ierarhie a diferitelor grupuri sociale şi profesionale, un fel de
stratificare socială a limbii), variantele despre care vorbim se referă la limba literară (limba
standard), limba familiară („de toate zilele”), limbaje tehnice (specifice diferitelor domenii de
activitate), argoul, jargonul etc.
Limba literară (limba standard) are rolul central în „viaţa lingvistică” a unei comunităţi,
în „sistemul lingvistic al unui stat”. Ea este „ipostaza cea mai îngrijită a limbii întregului popor”.
Ea se utilizează în domeniul culturii şi al relaţiilor oficiale şi se opune vorbirii familiare şi
variantelor regionale. Specificul limbii literare derivă din caracterul ei normat, ceea ce înseamnă
că limba literară este caracterizată prin anumite norme, care reprezintă „corectitudinea” în
utilizarea limbii respective. Încălcarea acestor norme e sancţionată social de opinia publică, iar la
şcoală, prin note. Normele limbii române literare sunt consemnate astăzi în lucrări de
specialitate (gramatici, dicţionare, îndreptare) care indică regulile admise de limba literară.
Limba literară este un fenomen istoric, apare la un moment dat în istoria unui popor,
pentru ca apoi să se contureze şi să se precizeze treptat, îmbogăţindu-şi conţinutul, cuprinzând tot
mai multe domenii de activitate, fiind însuşită şi utilizată de un număr mereu mai mare de
vorbitori. (Valeria Guţu Romalo)
Lingviştii sunt de acord că în momentul în care un popor are o limbă unitară, cu nome
precise, se poate vorbi de faptul că limba literară a ajuns la maturitate. Dar ajunsă la maturitate,
limba nu rămâne fixă, nemişcată, definitiv stabilă; ea se caracterizează încontinuu prin stabilitate,
dar şi prin schimbare. Dinamica limbii este de dublă natură: vorbim despre o dinamică
determinată din afară (prin contactul cu alte limbi, prin evoluţia gândirii, schimbări istorice,
economice şi sociale, care solicită forme de exprimare a unor concepte etc.) şi o dinamică
determinată din interiorul limbii, din mecanismul ei de funcţionare (ex.1: în secolul XIX formele
admise pentru persoana I, la indicativ prezent, erau cred şi crez, astăzi e admisă doar prima; dacă
acum câteva decenii era permisă oscilaţia personaj/personagiu, pasaj/pasagiu, azi s-a renunţat la
a doua formă; ex.2: limba literară de astăzi permite formele scurte ale pronumelui demonstrativ
asta, ăsta). Raportate la limba literară şi la normele ei, sunt considerate abateri de la normă, de la
regulă, şi deci greşeli, formele, termenii, construcţiile populare şi regionale, elementele de argou
sau de jargon, regionalismele şi arhaismele, care nu respectă regulile limbii standard. Se înţelege
astfel că abaterea de la norma limbii literare vizează atât încălcarea regulilor gramaticale, cât şi
nerespectarea normelor proprii limbii standard.
Valeria Guţu Romalo schiţează un tablou lingvistic al societăţii de astăzi, în funcţie de
modul de raportare a vorbitorilor la limba literară. Există astfel mai multe categorii de vorbitori:
- cei care cunosc limba literară, dar stăpânesc şi o variantă dialectală, fiind capabili să
recurgă, în funcţie de context, la oricare dintre cele două variante.
- cei a căror competenţă lingvistică se identifică cu o variantă locală, dar recunosc
coexistenţa în societate a unui mod de exprimare diferit, mai general şi mai oficial.
 - cei pentru care varianta literară reprezintă unica modalitate de expresie, chiar dacă în
competenţa lor lingvistică se includ şi elemente lingvistice neliterare (dialectale, argotice etc.) şi
care recurg la varianta literară în toate situaţiile de comunicare, oficiale şi neoficiale,
profesionale şi familiare.
- cei în a căror competenţă lingvistică un rol important revine elementului argotic şi local
şi care manifestă o sensibilitate redusă atunci când trebuie să se adecveze lingvistic la o situaţie
de comunicare. (Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, p. 226).
SISTEMUL LIMBII ROMÂNE
Atunci când producem un enunţ într-o comunicare, orală sau scrisă, folosim automat,
dintr-o competenţă lingvistică nativă, sunete, litere, cuvinte, îmbinări de cuvinte, care toate
împreună sunt purtătoare de sens şi comunică mesajul pe care dorim să-l transmitem. Pentru un
vorbitor nativ acest fapt este firesc şi nu necesită interogaţii. Pentru un lingvist acest fapt se
explică prin specificul limbii, care este considerată un sistem cu mai multe paliere şi legi de
funcţionare. În lucrările de specialitate limba română este prezentată ca un sistem, compus din
mai multe nivele, ierarhizate de la simplu la complex. Este vorba despre următoarele patru
nivele: nivelul fonematic, nivelul morfematic, nivelul lexematic, nivelul sintagmatic.Fiecare
nivel are în alcătuire unităţi minimale specifice: fonemul, morfemul, lexemul, sintagma.

4. NIVELUL SINTAGMATIC integrează nivelul lexematic şi se integrează la rândul lui

într-un palier care conţine situaţii de comunicare concrete. Este alcătuit din unităţi sintactice
(sintagme).
3. NIVELUL LEXEMATIC integrează nivelul morfematic şi se integrează în nivelul
sintagmatic. Este alcătuit din unităţi lexematice (lexeme, cuvinte).
2. NIVELUL MORFEMATIC integrează nivelul fonematic şi se integrează în nivelul
lexematic. Este alcătuit din unităţi morfematice (morfeme de diferite feluri – gramaticale,
lexicale etc.).
1. NIVELUL FONEMATIC se integrează în nivelul morfematic. Este alcătuit din unităţi
fonematice (sunete articulate, foneme).
Exemplu Pescarul mâncase peştele repede. (sintagme)
Pescarul +mâncase +peştele +repede. (lexeme / cuvinte)
 Pescar+u+l mânc+a+se peşte+le repede. (morfeme – lexicale şi gramaticale)
P+e+s+c+a+r+u+l m+â+n+c+a+s+e p+e+ş+t+e+l+e r+e+p+e+d+e. (sunete, foneme,
litere)
Dacă urmăriţi schema şi observaţi componenţa fiecărui nivel, puteţi sesiza cum, doar cu
ajutorul câtorva zeci de sunete (fonemele din compoziţia nivelului fonematic), putem să
construim cuvinte, sintagme şi enunţuri prin care să ne exprimăm. Nivelul fonematic este
alcătuit din sunete articulate. Din punct de vedere fizic, aceste sunete au calităţi acustice şi
articulatorii, care se realizează prin vibraţiile aerului eliberat de aparatul fonator şi percepute de
aparatul auditiv. Din punctul de vedere al funcţiei şi valorii pe care o au în comunicare, deci
dintr-un punct de vedere abstract, aceste sunete se numesc foneme. Nivelul morfematic, nivelul
lexematic şi nivelul sintagmatic sunt alcătuite fiecare dintr-un plan al expresiei (uşor de sesizat:
succesiunea de unităţi morfematice, lexematice şi sintagmatice; succesiunea de sunete, cuvinte
rostite) şi un plan al conţinutului (care constituie semnificaţia, înţelesul). Spre deosebire de
nivelele morfematic, lexematic şi sintagmatic – construite pe două planuri, nivelul fonematic are
un singur plan, al expresiei, lipsindu-i semnificaţia proprie (fonemele nu au înţeles propriu).
Vom analiza în continuare nivelul fonematic, pentru a ne opri în capitolele următoare asupra
nivelelor lexematic, morfematic şi sintagmatic.
FONETICA ŞI FONOLOGIA
Fonetica (din gr. φωνή, phone: sunet, voce) este studiul sunetelor produse de vocea
umană. Fonetica studiază aspectele fiziologice ale producerii sunetelor, de la articulare până la
percepţia sunetului.
Lingvistica modernă face deosebirea între fonetică şi fonologie. Fonetica studiază
articularea sunetelor şi procesele de percepţie a sunetelor, fiind mai aproape de nivelul fizic al
vorbirii. Fonologia (numită şi fonetică funcţională) se ocupă de sistemul de sunete al unei limbi
şi de funcţiile lor în diferenţierea dintre cuvinte, în determinarea sensului şi a categoriei
gramaticale a cuvintelor.

Fonetica studiază sunetele ca fenomene fizice, inventariază sunetele limbii, le analizează

şi le clasifică în funcţie de anumite caracteristici.
Fonologia studiază sunetul ca unitate sonoră funcţională.
 Fonetica studiază sunetele propriu-zise ca entităţi cu substanţă sonoră caracterizate prin
anumite trăsături articulatorii, fizice şi auditive.
Fonologia consideră sunetele unităţi ale unui sistem în cadrul căruia fiecare sunet are o
funcţie şi se defineşte prin locul pe care îl ocupă în sistem, prin relaţiile lui cu alte unităţi din
sistem, calitate în care aceste unităţi sunt numite foneme.
Sunetul este material şi concret, rezultat al unei vibraţii de aer produse de aparatul fonator
ca urmare a unui impuls nervos comandat de creier. Acelaşi sunet este pronunţat în mod diferit
de doi sau mai mulţi vorbitori sau chiar de acelaşi vorbitor.
Fonemul este general şi abstract. El nu este perceput prin observaţie directă decât cu
ajutorul distribuţiei şi al comutării. Fonemul există numai prin realizările lui concrete (numite
alofone), care sunt sunetele articulate. Fonemul are funcţia de a diferenţia cuvintele sau formele
gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Foneme şi alofone
În funcţie de circumstanţele comunicării, un sunet e pronunţat diferit de vorbitori diferiţi
sau chiar de acelaşi vorbitor. Asta înseamnă că un fonem (considerat formă invariantă: /a/, /i/
etc.) cunoaşte mai multe pronunţări, adică mai multe variante fonetice (numite alofone).
Alofonele sunt unităţi concrete, individuale, ale vorbirii, iar fonemele sunt unităţi abstracte,
generale, ale limbii.
a. Vorbim despre invariante, deci despre foneme atunci când, înlocuind un fonem cu
altul, deci făcând o schimbare la nivelul formei, se modifică şi conţinutul, semnificaţia. Ex.
pat/bat/mat/sat/lat (p, b, m, s, l sunt invariante).
b. Vorbim despre variante fonetice, deci despre alofone atunci când unul şi acelaşi sunet
este pronunţat în mai multe feluri, ceea ce nu duce la modificarea semnificaţiei. Ex. sunetul /e/
rostit în mod diferit în mere nu produce schimbarea de sens. La fel, sunetul /n/ în neam etc.
(gândiţi-vă, spre exemplu, la pronunţarea standard comparativ cu pronunţarea regională).
Fonemele au următoarele două funcţii:
1. funcţia diferenţiativă (distinctivă) se pune în evidenţă atunci când succesiunea sonoră
a unui cuvânt (semnificant) se opune succesiunii sonore a altui cuvânt (semnificant).
Diferenţierea planului expresiei marchează o distincţie şi în planul semnificaţiei.
Ex. casă/masă/lasă etc. (diferenţierea marcată de c, m şi l duce la distincţia la nivelul
semnificaţiei: casă înseamnă altceva decât masă, lasă etc.).
 2. funcţia contrastivă (formativă) se pune în evidenţă prin faptul că fonemul apare ca un
component în alcătuirea complexului sonor, în planul expresiei. Fonemul participă alături de alte
foneme dispuse linear la constituirea unui semnificant.
Ex. cuvântul „casă” este alcătuit din succesiunea de foneme: c, a, s, ă.
Accentul şi intonaţia
Fonemele au, pe lângă aspectul lor verbal, simţit în rostire, şi alte două tipuri de
manifestare: prin accent şi intonaţie. Accentul şi intonaţia se numesc foneme suprasegmentale.
Accentul înseamnă pronunţarea mai intensă a unei silabe într-un cuvânt.
În limba română accentul este liber, nu este fix. Accentul poate cădea pe penultima silabă
(ex. mămăligă), pe ultima silabă (ex. taxi, ponosit), pe antepenultima silabă (ex. ibovnică), pe
prima silabă (ex. radio). El poate distinge cuvinte sau forme gramaticale. Este cazul cuvintelor
omografe (cuvinte care se scriu în acelaşi mod, dar se citesc diferit, în funcţie de accent, şi au
sens diferit). Ex. companie - „unitate militară” vs. companie - „tovărăşie, societate”; frământă
(indicativ, prezent, pers. a III-a sg.) vs. frământă (indicativ, perfect simplu, pers. a III-a sg.),
acele/ acele, copii/ copii.
Conform DOOM, uzul literar actual recomandă următoarele forme adică, avarie, aripă,
caracter, duminică, fenomen, miros. La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante
literare în care accentul este liber. Sunt cuvinte pentru care uzul literar actual permite forme
duble de articulare: antic/ antic, gingaş/gingaş, intim/intim, penurie/penurie, profesor/profesor,
jilav/jilav, trafic/trafic. Dar se recomandă o singură accentuare în cuvintele: avarie, crater,
despot, la formele verbului a fi: suntem, sunteţi.
În comunicarea orală, din dorinţa de a accentua unul dintre elementele mesajului sonor,
vorbitorii recurg la:
- accentuarea emfatică (în frază), care constă în articularea cu mai multă forţă a vocalei
accentuate într-un cuvânt (ex. jucătorul centrează puternic.) din dorinţa de a marca afectiv
comunicarea sau de a puncta diverse etape în desfăşurarea ideilor (ex. Mama te-a invitat azi. /
Mama te-a invitat azi, arată intenţiile diferite ale vorbitorului şi semnificaţii de ansamblu diferite
în cele două enunţuri).
- silabisire (rostirea sacadată a unor secvenţe fonice).
Ex. interpretarea u-lu-i-toa-re a rolului etc.
 Intonaţia este un fonem suprasegmental fonic care caracterizează un segment fonic mai
lung decât o silabă (un cuvânt, un enunţ). Intonaţia are adesea implicaţii semantice şi stilistice.
Observaţi diferenţa de sens: Ieri am cumpărat portocale din piaţă. Ieri am cumpărat portocale.
Ieri am cumpărat portocale din piaţă.
[Ieri am cumpărat portocale din piaţă. – accentul cade pe aspectul temporal: ieri, nu astăzi....sau
atâta vreme cât ieri am cumpărat, sigur nu mai trebuie să cumpăr...;
Ieri am cumpărat portocale. – accentul cade pe obiectul acţiunii, iar sensul se poate decripta: ieri
am cumpărat portocale, nu mere, pere.....
Ieri am cumpărat portocale din piaţă. – accentul cade pe circumstanţa de loc, locul de unde am
cumpărat portocale: din piaţă, nu de la supermarket sau de la aprozar.... ].
SUNETELE LIMBII ROMÂNE
După natura lor acustică, deci în funcţie de proprietăţile lor fizice, sunetele limbii române
se clasifică după cum urmează: vocale, consoane şi semivocale.
1. VOCALELE sunt sunete la a căror producere, prin vibraţii ale coardelor vocale,
curentul de aer nu întâlneşte niciun obstacol. Vocalele pot primi accent şi pot forma o silabă.
Vocalele limbii române sunt următoarele: a, e, i, o, u, ă, î/â. Ele se clasifică astfel:
- după prezenţa sau absenţa vibraţiilor vocale: vocalele sunt sunete cu voce, sonore; din
punct de vedre muzical sunt tonuri pure.
- după locul de articulare: vocale anterioare (palatale) [e, i], vocale centrale [a, ă, î],
vocale posterioare (velare) [o, u].
- după apertură (deschidere): vocale deschise [a], semi-deschise [e, ă, o], închise [i, î, u].
2. CONSOANELE sunt sunete la a căror producere curentul de aer întâlneşte un obstacol
în aparatul fonator. Consoanele limbii române se clasifică după cum urmează:
a. din punctul de vedere al sonorităţii:
- consoane sonore (fluxul de aer produce vibraţii şi întâlneşte un obstacol, astfel încât
fluxul de aer devine amestec de tonuri şi zgomote): b, d, v, z, j, g.
- consoane surde (fluxul de aer nu produce vibraţii şi întâlneşte un obstacol de care se
loveşte şi produce zgomote): p, t, f, s, ş, c.
În practica didactică, veţi întâlni adesea situaţii în care elevii care nu au auzul fonematic
dezvoltat nu deosebesc consoana surdă de consoana sonoră, şi în pronunţare inversează b cu p, d
cu t, v cu f, z cu s, j cu ş, g cu c. Ex. toamnă în loc de doamnă, peatru în loc de teatru etc.
 b. din punctul de vedere al modului de articulare:
- consoane oclusive (se produc prin închiderea canalului bucal – a gurii – şi împingerea
aerului spre obstacol, buze sau dinţi, şi apoi deschiderea buzelor şi expulzarea aerului): b, p, d, t,
c, m, n.
- consoane fricative (se produc prin îngustarea canalului vocal; aerul ieşit din plămâni
freacă pereţii traiectului vocal): f, v, s, z, ş, j, h.
- consoane semioclusive (africate) (se produc printr-o ocluziune, închiderea canalului, şi
se încheie printr-o fricţiune). Consoanele africate nu sunt sunete simple, ci o combinare de două
sunete articulate, care, luate împreună, au putere mai slabă decât individual: ţ; ğ (gem) – formată
din combinarea lui d şi j; č (cineva) – formată prin combinarea lui t cu ş.
- consoane lichide (se produc printr-o ocluziune parţială): l (lichidă laterală – în timpul
producerii ei, aerul se scurge de-a lungul celor două margini ale limbii), r (lichidă vibrantă – în
timpul producerii ei ocluziunea este repetată).
c. din punctul de vedere al locului de articulare (după locul din cavitatea bucală unde are
loc articularea):
- consoane bilabiale (se articulează la nivelul buzelor, la articulare participând ambele
buze): p, b, m.
- consoane labiodentale (se articulează cu ajutorul buzei inferioare şi a dinţilor superiori):
f, v.
- consoane apicodentale (se articulează cu ajutorul limbii care atinge baza dinţilor
superiori): d, t, z, s, ţ, r, n.
- consoane alveoapicale (se articulează cu ajutorul vârfului limbii, care atinge baza
dinţilor): l.
- consoane prepalatale (alveopalatale) (se articulează în zona anterioară a bolţii palatului
(cerul gurii) cu ajutorul părţii anterioare a limbii): ş, j, č, ğ.

- consoane velare (se articulează prin blocarea aerului în zona posterioară a gurii, unde
partea posterioară a limbii atinge vălul palatului): k, g, h. d.
- consoane nazale: m, n (în producerea lor organul de rezonanţă este cavitatea nazală).
3. SEMIVOCALELE sunt sunetele care seamănă cu vocalele din punctul de vedere al
articulării, cu menţiunile că nu pot fi accentuate şi nu pot forma singure silabe. Faţă de vocale,
semivocalele sunt mai închise, mai scurte, mai puţin sonore. Ele intră în componenţa unor
grupuri vocalice numite diftongi şi triftongi. Semivocalele limbii române sunt: e, i, o, u.
Ex. e este vocală în melc, aştept; semivocală în bea, meargă; i este vocală în mină, maşină
şi este semivocală în trai, călăi, fiară, îndoiai, iadă etc.
ARTICULAREA ŞI COARTICULAREA
Articularea unui sunet se referă la procesul de producere a sunetului, obţinut prin trecerea
aerului prin aparatul fonator. Coarticularea se referă la relaţiile dintre sunetele alăturate din
acelaşi cuvânt şi la influenţa pe care un sunet o are asupra sunetului vecin. Spunem că un sunet
este în poziţie coarticulatorie atunci când sunetul este în silabă, în cuvânt (nu izolat) şi este
influenţat din punctul de vedere al trăsăturilor articulatorii de sunetele din stânga sau dreapta.
Acest fenomen al articulării mai mult sau mai puţin împreună a două sau mai multe sunete, în
care elementele articulatorii ale unui sunet trec în articularea altui sunet, se numeşte coarticulare.
Cauza coarticulării este fiziologică, şi anume rostirea mai facilă, prin estomparea unor diferenţe,
stridenţe, între sunete şi faptul că în rostirea unui cuvânt articularea unui sunet începe înainte ca
rostirea sunetului anterior să fi fost încheiată.
Ca efect al coarticulării, al legării sunetelor în vorbire, p din piatră, influenţat de i, poate
fi pronunţat diferit [piatră], [ptiatră] sau [tiatră] etc. Se observă diferenţă în calitatea lui p din
piatră şi p din poală, datorată influenţei pe care o exercită asupra sunetului /p/ sunetele /o/ şi /i/.
Coarticularea generează fenomene precum:
- asimilarea (influenţarea unui sunet de către sunetul vecin care îi dă primului o marcă
suplimentară: p din piatră devine p palatalizat, iar p în poală este p labializat prin influenţa lui i,
respectiv o). Asimilarea poate apărea ca nazalizare (pronunţarea nazalizată a vocalelor urmate de
consoanele nazale m, n: ex. amplu, unchi), fricativizare (rostirea consoanelor m şi n sub influenţa
sunetelor f şi v: ex. triumf, confort) etc.
- desonorizarea (constă în amuţirea consoanei sonore şi rostirea ei ca surdă: ex. în astm,
cârn, n şi m se rostesc mai scurt şi mai surd).
- neutralizarea (anularea diferenţei între s şi z: ex. uneori smântână, smintit, smulge,
zmeură, dezlega sunt rostite cu s, alteori cu z.).
GRUPĂRILE DE SUNETE
 În funcţie de modul în care sunt articulate, sunt rostite sau nu într-o silabă, în funcţie de
modul în care sunt poziţionate unul lângă altul în aceeaşi silabă sau în silabe alăturate, sunetele
limbii române se grupează în silabe, diftongi, triftongi sau se aşază în poziţie de hiat.
Silaba este o secvenţă sonoră (o vocală sau un grup de sunete) caracterizată printr-un
singur accent care are în centru o vocală, însoţită sau nu de una sau mai multe consoane şi /sau
semivocale.
Ex. ma-şi-nă, trac-tor, a-u-to-mo-bil, tren, tram-vai, că-ru-ţă.
Diftongii sunt grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi o semivocală aflate în aceeaşi
silabă.
Ex. în coamă (despărţit în silabe: coa-mă), oa este diftong.
Diftongii ascendenţi sunt alcătuiţi dintr-o semivocală urmată de vocală.
Ex. iar, ied.
Diftongii descendenţi sunt formaţi dintr-o vocală urmată de o semivocală.
Ex. cai, oi.
Triftongii sunt grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi două semivocale aflate în
aceeaşi silabă.
Ex. în beau, eau este triftong, în iau, triftongul este iau, în leoaică, oai (le-oai-că).
Hiatul este o succesiune de două vocale alăturate pronunţate în silabe diferite.
Ex. în real (despărţit în silabe re-al), e şi a sunt vocale în hiat.
Nevoia economiei de efort în vorbire îi face pe unii vorbitori să evite hiatul, reducând un
triftong la diftong. Acest fenomen duce la forme greşite: se spune şi se scrie greşit alcol în loc de
alcool; cuvincios în loc de cuviincios; aspectos în loc de aspectuos; geo-lo-gi-e (4 silabe) în loc
de ge-o-lo-gi-e (5 silabe).
Există câteva fenomene fonetice (a căror manifestare o veţi recunoaşte la viitorii dvs.
elevi) care duc la forme de exprimare greşită. Este vorba despre:
Asimilarea (exemplificată şi mai sus): modificarea unui sunet dintr-un cuvânt sub
influenţa altui sunet din acelaşi cuvânt.
Ex. se spune greşit [čolofan] în loc de [čelofan], sosetă în loc de şosetă etc.
Disimilarea: prezenţa unui sunet de mai multe ori într-un cuvânt, resimţită ca o piedică în
procesul de articulaţie, modifică sunetul într-una din poziţiile sale.
 Ex. se spune greşit treling în loc de trening, propietate în loc de proprietate etc. (prezenţa
lui r repetată e resimţită ca o piedică în rostirea cuvântului, şi atunci vorbitorul rosteşte, greşit,
treling).
Metateza: inversarea ordinii sunetelor într-un cuvânt.
Ex. mocolotivă în loc de locomotivă; scluptură în loc de sculptură. analogia: pronunţarea
unui cuvânt după modelul altui cuvânt. Eg. după modelul a face se utilizează a place (în loc de a
plăcea, care este forma corectă).
RELAŢIA SUNET – LITERĂ – ALFABET
Limba română modernă se scrie cu alfabet latin. Alfabetul actual al limbii române are 31
de litere. Semnele diacritice utilizate pentru scrierea literelor româneşti sunt: căciula (ă, Ă),
circumflexul (â, î, Î) şi virguliţa (ş, ţ, Ş, Ţ).
În redactarea computerizată a documentelor, culegerea textului fără semne diacritice este
incorectă şi lipsită de eleganţă faţă de persoana care urmează să citească textul.
Limba română este o limbă fonetică. Potrivit principiului fonetic, în limba română „se
citeşte aşa cum se scrie”, adică există o corespondenţă între sunet şi literă. În general fiecare
literă notează un sunet.
Ex. cuvântul măr e alcătuit din literele m, ă şi r şi din sunetele /m/, /ă/, /r/.
Există totuşi câteva situaţii în care aceeaşi literă corespunde mai multor sunete sau mai
multe litere notează unui sunet:
- litera x notează două sunete /c/, /s/.
Ex. excursie se pronunţă [e c s c u r s i e]∗ ;
∗ ca în orice transcriere fonetică, în paranteză sunt sunete, nu litere.
- litera x notează două sunete /g/, /z/.
Ex. examen se pronunţă [e g z a m e n];
- litera c şi litera g urmate de litera e sau litera i, atunci când /e/ sau /i/ sunt vocale, au
corespondent un sunet (sunetul č, sunetul ğ).
Ex. cer se pronunţă [č e r ]; girafă se pronunţă [ğ i r a f ă] etc. Sunetul /č/ a rezultat în
urma influenţei sonore pe care sunetul /e/ o are asupra sunetului /c/. La fel şi sunetul /ğ/. În
aceste situaţii numărul de litere este identic cu numărul de sunete;
 - litera c şi litera g urmate de litera e sau litera i, atunci când /e/ sau /i/ sunt semivocale,
se transcriu astfel: cuvântul ceaţă se pronunţă [č a ţ ă]. În această situaţie un cuvânt de 5 litere
(ceaţă) – c, e, a, ţ, ă - are 4 sunete: /č /, /a/, /ţ/, /ă/.
- litera c şi litera g urmate de litera h după care e litera e sau litera i se transcriu astfel:
grupurile de litere gh şi ch se transcriu prin sunetele /g’/ şi /c’/. Litera h este reţinută în pronunţie
doar prin influenţa avută asupra sunetelor anterioare ei.
Ex. cuvântul gheaţă (6 litere: g, h, e, a, ţ, ă) are 5 sunete (/g’/, /e/, /a/, /ţ/, /ă/); cuvântul
chem (4 litere) are 3 sunete (/c’/, /e/, /m/).
- în unele situaţii, litera i aşezată după consoană, la finalul cuvântului, precum în pomi,
auzi, flori, urşi, se rosteşte „şoptit” şi scurt: [pomǐ], [urşǐ]. Este un i asilabic (nu formează o
silabă), numit şi i scurt asilabic sau afonizat.
REPERE BIBLIOGRAFICE
DOOM, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM), 2005, pp. XXVI-XCVIII.
GUŢU-ROMALO, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, Editura Humanitas,
2002.
STATI, Sorin, Unităţile limbii, în vol. A. Graur, S. Stati, L. Wald, Tratat de lingvistică
generală, Bucureşti, 1972, pp. 221-233.