Forme de Rezistenta A Populatiei Civile Petru Nergură Și Elena Postică

59
DYSTOPIA | Nr. 1-2, 2012
Forme de rezistenţă a populaţiei civile faţă de auto-

rităţile sovietice în RSS Moldovenească (1940-1956)
Forms of civilian resistance to the Soviet authorities in the Mol-
davian Soviet Socialist Republic (1940-1956)
Petru NEGURĂ, Elena POSTICĂ
Abstract
The manifestations of resistance, both „passive” and „organized”, acted by the civilian
population of Bessarabia (Moldavian SSR) toward the Soviet authorities in the after-
math of the World War Two, spread out in all social strata, regardless of their ethnic,
geographical, social backgrounds, area of residence (South / North, village/city, etc.) or
level of education. Often the forms of these manifestations were similar: „counter-pro-
paganda”, escape from the obligations imposed by the authorities, misappropriation of
certain public goods etc. Most relevant difference between these forms of resistance lies
in their degree of organization. The actions of „passive resistance” were mostly sponta-
neous, and their actors were generally covered by the collective anonymity. Instead, the
organized forms of resistance meant concerted action, based on assumed political and
ideological commitment. This major difference points out a peculiarity in the objectives
of these resistance manifestations. The „passive resistance” embraced the logic of moral
and all the more physical survival. On the other hand, the „organized resistance” started
from a whole rejection of the Soviet priorities (collectivization, one-party political sys-
tem, the hegemony of the „Russian people” in the ‘liberated’ territories, etc.). Thus, the
relative and partial differences of the objectives, posed on the one hand by the under-
ground militants and, on the other hand, by civilians, and the different strategies of ac-
tion (e.g. the militant conspiracy vs. collective anonymity), diminished the possibility of
close cooperation between organized groups and civilians. The conspiracy principle has
secured underground resistance groups for a short time a certain degree of protection. In
the medium term however, the relatively isolated and solitary actions of resistance had
little chances to win in the uneven confrontation with the Soviet regime.
Keywords: anti-Soviet resistance, Soviet Moldavia, Bessarabia, Romania, Soviet Union
Re-anexarea Basarabiei la URSS în 1944 a fost urmată de reinstaurarea autorită-
ţilor sovietice în acest teritoriu. Din primii ani după război populaţia civilă din acest
teritoriu a devenit ţinta unor numeroase abuzuri comise de autorităţile sovietice1.
1
Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică,/Editura Prut Internaţional, Ştiinţa, 2000, pp. 57-60, Cf. Valen-
tin Beniuc, Тоталитаризм как реальность: историко-политическое исследование на примере
послевоенной Молдовы (Totalitarismul ca realitate: studiu istorico-politic pe exemplul Moldovei
postbelice), Chişinău, Editura Universităţii de Stat din Moldova, 1998, pp. 48-49, citat după Igor Caşu,
„Politica națională” în Moldova Sovietică, 1944-1989, Chișinău, Editura Cartdidact, 2000, p. 128.
60
A zecea aniversare a Constituţiei sovietice din 1936, proclamată „unica cu adevărat

cea mai democratică din lume” (I. Stalin)2, a fost serbată cu mare pompă în RSSM,
ca şi în restul Uniunii Sovietice. Legea fundamentală a Statului sovietic era studiată
în şcoli şi în case de cultură: proaspeţii cetăţeni sovietici îşi învăţau drepturile, ex-
istente doar pe hîrtie – la odihnă, la studii –, precum şi garanţiile, cum ar fi „invio-
labilitatea domiciliului” sau „confidenţialitatea corespondenţei”3. Însă în 1946, ca
şi în momentul adoptării sale, Constituţia sovietică nu avea o aplicare reală. Din
contră, statul totalitar îşi extindea din ce în ce mai mult puterea asupra cetăţenilor,
chiar şi comportamentele absolut inofensive fiind calificate drept acte de opoziţie
faţă de regimul sovietic. Ca şi în cazul altor teritorii anexate în 1940 şi recuperate în
1944, politica URSS de re-sovietizare a teritoriului dintre Prut şi Nistru a provocat
manifestări ferme de dezacord şi împotrivire în rândul băştinaşilor, manifestări care
au condus la un război de uzură, cu resurse inegale, intre stat şi societate.
Rezistenţa pasivă: „arma celor slabi”

Manifestările de nemulţumire din partea populaţiei moldoveneşti faţă de politi-
cile de sovietizare – o reacţie în general paşnică de respingere a măsurilor oficiale
ce impuneau anumite forme de constrîngere cu efect privativ asupra vieţii de zi cu
zi a indivizilor şi/sau grupurilor – s-a exprimat în mai multe feluri. Distingem trei
tipuri principale de manifestări de acest fel, pe care le numim în mod convenţional:
„dezacord”, „dezangajare” şi „discurs contestatar”4.
Reacţii la opresiune şi forme de dezacord

„Dezacordul” implică diferite forme de rezistenţă5 spontană, de natură episodică
şi locală, îndreptate împotriva unor acţiuni cu caracter privativ şi/sau represiv în-
treprinse de către regim. Spre exemplu, văduvele de război constituiau una din cat-
egoriile sociale care participau activ la manifestări spontane de protest ca reacţie
la diferite măsuri privative aplicate de statul sovietic. Dat fiind faptul că văduvele
2
Dominique Colas, „La Constitution de 1936”, în Ferro, Marc (coord.), L’État de toutes les Russies: Les
États et les nations de l’URSS, Paris, La Découverte, 1993, p. 98.
3
Dominique Colas, idem, p. 98. A se vedea de asemeni Moraru, Anton, Istoria românilor. Basara-
bia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, Universul, 1995, p. 405.
4
Pentru stabilirea acestei tipologii, am adoptat şi adaptat la obiectul nostru clasificările teoretizate
de Ian Kershaw şi Nicolas Werth. La fel, cartea istoricului Elena Zubkova despre istoria URSS post-
belice ne oferă categorii de înţelegere a fenomenului de „rezistenţă pasivă” a populaţiei civile faţă de
autorităţi. A se vedea Werth, Nicolas, „Les formes d’autonomie de la ‘société socialiste”, în Henry
Rousso, (ed.), Stalinisme et nazisme: histoire et mémoire comparée, Bruxelles, Complexe, 1999, pp.
145-184; Elena Zubkova, Russia After the War. Hopes, Illusions and Disappointments, 1945-1957,
Armonk, Sharpe, 1998; Juliane Fürst (dir.), Late Stalinist Russia. Society between Reconstruction
and Reinvention, Londres, Routledge, 2006. Nu în ultimă instanţă, a se vedea James C. Scott, Wea-
pons of the Weak: Everyday Forms of Peasant Resistance. Yale University Press, 1985.
5
Reţinem aici sensul atribuit de Ian Kershaw noţiunii de resistenz în Qu’est-ce que le nazisme? Problèmes
et perspectives d’interprétation, Paris, Gallimard, pp. 284-233. Cf. Werth, Nicolas, op. cit., p. 146.
61
soldaţilor Armatei Roşii se simţeau mai îndreptăţite decît alţi cetăţeni să ceară
autorităţilor sovietice indemnizaţii materiale, în caz de refuz din partea acestora, ele
recurgeau la aproprierea unor bunuri ale statului din proprie iniţiativă. Astfel, mai
multe grupuri de văduve, deznădăjduite de penuria agravată de rechiziţiile abuz-
ive din 1946-1947, au devastat depozite de unde şi-au însuşit o parte din cereale6.
Alte femei, însoţite de copiii lor, întreprindeau raiduri pe ogoarele colhozurilor cu
scopul de a strînge spice de grîu pentru propria folosinţă7.
Una dintre formele cele mai răspîndite de rezistenţă pasivă manifestate de ţăranii
basarabeni faţă de autorităţile sovietice, mai ales în primii ani postbelici, era neachi-
tarea impozitelor şi neexecutarea dispoziţiilor organelor de stat cu privire la livrările
obligatorii ale „surplusurilor” de produse agricole. Apeluri la nesupunere, acte de
sabotaj şi refuzuri de respectare a dispoziţiilor organelor fiscale de stat s-au înreg-
istrat deja începînd cu primăvara anului 1944, odată cu adoptarea legii cu privire la
livrarea obligatorie către stat a unor cote de producţie agricolă. Întrucît aceste cote
se stabileau în funcţie de mărimea loturilor de pămînt din posesia gospodăriilor
ţărăneşti, o modalitate de eschivare de la predarea produselor agricole către stat
era nedeclararea mărimii reale a suprafeţelor de pămînt. Astfel, către 20 octombrie
1944, în urma unei verificări cerute de conducerea republicii, organele locale de
control au descoperit 1084 ha de teren agricol nedeclarate în judeţul Soroca, 5500
ha de pămînt în raionul Romăneşti, judeţul Bender şi circa 50.000 ha în judeţul
Cahul8. În satul Coşerniţa, raionul Vertiujeni, secretarul sovietului sătesc a ascuns
listele posesorilor de terenuri agricole întocmite în 1942, încurajînd astfel nede-
clararea a 130 ha de terenuri însămînţate în 19439.
În această perioadă de „comunism de război”, asemenea vremurilor din tim-
pul războiului civil din Rusia (1918-1921), unii ţărani preferau mai degrabă să-şi
nimicească rezervele alimentare decît să le predea preceptorilor. Mulţi dintre ei s-au
dedat confiscării bunurilor publice, ca măsură justiţiară aplicată pe cont propriu îm-
potriva deposedărilor făcute de stat.10 Exprimîndu-şi dezacordul faţă de rechiziţiile
forţate de cereale, în unele sate ţăranii încercau să zădărnicească transportarea pîi-
nii la punctele de colectare, prin deteriorarea inventarului agricol şi a unităţilor de
transport11. Într-o scrisoare a Sovietului Miniştrilor al RSSM, expediată la 23 august
1948 preşedinţilor comitetelor executive raionale, se relata că „în unele colhozuri,
6
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1997, p.
97. Cazuri similare aveau loc şi în Rusia; cf. Elena Zubkova, Общество и реформы 1945-1964,
Moscova, Россия Молодая, 1993, p. 42.
7
Elena Postică, op. cit., p. 101.
8
AOSPRM, f. 51, inv. 2, d. 36, f. 206.
9
AOSPRM, f. 51, inv. 3, d. 79, f. 14.
10
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia..., pp. 73, 121.
11
AOSPRM, f. 51, inv. 3, d. 89, f. 22.
62
pentru a împiedica livrarea pîinii către stat, elementele culăceşti duşmănoase scot din
funcţiune treierătoarele şi combinele”12. Se aduceau exemple de deteriorare a com-
binelor în colhozurile „Pravda”, „Bolşevik”, „Karl Marx” din raionul Ciadîr-Lunga,
în colhozurile „Viaţa nouă” şi „Gr. I. Kotovski” din raionul Romăneşti şi în altele13.
Calificînd aceste acţiuni drept „manifestări deschise ale elementelor duşmănoase îm-
potriva orînduirii colhoznice”, orientate spre „dezorganizarea şi subminarea bunăstării
colhoznice, cauzarea unor prejudicii statului”, Consiliul de Miniştri al RSSM cerea
adresanţilor să întreprindă măsuri urgente în vederea „cercetării tuturor cazurilor de
scoatere din funcţiune şi deteriorare a agregatelor de treierat, a altor maşini agricole şi
a condamnării diversioniştilor, sabotorilor ca trădători ai societăţii socialiste”14.
Acţiunile de colectivizare forţată a gospodăriilor agricole din Basarabia au provocat
la rîndul lor apariţia şi răspîndirea în rîndurile populaţiei de la sate a unor atitudini ostile
faţă de formarea colhozurilor, adesea exprimate deschis, cu precădere în raioanele fos-
telor judeţe Bălţi, Soroca şi Chişinău. Într-un memoriu alcătuit de Tutuşkin, ministrul
afacerilor interne al RSSM, adresat la 12 octombrie 1948 către MAI al URSS, se descria,
în limbajul oficial caracteristic regimului, toată paleta de acţiuni de rezistenţă pasivă
exercitate de către populaţia civilă de la sate faţă de colectivizare şi colhozuri: „ (...)
pe lîngă metodele active de luptă cu organele Puterii Sovietice şi agitaţia duşmănoasă
antisovietică provocatoare, culăcimea desfăşoară o activitate de subminare a colho-
zurilor şi opune o rezistenţă înverşunată transformării socialiste a satului. Profitînd de
slăbirea vigilenţei [din partea organelor de control şi de forţă], în unele raioane elemen-
tele culăceşti pătrund în colhozuri, iar în unele cazuri chiar şi în conducerea lor. Prin
agitaţie anticolhoznică, prin instigări la neprezentare în masă la lucru, prin delapidarea
şi jefuirea averii colhoznice, sabotarea livrărilor către stat şi nerespectarea statutului
artelului agricol, elementele culăceşti duşmănoase discreditează ideea construcţiei col-
hoznice, dezorganizează şi distrug colhozurile, împiedică intrarea ţăranilor săraci în
colhozuri, frînează dezvoltarea ulterioară a colectivizării agriculturii”15.
Manifestări de nemulţumire faţă de regimul comunist, reinstaurat după reocu-
parea Basarabiei în 1944, nu s-au manifestat doar în sînul populaţiei românofone.
Rapoarte elaborate de forţele de ordine româneşti în mai 1944 sau de cele sovietice
după august 1944 atestă o atitudine ostilă faţă de autorităţile sovietice şi printre
reprezentanţii minorităţilor etnice din Basarabia. Grăitor în acest sens este rapor-
tul şefului poliţiei judeţene Tighina V. Popescu, adresat inspectoratului general de
poliţie Chişinău, în care este descrisă starea de spirit a populaţiei din Basarabia în
mai 1944: „Deşi populaţia locală şi majoritatea din regiune este cunoscută ca emi-
12
ANRM, f. 3085, inv. 1, d. 188, f. 107.
13
ANRM, f. 3085, inv. 1, d. 188, f. 107.
14
ANRM, f. 3085, inv. 1, d. 188, f. 108
15
Valeriu Pasat, Трудные страницы истории Молдовы 1940-1950, Moscova, Ed. Терра-Terra,
1994, p. 332.
63
namente minoritară (găgăuzi şi bulgari), cu un procentaj redus de 30-40% români,

în trecut, în mai toate ocaziunile, a fost ostilă nouă şi chiar în cursul lunii martie a.c.
şi pînă în data de 10 aprilie 1944, a căutat să se apropie de refugiaţii ruşi şi ucraineni,
însă, văzînd jafurile şi devastările care se făceau de către aceştia, le-au devenit ostili
pe faţă şi putem să spunem că prin măsurile luate pentru reintroducerea legalităţii
şi ordinii s-a cîştigat în foarte mare parte sentimentele lor pentru noi, formulîndu-şi
«lozinca»: «Ce ar fi, tot mai bine este cu românii»”16.
La fel, NKVD-ul sovietic raporta stări de spirit şi manifestări antisovietice în rîn-
durile unor reprezentanţi ai minorităţilor bulgare şi găgăuze din sudul Basarabiei.
Astfel, odată cu venirea Armatei Sovietice, Maria Baradja din s. Taraclia, bulgăroaică,
soţul căreia fusese deportat în 1940, a desfăşurat printre ţărani „agitaţie antisovietică”,
îndemnîndu-i să mai aştepte puţin, întrucît „în primăvara anului 1945 în Basara-
bia vor veni din nou salvatorii noştri români” şi din nou „vom duce o viaţă bună”.
Ţăranul Mihail Stefoglo din s. Cazaclia, raionul Taraclia, găgăuz, la rîndul său chema
sătenii la nesupunere, îndemnîndu-i să nu predea pîinea statului, „să se ascundă de
mobilizare” şi „să-şi concentreze forţele pentru a întîmpina Armata Română”17.
Rezistenţă pasivă şi dezangajare

Manifestările de „dezangajare” au fost frecvente şi diverse în Moldova postbelică.
Autorităţile sovietice atrăgeau deseori populaţia locală în campanii considerate de
importanţă civică cum ar fi recrutarea tinerilor pentru serviciul militar, angajarea
adesea forţată la munci grele în afara Republicii, rechiziţia produselor agricole,
acţiuni ce disconsiderau interesele şi tradiţiile locale. Dorind să-şi protejeze modul
de viaţă tradiţional, o parte a populaţiei civile din Moldova refuza să dea curs aces-
tor iniţiative oficiale, cărora nu le înţelegea utilitatea.
„Dezangajarea” era răspîndită printre agricultorii „individuali” (единолочники)
care nu mai vedeau rostul lucrului pe propriile terenuri, din moment ce recolta
urma să fie oricum rechiziţionată de către autorităţi.18 Astfel, conform unui raport
al Ministerului Securităţii al RSSM din 1 aprilie 1949, în satele Horodişte, Pîrjol-
teni şi Vălcineţ din r-nul Călăraşi, ca urmare a influenţei agitaţiei „anticolhoznice”
desfăşurate de către „elementele culăceşti-naţionaliste”, care au lansat apelul „nu
semănaţi, totuna pămîntul va trece în proprietatea colhozurilor”, ţăranii individuali
au boicotat semănatul de primăvară19. La fel au procedat şi mulţi proprietari indi-
viduali din satul Păuleşti, acelaşi raion, invocînd motivul că cele mai bune pămînturi
16
ANRM, f. 680, inv. 1, d. 4812, partea II, f. 295.
17
AOSPRM, f. 51, inv. 3, d. 89, ff. 19-20.
18
Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, Editura Prut Internaţional, Ştiinţa, 2000, p. 64.
19
Valeriu Pasat, Трудные страницы истории, p. 380.
64
le-au fost luate şi transmise colhozurilor şi, prin urmare, era de datoria colhozurilor
să se ocupe acum de semănat20. La 6 februarie 1945 Şciolokov, şeful secţiei organi-
zatorice a CC al PC (b)M, informa CC al PCUS de la Moscova despre numeroase
cazuri de „agitaţie antisovietică” şi de „activitate subversivă” săvîrşite pe parcursul
anului 1944 în scopul tergiversării campaniei de colectare a grîului21.
Unii ţărani continuau să-şi lucreze pămîntul, refuzînd însă să plătească impozitele
şi să predea statului rezervele acumulate. În multe localităţi, refuzul ţăranilor de a achi-
ta impozitele era încurajat de aşteptările acestora privind revenirea Armatei Române.
Astfel, preşedintele sovietului sătesc Rădulenii Vechi, raionul Floreşti, Lucinschi, în-
demna ţăranii „să se abţină de la predarea pîinii, poate în curînd vor veni românii”22.
Preotul Mihail Trofimov din satul Ghermăneşti, raionul Teleneşti, îi îndemna pe ţărani
să nu se grăbească să livreze grîu statului, deoarece, în opinia sa, „Puterea Sovietică nu
se va menţine în Basarabia”23. Dumitru Canje, locuitor al satului Giurgiuleşti, raionul
Vulcăneşti, în timpul unei convorbiri cu ţăranii, declara: „Cu legile sovietice vom rămîne
flămînzi, statul sovietic ne-a luat toate cerealele, bani nu ne plăteşte. Mai bine ar fi [să
vină] din nou autorităţile româneşti...”24. „De-ar veni mai repede românii. Ar lichida
toate nedreptăţile...” – opina agricultoarea Camerzan din satul Sudarca, raionul Otaci25.
Agricultorii moldoveni încercau uneori să găsească soluţii „amiabile” pentru a
evita rechiziţiile. Cîteodată ei reuşeau să-i atragă de partea lor pe unii oficiali la
nivel sătesc. Aceste tentative de a „scăpa de fisc” sfîrşeau totuşi prin a fi reprimate
cu asprime la indicaţia eşaloanelor superioare ale administraţiei.26
Sub influenţa stării generale de spirit ostile colectivizării, unii ţărani părăseau
gospodăriile agricole în care se înscriseseră în prealabil pentru a se angaja la lucru
în gospodăriile individuale ale agricultorilor mai înstăriţi. Astfel, în 1947, 7 per-
soane au părăsit artelul agricol „Molotov”, raionul Călăraşi; 7 persoane au ieşit din
colhozul „Kotovskii”, acelaşi raion; 15 persoane au ieşit din colhozul „Stalin”, r-nul
Brăvicea; alte 15 persoane au părăsit colhozul „Stalinskii put’ ”, raionul Criuleni; 20 per-
soane au ieşit din sovhozul „Voroşilov”, raionul Bulboaca27. În unele cazuri, din colhozuri
plecau chiar şi iniţiatorii acestora, ţăranii săraci, familiile ostaşilor Armatei Sovietice28.
Printre cele mai răspîndite forme de rezistenţă pasivă din perioada de după
război, şi care vizau segmentul cel mai tînăr al populaţiei adulte, se numărau eschi-
varea de la serviciul militar şi dezertarea. În perioada dintre aprilie 1944 şi aprilie
20
21
AOSPRM, f. 51, inv. 3, d. 79, ff. 12-18.
22
AOSPRM, f. 51, inv. 3, d. 79, f. 14.
23
AOSPRM, F. 51, inv. 2, d. 36, f. 205.
24
AOSPRM, f. 51, inv. 2, d. 79, f. 15.
25
AOSPRM, f. 51, inv. 2, d. 79, f. 13
26
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, p. 69
27
28
65
1945 forţele de ordine sovietice au reţinut în jur de 13.000 tineri care încercau să
se sustragă serviciului militar şi 15 200 dezertori29. Într-un memoriu al Secţiei or-
ganizatorice a CC al PC (b)M, adresat la 15 august 1944 Secţiei organizatorice a
CC al PC (b) din Uniunea Sovietică, se menţiona că numai pe parcursul a trei luni
(aprilie-iunie 1944) organele NKVD-ului au reţinut 4 321 de persoane care încercau
să se eschiveze de la mobilizare. Cele mai multe tentative de eschivare de la înro-
lare şi de dezertare au fost înregistrate în raioanele de pe malul drept al Nistrului.
Printre cauzele dezertării în masă a moldovenilor din Armata Roşie, autorii memo-
riului menţionau influenţa agitaţiei desfăşurate de către elementele antisovietice,
apropierea RSSM de punctele de recrutare în Armata sovietică (oraşul Moghiliov-
Podolsk, staţia Vapnearka, satul Pescianka) şi desele întîlniri ale acestora cu rudele,
care le transmiteau mesaje prin care îi încurajau să se eschiveze sau să dezerteze din
Armata sovietică, sub motivul că „degrabă vor veni românii”30. În pofida măsurilor
punitive întreprinse de forţele sovietice de ordine, pe parcursul anilor 1944-1945
numărul dezertorilor şi al persoanelor ce se sustrăgeau de la înrolare în Armata
sovietică a sporit. Conform calculelor efectuate de NKVD, în perioada aprilie 1944
– aprilie 1945 în RSSM au fost reţinuţi 15 180 de dezertori din Armata sovietică şi
12 942 de persoane care s-au eschivat de la înrolare31.
Începînd cu primăvara anului 1944, puterea sovietică a recrutat, pe calea
intimidării şi a presiunii, un număr considerabil de moldoveni pentru muncă în
minele din Doneţk şi din alte centre industriale din Uniunea Sovietică. Descurajaţi
de condiţiile grele de lucru şi de salariile mici32, mii de moldoveni şi-au părăsit
neregulementar locurile de muncă din Rusia şi Ucraina. În ciuda asprimii cu care
autorităţile sovietice sancţionau actfel de acţiuni, calificate drept dezertări, aces-
tea rămîneau constante pe durata anilor 1945-1950. Astfel, către 1 ianuarie 1946
în republică s-au înregistrat circa 6 000 cazuri de „dezertări” de la întreprinder-
ile industriale militare33. În 1947, Biroul republican pentru angajarea organizată a
forţei de muncă din URSS a angajat 36 635 de persoane, majoritatea fiind trimise la
muncă în bazinul Doneţk, în regiunile Stalingrad, Voroşilovograd şi Rostov. Dintre
aceştia, în a doua jumătate a anului 1947, 6 199 de persoane au părăsit fără învoire
locurile de muncă şi s-au întors acasă34.
29
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, p. 57. Comparate cu numărul elevilor din clasele
superioare ale şcolii gimnaziale (10 775 în 1950/51 şi 34 984 în 1955/56), aceste cifre scot la iveală
caracterul de masă al eschivării de la serviciul militar printre tinerii moldoveni. Oficiul central de
statistică pe lîngă Consiliul Miniştrilor al URSS, Edificarea culturală în URSS, Culegere de statistici,
Editura pentru limbi străine, Moscova, 1958, p. 153.
30
AOSPRM, f. 51, inv. 2, d. 36, ff. 134-135.
31
AOSPRM, f. 51, inv. 3, d. 431, f. 19.
32
A se vedea Zubkova, Elena, Общество и реформы, p. 65.
33
AOSPRM, f. 51, inv. 51-5, d. 84, f. 137.
34
AOSPRM, f. 51, inv. 5, d. 79, f. 60.
66
În 1947, comisariatele militare din RSSM începeau mobilizarea premilitarilor la

şcolile de învăţămînt profesional de pe lîngă fabrici şi uzine (celebrele FZO – din
rusă: „фабрично-заводское обучение”). În ciuda rezistenţei opuse de populaţia
vizată, în lunile septembrie şi octombrie 1947, au fost recrutaţi 8 536 premili-
tari pentru a fi înmatriculaţi în şcolile FZO din bazinul Doneţk35. Potrivit unei
informaţii expediate de procurorul RSSM către organismul omolog de la Moscova,
în perioada mobilizării tinerilor pentru FZO, atît recruţii cît şi părinţii lor au dat
dovadă de nesupunere: mulţi recruţi nu s-au prezentat la punctele de concentrare,
alţii au „dezertat” în drum spre şcoala la care fuseseră repartizaţi, o altă categorie
de tineri au abandonat şcoala după începerea cursurior36. Astfel, din cei 8 356 de
tineri mobilizaţi în şcolile de tip FZO din bazinul Doneţk, către 1 ianuarie 1948
rămăseseră doar 3 000 de persoane37.
Din 1945 pînă în 1950, alegerile în forurile legislative de conducere din URSS,
RSSM şi sovietele raionale, organizate cu o regularitate aproape anuală, deveneau
pentru autorităţile sovietice un prilej de a desfăşura ample campanii de propagandă,
dar şi o perioadă în care se intensificau manifestările de dezacord faţă de regim în rîn-
durile populaţiei civile din Moldova. De fiecare dată echipe de agitatori se deplasau
în număr mare în toată republica pentru a organiza cercuri de studiere a Constituţiei
URSS şi a biografiei candidaţilor, în frunte cu Stalin, Molotov, Kalinin ş. a.,
cea a guvernanţilor locali şi, în sfîrşit, a candidaturilor anonime ale muncitorilor şi
colhoznicilor. În condiţiile în care participarea la alegeri de diferit nivel a ajuns să
fie interpretată nu ca un drept, ci ca o obligaţiune a cetăţenilor, campaniilor intense
de agitaţie preelectorală din decembrie 1945 - februarie 1946, la alegerile Sovietului
suprem al URSS, şi decembrie 1946 - februarie 1947, la cele în Sovietul Suprem al
RSSM, au asigurat o prezenţă la urnele de votare nemaiîntîlnite pînă atunci: 99,7 %
(şi respectiv 99,9 %), 99,6 % din alegători, dîndu-şi votul pentru aşa-zisul Bloc al
candidaţilor comunişti şi al celor fără de partid.38 Aceste rezultate, însă, s-au datorat
presiunilor extreme în care s-au desfăşurat alegerile marcate de rechiziţii forţate şi
foamete, astfel încît stările de spirit ale alegătorilor erau departe de a fi favorabile
puterii sovietice. În aceşti ani, agenţii NKGB/MGB au înregistrat numeroase acte
de „dezordine publică” şi de „huliganism” comise de populaţia locală în sectoarele
electorale. Un „sondaj” efectuat de autorităţi pentru a evalua stările de spirit ale
populaţiei moldoveneşti în contextul alegerilor raportau atitudini din cele mai os-
tile faţă de alegeri, acestea fiind percepute de ţărani ca un semnal care anunţa orga-
35
Destin Românesc, 1994, nr. 4, p. 82.
36
Ibedem.
37
Ibedem.
38
Cf. numerele ziarului Moldova Socialistă din decembrie 1945 şi 1946, ianuarie, februarie 1946 şi
1947. Cf. de asemenea Moraru, Anton, Istoria românilor, p. 405-407.
67
nizarea unei noi deportări sau campanii de colectivizare forţată.39

Şi în unele cercuri de studiere a Constituţiei URSS şi a „Regulamentului de
alegeri în Sovietul Suprem al URSS”, ţăranii îşi exprimau deschis nemulţumirea şi
ostilitatea faţă de alegeri şi faţă de puterea sovietică în general. „De ce să ne supu-
nem şi să executăm legile puterii sovietice, care ne-a lipsit de toate”, „(...) noi vom
studia legile noastre şi vom acţiona în conformitate cu ele cînd va veni puterea
noastră”, – îşi exprimau opinia participanţii la aceste cercuri40. În unele localităţi (s.
Bulboaca, jud. Bălţi; s. Nicoreni, r-nul Corneşti; s. Pragila, jud. Soroca ş.a), agitatorii
şi membrii comisiilor electorale de circumscripţie erau agresaţi verbal şi chiar fizic
de către sătenii invitaţi să asiste la şedinţele de agitaţie electorală41.
Sub efectul întregii maşinării de constrîngeri şi persecuţii, însoţite de campanii
de propagandă şi agitaţie, către începutul lunii martie 1950, cînd urmau să aibă loc
noile alegeri în Sovietul Suprem al URSS, autorităţile sovietice au reuşit să obţină,
într-o oarecare măsură, stabilizarea regimului comunist în RSS Moldovenească şi
să determine cea mai mare parte a ţărănimii basarabene să adere la colhozuri, iar
penuriile, care atinsese cotele cele mai distrugătoare în anii 1946-47, să se reducă la
un nivel relativ suportabil. Acum regimul dispunea nu doar de mijloacele represive,
ci şi de pîrghiile economice şi de instituţiile de educaţie şi persuasiune pentru a pu-
tea influenţa comportamentul cetăţenilor în funcţie de interesele statului. Cu toate
acestea, deşi o bună parte a populaţiei părea că cedase presiunilor şi represiunilor
operate de regim în ultimii ani, manifestările de nemulţumire şi de rezistenţă – cel
puţin pasivă – faţă de autorităţile sovietice au continuat. Se constată totuşi o schim-
bare de „tactică” a acestor acţiuni. Ele aveau cel mai des un caracter mai discret şi
uneori secret, faţă de cele din a doua jumătate a anilor 1940, şi vizau în special imag-
inile şi mesajele cu conţinut ideologic afişate de regimul comunist în scopuri propa-
gandistice. Astfel, în urma controlului efectuat de Procuratura oraşului Chişinău, s-
a constatat că pe parcursul lunii ianuarie 1950 în incinta unor sectoare electorale au
fost distruse mai multe panouri şi lozinci comuniste42. În raionul Stalin al capitalei au
fost nimicite portretele conducătorilor Guvernului sovietic şi ai Partidului Comunist43.
În ziua de 28 ianuarie 1950 au fost distruse panourile de la sectorul electoral nr. 46 de
pe strada Ismailului, iar a doua zi din holul punctului de agitaţie a dispărut lozinca
„12 martie 1950 – ziua alegerilor în Sovietul Suprem al URSS: Toţi la alegeri!”44.
Manifestări contestatare de acest fel au fost de asemenea înregistrate şi în zonele
rurale. La 9 februarie 1950, în satul Hîrbova, raionul Otaci, persoane neidentificate au
39
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, pp. 76, 80.
40
AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 118, f. 71.
41
AOSPRM, f. 51, inv. 4, d. 283, f. 6.
42
AOSPRM, f. 51, inv. 9, d. 15, f. 137.
43
AOSPRM, f. 51, inv. 9, d. 304, f. 130.
44
AOSPRM, f. 51, inv. 9, d. 15, f. 137.
68
pătruns în localul sectorului electoral şi au sustras listele a 440 de alegători45. În unele

localităţi din raioanele Edineţ, Briceni, Cotiujeni, grupuri mici a cîte 6-8 persoane
de confesiune neoprotestantă („sectanţi”) au făcut agitaţie antisovietică, îndem-
nînd sătenii să boicoteze alegerile46. La fel, în ajunul alegerilor, în satele Antonovca,
Bălăşineşti, Chetriş (respectiv raioanele Leova, Lipcani, Bolotino) au fost descoperite
foi volante ce chemau populaţia să nu participe la alegeri sau să voteze împotriva
comuniştilor47. După votare, în unele sectoare electorale au fost găsite buletine de
vot pe care erau inscripţionate mesaje cu conţinut antisovietic. La circumscripţia
electorală din orăşelul Edineţ, 120 de „sectanţi” au refuzat să voteze48.
În mai multe localităţi, populaţia a contestat deschis candidaturile impuse de par-
tid. Astfel, pe parcursul campaniei electorale pentru alegerile Sovietului suprem al
URSS din decembrie 1950, alegătorii au respins 139 de candidaţi înaintaţi de comi-
tetele de partid, înlocuindu-i cu oameni pe care îi considerau „mai destoinici”.49
Aceste exemple, printre multe altele înregistrate în dosarele depozitate în Arhiva
Partidului comunist şi cea a Ministerului Securităţii de Stat a ex-RSSM, sunt de
natură să pună categoric la îndoială corectitudinea datelor oficiale privind partici-
parea la vot a populaţiei din Moldova – şi votarea candidaţilor comunişti la alegerile
organizate de autorităţile sovietice în primul deceniu postbelic. Există de altfel
documente care probează fapte flagrante de fraudare, săvîrşite de reprezentanţii
autorităţilor locale cu complicitatea (dacă nu la îndemnul) reprezentanţilor con-
ducerii de vîrf a republicii. Astfel, în satul Tîrnova, raionul Edineţ, în ziua alegerilor
preşedintele comisiei electorale de sector, Miroşnicenco, împreună cu locţiitorul
său Bodiu (care deţinea şi funcţia de locţiitor al preşedintelui Comitetului executiv
raional), aflîndu-se în stare de ebrietate, au furnizat Comitetului raional de partid
date ce depăşeau cu 300 de persoane numărul real al alegătorilor incluşi în listele
electorale. Reprezentantul grupului propagandistic al C.C. al P.C.(b.), M. Mihailov,
aflat la faţa locului, nu a întreprins nimic pentru a semnala această neregulă50.
Drept reacţie la măsurile restrictive ale autorităţilor sovietice şi la penuria
endemică, o parte din populaţie manifesta tendinţe şi chiar întreprindea tentative
de emigrare ilegală. Într-o notă informativă din 18 iunie 1946 a CC al PC(b)M, se
menţiona că se „înmulţiseră cazurile de trecere a graniţei în partea română de către
ţărani, inclusiv de către ţărani săraci”51. Conform unor date oficiale incomplete,
pe parcursul a 11 luni în 1946, unităţile militare de la hotarul sovietic pe Prut cu
45
AOSPRM, f. 51, inv. 9, d. 15, f. 188.
46
AOSPRM, f. 51, inv. 9, d. 189, ff. 26-27; d. 312, f. 240.
47
AOSPRM, f. 51, inv. 9, d. 304, ff. 93, 67; d. 189, f. 17.
48
AOSPRM, f. 51, inv., 9, d. 304, f. 130.
49
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, p. 92.
50
AOSPRM, f. 51, inv. 9, d. 303, f. 174.
51
Голод в Молдове (1946-1947), Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1993, p. 218.
69
România au reţinut 189 de civili care încercau să treacă ilegal frontiera. În aceeaşi
perioadă, alte 20 de persoane şi-au dus planul de evadare la bun sfîrşit, în ciuda
supravegherii draconice a frontierei.52 În primele 6 luni ale anului 1947 grănicerii
sovietici au reţinut 366 de localnici care încercau să treacă frontiera în România53.
250 dintre ei declaraseră că au făcut aceasta constrînşi de dificultăţile alimentare,
iar 48 – în virtutea atitudinii lor ostile faţă de puterea sovietică: „Din motiv că doi
feciori şi fiica au plecat în România, nu mi se acordă nici un fel de ajutor (...) - se
plîngea consătenilor Elena Roşior, locuitoare a satului Colibaşi, raionul Vulcăneşti.
Nu e nici o speranţă de a primi sau a cumpăra pîine. Cum numai va apărea posibili-
tatea de a trece Prutul, voi pleca cu bucurie în România, unde se vede că e mai bine
de trăit”. V. Lupuşor, din satul Paicu, raionul Cahul, îi mărturisea unui cunoscut:
„Îndată ce voi intra în gospodăria secţiei judeţene a ministerului de interne, voi da
foc la tot ce este acolo şi voi pleca în România, unde îmi sînt toate rudele...”. La fel,
ţăranul Tiutiunic din satul Şirăuţi, raionul Leova, declara la rîndul său că „Pe tim-
pul românilor era mai bine de trăit. Eu aş pleca în România, deoarece aici trăiesc
greu, nu am ce mînca, doar că la Prut sînt mulţi grăniceri. Cînd se va întuneca, voi
fugi totuşi peste graniţă. Acolo condiţiile de viaţă sînt mai bune decît în Uniunea
Sovietică”. „Condiţiile mele de trai sînt rele, declara de partea sa directorul şcolii din
Giurgiuleşti, I. V. Creţu. Cred că în România se poate trăi mai bine”54.
Un fapt remarcabil, observat şi de către agenţii sovietici de Securitate era vîrsta
tînără a celor ce comiteau tentative sau acte de emigrare ilegală. Cei care doreau
cel mai mult să imigreze în România erau tinerii şi adolescenţii, adică acei care se
născuseră pe timpul aflării Basarabiei în componenţa României, avînd şi educaţie
românească. O informaţie lapidară arată că în decursul unei luni, de la 15 decemb-
rie 1946 pînă la 15 ianuarie 1947, au fost arestaţi la graniţa cu România 46 de tineri
şi adolescenţi de la 10 pînă la 20 de ani55.
Odată cu constituirea în 1948 a Statului Israel, predispoziţiile de evadare în
străinătate au sporit şi în oraşe, îndeosebi în mijlocul populaţiei de origine evreiască56.
Organele de Securitate pedepseau cu severitate tentativele de emigrare, calificîn-
du-le drept acte de trădare şi de spionaj, suspectînd implicarea serviciilor secrete
„capitaliste” şi „imperialiste”. Într-un apel lansat de Moldova Socialistă, populaţia
era invitată să strîngă rîndurile şi să dubleze vigilenţa faţă de „duşmanii” care s-ar
ascunde printre oamenii cumsecade şi care „pîndesc orice ocazie potrivită pentru
52
Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, p. 62.
53
AOSPRM, f. 51, inv. 51-5, d. 71, f. 59.
54
Valeriu Pasat, Трудные страницы истории, p. 300-301.
55
56
Raportul lui Tkaciov, inspectorul CC al PCUS, către G. Malenkov, din 14 februarie 1950, RGAS-
PI, f. 573, inv. 1, dos. 41, f. 46.
70
a-şi vinde ţara capitaliştilor”57. Pentru a pedepsi „infractorii”, dar mai ales pentru a
intimida populaţia civilă şi a pune capăt tendinţelor emigraţioniste, grănicerii sovi-
etici îi împuşcau fără milă pe oamenii care încercau să treacă frontiera. La 19 ianu-
arie 1947, şeful pichetului nr. 27, locotenentul inferior Voronin a organizat în mod
abuziv urmărirea pe teritoriul României a doi „fugari” originari din RSSM. Unul
dintre ei a fost împuşcat, iar pe celălalt l-au adus pe teritoriul sovietic. După ce i s-a
raportat despre cele întîmplate, şeful detaşamentului de grăniceri nr. 22, colonelul
Aşahmanov, a răspuns: „Правильно сделали, их нужно пугать кровью...” („Bine
aţi făcut! Ei trebuie speriaţi prin sînge!)58.
În fine, sinuciderile, în continuă creştere în această perioadă de criză59, constitu-
iau forma cea mai radicală şi ireversibilă de „dezangajare” faţă de regimul sovietic.
Discursul contestatar
Modalitatea cea mai puţin activă şi organizată de împotrivire faţă de politica
promovată de administraţia sovietică, dar şi cea care întreţinea constant o atmosferă
de nesupunere latentă, era „discursul contestatar” pe care oamenii simpli îl transmi-
teau unul altuia pe căi alternative.
Odată ce mijloacele oficiale de comunicare nu transmiteau informaţii credibile,
zvonurile – şi mai ales zvonurile cu caracter antioficial – căpătau o amploare fără
precedent.60 Această formă rudimentară de „инакомыслие” („gîndire alternativă”)
căpăta uneori funcţia de informare solidară cu privire la anumite acţiuni priva-
tive sau punitive exercitate de stat. Din auzite, unii săteni aflau de venirea în sat
a preceptorilor ori a agenţilor NKVD, ceea ce le dădea posibilitatea să-şi ascundă
rezervele alimentare sau să-şi părăsească domiciliul pînă la sosirea acestora.61
Zvonurile aveau deseori drept efect colateral compensarea frustrărilor crescînde
în sînul populaţiei faţă de un regim considerat străin şi nedrept.62 Îndată după
sfîrşitul războiului, zvonurile privind un eventual război cu Statele Unite şi Marea
Britanie sporeau neîncetat în mijlocul populaţiei moldoveneşti.63 Potrivit acestor
zvonuri, războiul va pune definitiv capăt puterii sovietice şi Basarabia va fi din nou
unită cu România.64 În 1946, în unele sate din raionul Glodeni se răspîndise zvonul
potrivit căruia „Degrabă ruşii vor pleca din Basarabia.” În raioanele Rîşcani şi Scu-
57
A. Kushelev, „Despre vigilenţa politică”, în Moldova socialistă, 13 noiembrie 1945, p. 4.
58
Din rusă: „Bine aţi făcut! Ei trebuie speriaţi cu sînge.” AOSPRM, f. 51, inv. 51-5, d. 84, f. 86.
59
60
Raportul lui Tkaciov, p. 46.
61
62
A se vedea Nicolas Werth, Rumeurs défaitistes et apocalyptiques en URSS des années 1920-1930,
în Vingtième siècle. Revue d’histoire, 2001, no. 71, p. 25-36.
63
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, p. 185; Ion Ţurcanu, op. cit. p. 123; pentru un
fenomen analog înregistrat în Rusia, cf. Zubkova, Elena, op. cit., p. 43.
64
71
leni se zvonea că regele Mihai urma să intre din nou în stăpînirea ţinutului65. „La
26 iulie 1946 [data deschiderii Conferinţei de pace de la Paris, după cel de-al doilea
război mondial – n.n.], declara Anton Mitreanu din oraşul Bălţi, va fi hotărîtă de-
finitiv soarta Basarabiei care, după conferinţă, va fi întoarsă României.” În multe
cazuri, zvonurile „defetiste” ale locuitorilor erau însoţite de atitudini clare de
dezacord cu practicile de guvernare ale puterii sovietice. Astfel, Zaharia Mitreanu
din Bălţi opina că: „Nu se poate trăi cu sovieticii, deoarece puterea sovietică ia de
la populaţie pîinea şi impozite foarte grele, chiar şi atunci cînd roada e proastă.”66
„Ruşii au tăbărît şi ne iau şi pielea de pe noi; înainte ei nu mîncau mămăligă, acum
ar fi bucuroşi şi de ea, dar nu mai este.”67 „Am văzut jumătate de lume, dar aşa
dezordine n-am observat nicăieri, – mărturisea consătenilor săi Trofim Rusu din
Volontirovca, judeţul Tighina. Aici e un jaf total, se jefuieşte tot ce se nimereşte. În
curînd totul se va termina, cineva trebuie să ne ajute să scuturăm acest regim.”68
În anii 1946-47, cele mai multe dintre opiniile culese de agenţii NKGB/MGB
dezaprobau, în mod explicit, aplicarea rechiziţiilor forţate care condamnau
populaţia civilă la înfometare. În 1947, la Unţeşti, raionul Ungheni, I.I. Ioviţă de-
clara: „Puterea sovietică nu ne ajută deloc, dimpotrivă, ia de la ţăran tot ce i-a mai
rămas.” Ţăranul N. I. Dubciac din Comarovca, acelaşi raion, declara deschis agen-
tului de rechiziţie: „Statul [sovietic] ne-a jefuit, ne-a luat ultima bucăţică de pîine,
ţăranii se vor aduna şi vor distruge depozitele de pîine. Numai aşa vor fi sătui şi vor
semăna.” P. M. Carp din satul Rediul Mare, raionul Făleşti, fusese auzit zicînd: „Ori-
unde apare puterea sovietică, acolo e foame şi sărăcie, noi murim de foame. În 1947
parcă se arăta roadă bună, dar veţi vedea că iarăşi ne vor lua toată pîinea şi [atunci]
nu mai scăpăm de moarte”69.
Agenţii MGB constatau încă în 1947 un mare val de nemulţumire şi de aşteptări
negative exprimate de ţăranii moldoveni faţă de iniţiativele de organizare a colho-
zurilor: „Acum a venit aşa un timp, – îşi exprimau opinia ţăranii din Pelenia, raionul
Bălţi –, că nu face să-ţi înjghebi o gospodărie, pentru că s-a dat ordinul de înfiinţare
a colhozurilor.” Un locuitor din satul Crihana, judeţul Cahul, îşi exprima aşteptările
negative faţă de crearea colhozurilor în felul următor: „La noi, slavă Domnului,
colhozul s-a risipit şi iar vom trăi pe vechi, ca proprietari particulari. Nimeni nu
vrea să se înscrie în colhoz. S-au împrăştiat şi acei care se înscriseră.” În satul Roşu,
din acelaşi judeţ, agenţii securităţii înregistrară opinia conform căreia „S-a început
colectivizarea în toate satele, colhozul s-a înfiinţat şi la noi, dar acesta mie nu-mi
convine; m-am înscris şi colhozul mi-a luat toată semănătura de toamnă; am fost
65
66
Valeriu Pasat, op.cit. p. 234-235.
67
Valeriu Pasat, op. cit. p. 234.
68
69
72
prost că am dat tot inventarul în colhoz, mai bine îl vindeam.”70 Agenţii MGB au
cules în satele din Moldova un număr considerabil de astfel de opinii negative faţă
de colhozuri şi colectivizare în anii 1947-1950.
O atitudine nefavorabilă faţă de regimul sovietic s-a atestat şi în mijlocul
intelectualităţii basarabene, atît în oraşe cît şi în mediul rural. „(...) Nu cred în puterea
sovietică, tot ce spun funcţionarii sovietici nu e adevărat, totul e minciună” – opina
învăţătorul V. U. Afteni de la şcoala din satul Tănătari, judeţul Tighina. Învăţătorul M.
M. Putea de la şcoala din satul Larga, raionul Lipcani, mărturisea: „Nu-mi place puter-
ea sovietică. Vreau ca Basarabia să fie independentă. Puterea sovietică îi exploatează
pe oameni. Basarabenii erau oameni cinstiţi, dar au venit ruşii şi i-au învăţat să fure”.
Mulţi învăţători moldoveni se plîngeau mai ales de lipsurile materiale şi alimentare
survenite în urma instaurării regimului sovietic. Astfel, N. D. Zagrujinschi, învăţător
din Kotovsk, considera că „Puterea sovietică cere foarte mult de la învăţători, dar
îi asigură foarte prost cu cele necesare, învăţătorii flămînzesc. De pildă, învăţătorul
Vasile Potîngă, un cunoscut de al meu, este bolnav de distrofie. Învăţătorii pot trăi
astfel numai în orînduirea sovietică, unde sînt colhozuri.” Învăţătorul N. A. Cucu de
la şcoala din Moleşti, raionul Kotovsk, se întreba descurajat: „Parcă într-un astfel de
stat se poate trăi liniştit? Acesta este un stat al terorii şi foametei”71.
Numeroase rapoarte ale Ministerul Securităţii de Stat al RSSM atestă existenţa
unor stări de spirit nefavorabile regimului şi printre intelectualii din oraşe, adesea
de origine etnică diversă: ruşi, evrei, ucraineni. Într-un raport secret datat din 1
iulie 1946, Securitatea informa conducerea superioară de partid din RSSM că se află
în posesia a „numeroase materiale cu privire la declaraţiile duşmănoase şi calom-
nioase ale intelectualităţii cu simpatii antisovietice din oraşul Chişinău.” Astfel, N.
A. Şcerbov, docent la institutul agricol, caracteriza regimul sovietic în felul următor:
„Greutăţile pe care le suferim noi acum nu sînt rezultatul distrugerilor [cauzate de
război] şi al secetei, ci al faptului că o mare parte a producţiei merge la întreţinerea
aparatului de partid şi de stat, numeros şi parazitar, unde se trăncăneşte şi se
consumă producţia făcută de oamenii muncii, care îndură nevoi şi lipsuri, trăiesc
în mizerie. Sistemul socialist nu este viabil, deoarece colhozurile şi sovhozurile sînt
un sistem de aservire. La noi, peste tot e acelaşi sistem şi, probabil, aşa va fi pînă la
moarte, pînă ne vom pierde. În Kremlin stau oameni care nu cunosc realităţile vieţii
poporului, nu înţeleg viaţa adevărată, niciodată nu au văzut-o, iar acum nici nu doresc
să o vadă. Şi aceasta pentru că, în numele ideii politice, ei sînt capabili să jertfească
milioane de oameni. La noi, totul se construieşte prin muncă silnică. Muncitorii şi
ţăranii sînt nemulţumiţi şi nu au nici un interes să muncească. Statul ia toată producţia
şi aceasta merge la aprovizionarea trîntorilor. În aparatul de stat stau oameni nepregătiţi
70
В. Пассат, Трудные страницы истории, p. 261; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, p. 64.
71
Valeriu Pasat, op. cit. p. 267-278; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, p. 66.
73
pentru administrare, de aceea se comit multe greşeli. Eu nu cred în comunism, aceasta

e o utopie care nu va fi realizată niciodată, iar cît timp va merge aşa de bine de rău, noi
vom lîncezi şi vom duce o viaţă mizeră pînă la sfîrşitul zilelor noastre.”
Un inginer de la ministerul agriculturii, originar din Rusia, al cărui nume nu
este descifrat în document, povestea tovarăşilor săi de lucru ce l-a determinat să
sosească în RSS Moldovenească: „Am trăit în Cikalov aşa cum se trăieşte în Uniunea
Sovietică. Altfel nici nu se putea, sistemul e peste tot la fel, cu colhozuri. Am hotărît
să vin în Moldova, dar aici am văzut aceleaşi standarde: aceleaşi colhozuri, aceleaşi
construcţii făcute în grabă, sate distruse, ţăranii sînt forţaţi de foamete să intre în
colhoz. Nu mai poate nimeni gospodări pentru sine însuşi, iar în colhoz va fura dacă
va vrea să trăiască. Am fost membru de partid, dar în timpul colectivizării nu eram
de acord cu politica partidului, am discutat cu secretarul comitetului regional de
partid şi acesta mi-a propus să depun biletul de partid. Am scris cerere de ieşire din
partid şi am predat biletul. În timpul de faţă e foarte greu să fii în afara partidului, de
aceea am hotărît să intru din nou în partid. Nu voi avea nici un folos din asta, dar am
nevoie de „patentă”. Cu ce sînt mai rău decît alţii, care au o astfel de „patentă”?”
„La noi, populaţia moare şi va continua să moară de foame cu miile, susţine
învăţătorul V. C. Vetter. Guvernul nostru nu este guvern, ci o gaşcă ce a acaparat
puterea. Fiecare [persoană de la conducere] are vila sa. Simt că nu vor trăi mult, de
aceea se stăruie să trăiască bine, ba chiar cît mai luxos. Parcă, după toate acestea,
se mai gîndesc la distrofici – se înţelege că nu.” Aceeaşi nemulţumire faţă de noua
clasă guvernantă este exprimată de actriţa N. Voronina, care declara că „în Uniunea
Sovietică comuniştii au grijă numai de ei înşişi (...), se folosesc de drepturi nelimitate
în propriul lor interes (...), sînt o burghezie camuflată”. Actorul A. Kolesnikov aprecia
de partea sa: „Sovietele zic că ne-au eliberat. Într-adevăr ne-au eliberat, dar ne-au
eliberat de viaţă bună. Mai înainte, pe vremea românilor, eu trăiam bine, cîştigam
bani şi puteam să-mi asigur întreaga familie, iar acum, împreună cu soţia, nu sîntem
în stare să ne hrănim. De-ar fi război mai repede. Ori am ajunge să trăim mai bine,
ori am muri, căci aşa nu se mai poate trăi”72. Aşteptări legate de un presupus război
cu ţările occidentale – cu deznodămînt considerat salvator pentru Basarabia, aceasta
scuturînsu-se de regimul sovietic şi alipindu-se din nou la România – sunt expri-
mate şi de alţi intelectuali73: „Cînd va începe oare războiul? – se întreba învăţătorul
Robzevici. Şi se va pune oare odată capăt fărădelegilor şi robiei sovietice?”74.
72
Valeriu Pasat, Трудные страницы истории, p. 269-275; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, p. 66-69.
73
Amintim că aşteptările unui război salvator cu ţările capitaliste constituie un topos răspîndit în
discursurile cetăţenilor dezamăgiţi de puterea sovietică, atît în Moldova cît şi în alte republici so-
vietice. A se vedea în această privinţă Nicolas Werth, Rumeurs défaitistes et apocalyptiques en
URSS, articol citat.
74
74
Canalele uzuale de comunicare ale populaţiei civile preluau informaţiile oficiale

privind aşa-zisa agresivitate a ţărilor occidentale faţă de URSS, inversîndu-le sen-
sul. Vrînd-nevrînd, propaganda de partid întreţinea şi conferea certitudine zvon-
urilor defetiste. Dar, în pofida controlului total al regimului asupra mijloacelor de
informare, acestea nu erau nici pe departe singura sursă de informare. Ascultarea
posturilor de radio străine – BBC, Vocea Americii, Vocea Israelului – devenea o
obişnuinţă pe care agenţii MGB se căzneau să o dezrădăcineze75.
Adeseori populaţia căuta să înştiinţeze ea înseşi conducerea de vîrf a republicii de
proasta administrare sau de abuzurile săvîrşite la nivel local. Încurajate de către regim,
petiţiile şi denunţurile, de cele mai dese ori anonime, deveneau un fenomen de masă în
partea a doua a anilor 1940. Astfel, doar în zece luni ale anului 1949, Sovietul Suprem,
CC al PC(b)M şi procuratura RSSM au recepţionat 17 500 de diferite plîngeri. N. Сoval,
secretar al CC al PC(b)M, primea şi el un număr mare de petiţii şi adresări expediate de
persoane sau grupuri de civili. La fel, redacţiile ziarelor moldoveneşti erau destinatarele
unei cantităţi importante de înştiinţări şi denunţuri venite din partea populaţiei76.
Confesiunile religioase susţineau un sistem paralel de valori pe care puterea
comunistă îl percepea ca pe o ameninţare. Politica ateistă promovată de autorităţile
sovietice, prin pîngărirea lăcaşeor sfinte, interzicerea predării religiei în şcoală, în-
chiderea multor biserici şi mănăstiri, a provocat indignarea credincioşilor şi a sluji-
torilor Bisericii ortodoxe din Moldova. În ciuda represiunilor şi intimidărilor, mulţi
slujitori ai cultelor îşi exprimau deschis dezacordul cu politica agresivă faţă de reli-
gie promovată de puterea comunistă, vehiculînd printre enoriaşi opinii cu caracter
antisovietic, iar uneori chiar manifestînd nesupunere faţă de regimul instalat.
Unul din aceste acte de dezacord, înregistrat în 1945, este legat de numele consiliului
bisericesc şi de enoriaşii bisericii din satul Cocieri, raionul Dubăsari. Timp de cîteva
luni consiliul bisericesc de aici, în frunte cu preotul Ion Natiajnoi, susţinut de adjunctul
preşedintelui sovietului sătesc Verlan, au ignorat hotărîrea comitetului executiv raional,
care prevedea transferarea bisericii într-o clădire veche. In ziua de 17 noiembrie, cînd un
grup de comsomolişti, conduşi de adjunctul preşedintelui comitetului executiv raional
Iacovlev, şi secretarul comitetului raional al comsomolului, Kurakin, au încercat să trans-
fere averea bisericii în vechea clădire, în sat s-a declanşat o adevărată revoltă în masă.
Indignaţi de acest act pe care îl considerau abuziv, sute de bărbaţi şi femei s-au adunat
în curtea bisericii, unii pătrunzînd în interior şi urcîndu-se sub cupola ei. La sunetele
clopotului, care a bătut vreme de 4 ore, s-a adunat tot satul. Reprezentanţii autorităţilor,
Iacovlev, directorul şcolii, şi comsomolista Vladimirova, inspector în domeniul vieţii
culturale al comitetului executiv raional, au fost bătuţi şi izgoniţi din sat77.
75
Raportul lui Tkaciov, p. 46.
76
Cf. Raportul lui Tkaciov, doc. cit., p. 47.
77
AOSPRM, f. 51, inv. 3, d. 121, ff. 28-33; Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, p.
115.
75
Slujitorii bisericii încurajau uneori manifestări contestatare faţă de măsurile de

constrîngere din partea statului. Feodosie Spinei, preot al Bisericii din satul Ox-
entia, raionul Susleni, a fost unul din slujitorii Bisericii Ortodoxe din Basarabia
condamnaţi în anii de după război pentru atitudine ostilă faţă de soviete, în special
pentru „agitaţie antisovietică”. Pe lîngă faptul că s-a eschivat de la plata impozitelor
şi a refuzat să procure bilete ale împrumutului de stat, el îndemna şi populaţia să-i
urmeze exemplul, manifestînd nesupunere. În toamna anului 1948, cînd o echipă de
activişti locali din care făceau parte agentul fiscal I. Portărescu, inspectorul Chiper
şi comsomolistul F. Portărescu, i-a cerut să achite impozitul şi a început să-i înreg-
istreze averea, el a opus rezistenţa fizică, numindu-i pe perceptori „huligani care
au venit să-l jefuiască” şi le-a cerut să părăsească lăcaşul sfînt. Pentru aceste acţiuni
Judecătoria Supremă a RSSM l-a condamnat pe preotul Feodeosie Spinei la 10 ani
privaţiune de libertate cu suspendarea drepturilor civice pe un termen de 5 ani78.
Strategia folosită de către statul sovietic în timpul războiului de a se „alia” cu Bi-
serica ortodoxă pentru a-şi asigura susţinerea din partea credincioşilor a încurajat
după 1945 propagarea unor practici religioase printre intelectuali şi reprezentanţi
ai puterii79. În acelaşi timp, „alianţa” de conjunctură dintre Biserică şi statul-partid
a favorizat migrarea unei părţi a credincioşilor ortodocşi spre bisericile neopro-
testante, multe din ele ostile deschis puterii sovietice. Conform unor date oficiale
incomplete, în 21 de sate din raioanele Brătuşeni, Rîşcani, Edineţ, Lipcani, Briceni
şi Sîngerei existau 2 500 de practicanţi ai confesiunilor neoprotestante, organizaţi în
243 de cercuri şi respectiv 23 de grupuri. Grupurile formau un district, în fruntea
căruia se afla Constantin Şobe, originar din satul Zăicani, raionul Brătuşeni. De
menţionat că Centrul superior de conducere al districtului se afla în oraşul Brook-
lyn, SUA, de unde venea, pe cale ilegală, prin Lvov, literatură religioasă80. În anii de
după război, „Martorii lui Iehova” chemau populaţia să boicoteze împrumutul mili-
tar de stat în scopul ajutorării Armatei sovietice şi îndemnau tineretul să nu adere
la organizaţia comsmolistă şi să nu participe la activitatea administraţiei sovietice81.
Deportarea în 1951 a mai mult de 2 600 de practicanţi neoprotestanţi82 scoate în
evidenţă o serie de măsuri83 care urmăreau eliminarea confesiunilor „deviante” în
favoarea unei Biserici unice, mai predispusă să accepte tutela statului.
78
Arhiva Curţii Supreme de Justiţie a RM, d. 04p-538/93; Elena Postică, op.cit., p. 117.
79
Igor Caşu, Politica naţională…, p. 133. Pentru cazul Rusiei a se vedea Elena Zubkova, op. cit., p. 58.
80
ANRM, f. 3085, inv. 1, d. 144, f. 13.
81
82
83
Şi anume, între altele, propaganda. Cf. Vasin, V., Bibileishvili, N., „Sectele şi esenţa lor reacţiona-
ră”, în Moldova socialistă, 7 august 1949, p. 3.
76
Rezistenţa organizată
Începînd cu a doua jumătate a anului 1948, guvernul sovietic a adoptat politica „braţului
de fier”, atît în plan exterior cît şi în raport cu oponenţii săi din interior84. A fost declarată o
luptă dură, deschisă împotriva nesupunerilor cotidiene manifestate de unii reprezentanţi
ai populaţiei civile ca reacţie la acţiunile de constrîngere ale statului şi ale agenţilor săi
zeloşi. Deportarea „chiaburilor” şi a altor presupuşi sau potenţiali oponenţi ai regimului85
în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 şi colectivizarea în masă începută în a doua jumătate a
anului 1949 vizau, dincolo de scopurile economice declarate, întărirea controlului asupra
segmentelor recalcitrante ale societăţii sovietice şi, în primul rînd, asupra ţărănimii. Orice
act de disensiune devenea pasibil de pedepse grele. În contextul radicalizării regimului,
la 12 aprilie 1950 a fost restabilită pedeapsa capitală (cu moartea) pentru „trădătorii de
Patrie”, „spioni”, „sabotori-provocatori”86. Manifestările de rezistenţă populară au slăbit în
intensitate în cursul anului 1949, dar în acelaşi timp ele deveneau mai bine direcţionate
şi mai ferme. Spre sfîrşitul anilor 1940, în special în zona de centru-nord a Basarabiei, au
fost formate sau reconstituite cca. cincisprezece grupuri de rezistenţă, avînd drept princi-
pal obiectiv lupta prin toate mijloacele cu regimul sovietic87.
Primele informaţii referitoare la activitatea unor organizaţii antisovietice din Ba-
sarabia cum ar fi Arcaşii lui Ştefan, Partidul Democrat Agrar, grupul lui Filimon
Bodiu, Armata Neagră, Uniunea naţională a muncitorilor din noua generaţie şi la
modul în care acestea au fost lichidate, au fost date publicităţii pentru prima dată în
anul 1987 într-o lucrare editată de KGB-ul de la Chişinău, cu prilejul împlinirii a 70
de ani de la formarea „VCK” („Всероссийская Черезвычайная Комиссия”) din
Rusia lui Lenin88. În lucrare sînt înşirate şi numele securiştilor care s-au evidenţiat la
anihilarea rezistenţei antisovietice şi anticomuniste a basarabenilor: A. Danilov, S.
Popov, D. Nichitin, I. Kululaev, G. Bulgac, Alafiev, A. Zatîca, A. Ostreţov, I. Mordoveţ,
Kuzneţov, Vladimirski ş. a. Bineînţeles, toţi aceştia sînt prezentaţi ca adevăraţi eroi,
în timp ce martirii rezistenţei sînt calificaţi drept „elemente declasate”89.
Deşi în acţiunile antisovietice şi anticomuniste au fost antrenate diferite categorii so-
ciale ale populaţiei, forţa motrice a rezistenţei faţă de sovietizare a fost populaţia rurală90.
84
Elena Zubkova, op. cit., p. 77.
85
Totalul deportării din iulie 1949 este de 11 293 familii, ceea ce ar constitui mai mult de 35 000 de
persoane. Elena Postică, Rezistenţa antisovietică, p. 45.
86
N. Şvernic (Preşedintele Sovietului Suprem al URSS), A. Gorkin (Secretarul Sovietului Suprem al URSS),
„Decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice privind pedeapsa cu moartea aplicată
trădătorilor Patriei, spionilor şi sabotorilor-provocatorilor”, în Moldova socialistă, 14 ianuarie 1950, p. 1.
87
A se vedea în acest sens Elena Postică, Rezistenţa antisovietică, Ion Ţurcanu, Moldova antisovie-
tică.
88
Геннадий Кожемякин, Рассказы о чекистах, Кишинев, Издательство Картя Молдовеняскэ, 1987.
89
Ion Ţurcanu, Istoricitatea istoriografiei, op. cit., p. 207.
90
A se vedea în acest sens lucrările de referinţă despre rezistenţa populaţiei rurale faţă de măsurile aplicate
de autorităţile sovietice în Rusia şi Ucraina: Lynne Viola, Peasant Rebels Under Stalin: Collectivization
and the Culture of Peasant Resistance, Oxford University Press, 1996, Nicolas Werth, La Vie quotidienne
des paysans russes de la Révolution à la collectivisation (1917-1939), Hachette, Paris, 1984.
77
Astfel, mişcarea de rezistenţă care s-a manifestat în RSSM în anii postbelici îşi justifica
o certă dimensiune populară. Grupuri de rezistenţă, formaţiuni paramilitare, mişcări
social-politice, partide etc. au activat în mai multe localităţi din Basarabia. Formele şi
metodele de rezistenţă erau specifice de la o organizaţie la alta. În lipsa unui centru unic
de conducere, fiecare grup sau organizaţie îşi alegea o strategie de luptă proprie. Un-
ele formaţiuni optau pentru înlăturarea regimului comunist prin forţa armelor, altele
promovau o activitate propagandistică, cultivînd un climat ostil forţelor de ocupaţie şi
încurajînd manifestări antisovietice şi anticomuniste în sînul populaţiei.
Organizaţiile formate din reprezentanţi ai tinerilor de origine română, cum au
fost Arcaşii lui Ştefan sau Maidahonda, sau – într-o măsură mai mică – cele con-
stituite din intelectuali moldoveni, un grup exemplar în acest sens fiind Partidul
Libertăţii, urmăreau izgonirea autorităţilor sovietice şi reunirea cu România. Altele
– cele mai multe, de fapt, – erau mai puţin preocupate de chestiunea naţională, avînd
drept priorităţi lupta împotriva sistemului administrativ de teroare instaurat de So-
viete, a etatizării abuzive a proprietăţilor şi a exploatării economice a populaţiei, a
desfiinţării drepturilor şi libertăţilor civice elementare91.
Printre cele mai importante formaţiuni antisovietice şi anticomuniste care au
activat în primii ani postbelici au fost: Organizaţia Naţională din Basarabia (ONB)
„Arcaşii lui Ştefan”, „Partidul Democrat Agrar”, „Partidul Libertăţii”, Grupul an-
tisovietic condus de Filimon Bodiu, „Armata neagră”,„Sabia dreptăţii”, „Uniunea
Democratică a Libertăţii”.
Influenţate de configuraţia regimului politic românesc din anii 1930, aceste
formaţiuni îşi justificau acţiunile în numele unei misiuni politice majore. De altfel,
mai multe dintre ele se declarau partide politice (Partidul Democrat Agrar, Par-
tidul Libertatăţii, Uniunea Democratică a Libertăţii). Acţiunile celor mai multe
dintre aceste grupări se manifestau mai degrabă ca o formă de luptă „uşoară” cu
autorităţile sovietice: contrapropagandă, intimidarea celor mai zeloşi agenţi ai put-
erii, delapidarea bunurilor publice şi se cristalizează ca o reacţie la constrîngerile
privative şi represive impuse de regimul sovietic în primii ani postbelici.
Majoritatea oponenţilor activi ai puterii sovietice proveneau din categori-
ile de populaţie supuse persecuţiilor sau tratamentelor discriminatorii de către
autorităţile sovietice („chiaburi”, „sectari”, „dezertori”, „repatriaţi”). Cei mai mulţi
dintre luptătorii moldoveni de gherilă, anchetaţi ulterior de organele MGB pen-
tru „terorism” şi „activitate antisovietică”, declarau că aveau rude de gradul întîi
arestate sau deportate de organele de forţă sovietice din motive politice. O parte
dintre aceştia au fost ei înşişi anchetaţi penal pentru diverse acţiuni – dezertarea
din armată, eschivare de la achitarea impozitelor, refuz de a preda pîinea la stat,
deţinere ilegală de arme, confiscarea bunurilor publice etc. –, urmînd a fi supuşi
91
Cf. I. Ţurcanu, Istoricitatea istoriografiei, p. 227.
78
unor măsuri represive, de care reuşeau să scape luînd calea clandestinităţii92. Trata-
mentul pe care aceşti luptători îl suportau din partea autorităţilor şi organelor de
ordine sovietice era adesea aplicat unor categorii sociale largi. Prin urmare, este cu
totul explicabil faptul că mai multe formaţiuni de gherilă din Basarabia îşi asumau
o misiune justiţiară, de răzbunare a poporului, misiune afişată uneori în însăşi de-
numirile lor: „Sabia dreptăţii”, „Armata neagră”. Unele grupuri de „rebeli” moldo-
veni îşi atribuiau denumiri precum „Arcaşii lui Ştefan” sau „Haiducii morţii”, în-
scriindu-şi acţiunea într-un imaginar local de rezistenţă şi de răzbunare populară.
Într-o scrisoare anonimă adresată conducerii RSSM, membrii organizaţiei ”Sabia
dreptăţii” cereau autorităţilor sovietice încetarea măsurilor cu caracter represiv în-
dreptate împotriva populaţiei: „Suferinţele noastre sînt mari, iar răzbunarea pentru
toate cîte le-am îndurat e mai periculoasă decît o bombă atomică. Noi vă cerem să
aduceţi înapoi toţi moldovenii [pe] care i-aţi deportat în Siberia. Noi vă cerem să
sloboziţi toţi copiii noştri de aşa-numitele şcoli FZO. Deportaţii din Siberia, dacă
sînt vinovaţi , pedeapsa o pot ispăşi în republica lor – în Moldova. Iar copiii noştri
ce rău v-au făcut de îi mîntuiţi în fabrici şi în şahte (mine – n.n.) fără să vă înduraţi
să le daţi măcar de mîncare. Ultima cerinţă – nu dorim colhozul în aşa condiţii cum
o faceţi voi. Să nu dăm postavcă (cotă obligatorie de produse prestabilită, ce trebuia
livrată la stat – n.n.) de produse agricole şi gospodăreşti! Să fie un singur nălog (im-
pozit – n.n.) o dată pe an, [pe] care să-l plătim statului în bani”93.
Unii militanţi ai formaţiunilor clandestine, mai ales cele formate din tineri instruiţi
sau intelectuali, formaţi în sistemul de învăţămînt românesc, se proclamau urmaşi
ai luptătorilor pentru eliberarea naţională, reprezentaţi de personaje eroice din isto-
ria României. Regulamentul „Partidului Libertăţii”, elaborat în mai 1950, se adresa
aderenţilor şi simpatizanţilor organizaţiei cu îndemnul: „(...) ridicaţi-vă şi porniţi pe
drumul adevărului – pe acel drum pe care au pornit cîndva Avram Iancu şi Tudor
Vladimirescu. În suflet cu aceşti eroi, în mîini cu arma şi în inimă cu vitejia, treceţi
peste piepturile duşmanilor. Nu vă uitaţi că ei sînt mulţi. Loviţi în ei fără cruţare, căci
lovind în ei, slăbiţi bîrlogul putregăios al tiraniei. Glasul Patriei vă cheamă, instinctul
conştiinţei trebuie să vă îndemne a urma acest glas pornit din adîncul inimii rănite”94.
Statutul clandestin al activităţii acestor grupări, ce presupunea o confruntare
directă cu forţele statului, le impunea acestora o disciplină de tip militar. De altfel,
unii şefi ai combatanţilor basarabeni deţineau grad de ofiţer (al Armatei române).
Oricare ar fi denumirea lor proclamată („Partid” sau „Armată”), „rebelii” basara-
beni recurgeau în unele cazuri la exterminarea fizică a celor pe care îi considerau
92
ASISRM-KGB-KGB, f. 015551, dosar penal 5838, vol. 1, ff. 29-41; Elena Postică, Rezistenţa
antisovietică în Basarabia, p. 187-188.
93
ASISRM-KGB-KGB, f. 07373, dosar penal 5729, vol. 5, f. 30.
94
ASISRM-KGB, f. 018219, dosar penal 5742, vol. 11, f. 122.
79
duşmanii lor declaraţi: perceptori, miliţieni şi alţi activişti ai puterii sovietice.

Fiind în inferioritate numerică şi militară evidentă faţă de forţele de ordine
sovietice, strategia de luptă a acestor grupuri de rezistenţă se adapta la condiţiile
de clandestinitate deplină şi chiar de gherilă. Suprafaţa redusă a teritoriului şi
totodată densitatea demografică mare în RSS Moldovenească, impuneau de aseme-
nea, desfăşurarea unei activităţi de rezistenţă separată, şi nu una concertată cu alte
formaţiuni. Dispersarea formaţiunilor de rezistenţă din Basarabia făcea parte, deci,
dintr-o strategie de luptă cu un adeversar al cărui forţă militară era copleşitoare. Pe
de altă parte, risipirea formaţiunilor de rezistenţă pe teritoriul RSSM şi lipsa unei
activităţi coordonate între acestea a fragilizat capacitatea lor de luptă cu structu-
rile represive sovietice, obişnuite cu tactica de luptă a partizanilor naţionalişti din
Ucraina de Vest şi Republicile Baltice. Potrivit informaţii provenite de la unele gru-
puri de rezistenţă95 după capturarea lor de forţele MGB/MVD, reprezentanţii aces-
tora ştiau despre existenţa altor formaţiuni similare din RSSM, dar şi în Ucraina şi
chiar România şi intenţionau să stabilească legături cu acestea în vederea unei even-
tuale colaborări. Aceste intenţii nu au fost însă realizate, deoarece grupurile respec-
tive au fost urmărite intens şi apoi anihilate de către forţele armate ale Securităţii
sovietice înainte ca intenţiile liderilor lor de coordonare a activităţii lor cu grupurile
de rezistenţă similare să fie puse în practică96.
Grupurile de rezistenţă din Basarabia (1940-1953): studii de caz

În cele ce urmează, prezentăm o descriere succintă a trei grupuri de rezistenţă
pe care le considerăm relevante, în virtutea cîtorva criterii (categoria socială a
participanţilor, forma de organizare, aria de acţiune etc.). Aceste criterii le parti-
cularizează pe fiecare dintre ele. Constatăm totodată că aceste formaţiuni se apropie
printr-un şir de alte criterii comune (motivaţia creării grupului şi a adeziunii mem-
brilor săi, obiectivele şi strategiile de acţiune etc.).
1. Majadahonda
Primele manifestări ostile autorităţilor sovietice s-au înregistrat îndată după ocuparea
Basarabiei la 28 iunie 1940. Mărturie elocventă în acest sens sînt acţiunile de rezistenţă
ale membrilor organizaţiei clandestine a tineretului din Orhei „Majadahonda”97.
Organizaţia fusese înfiinţată de către un grup de elevi ai Liceului de băieţi „Vasile
Lupu” încă la începutul anului 1940 (!), cu jumătate de an înainte de instaurarea în
Basarabia a regimului comunist. Scopurile ei, după cum aflăm din notiţele de jurnal ale
95
Este vorba mai ales, între altele, de Organizaţia Naţională din Basarabia „Arcaşii lui Ştefan”, raionul
Soroca (1945-1947) şi de „Partidul Libertăţii”, raioanele Chişinău, Kotovsk şi Cărpineni, 1949-1951.
96
97
Denumirea vine de la numele localităţii spaniole Majadahonda, unde, în 1937, a fost dislocat un
detaşament de basarabeni, care a luptat împotriva dictaturii lui Franco.
80
conducătorului organizaţiei Anatol Guma, licean în anul trei de studii, erau: pregătirea
de luptă împotriva unei eventuale invazii bolşevice, agitaţia anticomunistă zilnică prin-
tre tineretul studios, ţărani şi muncitori, promovarea românismului98.
La doar cîteva zile de la ocuparea Basarabiei, pe data de 1 august 1940, în pădurea
de lîngă comuna Tabăra, avea loc prima şedinţă clandestină a membrilor organizaţiei
la care s-au schiţat sarcinile imediate ale organizaţiei, s-au discutat modul de coop-
tare a noilor membri şi măsurile necesare în condiţiile terorii operate de organele
de forţă sovietice. Scopul final urmărit de organizaţia „Maidahonda” era, după cum
atestă documentul citat, „eliberarea Basarabiei de sub bolşevism, prin lupta contra
puterii sovietice cu forţele proprii”99.
Dosarele păstrate în arhiva fostului Minister al Securităţii de la Chişinău conţin mai
multe mărturii care explică motivul aderării unui număr anume de liceeni la această
organizaţie de rezistenţă antisovietică. În autobiografia lui Anatol Guma, datată din
30 ianuarie 1941, scrisă la vîrsta de 19 ani, ne putem da seama de motivele – de ordin
patriotic – care l-au făcut să adere la „Majadahonda”: „După instaurarea regimului
roşu mi-am continuat studiile la Şcoala Pedagogică. Am început să activez serios con-
tra regimului roşu, avînd mulţi adepţi şi avînd un scop bine determinat – reîntregirea
cu Ţara-mumă. Eu, împreună cu prietenii mei, am început să ne batem joc de regimul
sovietic... Eu am fost şi voi rămîne patriot al neamului românesc...”100.
Iată cum îşi motivează dorinţa de a adera la organizaţia de rezistenţă elevul şcolii nr.
2 din oraşul Orhei, Ion Bacalu: „Enkavediştii l-au arestat pe tata în primele zile după
înscăunarea lor. Au făcut-o din simplul motiv că a fost deputat de Basarabia în Parla-
mentul României. După ce l-au dus pe tata la închisoarea din oraş, eu şi mama ne-am
pomenit aruncaţi din casă într-un subsol umed şi rece. Mie mi-i tare jale de tata, l-au
arestat pe nedrept şi acuma se chinuie. Aderînd la organizaţie mă oblig să îndeplinesc
toate însărcinările. Nu mă tem de teroarea bolşevică, o urăsc de moarte”101.
Timp de cîteva luni, pînă în momentul arestării şi condamnării lor, tinerii ilegalişti au
întreprins un şir de acţiuni subversive. La finele lunii septembrie 1940, organizaţia înce-
pea să redacteze o foaie de perete întitulată „Fruntea sus!”. În oraş au apărut proclamaţii
care urmăreau să scoată în vileag minciunile privind politica de „eliberare” a regimului
roşu de ocupanţie. Au apărut inscripţii pe pereţi: „Nu-i credeţi pe ocupanţii bolşevici!”,
„Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, „Moarte ocupanţilor stalinişti!”. În ajunul Crăciunului
membrii organizaţiei au arborat tricolorul românesc pe clădirea NKVD-ului din Orhei,
iar în ajunul zilei de naştere a lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), liceenii au reuşit
să organizeze o serată clandestină închinată jubileului poetului naţional102.
98
Veronica Boldişor, „Noi am fost şi am murit patrioţi ai neamului românesc!”, în Literatura şi Arta,
nr. 25, 22 iunie 1995.
99
ASISRM-KGB, d.p., 2333, vol. 3, f. 316.
100
Veronica Boldişor, „Noi am fost şi am murit patrioţi...”.
101
ASISRM-KGB, d.p. 2233, vol. 3, f. 691.
102
Petru Bunăcalea, Andrei Calcea, Osîndiţi la nemurire, Chişinău, Tipografia Concernului Presa,
1999, p. 38, 40; Veronica Boldişor, „Noi am fost şi am murit patrioţi...”.
81
Ultima şi cea mai amplă acţiune antisovietică a membrilor organizaţiei „Ma-

jadahonda” a fost difuzarea în oraş a unor foi volante. La şedinţa clandestină din a
doua decadă a lunii ianuarie 1941 membrii organizaţiei au scris cu ocazia sărbătorii
româneşti din 24 ianuarie – Unirea Principatelor – un anumit număr de foi volante
pe care urmau să le difuzeze prin localurile publice şi instituţiile de stat mai impor-
tante din oraş. Care era conţinutul foilor volante aflăm iarăşi din dosarele penale de-
schise de NKVD-ul judeţean: „Sus Naţionalismul! Jos comunismul!”, „Camarazi, cînd
vor înflori copacii, toţi românii vor fi din nou uniţi. Nu mai e mult pînă atunci. Sus
naţionalismul! Trăiască România!”, „Jos NKVD-ul!”, „Jos călăul Stalin!”, „Români din
toate Ţările , uniţi-vă! Căci ceasul eliberării va sosi curînd!”, „Jos trădătorii neamului!”
etc. În ziua de 24 ianuarie, o mulţime de foi volante cu un asemenea conţinut erau
lipite peste tot: pe pereţii şcolilor, pe porţile închisorii, pe pereţii sediului miliţiei şi a
procuraturii judeţene, al sediului NKVD-ului judeţean, pe uşile caselor, pe copaci103.
Peste cîteva zile de la ultima lor acţiune, la 29 ianuarie 1941, locotenentul de se-
curitate Gavriil Goldenberg, şeful secţiei judeţene a NKVD-ului, semna mandatul
de arest al liderului organizaţiei „Majadahonda”, Anatol Guma104.
2. Partidul Democrat Agrar
Una dintre cele mai mari şi bine organizate formaţiuni de rezistenţă antisoviet-
ice în zonele rurale din Moldova a fost Partidul Democrat Agrar (PDA). Această
organizaţie a activat în anii 1950-1953 pe teritoriul fostelor raioane Chiperceni,
Răspopeni, Rezina, Orhei şi Susleni sub conducerea lui Simion Zlatan, originar din
satul Popenchi, Rîbniţa şi Vasile Odobescu, originar din satul Cuizăuca, Chiperceni.
Potrivit unor documente de arhivă, PDA şi-a început activitatea în a doua jumătate a
anului 1950. În mai puţin de o jumătate de an fuseseră constituite 25 de organizaţii pri-
mare, care întruneau circa 100 de combatanţi105. Unele organizaţii, ca în cazul celor din
satele Budăi, Otac, Curleni sau Pereni, aveau doar cîţiva aderenţi, pe cînd altele, cum
erau, în special, cele din Cuizăuca şi Trifeşti, numărau pînă la 20 de militanţi fiecare.
Deşi marea majoritate a membrilor PDA o constituiau ţăranii, în activităţile par-
tidului au fost implicaţi şi unii intelectuali şi funcţionari de stat: brigadierii Tu-
dor Popescu şi Constantin Budac, vicepreşedintele sovietului sătesc Neofit Pundic
din Trifeşti, directorul şcolii din Cogîlniceni Vasile Bîtcă, învăţătorul Pantelimon
Bobeică din Cuizăuca, medicul Simion Baranovschi din Pereni, Tamara Boţolin,
şefă a unui laborator agronomic din Brătuşeni, comerciantul Vasile Mîţu din Curle-
ni, fost căpitan în armata română şi alţii106.
103
Veronica Boldişor, „Noi am fost și am murit patrioți”…
104
Petru Bunăcalea, Andrei Calcea, Osîndiţi la nemurire, p. 46.
105
Veronica Boldişor, „Tovarăşe KGB, unde l-ai îngropat pe tata?”, în Literatura şi arta, nr. 41, 12
octombrie 1995.
106
82
Organizaţia avea o structură bine determinată, activînd strict în baza principi-

ului conspirativităţii. După cum avea să mărturisească Simion Zlatan, în timpul
anchetei la MGB, chiar la prima întrunire a nucleului organizaţiei, „la propunerea
lui Odobescu, noi am hotărît că organizaţia noastră se va alcătui astfel: în fiecare
sat unde vor fi recrutaţi membri ai formaţiunii, să fie creat cîte un grup care să-i
unească pe toţi aceştia; în fruntea fiecărui grup va fi numit un comandant care se va
supune conducătorului organizaţiei. Membrii aceluiaşi grup trebuia să se cunoască
înde ei şi pe conducătorul lor, dar nu şi pe membrii grupurilor din alte sate.” Fiecare
membru al grupului ilegal era dator să recruteze în organizaţie noi combatanţi, să-i
unească într-un grup nou pe care să-l conducă107.
Sarcinile organizaţiei sînt formulate clar în documentele politice adoptate. Ele
au rămas drept mărturie şi în procesele verbale ale interogatoriilor. Aderarea la
organizaţie se făcea prin depunerea unei cereri şi prezentarea unei autobiografii în
scris. Şi una şi alta trebuiau să motiveze scopul adeziunii. Autobiografia, mai cu seamă,
purta caracterul unui legămînt, nefiind o simplă înşiruire a unor date despre viaţa
personală. „(...) mă înrolez benevol în organizaţia antisovietică PDA, deoarece doresc
eliberarea poporului” – scria ţăranul Ilarion Tăutu din satul Cuizăuca, Chiperceni108.
Consăteanul său Grigore Ciolan declara la rîndul său: „Iar eu, văzînd şi suferind atîtea
pedepse, ale mele şi ale lumii [din cauza comuniştilor] voi lupta împotriva cuvintelor
care azi sînt slobozite din gura comuniştilor contra lumii libere. Sînt încredinţat, în su-
fletul meu, că niciodată nu mă voi preda bandiţilor comunişti. Lupt pentru ca să eliberez
creştinismul de sub jugul comunist. Mor pentru libertatea lumii întregi”109.
Organele de anchetă ale Securităţii i-au atribuit organizaţiei scopuri insurec-
ţionale, teroriste, de spionaj în favoarea statelor „imperialiste110. Bineînţeles, aceste
învinuiri nu sînt conforme decît în parte scopurilor primare pe care şi le-au propus
membrii PDA. În realitate, motivul care i-a determinat pe cei mai activi militanţi
ai formaţiunii să se opună regimului comunist a fost de cele mai multe ori unul
de ordin economic, lucru confirmat atît de autobiografiile combatanţilor, cît şi de
mărturiile depuse în timpul anchetei la Securitate.
Dosarele Securităţii cuprind o serie de mărturii care motivează principalele motive
ale formării acestei organizaţii de rezistenţă şi ale aderării membrilor săi. Astfel, Ion
Ţurcanu susţine în această privinţă: „Eu toată viaţa am citit cărţi bisericeşti şi cărţile
acelea m-au convins că pe pămînt trebuie să existe dreptate, adevăr. Sînt om bătrîn,
nu pot lucra în colhoz, viaţa e grea. Am înţeles că toate greutăţile se nasc din motiv
că pe pămînt nu-i dreptate. Din cauza greutăţilor, am început să urăsc sistemul col-
107
108
Veronica Boldişor, „Tovarăşe KGB...”.
109
110
A se vedea din interogatoriul la care a fost supus unul din liderii PDA, V. Odobescu, ASISRM-
KGB, d.p. 6314, în 4 volume; Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, p. 139-140.
83
hoznic şi situaţia actuală, de aceea am ales calea de luptă contra sistemului existent”111.
Raţiunea economică este invocată şi de Feodor Popescu (ţăran analfabet): „Eu am fost
împotriva colhozurilor şi trăgeam nădejde că prin partidul democrat-agrar vom reuşi
să le lichidăm. Am vrut să mi se întoarcă înapoi pămîntul pe care mi l-au luat [sovi-
eticii], am vrut să trăiesc lucrînd în gospodăria mea individuală”112. În acelaşi context,
Procopie Dogoteri aduce şi motivul impozitelor abuzive: „Eu îi spuneam lui Boţolin
Emilian [alt membru PDA] că n-am fost supus [pe] drept impozitelor, că nu mi-au
dat vin în schimbul butoaielor predate, că îmi cer brînză şi lînă, pe cînd eu n-am nici o
oaie la casă. Am intrat în această organizaţie antisovietică pentru că nu eram mulţumit
de sistemul colhoznic. L-am crezut pe Boţolin care îmi spunea că degrabă se va începe
un război în care America va birui şi va fi nimicită puterea sovietică, vor fi lichidate
colhozurile. Trăgeam nădejde să primesc înapoi pămîntul ce mi s-a luat (...)”113 Zlatan
Simion, unul din liderii PDA, aminteşte de nedreptatea deportărilor: „ (...) am socotit
nedrepte acţiunile unor conducători de raioane, ale unor conducători de colhozuri şi
soviete săteşti. Am socotit că puterea sovietică a deportat chiaburii din sate pe nedrept.
Acestea mi-au trezit nemulţumiri faţă de situaţia actuală, m-au pornit contra acţiunilor
întreprinse de puterea sovietică şi, în general, contra puterii sovietice”114.
În pofida acuzărilor de terorism care i s-au adus de către organele securităţii
sovietice, PDA a întreprins acţiuni cu un caracter mai curînd paşnic, deşi a fost
o formaţiune de rezistenţă, care prevedea şi recurgerea la forţa armelor, în caz de
necesitate. De la înfiinţarea sa şi pînă la lichidarea nucleului de bază al organizaţiei
(vara anului 1951), nici un activist de stat sau de partid nu a fost lichidat de vreun
membru PDA. De regulă, aceştia erau doar intimidaţi, ameninţaţi cu moartea,
forţaţi să renunţe la promovarea politicii bolşevice în satele basarabene.
Fiind conştienţi de imposibilitatea schimbării prin forţa armelor a regimu-
lui, liderii PDA îşi concentrau eforturile asupra cultivării unui climat ostil faţă
de ocupanţii sovietici, încurajînd predispoziţiile antisovietice şi anticomuniste în
sînul populaţiei. Cele mai eficiente acţiuni împotriva autorităţilor erau, conform
mărturiilor liderilor PDA, propaganda şi agitaţia antisovietică şi anticomunistă
prin satele Basarabiei. „Practic, relata Odobescu la procesul din 15-17 aprilie 1953,
organizaţia noastră făcea agitaţie antisovietică, membrii organizaţiei ocupîndu-se
de fapt de răspîndirea foilor volante şi a placardelor cu conţinut antisovietic”115.
Despre conţinutul acestor foi volante, scrise de Odobescu, Zlatan, Ţurcanu şi
Ciolan, ne putem da seama din următoarele exemple: „Pace în lume va fi atunci
111
Ştefan Tudor, „Recul. Partidul Democrat Agrar în ilegalitate anii 1950-1953”, în Basarabia, nr. 9,
1991, p. 68.
112
Ştefan Tudor, p. 68.
113
114
115
84
cînd sugătorii de sînge comunişti vor cădea. Moarte bandiţilor comunişti!” – proc-
lama una dintre ele, scrisă de Grigore Ciolan. În altă foaie volantă, autorul căreia
era Simion Zlatan, citim: „Socialismul cu adevărat este un idol setos de sînge,
căci slujitorii lui comunişti mereu umblă şi îndeamnă pe oameni la răzvrătiri, la
răscoale, revoluţii şi vărsări de sînge”. Un număr mare de astfel de foi volante au fost
răspîndite, inclusiv prin intermediul urnelor de vot, în timpul alegerilor locale din
decembrie 1950, la alegerile pentru Sovietul Suprem al RSSM din februarie 1951,
în timpul sărbătorillor de Paşti şi al celor sovietice din aprilie-mai 1951. În acelaşi
timp, erau distruse placardele, portretele şi alte materiale ilustrativ-propagandistice
din instituţiile de stat sovietice, atacate de combatanţii PDA. În perioada alegerilor
au fost distruse liniile de telegraf ce legau satele de centrele raionale. Activiştii PDA
îi sfătuiau pe ţărani să nu participe la vot, îi alungau din sate pe reprezentanţii puterii
sovietice, trimişi din centrele raionale să supravegheze desfăşurarea scrutinului116.
O metodă frecvent folosită de membrii PDA era scrierea şi expedierea unor
scrisori în adresa diferitelor instituţii de stat şi a mai mulţi activişti ai regimului
cu intenţia de a-i determina să renunţe la măsurile radicale de sovietizare a Ba-
sarabiei. „Noi consideram, mărturisea Zlatan, că vom speria cu ajutorul scrisorilor
reprezentanţii organelor locale ale puterii şi îi vom impune să se dezică de realizarea
în mediul ţărănesc a acţiunilor partidului [comunist] şi ale Sovietelor”117.
Ca şi în cazul altor formaţiuni basarabene de rezistenţă, autorităţile sovietice
i-au atribuit Partidului Democrat Agrar fapte şi crime săvîrşite de delicvenţi de
drept comun, pentru a-l condamna din punct de vedere penal şi a-l discalifica în
plan moral în ochii populaţiei. În vara anului 1951, activitatea PDA a fost puter-
nic zdruncinată în urma arestării şi condamnării majorităţii liderilor şi membrilor
organizaţiei, în frunte cu unul din fondatorii formaţiunii, Simion Zlatan. Vasile
Odobescu, împreună cu încă trei membri activi ai PDA, Alexandru Duca, Ilarion
Tăutu şi Petru Bobeică, au continuat să se ascundă prin codrii din centrul Basara-
biei, în speranţa dezlănţuirii războiului dintre blocul anglo-american şi Uniunea
Sovietică. Agenţii MGB-ului nu încetau însă să-i urmărească, pînă cînd le-au căzut
în cursă, în iarna anului 1953118.
3. Comitetul Revoluţionar pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei

La începutul anului 1951 în oraşul Bălţi a fost înfiinţată organizaţia antisovietică
„Comitetul Revoluţionar pentru eliberarea popoarelor Rusiei”, cunoscută şi sub denu-
mirea „Uniunea Democratică a Libertăţii” (UDL). Cea mai mare parte a membrilor
organizaţiei erau de naţionalitate ruşi şi ucraineni de etnie. Conducătorii ei, Anatol
116
Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, p. 129; Veronica Boldişor, „Tovarăşe KGB...”
117
Ion Ţurcanu, Moldova antisovietică, p. 129-130.
118
Veronica Boldişor, „Tovarăşe KGB...”.
85
Miliutin şi Nicolai Postol, care se stabiliseră cu traiul de cîţiva ani în RSSM, erau origi-
nari din regiunile Rostov şi Novosibirsk. Faptul că aceşti oameni au cutezat să se ridice
împotriva puterii sovietice, optînd pentru unificarea tuturor forţelor antisovietice de pe
teritoriul URSS în lupta pentru lichidarea comunismului şi instaurarea unei orînduiri
democratice bazate pe proprietatea privată, era o dovadă în plus că regimul comunist
putea fi dezaprobat nu doar de românii basarabeni, ci şi de reprezentanţii altor etnii.
În februarie 1951 A. Miliutin a elaborat primul apel către populaţie, chemînd-
o la luptă pentru răsturnarea puterii sovietice şi lichidarea orînduirii comuniste.
După ce au imprimat cu ajutorul unei matriţe de cauciuc, confecţionate tot de A.
Miliutin, mai mult de 60 de exemplare ale apelului, au început activitatea de agitaţie:
Postol activa în raionul Floreşti, în timp ce Miliutin, în oraşul Bălţi. În urma acestei
prime activităţi, în organizaţie au fost atrase circa 30 de persoane, în proporţii egale
moldoveni, ucraineni şi ruşi119.
Potrivit declaraţiilor lui N. Postol, făcute în cadrul anchetei la Securitate120 (care
trebuie tratate cu oarecare prudenţă, cel puţin la nivelul terminologiei), obiecti-
vul principal al organizaţiei era lichidarea puterii sovietice şi a orînduirii sociali-
ste pe calea unei răscoale armate, în momentul declanşării de către SUA a unui
război împotriva Uniunii Sovietice, şi instaurarea unei societăţi democratice ba-
zate pe proprietatea privată. Printre sarcinile curente pe care organizaţia şi le punea
erau: desfăşurarea agitaţiei antisovietice în mijlocul populaţiei, cooptarea unor noi
membri, difuzarea foilor volante antisovietice, stabilirea contactelor cu organizaţile
antisovietice de pe teritoriul URSS pentru a face rost de arme şi muniţii şi unirii
eforturilor în lupta pentru răsturnarea puterii sovietice.
Obiectivele „Uniunii Democratice a Libertăţii” au fost expuse şi în apelurile difu-
zate printre membrii ei. Textele primelor două apeluri nu s-au păstrat. Cunoaştem
doar că se încheiau cu sloganul: „Moarte comunismului!”. Textul celui de-al treilea
apel „Către ofiţeri şi soldaţi, muncitori, ţărani şi intelectuali!” a fost elaborat de A.
Miliutin, la 15 octombrie 1951, cu puţin timp înainte de arestarea sa. În acest apel
erau expuse opţiunile şi principalele obiective ale organizaţiei: „Ce v-a dat vouă Sta-
lin în cei 34 ani de guvernare!? – întreba Miliutin, dînd totodată şi răspuns la între-
bare: ”Robie, închisori, colhozuri, o viaţă semiflămîndă”. Întregul apel era construit
din întrebări şi răspunsuri. „Unde sînt pămîntul şi libertatea voastră, pentru care
aţi vărsat atîtea lacrimi şi sînge? Unde sînt egalitatea, dreptul şi bunăstarea voastră
materială? Stalin v-a luat totul, chiar şi sufletul şi gîndurile. El doreşte să construiască
comunismul pe oasele voastre. Unde sînt acele libertăţi proclamate atît de falnic de
119
Ştefan Tudor, „Recul. Comitetul revoluţionar pentru eliberarea popoarelor Rusiei”, în Basarabia, nr. 6,
1993, p. 152.
120
ASISRM-KGB, f. 018218, d.p. 6168, vol. 8, ff. 61-73, f. 227.
86
„marea constituţie stalinistă”. Nu sînt, ele există doar pe hîrtie”121. Autorul apelului
declara că popoarele Rusiei au gemut şi vor geme atîta timp cît va dura stalinismul,
iar singura ieşire din situaţie ar fi numai revoluţia de eliberare. În opinia sa, doar cu
ajutorul armelor puteau fi transpuse în viaţă aspiraţiile acestei revoluţii şi anume:
„1. Lichidarea colhozurilor şi repartizarea pămîntului şi a mijloacelor de producţie.
2. Libertatea cuvîntului, presei, întrunirilor, confesiunilor şi convingerilor.
3. Eliberarea gîndirii, creaţiei, ştiinţei şi a artei.
4. Inviolabilitatea persoanei.
5. Remunerarea echitabilă a muncii.
6. Libertatea iniţiativei particulare.
7. Inviolabilitatea tuturor formelor de proprietate privată”122.
Miliutin chema toţi voluntarii să se unească în detaşamente, să atace unităţile
militare ale comuniştilor, să le dezarmeze şi să se înarmeze ei înşişi, să elibereze
deţinuţii şi să atragă de partea lor membrii de partid, fiindcă „printre ei sînt şi oa-
meni cinstiţi”. Apelul se încheia cu cuvintele: „Moarte stalinismului, libertate şi pace
popoarelor! Trăiască revoluţia de eliberare a popoarelor din Rusia!”123.
În procesul de cooptare a noilor membri s-au constituit cîteva grupuri ilegale
ale UDL. Două grupuri au activat în satele Ivanovca şi Gura Căinarului din raionul
Floreşti. Un grup a fost format la Staţia de locomotive şi două la Fabrica de zahăr din
Bălţi. A. Miliutin şi N. Postol intenţionau să formeze un comitet care să exercite rolul
unui centru de conducere veritabil al organizaţiei. Postol vroia să-i includă în acest
comitet pe Simion Untu şi pe învăţătorul Nicolae Spînu din satul Gura Căinarului, iar
A. Miliutin – pe Boris Novac. Toţi cei trei candidaţi cunoşteau bine limbile română
şi rusă, erau persoane educate şi din acest motiv erau considerate persoane de încre-
dere pentru desfăşurarea activităţii antisovietice în mediul populaţiei băştinaşe124.
Conform datelor anchetei MGB în toamna 1951, UDL nu a elaborat un plan con-
cret al unei răscoale armate, deşi liderii organizaţiei au discutat această problemă în
repetate rînduri. La proces A. Miliutin a recunoscut aceasta, afirmînd totodată că
„potrivit opiniei lui Postol, el urma să înceapă răscoala în Floreşti, apoi, după ce va
ocupa raionul Floreşti, îmi va veni în ajutor la Bălţi, însă eu nu împărtăşeam aceste
gînduri. Consideram că este imposibil să ridici o răscoală armată numai cu forţele
organizaţiei noastre şi i-am spus lui Postol că este încă devreme să ne gîndim la
aceasta. Eu consideram că la început e necesar să pregătim cadrele antisovietice în
toate republicile Uniunii Sovietice, iar cînd va începe războiul dintre blocul anglo-
american şi Uniunea Sovietică, să declanşăm lupta nu în două raioane ale Moldovei,
121
ASISRM-KGB, f. 018218, d.p. 6168, vol. 8, ff. 4-5.
122
123
124
ASISRM-KGB, f. 018218, d.p. 6168, vol. 8, ff. 62, 74.
87
ci concomitent în toate republicile Uniunii Sovietice, şi aceasta nu [doar] cu forţele

organizaţiei noastre şi nu sub conducerea mea şi a lui Postol, ci cu forţele unite ale
tuturor organizaţiilor antisovietice de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Eu consid-
eram că pe teritoriul Uniunii Sovietice activează nu numai organizaţia noastră, ci
mai multe organizaţii atisovietice care îşi pun drept scop răsturnarea puterii soviet-
ice, că se vor găsi adevăraţi lideri care vor putea conduce răscoala armată...”125.
„Uniunea Democratică a Libertăţi” a activat mai puţin de un an. Majoritatea obi-
ectivelor preconizate nu au fost realizate. La 15 octombrie 1951 au început arestările.
După mai bine de patru decenii, unul dintre ilegalişti, Simion Untu, avea să declare
că dermembrarea organizaţiei a avut loc în urma unei „scurgeri de informaţie” din
partea unor provocatori infiltraţi în organizaţie de către Securitate126.
Concluzii
Există o continuitate clară între acţiunile de „rezistenţă pasivă” ale populaţiei
civile şi formele de rezistenţă organizată din RSS Moldovenească, din perioada
1940-1941 şi mai ales pe parcursul primului deceniu postbelic. Manifestările de
rezistenţă, atît cele „pasive” cît şi cele „organizate”, au apărut în toate mediile so-
ciale, indiferent de apartenenţa etnică, zona geografică şi socială de rezedinţă (Sud /
Nord etc., sat/oraş) sau gradul de şcolarizare. Adesea formele pe care le luau aceste
manifestări erau analoge: „contrapropagandă”, eschivarea de la obligaţiile impuse de
către autorităţi, însuşirea ilegală a anumitor bunuri publice etc. Diferenţa relevantă
dintre aceste forme de rezistenţă – care a justificat împărţirea acestui studiu pe
subcapitole – rezidă în gradul lor de organizare. Acţiunile de „rezistenţă pasivă”
purtau cel mai des un caracter spontan, iar actorii lor erau în general acoperiţi de
anonimatul mulţimii. În schimb, formele organizate de rezistenţă însemnau acţiuni
concertate, avînd la bază un angajament politic şi ideologic pe deplin conştientizat
şi asumat. Această diferenţă scoate în relief o particularitate în ceea ce priveşte obi-
ectivele acţiunilor de rezistenţă. Manifestările de „rezistenţă pasivă” urmau mai
curînd logica supravieţuirii morale şi mai ales fizice în raport cu organele repre-
sive ale statului, percepute ca o ameninţare în această privinţă. De cealaltă parte,
„rezistenţa organizată” avea ca punct de plecare respingerea priorităţilor puterii so-
vietice (colectivizarea, regimul politic monopartit, instaurarea hegemoniei „popor-
ului rus” în zonele „eliberate” etc.). Astfel, diferenţa, relativă şi parţială, la nivel de
obiective asumate de militanţii grupurilor de rezistenţă, pe de o parte, şi populaţia
civilă, pe de altă parte, dar şi modalităţile lor diferite de acţiune (de exemplu, princi-
piul conspirativităţii în baza căruia acţionau militanţii organizaţiilor de rezistenţă),
125
ASISRM-KGB, f. 018218, d.p. 6168, vol. 8, f. 87.
126
Ştefan Tudor, „Вся жизнь в плену”, în Независимая Молдова, 15 septembrie 1993.
88
diminuau posibilitatea unei cooperări strînse între grupurile organizate şi populaţia

civilă. Operarea în clandestinitate le-a asigurat grupurilor de rezistenţă doar pentru
o scurtă vreme un anumit grad de protecţie. Pe termen mediu însă, acţiunile relativ
izolate şi solitare ale formaţiunilor de rezistenţă le-a diminuat şansele de reuşită în
confruntarea inegală cu organele sovietice de represiune.

Forme de Rezistenta A Populatiei Civile Petru Nergură Și Elena Postică

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Forme de Rezistenta A Populatiei Civile Petru Nergură Și Elena Postică

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

59

DYSTOPIA | Nr. 1-2, 2012

Forme de rezistenţă a populaţiei civile faţă de auto-

Petru NEGURĂ, Elena POSTICĂ

A zecea aniversare a Constituţiei sovietice din 1936, proclamată „unica cu adevărat

Rezistenţa pasivă: „arma celor slabi”

Reacţii la opresiune şi forme de dezacord

namente minoritară (găgăuzi şi bulgari), cu un procentaj redus de 30-40% români,

Rezistenţă pasivă şi dezangajare

În 1947, comisariatele militare din RSSM începeau mobilizarea premilitarilor la

nizarea unei noi deportări sau campanii de colectivizare forţată.39

pătruns în localul sectorului electoral şi au sustras listele a 440 de alegători45. În unele

pentru administrare, de aceea se comit multe greşeli. Eu nu cred în comunism, aceasta

Canalele uzuale de comunicare ale populaţiei civile preluau informaţiile oficiale

Slujitorii bisericii încurajau uneori manifestări contestatare faţă de măsurile de

duşmanii lor declaraţi: perceptori, miliţieni şi alţi activişti ai puterii sovietice.

Grupurile de rezistenţă din Basarabia (1940-1953): studii de caz

Ultima şi cea mai amplă acţiune antisovietică a membrilor organizaţiei „Ma-

Organizaţia avea o structură bine determinată, activînd strict în baza principi-

3. Comitetul Revoluţionar pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei

ci concomitent în toate republicile Uniunii Sovietice, şi aceasta nu [doar] cu forţele

diminuau posibilitatea unei cooperări strînse între grupurile organizate şi populaţia

You might also like