Alexei Mateevici

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917,

Chișinău) este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în
Basarabia, actualmente Republica Moldova.

Bustul său de pe Aleea Clasicilor

 1888 – La 16 martie (stil vechi) se naște la Căinari, fostul județ Bender, Alexei Mateevici, primul copil al
preotului Mihail Mateevici, originar de prin părțile Sorocii, căsătorit cu Nadejda (1863-1930), fiica
protopopului Ioan Neaga din Căușeni.
 1893 – Părinții se mută cu traiul în satul Zaim. Aici micul Alexei învață la școala primară și se
familiarizează cu frumoasele povești și balade, pe care le aude de la părinții săi, precum și de la țăranii de
prin partea locului.
 1897 – Este înscris de părinți la școala teologică din Chișinău, pe care o termină (conform adeverinței de
absolvire) în 1902, “cu privilegii”( cu laude).
 1902-1910 – Își urmează studiile la seminarul teologic. Face cunoștință și se împrietenește cu viitorul
sculptor Alexandru Plamadeală (1880- 1940), care studia și el la seminar în aceeași perioadă.
 1906 – La 24 iunie, la numai 43 de ani, încetează din viața tatăl lui Alexei Mateevici.
 1907 – În primele numere ale ziarului “Basarabia” (din 1907) îi apar poeziile “Țăranii”, “Eu cânt”, “Țara”.
Tot aici publică articolele “Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” (nr.1) și “Din
cântecele poporane ale Basarabiei” (nr.11).
 1910 – Devine student la Academia teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în 1914. În aceiași ani, dupa
mărturisirea unui coleg, “Mateevici trăia ca într-o beție a cititului”. Traduce mult din literatura rusă clasică
și studiază trecutul istoric și cultural al poporului său.
 1910- 1911 Publică în “Chisineovschie eparhialinie vedomosti” (nr.45, 49, 52 din 1910 și nr.42 din 1911)
studiul lingvistic “Momente ale influenței bisericești asupra originii și dezvoltării istorice a limbii
moldovenești”, precum si articolele “Motive religioase în credințele și obiceiurile moldovenilor basarabeni”
(nr.9, 13, 14), “Bocetele funerare moldovenești” (nr.38, 39, 40, 41).
 1912 – Vede lumina tiparului (Chisineovschie eparhialinie vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul
“Schiță a traducerilor moldovenești religioase și de trai”.
 1913 – Apare în revista “Luminatorul” (nr. 8, 9, 10, 11) studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu - Bodoni”.
 1914 – Se căsătorește cu Teodora Borisovna Novitschi, absolvă Academia teologică și se întoarce la
Chișinău. La 22 septembrie e numit provizoriu profesor de limba greacă la seminarul unde învățase.
 1915 – Ține o cuvântare în fața absolvenților seminarului din Chișinău. La 23 iunie vizitează străvechea
biserică din Căușeni, pe care o găsește “uimitor de bine păstrată”.
 1917 – În vara acestui an scrie poeziile: “Văd prăbușirea”, “Cântec de leagăn”, “Basarabenilor”, “Frunza
nucului”, “Unora” s.a. La 17 iulie plăsmuiește poezia Limba noastră, poate cea mai frumoasă odă
închinată limbii române, care devine Imnul Republicii Moldova, (din 1994). La 13 august (stil vechi),
bolnav de tifos exantematic, se stinge din viață la spitalul nr.1 din Chișinău și este înmormântat la
cimitirul central de pe strada Armenească.
 În anul 1934 la mormântul său a fost ridicat un bust realizat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe
care-l cunoștea din 1910.

IONEL TEODOREANU
 Ionel Teodoreanu, cu numele real Ioan-Hipolit Teodoreanu (n. 6
ianuarie 1897, Iași - d. 3 februarie 1954, București) a fost un romancier și
avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare
ale copilăriei și adolescenței.

Biografie
Ionel Teodoreanu s-a născut în Iași la 6 ianuarie 1897, în casa
părinților săi de pe strada Ștefan cel Mare. Era cel de-al doilea fiu al
avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu,
profesoară de pian la conservator. Bunicii săi sunt, dinspre tată, Alexandru
Teodoreanu (magistrat) și Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului și
conducătorul corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și
Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.

Primii doi ani de școală primară (1904-1906) i-a urmat la școala primară germană „Pitar-Moș” din
București, după care a revenit la Iași. Între 1908 și 1912 este elev al Liceului Internat din Iași (astăzi Colegiul
Național „Costache Negruzzi”). Clasele superioare a V-a și a VI-a de liceu le continuă la Liceul Internat, după care
se transferă la Liceul Național (astăzi Colegiul Național), urmând clasele a VII-a și a VIII-a, secția modernă, pe
care le termină în 1916.

Spre sfârșitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria Ștefana
Lupașcu, Lily. S-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui
Delavrancea, cu care tînăra Lilly era rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleași medii
ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și pasiunea pentru muzică a Cellei
Delavrancea, cât și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe
terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât și în înclinația pentru
scris.

La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate
examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se eliberează
diploma de licențiat în drept, în baza examenului pe care îl trece cu un succes deosebit.

În același an se căsătorește cu Ștefana Lupașcu

(scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia
având loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada
Kogălniceanu, în Iași. Un an mai târziu, la 3 februarie
1921 s-au născut cei doi fii gemeni, Ștefan și Osvald.

Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la

vârsta de 57 de ani, în București.

Scriitorul împreună cu mama, soţia si cei doi fii

gemeni

Activitatea literară
 Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”. Debutul
editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Ulița copilăriei” (1923). Este legat, ca și fratele sau Păstorel
Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viața Românească, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Prima descoperire a
noului scriitor în mediul literar ieșean aparține lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoștea încă
din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor literare – de sub conducerea directă a lui Mihail
Sadoveanu și George Topârceanu – și deja colaborator al lui Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez îl prezintă
marelui critic pe mai tânărul său prieten. Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a-l susține pe Ionel Teodoreanu, în
care vedea un membru al grupării de la Viața Românească cu drepturi egale față de ceilalți, se sprijinea nu atât pe
valoarea intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranțele mari pe care și le pune în viitorul artistic al
protejatului său. Speranțele criticului nu sunt înșelate, și încă din primul an al noii ei apariții Viața românească
începe să aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi și mai de valoare.

Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv
în revista Viața românească, până în anul 1928, părți ale celor trei volume ce compun acest roman. Critica a
subliniat prospețimea condeiului său în evocarea copilăriei și a adolescenței exuberante. Criticul literar George
Călinescu îi ironiza stilul încărcat, ușor baroc, poreclindu-l "Metaforel" și îi desființează în „Istoria literaturii
române de la origini și până în prezent” cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar și un
verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a "medeleniza". Presărând cele trei părți ale cărții cu întâmplări din
propria viață, se pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete (Olguța,
Monica).[1]

Ionel Teodoreanu în perioada elaborării trilogiei La Medeleni

În ciuda ironiilor lui Călinescu se poate spune că romanul emană viață, învăluindu-
și cititorii într-un voal al poeziei sufletului adolescentin.

La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume cunoscut al generației

interbelice, un scriitor consacrat, având deja în palmaresul său literar trei volume de
largă circulație, ce-l impun atât în fața publicului cât și a criticii, în ciuda unor
rezerve ale celei din urmă. Trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei unul dintre
cele mai neobișnuite succese, atât de public, cât și de librărie, din câte a cunoscut
vreodată un scriitor român. Apariția acestui roman este momentul cel mai de seamă
din ansamblul biografiei scriitoricești a lui Ionel Teodoreanu, el intrând sub tutela
tiranică a primelor sale scrieri. De acum încolo, el va avea de purtat această povară a
gloriei timpurii, așteptările criticii și ale publicului fiind mult mai mari

Împărțindu-și timpul între baroul avocățesc (după Delavrancea, se pare că Ionel

Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocat-scriitor din câți au fost în România) și masa de scris, Ionel
Teodoreanu va elabora, până prin 1947, aproape în fiecare an câte un volum, vizibilă fiind ambiția sa de a depăși
tutela exercitată de propria sa capodoperă, romanul „La Medeleni”.

Puțin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-și activitatea de avocat și scriind în această perioadă două ample
romane ( „Fata din Zlataust” si „Golia”), ambele în câte două volume, între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu
deține postul de decan al Teatrului Național din Iași. Este singura funcție oficială pe care o are de-a lungul
vieții. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria
Teatrului Național. Conștiinciozitatea exemplară și pasiunea nedezmințită, dublată de o remarcabilă competență,
caracterizează în cel mai înalt grad persoana tânărului director.

Tentativele sale de emancipare, convertite în opere de distinctă originalitate sunt primite cu entuziasm de cititori.
Prin compensație față de duritatea și prozaismul vieții de după primul război mondial, anumite categorii de cititori
se abandonează spiritului tumultos, vital, dar și traversată de marile nostalgii ale adolescenței pierdute. Până la
plecarea sa definitivă la București (1938), Ionel Teodoreanu a scris aproape anual un roman, unele considerate
inconsistente, fiind respinse de critică („Crăciunul de la Silvestri”, 1934, „Secretul Anei Florentin”, 1937), iar
altele, scrise fie sub semnul unei fericite inspirații lirice („Lorelei”, 1935), fie sub acela al unor ambițioase tentative
de înnoire („Arca lui Noe”, 1936). Ionel Teodoreanu este considerat un minunat evocator al vieții și gândirii
copiilor și adolescenților, dar Garabet Ibrăileanu îl numea pe drept „scriitorul unei generații” (scriitorul generației
sale).

Împreună cu Garabet Ibrăileanu la Mănăstirea Agapia

Ionel Teodoreanu este și evocatorul orașului Iași, oraș în care s-a născut și a trăit
până în anul 1938. Acțiunea a aproape fiecărui roman se desfășoară în „dulce Târgul
Ieșului” (așa cum a fost numit de autor) sau este măcar amintit

La București își continuă firește atât activitatea literară, cât și pe cea de avocat.
Odată cu stabilirea în București, însăși propria biografie ieșeană devine sursa de
inspirație pentru una din direcțiile cele mai interesante ale operei lui Ionel
Teodoreanu: memorialistica. Începutul este făcut de volumul „În casa bunicilor”
(1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) și de „Întoarcerea în timp”
(1946).

Din marele număr de romane pe care prozatorul le publică între 1939 și 1948,
singurul care se detașează prin reala sa valoare este „Prăvale Baba” (1940), acesta
împreună cu cele trei cărți de amintiri și volumul de poeme postume „La porțile
nopții” (după romanul cu același titlu) încheind în chip fericit traiectoria sinuoasă a creației lui Ionel Teodoreanu.
Din păcate, în anii în care a mai trăit după cel de-al Doilea Război Mondial, scriitorul nu s-a mai făcut remarcat prin
alte tentative de roman.

Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâi război mondial i-au reținut atenția, Liviu Rebreanu menționa
printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea pentru toate paginile pe care le-a
scris și pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”.

Romane publicate Scrieri cu caracter memorialistic

 La Medeleni (1925–1927) Ulița copilăriei (1923)
 Turnul Milenei (1928) În casa bunicilor (1938)
 Bal mascat (1929) Întoarcerea în timp(1939)
 Fata din Zlataust (1931) Masa umbrelor (1946)
 Golia (1933)
 Crăciunul de la Silivestri (1934)
 Lorelei (1935)
 Arca lui Noe (1936)
 Secretul Anei Florentin (1937)
 Fundacul Varlamului (1938)
 Prăvale Baba (1939)
 Ce-a văzut Ilie Pânișoară (1940)
 Tudor Ceaur Alcaz, vol. I–IV (1940–1943)
 Frunza (1943)
 Hai-Diridam (1945)
 La porțile nopții (1946)
 Zdrulă și Puhă (1948)


Emil Gârleanu
 Emil Gârleanu, prozator, regizor, scenarist de film si jurnalist
roman,
s-a nascut pe 5 ianuarie 1878 la Iasi.
In perioada 1896-1898 urmeaza Scoala de ofiteri de infanterie din
Iasi, primind gradul de sublocotenent de infanterie, fiind repartizat in
regimentul 13 Stefan cel Mare din Iasi.

Pasionat in acelasi timp si de beletristica, Emil Garleanu isi  face debutul

in literatura in anul 1900, publicand in revista Arhiva din Iasi schita
"Dragul mamei" si poezia "Iubitei", sub pseudonimul Emilgar.
Infiinteaza in anul 1904 revista "Fat-Frumos", colaborand apoi cu
reviste precum Convorbiri critice, Samanatorul, in care publica o buna parte
din scrierile sale.

Scriitorul publica primul sau volum de proza "Batranii" in anul 1905.

Un an mai tarziu se stabileste la Bucuresti, devenind redactor la "Neamul Romanesc", revista condusa de
Nicolae Iorga. In aceeasi perioada se casatoreste cu Marlena (Maria Elena).

Volumul de schite si povestiri "Din lumea celor care nu cuvanta" este cea mai
cunoscuta opera a lui Emil Garleanu, publicata in anul 1910, urmata de o alta scriere la fel
de importanta, "Nucul lui Odobac", aparuta in acelasi an.

Alte volume semnate de scriitor: Cea dintai durere (1907), Schite din razboi (1908), Visul lui Pillat (1915),
Culegatorul de roua (1919), etc. Postum ii mai apar cateva volume, printre care Visul lui Filat (1915), O lacrima
pe-o geana (1915) si Privelisti din tara (1915).

Emil Garleanu s-a afirmat si ca regizor si ca scenarist. Regizeaza in anul 1914 filmul "Cetatea
Neamtului" si scrie scenariul pentru filmul "Dragoste la manastire".

In anul 1911 este ales presedinte al Societatii Scriitorilor din Romania, si director al Teatrului National din
Craiova.

Emil Gârleanu se stinge din viata la 2 iulie 1914, la Câmpulung-Muscel.

 TUDOR ARGHEZI
Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, (n. 21 mai
1880, București - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru
contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului.
Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă
marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind
romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și
literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga
literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din
Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în
studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două
războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar proveni din unirea
numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii
canonici din literatura română.

Biografie
Primii ani

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46, numele său fiind Ion Nae
Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii
primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează
cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de
11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se întrețină singur, dând meditații.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus de
Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va
cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică
versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu
pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la
fabrica de zăhăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru
Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de
cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost
socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei."

În 1905 a început un șir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a dat naștere lui
Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-și ascundă maternitatea
și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp,
apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost
mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile
Universității și, ca să-și câstige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.[7]

În 1909 a vizitat Italia.

Perioada anilor 1910

Timbru din 1980 reprezentând-ul pe Tudor Arghezi

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească,

Teatru, Rampa, și în revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în
revista Cronica în colaborare cu Gala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a
avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice și articole
polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice și literare
ale vremii. Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din
primele poeme ale poetului, Rugă de seară.

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea

pictorului Ștefan Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă
(din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să
fie semnate cu numele său)

Interbelicul

Tudor Arghezi la aniversarea vârstei de 85 de ani

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole

împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul
de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în
război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania
de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul
Regat și detesta alianța implicită cu Rusia Imperială.[13]

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu 11 ziariști și
scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece colaborase cu autoritățile
germane de ocupație.

In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub
direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de
versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică
prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată,
ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării",
inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele știute de școlari:
"Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare
cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" ,
tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul
"Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede
lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul
"Informația zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie, apare
pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german von Kilinger. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e
închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primește prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia și
a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie.
În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul
1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder.

A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național”.

Opere
 Cuvinte potrivite, poezii, 1927
 Icoana de lemn, tablete, 1929
 Poarta neagră, tablete, 1930
 Flori de mucigai, poezii, 1931
 Cartea cu jucării, poezii, 1931
 Tablete din Țara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
 Ochii Maicii Domnului, 1934
 Cărticica de seară, poezii, 1935
 Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
 Versuri, 1936
 Ce-ai cu mine vântule?, 1937
 Lina, roman, 1942
 Eminescu, studiu critic, 1943
 Versuri alese, 1946
 Bilete de papagal, 1946
 Una sută una poeme, 1947
 Prisaca, 1948, poeme pentru copii
 1907-Peizaje, 1955
 Pagini din trecut, publicistică, 1955
 Cântare omului, 1955
 Frunze, 1961
 Poeme noi, 1963
 Cadențe, 1964
 Silabe, 1965
 Răzlețe, 1965
 Versuri lungi, 1965
 Ritmuri, 1966
 Litanii, 1967
 Noaptea, 1967
 O Furnică
 Testament

Octavian Goga
 Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai
1938, Ciucea) a fost un poet român, ardelean, politician de extremă
dreaptă pro-nazist, antisemit și mason, prim-ministrul României de la
28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938 și Membru al Academiei
Române din anul 1920.

Primii ani
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Rășinari, de
pe versantul nordic al Carpaților, în casa de pe Ulița Popilor nr. 778, fiul
preotului ortodox Iosif Goga și al Aureliei, învățătoare (și colaboratoare în
tinerețe la ziarul Telegraful Român și la revista Familia). Între anii 1886-
1890 Goga a urmat școala primară din satul natal, avându-l învățător pe
Moise Frățilă, intelectual patriot, personajul posibil din poezia Dascălul,
așa cum sora sa, Victoria, stinsă din viață de timpuriu, a fost personajul
din Dăscălița. Cea mai mare parte a vacanțelor, așa cum povestește
autorul în diverse texte autobiografice, le-a petrecut în satul natal al tatălui
său, Crăciunelu de Sus, jud. Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi
fiind parte a comunei Cetatea de Baltă; circa 20 % din familiile din sat
poartă numele de Goga. Poetul spunea: "Viața țăranilor de pe delnițele Crăciunelului mi-au fost sursă de
inspirație pentru Plugarii și Clăcașii".

În 1890 poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri le-a urmat
până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Brașov. La absolvirea liceului, în 1900, s-a înscris la
Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Budapesta, continuându-și apoi studiile la Berlin și încheindu-le
în 1904.

Pe 14 octombrie 1906 se căsătorește cu Hortensia Cosma, fiica cea mică a politicianului și bancherului Partenie
Cosma, directorul Băncii „Albina” din Sibiu, unul dintre cei mai înstăriți români din Transilvania. Ceremonia are
loc la Catedrala mitropolitană din Sibiu, nași fiind Alexandrina și Alexandru Vlahuță. Această căsnicie s-a
destrămat după 14 ani, cănd Goga s-a îndrăgostit de cântăreața Veturia Triteanu, născută Mureșan, cu care s-a
căsătorit în ianuarie 1921.

Debutul publicistic

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci și acum,
semnată „Tavi”. Ion Pop-Reteganul de la Revista Ilustrată (Bistrița) i-a scris la poșta redacției: „Ai talent, tinere
amic, cultivează-l cu diligență, că poți deveni mare. Ziua bună de dimineață se arată. Nu cumva să neglijezi
datorințele de studinte.” După aceste încurajări i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe
pământ[6]. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise șaptesprezece ani.

La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista Luceafărul, publicație pentru cultura națională și unitatea politică a
românilor din Transilvania, unde Goga și-a publicat majoritatea poeziilor. Înființarea revistei s-a datorat studenților
români care activau la Budapesta în cadrul Societăți „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de
program” din primul număr, și Goga, cel care în 1933 a afirmat că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească și
cu conștiința literară din acele vremi”. Majoritatea creațiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905) au apărut în
revista Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.

În 1904 a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, apoi în nr. 7, din 10
aprilie, p. 151, poezia Dăscălița, semnate „Nic. Otavă”, iar în 1905, poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul,
Rugăciune și Clăcașii.
Moartea

Retras singur la Castelul de la Ciucea - soția sa, Veturia Goga a preferat să rămână la București - Goga a suferit la 5
mai 1938, în parcul conacului, un accident vascular cerebral cu hemiplegie și a intrat în comă. A decedat după două
zile, pe 7 mai 1938 la ora 14,15, la vârsta de 57 de ani. Regele Carol al II-lea a dispus să i se facă funerali naționale
care, datorită sărbători de 10 Mai, urmau să înceapă la 11 mai. Cale de două zile, duminică 8 mai și luni 9 mai prin
fața catafalcului din Ciucea a continuat pelerinajul oamenilor care l-au iubit și i-au prețuit opera. Marți, 10 mai,
trenul mortuar a pornit spre București. Sicriul a fost așezat miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până
sămbătă 14 mai, când s-au desfășurat funeraliile naționale. Conform dorinței sale menționate în testament nu s-au
rostit cuvântări iar pe corpul neînsuflețit a fost depusă o zvastică nazistă

Goga a fost înmormântat la București, la cimitirul Bellu. Ulterior trupul poetului a fost reînhumat la conacul
său de la Ciucea, conform dorinței acestuia

Activitatea
Prin Meșterul Manole, reprezentată în 1927 și publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului mit
la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea și examinarea
motivațiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de
experiențe erotice pasagere.Goga a lăsat, sub formă de proiect, și două piese într-un act (Sonata lunei și Lupul),
sceneta Fruntașul, un articol dialogat din 1911 și traducerea Tragedia omului de Madách Imre.

Activitatea de traducător

Adversar al politicii transilvane a guvernelor maghiare, Goga a fost, în același timp, un prieten adevărat al marilor
scriitori ai literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la
Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi și Imre Madách, si a fost prieten cu unii din cei mai de seamă scriitori
maghiari ai timpului și a fost apropiat de Ady Endre. Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de
traducere din Tragedia omului datând din anii de școală. După câteva tablouri și scene din Tragedie, publicate în
Luceafărul în (1903) sau în Țara noastră (1909), apariția Tragediei omului în volum în traducerea lui Goga s-a
produs în 1934, primită ca „o strălucită creație poetică având aceeași valoare ca și originalul“. A doua ediție
românească (1940) a apărut revăzută de autor.

Tudor Vianu scria că Memento mori și Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele,
înfrângerile și luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se
apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: „E limba de și chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii
noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu
prin colorism“.

Activitatea politică

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susținută activitate politică-socială. Goga a devenit, la
începutul secolului al XX-lea, mesager al aspirațiilor naționaliste ale românilor transilvăneni.În septembrie 1906,
Goga a fost ales secretar literar al Asociației transilvană pentru literatura română și cultura poporului român
(ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să politizeze activitățile celui mai important așezământ
cultural din Transilvania.

La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la București, în ziua de 15 februarie 1915, declara:

„Pentru jertfa de mâine am trecut granița, să venim în Țara Românească. Noi ne-am pierdut țara, noi ne-
am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceți ce vreți cu ele. Ele pot
să cadă, Ardealul nu poate cădea“.
Din cauza activității sale politice în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetățean
austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română și
a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităților și semnarea păcii de la București, Goga a fost nevoit să
părăsească România, plecând în Franța. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul național al unității
române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești. La începutul anului
1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

Alegerea la Academia Română

Prin acordarea la 21 martie 1906 a Premiului „Năsturel-Herescu” pentru volumul de debut, creația poetică a lui
Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. Raportul[23] către plenul Academiei Române, pentru
premierea volumului Poezii a fost prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.

În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepție fiind intitulat Coșbuc. În 1924, poetul a
primit Premiul Național de poezie și premiul Mihail Sadoveanu pentru proză.

Opera poetică
Poezii (1905)

 Rugăciune Din umbra zidurilor (1913)

 Plugarii
 Noi  Revedere
 Oltul  Oaspe vechi
 Casa noastră  Agonie
 Apostolul  Paris (I)
 Dascălul  Ziua (II)
 Dăscălița  Notre dame (III)
 Bătrâni  Felinarul (IV)
 Reîntors  În muzeu
 Departe  Cinquecento
 În codru  Mama
 Dimineața  Măsuța mea
 Pe înserate  La mal
 De la noi  Aeternitas
 Cântăreților de la oraș  De profundis
 Sara  Lacul
 Lăutarul  Eu stau la mal...
 La groapa lui Laie  Scrisoarea ta...
 Pribeag  Gândește-te...
 Pace  Scirocco
 Ruga mamei  Poet
 Toamna  Doina
 Copiilor  Voi veniți cu mine...
 Părăsit  Inima
 Despărțire  Strămoșii...
 Învins  Carmen laboris
 Solus ero  Scrisoare
 Noapte  Moș Crăciun
 Clăcașii  Eu știu un basm
 Așteptare  Trage-ți oblonul...
 Dorința  Un trandafir se stinge
 Taina
  Toamnă nouă
Ne cheamă pământul (1909)  Mă-ntorc din nou
 Amurg
 Fecunditas  O lacrimă
 Cântecele mele  Moștenire
 Cosașul  O clipă
 De demult
 Colindă Cântece fără țară (1916)
 Un om
 Graiul pâinii  Fără țară
 Cain  Așteptare
 În munți  Pajurei cu două capete
 Cantorul cimpoi  Sângele
 Străinul  În pacea mută
 Scrisoare  Portretul
 Lăcaș străbun  Apostolul
 Asfințit  În mormânt la Argeș
 Carmen  Pribeag străin
 O rază  Lupul
 Sufletul  Bobotează
 Răsună toaca  Trecea convoiul mortuar
 Cântece  Poveste
 Sonet  Sufletul
 E sărbătoare
Din larg (1939) - poeme postume
 Poezie
 Din larg
 Profetul
 Ceahlăul
 O ramură întârziată
 Trecutul
 Apus
 Mare aeterna

 În mine câtodată

Ion Creangă
 Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași)
a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor
și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din
copilărie.

Biografie

Bojdeuca lui Ion Creangă din

Iaşi

Data nașterii lui Creangă este

incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut
la 1 martie 1837.O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839,
conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești,
publicată de Gh. Ungureanu.

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria,

Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[3]

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În
1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după
care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David
Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.[2] În 1853 este înscris la Școala
Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu
(Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica
de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii
din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la
Socola.[2]

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară
mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon
al acesteia (26 decembrie 1859).

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului
(10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a
tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem
în rândurile clerului.) [4] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă
venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru
manuale școlare.

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se
mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875
și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[2] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui
Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2
ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Basme

Imaginea lui Ion Creangă pe o marcă poştală din Republica Moldova

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului
de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au
un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor
personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din
Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește
turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu
poată ieși.A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele,
povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai
adesea din istoria contemporană lui

Amintiri din copilărie

Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputația de
mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea la iveală
a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește
cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate
opere ale literaturii române.

Urmași
Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea sa se căsătorească (1886) cu Olga
Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia, Silvia si Ion (Ionel). Cei doi
nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau sa devină arhitecți
renumiți ai perioadei interbelice.
Bustul lui Ion Creangă din Suceava

Opera
Povești

 Capra cu trei iezi (1875) Nuvele

 Dănilă Prepeleac (1876)
 Fata babei și fata moșneagului (1877)  Moș Nichifor Coțcariul (1877)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)  Popa Duhul (1879)
 Povestea lui Harap-Alb (1877)
  Ivan Turbincă (1878)
 Povestea lui Ionică cel prost (1877) Romane autobiografice
 Povestea lui Stan-Pățitul (1877)
 Povestea porcului (1876)  Amintiri din copilărie (1879)
 Povestea poveștilor (1877-1878)  Fragment de autobiografie
 Povestea unui om leneș (1878)
 Punguța cu doi bani (1875) Scrisori
 Soacra cu trei nurori (1875)
Scrisori de familie
Povestiri
 Către Gheorghe Creangă
 Acul și barosul (1874)  Către Zaheiul Creangă
 Cinci pâini (1883)  Către Ecaterina Vartic
 Inul și cămeșa (1874)  Către Elena Creangă-Chiței
 Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)
 Moș Ion Roată și Unirea (1880) Scrisori către prieteni
 Păcală (1880)
 Prostia omenească (1874)  Către Mihai Eminescu
 Către Vasile Conta
 Ursul păcălit de vulpe (1880)  Către Alexandru C. Cuza
 Către Nicolae Gane
 Către Mihail Kogălniceanu
 Către Titu Maiorescu
 Către Iacob Negruzzi
 Către Ioan Slavici

 Către Victor Zaharovschi

Ion Pillat
Ion Pillat (n. 31 martie 1891, București  – d. 17 aprilie 1945), a fost un
academician, antologist, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist român. Pe
linie maternă a fost înrudit cu familia Brătianu. Bunicul său a fost cunoscutul
politician Ion Brătianu, care a fost adesea evocat în poeme din volumul său cel mai
complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme precum Bunicul,
Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului.
Și-a petrecut copilăria la moșiile Florica, pe Argeș și la Miorcani, pe râul Prut. După 1945 poezia sa este trecută la
"index", evident din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat a fost îndepărtat de la
Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele
i-au fost confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat este o reputată anglistă.

Biografie
Ion Pillat s-a născut la București în casa din Calea Dorobanților 6. Tatăl său era moșier și parlamentar, iar
mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu. Primii ani ai copilăriei i-a
petrecut pe moșia bunicului, Florica, unde a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat cursurile școlii
primare nr. 1 din Pitești, iar în 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris,
pentru a continua studiile acolo. Cu ocazia excursiei la Chartres, a descoperit arta gotică, care l-a inspirat pentru
prima sa poezie În catedrală.

În 1910, s-a înscris ca student la Sorbona unde a studiat în principal istoria și geografia, dar a făcut în
paralel și dreptul. Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în Convorbiri literare. În 1912, aflat în
București în vacanță, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul Flori sacre. În 1913 a
obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic. A obținut în
1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv la București unde a publicat volumul Eternități de-o clipă.

S-a căsătorit în 1915 cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu. În 1916 a editat volumul Plumb al lui George
Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. A participat la
conferința de pace de la Paris ca secretar al lui Alexandru Vaida-Voievod, președintele delegației ardelene. În ziua
semnării tratatului, a publicat într-o ediție restrânsă de lux, volumul Grădina dintre ziduri.

În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul Poezia toamnei, o antologie din versurile poeților români care au cântat
toamna. În 1922 a scos, împreună cu Tudor Arghezi, Revista Cugetul românesc, iar în anul următor a publicat
volumul de versuri Pe Argeș în sus, în care două poeme celebre conțin portretele bunicilor săi, Bunicul și Bunica. În
1925 a Publicat volumul Satul meu și a scos împreună cu criticul Perpessicius Antologia poeților de azi. În 1935 a
descoperit Balcicul, destinația preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un magnet pictorii și poeții
epocii, unde și-a construit o vilă. A publicat Poeme într-un vers, influențate de haiku și tehnica poemelor într-un
vers din literatura chineză și din literatura japoneză.

A primit în 1936 premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În
1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat în 1942 o antologie de
traduceri din poezia germană și volumul de versuri Împlinire. În 1944, sub titul Poezii, a apărut întreaga sa operă
lirică, scrisă în perioada 1906 - 1941.

La data de 17 aprilie 1945 a suferit o congestie cerebrală în plină stradă; a fost transportat acasă (pe actuala
stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a decedat.

Volume de versuri publicate

 1912  – Visări păgâne, București

 1914  – Eternități de o clipă, București

 1914  – Amăgiri,

 1919  – Grădina între ziduri, Paris

 Pe Argeș în sus, 1923( volumul cel mai cunoscut)

 Satul meu, 1925
 Biserica de altădată, 1926
  Întoarcere, 1928
 Limpezimi, Craiova, 1928
 Caietul verde, 1932, ediție definitivă, 1937
 Scutul Minervei, București, 1934
 Poeme într-un vers, 1936
 Țărm pierdut, 1937
 Umbra timpului, 1939
 Balcic, București, 1942
 Asfodela, București, 1943
 Antologia poeților de azi
 Florica (poezii, cu desene de Ștefan Popescu) 1926

 Implinire 1942

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852,[1] Haimanale, județul
Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d.
9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director
de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare
dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.[2] A fost ales membru post-mortem al Academiei
Române

Caragiale tânăr

S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind
primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform
unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână.Tatăl
său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și
Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan,
un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă
Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a
despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până
în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil
Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a
terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care
l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a
adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani
l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele
teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut
de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda
la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la
București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la
Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară
la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după
propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la
Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a
colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și
ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie
vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de
timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891) [5]. La 3 iulie 1893 i se naște
un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de
istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau
la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie
Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin.[6] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv
la Berlin.
Exilul voluntar la Berlin

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată
„Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion.
Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in
justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acest fapt a
condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult
așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia,
după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907,
l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n
toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte
de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai
însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot
ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a
căzut țara este numai - da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de
ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și
vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și
semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui
Belfagor (Belfagor arcidiavolo).[9]

Mormântul din cimitirul Șerban Vodă, al lui Ion Luca Caragiale

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de

la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.
Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant
Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul
familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță.
Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale
pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut
înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la
biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a
continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate
aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat
Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În
cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român
din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va
stinge niciodată.”[necesită citare] Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte
luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor
generațiilor.”[necesită citare]

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat.
După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost
jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin,
Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului.
Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice
voalate la adresa sistemului de atunci.
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel
mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care
Eugen Ionesco.[necesită citare] Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his
knowledge of Romanian and would say: 'Not many are masters of it as I am.'"[necesită citare]

Vlahuță, Caragiale, Barbu Delavrancea

Caricatură de Constantin Jiquidi.

Director de teatru

Caragiale a fost și director al

Teatrului Național din București. Titu Maiorescu, ministrul Instrucțiunii
Publice, ocupându-se de problema schimbării conducerii Teatrului Național,
după mai multe consultări a hotărât, la 2 iulie 1888: „Director al primului
nostru teatru va fi tânărul dramaturg I. L. Caragiale”. În vârstă de numai 36
de ani, a deschis stagiunea, la 1 octombrie 1888, cu comedia Manevrele de
toamnă, o localizare făcută de Paul Gusty, în care interpreții au obținut
succese remarcabile. Nefiind sprijinit de câțiva mari actori dramatici ai
timpului (Aristizza Romanescu, Grigore Manoilescu și Constantin Nottara) și
„sabotat” de unele ziare bucureștene, Caragiale s-a văzut nevoit să
demisioneze în 1889, înainte de începerea stagiunii următoare, după ce
dovedise, totuși, evidente resurse de organizator și o nebănuită energie.

Caragiale și Vlahuță

Piesa O noapte furtunoasă a avut următoarea dedicație: „D. Titu Maiorescu este cu
adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn
de recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”. Caragiale a citit la Titu
Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura Haimann și a fost dedicată, în
volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de colaborator al revistei,
dramaturgul a menținut relații cordiale cu toți ceilalți membri ai Junimii, îndeosebi
cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh.
Panu, Petre Missir, căruia i-a dedicat O scrisoare pierdută, N. Gane).

În anii activității sale la Convorbiri a admirat-o pe Mite Kremnitz

(cumnata lui Maiorescu), care a și tradus mai multe texte din Caragiale, în
vederea publicării antologiei de literatură română în Germania. Ruptura cu
Junimea a devenit definitivă în 1892, când și-a întrerupt colaborarea la
Convorbiri literare. Ura lui împotriva vechilor prieteni literari și a lui Titu
Maiorescu a devenit obsesivă. Abia peste câțiva ani, în timpul colaborării
la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despărțirea de Maiorescu și a
evidențiat marile calități ale criticului, cu un rol de primă mărime în
cultura română, alături de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie 1908, de
ziua de naștere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis o călduroasă
telegramă:

Palatul ASTRA de la Sibiu

 Caragiale (dreapta) și Coșbuc (stânga)

Sărbătorirea maestrului

Statuia lui Ion Luca Caragiale, pe când se afla în fața Teatrului

Național din București. Pentru realizare, statuii lui Lenin i s-a
retezat capul, care a fost înlocuit cu cel al dramaturgului.

25 de ani de activitate literară

La 23 februarie 1901, un grup de prieteni au sărbătorit 25 de ani de

activitate literară a lui Caragiale. Pentru consemnarea evenimentului,
scriitorul a pus această dată și pe una dintre cele mai reușite fotografii
ale sale. Evenimentul a devenit „național”. Marii săi prieteni -
scriitori, artiști, ziariști, oameni politici - i-au organizat un banchet
prezidat de Petre Grădișteanu. Au luat cuvântul atunci, spre a-l omagia
pe marele sărbătorit: Delavrancea, Constantin Mille, Tache Ionescu,
Alexandru Ciurcu și actorul Iancu Brezianu. B.P. Hasdeu i-a trimis o
felicitare foarte elogioasă și prietenească. La banchet, maestrului
i s-au oferit câteva daruri simbolice: o călimară de bronz, un
ceasornic de buzunar, o pană de argint și un tablou pictat de I.V.
Voinescu. În acea zi, a fost tipărit un număr de revistă festiv și unic, pe
opt pagini, cu titlul Caragiale. Pe copertă avea un desen de N. S.
Petrescu și o caricatură de Constantin Jiquidi, iar textele - proză
și poezii - au fost semnate de cei mai de seamă prieteni ai sărbătoritului.

Jubileul de 60 de ani

În 1912, în România au fost organizate acțiuni de sărbătorire a lui Caragiale, cu prilejul jubileului de 60 de ani, cu
participarea celor mai importanți scriitori ai timpului. Marele dramaturg a răspuns la numeroase urări primite din
țară și străinătate: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă
Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”. În martie, a refuzat subscripția publică
propusă de prof. Constantin Rădulescu-Motru, pentru a i se oferi o recompensă națională. În primăvara anului 1912
a sosit în România cu scopul de a susține și a prezenta debutul lui Mateiu Caragiale prin publicarea în revista Viața
românească a unui grup de poezii (1 aprilie 1912).

Premii

Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentații, Teatrul Național din București acorda în
primul deceniu al secolului trecut premii bienale. Printre autorii premiați în luna aprilie 1912 s-au aflat: Dimitrie
Anghel, pentru piesa Cometa; I. L. Caragiale, pentru piesele: D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă și Năpasta;
Victor Eftimiu, pentru piesele: Akim, Ariciul și sobolul, Ave Maria, Crăciunul lui Osman și Înșir'te Mărgărite.

La 25 ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la Teatrul Național, pentru piesa D-ale carnavalului,
din partea unui juriu format din Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura și V.A. Urechia.

Opera literară

Imaginea lui Ion Luca Caragiale pe o marcă poștală din Republica Moldova

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și
povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai
întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai
teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale
realismului critic românesc.

Bustul lui Ion Luca Caragiale (sculptor Andrei

Ostap, 1956), în Grădina Publică din Galați - Monument istoric cu cod
LMI: GL-III-m-B-03131

Caragiale este prezentat ca apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu

editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația.
Conștiința de artist impecabil și scrupulozitatea sa sunt mărturii exprimate în
numeroasele scrisori către amici cărora le face reproșul „sosului greșelilor de
ortografie și punctuație” și a „enormelor greșeli fundamentale”. Sică
Alexandrescu a propus o tipărire corectă, la baza căreia să stea un text
confruntat științific cu edițiile „Socec”, „Șaraga”, cu manuscrisele lui
Caragiale, „un text în care ortografia marelui scriitor să fie repusă în drepturi,
ținându-se seamă, riguros, consecvent, dar cu mult discernământ de ultimele
reguli academice stabilite”.

Lucian Blaga
Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6 mai 1961,
Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar,
academician și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii
interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în
universalitate.

Biografie
S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul
Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor
Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub
semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,[1] viitorul poet – care se va autodefini
mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de
patru ani.[2] Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949,
fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei
Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria
dramei.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției
lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde
își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

Studii

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență
în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în
filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii
Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Cariera literară
Activitatea publică și academică

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poştală din Republica Moldova (1995)

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același

an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre
pentru templul meu.

Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la
Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi
decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi
premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba
germană în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925,
locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul
de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și
Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la
Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din
Cercul literar de la Sibiu și o mare influență asupra lui Ion Desideriu Sârbu.
Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele
Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de
recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au
urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea
un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul
este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al
Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și
profesorii universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.

Activitatea diplomatică

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia,
Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena
(1936-1937) subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în
Portugalia (1938–1939).

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții

Propus pentru premiul Nobel

În anul 1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, dar se pare
că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în
România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se
exilase din motive politice. Autoritățile comuniste nu au sprijinit în
niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof
idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediția din 1962
îngrijită de George Ivașcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea
ideii îi aparține lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui
Blaga, în 1961, un emoționant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian
Blaga.

Statuia lui Lucian Blaga din fața Teatrului

Naţional din Cluj,
opera lui Romulus Ladea
Opera
Volume de versuri

 1919 - Poemele luminii

 1921 - Pașii profetului
 1924 - În marea trecere
 1929 - Lauda somnului
 1933 - La cumpăna apelor
 1938 - La curțile dorului
 1942 - Poezii, ediție definitivă
 1943 - Nebănuitele trepte

Dramaturgie

 1921 - Zamolxe, mister păgân

 1923 - Tulburarea apelor, dramă
 1925 - Daria, dramă în patru acte
 1925 - Ivanca
 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic
 1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte
 1930 - Cruciada copiilor
 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze
 1942 - Opera dramatică, 2 vol.
 1944 - Arca lui Noe
 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze (postumă)

Filosofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

 1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă.
 1944 - Trilogia culturii in trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei și sensul culturii
 1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.
 Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a publicat un singur
volum, Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

 1919 - Pietre pentru templul meu

 1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente
 1945 - Discobolul, aforisme și însemnări
 1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

 Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965

 Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

.
 Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,

Botoșani - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist
român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat

ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat
primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de
file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25
ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul
Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de
15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului
Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul
Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al
Academiei Române.

Biografie
Familia

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu

însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie
1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți
unde a studiat Eminescu este trecută data de 14
decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889)
citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia
privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani.
Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri
din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii
este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data
nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că
locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului

Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și
al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Clădirea National-Hauptschule din

Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent
clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin

împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu
natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind
băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă
orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele
două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar
director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii
săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al
15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de
gimnaziu.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile

în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala
generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la

învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la
română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la
Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În

medalion ar putea fi Eminescu

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat

Ministerul Învățământului din București o subvenție
pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A
fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.
În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către
gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit
„negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va
îndeplini condițiunile concursului“. Elevul
Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie
1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul
permanent județean.

Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și

Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24
ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o
broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la
mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La
mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25
februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui
Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe
numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale.
În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Student la Viena și Berlin

 Plăcuța de pe casa din Viena
în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Casa din Viena în care a locuit Eminescu

(Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena.

Urmează ca „auditor extraordinar”
Facultatea de Filozofie și Drept (dar
audiază și cursuri de la alte facultăți).
Activează în rândul societății studențești
(printre altele, participă la pregătirea unei
serbări și a unui Congres studențesc la
Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la
zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan
Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar
primele semne ale „bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul
în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o
scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată
și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din
cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge
și de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul

unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii.

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea

ei cu manuscrise și cărți vechi românești. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea
Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al
părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate
de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele
Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la
București, unde, prin Maiorescu, s-a
împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica
Micle a rămas, însă, idolul său.

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat

semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi
a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica,
exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă -
opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[5].

Mormântul lui Mihai Eminescu

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la
20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație
mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[6] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă
pentru asistența judiciară a bolnavului.

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului
boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul
Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica
sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a
interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la
care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs
funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se
îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București
au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu cum scria chiar
Caragiale în necrologul său, În Nirvana.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul
românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer
în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria
parfumurilor sale.”

Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, Elveţia

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

Opere antume
Opera Anul apariției Observații
 Din 1870
Venere și Madonă 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“
Mortua est! 1 martie 1871, „Convorbiri literare“
Noaptea... 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“
Floare albastră 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“
Melancolie 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Crăiasa din povești 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Lacul 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Dorința 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Povestea codrului martie 1878, „Convorbiri literare“
Singurătate martie 1878, „Convorbiri literare“
Departe sunt de tine... martie 1878, „Convorbiri literare“ A apărut fără titlu
Pajul Cupidon 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
O, rămâi 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
De câte ori, iubito... septembrie 1879, „Convorbiri literare“
Atât de fragedă... septembrie 1879, „Convorbiri literare“.
Afară-i toamnă... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Sunt ani la mijloc... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Când însuși glasul... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Freamăt de codru octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Revedere octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Despărțire octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Din 1880
O, mamă... 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“
Scrisoarea I 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea II 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea III 1 mai 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea IV 1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“
aprilie 1883, „Almanahul Societății Academice
Luceafărul
România jună“
S-a dus amorul... 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18
Când amintirile... 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20
Adio 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33
Doină 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“
Pe lângă plopii fără
28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr. 35
soț...
Și dacă... 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46
Poeziile au fost scrise începând cu
Criticilor mei 1883/84
anul 1876.
Mai am un singur dor 1883/84,
Somnoroase
1883/84,
păsărele...
Veneția 1883/84,
Iubind în taină... 1883/84,
Trecut-au anii... 1883/84,
Din Noaptea... 12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7
Sara pe deal 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“
Scrisoarea V - Dalila 1 ianuarie 1886, „Epoca“
Nu mă înțelegi 15 martie 1886, „Album literar“ al Asociației
 studențești Unirea
La steaua 25 octombrie 1886, „România liberă“
De ce nu-mi vii februarie 1887, „Convorbiri literare“
Kamadeva 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“
Oricâte stele... 1 februarie 1890, „Convorbiri literare“
Albumul iulie 1892, „Convorbiri literare“