Prietenia ca in puf

Capitolul 1

S-a gandit cineva vre-o data la ce isi spun animalele de plus

atunci cand noi nu suntem acolo? Ei daca nu s-a gandit nimeni,
am facut-o eu. Aceasta este povestea despre prietenia dintre
un calut si un ursulet de plus.
Intr-o dimineata, baiatul care locuieste in aceasta casa
impreuna cu mama si fratele lui, a lasat jucariile imprastiate pe
covor. Nu ni s-a prezentat niciodata asa ca habar nu am cum sa
ma adresez lui. Cine sunt eu? Pai sunt doar simplul ursulet de
plus pe care baiatul l-a primit sub pretextul zilei de nastere anul
trecut, care acum este martor al reorganizarii camerei. Stim cu
totii cum este sa te muti asa ca pura frica de schimbare ma
cuprinde in timp ce mama ridica cu atentie jucariile, astfel
rearanjandu-le. Nu trece mult timp si sunt ridicat. Incerc sa imi
pastrez fata intacta pentru a nu da semn de emotie sau frica,
desi momentul in care ma indrept spre raftul de deasupra
patului m-a cutremura alarmant. Ce ma fac acum ca o sa
locuiesc singur pentru tot restul vietii? Toata camera stie ca pe
raft ajung doar jucariile ce nu mai prezentau interes baiatului.
Toate aceste ganduri imi trec prin cap cu viteza luminii. Mama
m-a plaseaza pe raft si asa incheie “curatenia generala”.
Acum ca viata mea prezinta noi perspective, cum ar fi o
priveliste a intregii camere, ce ma fac? Raspunsul il primesc din
partea singurului animalut de plus care mai frecventase locul.
Calutul de plus. Calutul de plus a fost jucaria favorita a baiatului
undeva in jurul varstei de 5 ani, dar acum are 7, este baiat
mare. Acesta ma saluta prietenos cu o voce ragusita, explicata
de anii intregi de tacere si singuratate. Figura destramata de
atata joaca a acestuia imi ofera o perspectiva proasta asupra
viitorului prezis mie. Ma introduc inapoi din nevoia de
socializare si dorinta de a nu imi petrece ultimile clipe de fercire
in singuratate.

Capitolul 2
Trec o zi, doua, dar situatia mea nu pare sa se preschimbe
in vre-o fantezie cu copii si voie buna. Este cumplit de greu sa
privesti de la acea inaltime toata veselia de jos, mai ales singura
persoana care ti-a fost vreodata prieten. In momentele in care
baietelul este afara la joaca sau la scoala, sunt momentele in
care pot sa deschid o conversatie cu companionul meu de
suferinta, calutul. Subiectele noastre de discutie nu sunt cine
stie ce diverse, dar formale cat cuprinde, acest aspect
accentuand varsta calutului. Nu mi-am imaginat vre-o data ca
singura mea conversatie zilnica va fi cu un alt animal de plus. De
obicei cand eram jos, singurele momente in care ma miscam in
absenta baiatului erau acealea in care ma bazam ca imi cunosc
pozitia initiala in care acesta ma lasa-se. Sper ca lucrurile vor
deraia in bine.
 Intr-unul din momentele in care baiatul este plecat din
camera, decid sa leg o prietenie cu calutul de plus. Rigiditatea
acestuia imi ingreuna datoria, dar nu ma las pagubas. In timp
ce conversatia noastra devia din spatial de formalitate in spatial
de deschidere si sinceritate, rezonez cu durerea calutului si
empatizez cu o dorinta arzatoare de a schimba ceva in soarta
amandurora. Ajunsesem insfarsit la inima calutului, o inima
calda si sincera, ca de copil. Zilele noastre au inceput sa devina
din ce in ce mai bune pe masura ce deveneam tratament
reciproc pentru durerea singuratatii. Nu traisem niciodata mai
bine ca astazi: aveam un prieten care ma intelegea pe deplin.

Capitolul 3
Cum adica baiatul are 11 ani si nu mai are loc de carti si
rechizite scolare? Asta ce inseamna, ca ne arunca? Au fost
intrebarile mele la auzul converastiei dintre mama si baiat. Sunt
terifiat, urma sa fim aruncati. E ca si cum viata mea urcase pe o
scara catre rai, unde petrecusem ceva timp deja, si tocmai ce
am fost impins intr-o gaura neagra fara sfarsit. Lucrurile
escaladeaza cu viteza luminii, sau cel putin asa ma simt. Acum
sunt pe raft, acum in cutie, acum in camion. Totul a fost mult
prea rapid ca sa intelg ce se intampla. Chiar era real?
Continuam sa ma intreb, cu speranta ca este doar un vis urat.
Creierul meu a trebuit totusi sa se adapteze rapid deoarece
timpul era scurt, iar posibilitatile minime.
 Camionul pleaca in zece minute, timp necesar sa imi iau la
revedere de la singura persoana care m-a inteles cu adevarat.
Cautarea a inceput imediat ce am reusit sa ma eliberez din cutia
bine sigilata cu scotch. Care din cele 12 cuti de carton era cea a
calutului? Nu aveam de unde sa stiu, asa ca tot ce am putut
face a fost sa strig, cu speranta ca nu voi ridica suspiciuni
baiatului sau mamei. Vocea ragusita a calutului m-a condus
spre ultima cutie din spatele camionului. Sfasii scotch-ul si il
ridic pe amicul meu, aruncandu-l in afara camionului. Motorul
porneste, usile camionului se inchid, iar eu imi iau ramas bun
de la bunul meu prieten, care fortat de circumstante, a ramas
singura jucaruie pe care baietelul a mai pastrat-o si a pretuit-o
pana la batranete.
Cat despre mine, am ajuns la un orfelinat ca donatie, nu
credeam ca poti avea atatia prieteni deodata! Copii stiu sa ma
pretuiasca si sa aiba grija de mine. Nu pot sa spun ca nu duc
dorul dragului meu prieten, calutul, dar sunt sigur ca se simte la
fel de bine ca si mine acum. Distractia si joaca nu sunt in plus
niciodata aici, cred ca acum chiar am un loc caruia sa ii spun,
acasa.