Istoria Argentina

Articol principal: Istoria Argentinei.

Argentina a fost populată înainte de sosirea exploratorilor spanioli. Existau triburi nomade care se ocupau, în special, cu vânatul și agricultura.

În februarie 1516, navigatorul spaniol Juan Díaz de Solís, căutând un traseu spre Indiile de Est a acostat în estuarul Rio de la Plata și a
revendicat noile teritorii în numele Spaniei. În 1526, un navigator italian, Sebastian Cabot, a oprit în estuar, în căutare de provizii și, apoi, a
urcat în sus pe râul Parana, până aproape de actualul oraș Rosario. Aici, împreună cu însoțitorii lui, au construit un fort și, apoi, au continuat
drumul pe râu, până în Paraguayul actual. Cabot a rămas patru ani și a descoperit importante cantități de argint. Sistemul hidrografic a fost
denumit Rio de la Plata (râul argintului).

Colonizarea regiunii a fost începută în 1535 de soldatul spaniol Pedro de Mendoza. În februarie 1536, Mendoza, care fusese numit guvernator
militar al întregului ținut de la sudul lui Rio de la Plata, a pus piatra de temelie a orașului Buenos Aires. El a încercat să cucerească noi
teritorii, dar nu a reușit din cauza lipsei alimentelor și a împotrivirii triburilor băștinașe. Cinci mai târziu, a fost nevoit să părăsească Buenos
Aires.

José de San Martin (1778-1850)

În 1537, Domingo Martinez de Irala, unul dintre locotenenții lui Mendoza, a fondat Asuncion (capitala actuală a Paraguay-ului), care a fost
prima așezare permanentă din regiunea La Plata. De la această bază, spaniolii au cucerit, treptat, teritoriile dintre râurile Parana și Paraguay.
Santiago del Estero, prima așezare permanentă din Argentina, a fost construită în 1553 de spaniolii veniți din Peru. Santa Fe a fost fondată în
1573, iar în 1580 a fost reluată construcția orașului Buenos Aires.

În 1620 întreaga regiune La Plata a fost subordonată viceregelui din Peru pentru administrare. Din cauza politicii comerciale restrictive,
colonizarea regiunii La Plata a fost încetinită în următorii o sută de ani. În 1776 teritoriile ocupate, în prezent, de Argentina, Bolivia, Paraguay
și Uruguay s-au separat de Peru și s-a constituit Viceregatul Rio de la Plata. În iunie 1806, orașul Buenos Aires a fost atacat de flota britanică
sub comanda amiralului Riggs Popham. Viceregele nu s-a împotrivit acestui atac neautorizat de guvernul englez și orașul a fost ocupat de
britanici. Aceștia au fost însă alungați, în luna august, de cetățenii orașului. În 1807, englezii au atacat, din nou, Buenos Aires-ul, dar au fost
respinși de locuitori. Acest lucru a avut o importanță deosebită, deoarece coloniștii spanioli au căpătat încredere în forțele lor și s-au implicat în
luptele pentru cucerirea independenței. Mișcarea revoluționară în La Plata a căpătat amploare în perioada detronării regelui Ferdinand al VII-
lea al Spaniei de către Napoleon. Locuitorii din Buenos Aires au refuzat să-l recunoască pe Joseph Bonaparte, care fusese instalat pe tronul
Spaniei. La 25 mai 1810, demonstranții au alungat guvernul viceregal și au instalat un consiliu guvernamental provizoriu, în numele lui
Ferdinand al VII-lea. În scurt timp, relațiile cu reprezentanții regelui au fost rupte și s-a început campania de cucerire a independenței. Partea
eliberată de sub armatele regale a fost împărțită, în 1813, în 14 provincii. În 1814, conducătorul militar Jose de San Martin a preluat comanda
armatei nordului și, mai târziu, a dat lovituri decisive trupelor spaniole în Chile și Peru.

În martie 1816, reprezentanții diferitelor provincii s-au reunit la Tucuman și, la 9 iulie aceștia au proclamat independența față de Spania și au
declarat formarea Provinciilor Unite din America de Sud. Unii dintre delegați susțineau ideea creării unei monarhii constituționale, iar alții a
unui sistem federal guvernamental. Neînțelegerile dintre cele două facțiuni au culminat cu războiul civil din 1819. Pacea s-a instalat în 1820,
dar problema a rămas nerezolvată.

Monumentul Național al Steagului (Monumento Nacional a la Bandera) din Rosario

Salta

În 1829, generalul Juan Manuel de Rosas a fost ales guvernator al provinciei Buenos Aires. Susținător al federalismului, generalul și-a extins
autoritatea și în celelalte Provincii Unite (care se vor denumi, apoi, Confederația Argentiniană). Regimul dictatorial al lui Rosas a fost
răsturnat, în 1852, de un grup revoluționar condus de generalul Justo Urquiza. În 1853 a fost adoptată constituția federală și Urquiza a devenit
primul președinte al Republicii Argentina. Provincia Buenos Aires a refuzat să adopte noua constituție și, în 1854, și-a proclamat independența.
S-a declanșat un război între cele două state în 1859, dar Republica Argentina a învins și, în octombrie 1859, Buenos Aires a aderat la federație.
În mai 1862, Buenos Aires-ul a fost desemnat capitala republicii. Între 1865 și 1902, Argentina a participat la numeroase războaie pentru
stabilirea granițelor cu vecinii săi (Paraguay, Chile, Brazilia).

În primul deceniu al secolului al XX-lea, Argentina a devenit una dintre marile puteri din America de Sud, făcând progrese economice și sociale
remarcabile. În Primul Război Mondial, Argentina a rămas neutră, dar a avut un rol important în aprovizionarea cu alimente a aliaților.

Criza economică din 1929 a avut repercusiuni serioase în Argentina. După 1936, mișcările cu caracter fascist capătă amploare.

În ianuarie 1942, la Conferința Pan-Americană pentru apărare de la Rio de Janeiro, Argentina și Chile au fost singurele țări care au refuzat să
rupă relațiile cu puterile Axei. Relațiile cu Japonia și Germania nazistă au fost rupte de abia în ianuarie 1944. În data de 24 februarie 1944, în
perspectiva războiului iminent cu Germania nazistă, o juntă militară autointitulată „Colonei” l-a destituit pe președintele Pedro Ramirez.
Conducătorul juntei a fost colonelul Juan Domingo Peron. În ciuda manifestărilor de simpatie față de Aliați, guvernul a continuat să ofere
adăpost agenților naziști. În iulie 1944, SUA a acuzat Argentina că ajută Puterile Axei. De abia în ziua de 27 martie 1945, țara a declarat război
Germaniei naziste și Japoniei. Argentina a devenit, în lunile următoare, membră a Națiunilor Unite.

După 1946, au avut loc în Argentina numeroase frământări sociale din cauza dictaturilor militare care s-au succedat la conducerea țării și care
au încercat să reprime mișcările democratice din țară. Una din cele mai sângeroase dictaturi a fost cea condusă de generalul Jorge Videla, între
1976-1983. În perioada respectivă, au căzut victime ale răpirilor între 9.000-30.000 de argentinieni (desaparecidos), cei mai mulți torturați și
uciși fără proces. Doar o mică parte dintre răpiți au fost lăsați în exil.