WILLIAM SHAKESPEARE

HAMLET

Prefaţă de

NICOLETA CINPOEŞ şi GEORGE VOLCEANOV

Traducere de

VIOLETA POPA şi GEORGE VOLCEANOV

Note de

GEORGE VOLCEANOV

Prima ediţie in-cuarto (1603)

PERSOANELE

HAMLET, prinţ danez

STAFIA tatălui lui Hamlet, răposatul Rege Hamlet al Danemarcei
REGELE Danemarcei, fratele răposatului Rege
REGINA Gertred, mama lui Hamlet şi văduva tatălui său, căsătorită acum cu Regele
CORAMBIS, sfetnicul Regelui
LEARTES, fiul lui Corambis
OFELIA, fiica lui Corambis
MONTANO, omul de încredere al lui Corambis
HORAŢIO, prietenul şi colegul de studenţie al lui Hamlet
ROSSENCRAFT}
GILDERSTONE} alţi colegi de studenţie
VOLTEMAR}
CORNELIA }ambasadori danezi în Norvegia
PRIMUL STRĂJER}
BARNARDO} străjeri
MARCELLUS}
Un GENTILOM lăudăros de la Curte
ACTORI care joacă rolurile Prologului, al Ducelui, Ducesei şi al lui Lucianus din piesa în
piesă
GROPARUL, un om de rând
AJUTORUL GROPARULUI, un alt om de rând
PREOTUL
CURTENI
FORTENBRASSE, prinţ norvegian
AMBASADORI englezi
Servitori, toboşar norvegian, soldaţi norvegieni

SCENA 1

Intră primul străjer1 şi Barnardo.

STRĂJERUL: Stai, cine eşti?

BARNARDO: Sunt eu.
STRĂJERUL: Vii negreşit la ora stabilită.
BARNARDO: Vezi, dacă dai peste Marcellus şi Horaţio,
La rând de strajă, zi-le să se grăbească.
STRĂJERUL: Am să le spun. Hei, care eşti acolo?

(Intră Horaţio şi Marcellus.)

HORAŢIO: Prieteni ţării.

MARCELLUS: Regelui vasali.
(Către străjer) Cu bine, soldat vrednic. Cin’ te-a schimbat?
STRĂJERUL: Barnardo. Noapte bună. (Iese.)
MARCELLUS: Hei-hei, Barnardo!
BARNARDO: Hei, e şi Horaţio?
HORAŢIO: E o bucată.
BARNARDO: Bine-aţi venit, Horaţio şi Marcellus.
MARCELLUS: Ia zi, s-a arătat şi-n noaptea asta?
BARNARDO: Eu n-am văzut nimic.
MARCELLUS: Horaţio spune că ne-nchipuim şi
În ruptul capului n-o să-l convingem
De ce-am văzut cu groază-n două rânduri,
Aşa că l-am rugat frumos să stea
Cu noi de strajă-n noaptea asta
Şi, dacă vine iarăşi arătarea,
O să ne creadă şi o să-i vorbească.
HORAŢIO: Nţ, n-o s-apară.
BARNARDO: Ia stai jos puţin
1 Notele de subsol la traducerea primei ediţii in-cuarto (Q1) se referă în special la diferenţele dintre această
versiune şi a doua ediţie in-cuarto (Q2), precum şi ediţia in-folio (F). Notele referitoare la aluzii culturale,
context istoric, informaţii cu caracter enciclopedic vor însoţi masiv textul Q2. În această primă notă
semnalăm faptul că „primul străjer” din Q1 reapare în ediţiile ulterioare sub numele de Francisco.
 Şi lasă-ne să-ţi bombardăm urechea
Potrivnică la tot ce povestim
Că am văzut în nopţile-astea două.
HORAŢIO: Să stăm atunci şi s-auzim ce are
De spus Barnardo.
BARNARDO: Ieri noapte-anume,
Când steaua de acolo, dinspre vest,
Iluminase bolta-n partea-aceea
Unde străluce-acum, bătea de unu –

(Intră Stafia.)

MARCELLUS: Opreşte-te, uite-o că vine iar!

BARNARDO: Şi seamănă cu răposatul Rege.
MARCELLUS: Eşti cărturar, vorbeşte-i tu, Horaţio.
BARNARDO: Nu-i Regele leit?
HORAŢIO: Leit. Mă înspăimânt şi sunt uimit.
BARNARDO: Vrea să-i vorbim.
MARCELLUS: Ia-l la-ntrebări, Horaţio.
HORAŢIO: Tu ce eşti, de uzurpi înfăţişarea
Sub care altădată se plimba
Danezul rege răposat? Pe Ceruri,
Te conjur, hai, vorbeşte.

(Stafia iese.)

MARCELLUS: S-a supărat.

BARNARDO: Şi pleacă drept ca lumânarea.
HORAŢIO: Stai şi vorbeşte-mi, te conjur pe Ceruri.
MARCELLUS: S-a dus şi nici că va să ne răspundă.
BARNARDO: Ce zici, Horaţio? Tremuri şi eşti palid.
Mai crezi că-i doar o simplă închipuire?
Ce crezi acum?
HORAŢIO: O, Doamne, nu aş fi putut să cred
De nu mi-o dovedeau atât de clar
Chiar ochii mei.
MARCELLUS: Nu zici că-i Regele?
HORAŢIO: Cum tu eşti tu.
La fel era armura ce-a purtat-o
În lupta cu norvegul ambiţios.
Aşa s-a încruntat într-o dispută,
Când a izbit cu halebarda-n gheaţă2.
Ciudat!
2 Acest pasaj a iscat o îndelungată dispută filologică: diverşi comentatori au interpretat sintagma sledded
Polacks on the ice drept „polonezii din sănii, pe gheaţă” sau „halebarda în gheaţă”. Pentru prima oară în
limba română, ne asumăm sensul din urmă, preferat şi de Jonathan Bate şi Eric Rasmussen, editorii
volumului William Shakespeare, Complete Works, The RSC Shakespeare, Macmillan, Basingstoke, 2008.
MARCELLUS: De două ori şi-acum, în noaptea-adâncă,
În pas războinic ne-a trecut prin faţă.
HORAŢIO: Nu ştiu de ce se-ntoarce, n-am idee,
Însă, din câte înţeleg, e semn
Că-n stat va izbucni ceva ciudat.
MARCELLUS: Să stăm puţin, ia spuneţi, ştiţi ce rost
Are această pază foarte strictă
Ce noaptea-i chinuie pe toţi supuşii,
De ce se toarnă-n bronz ghiulele zilnic
Şi arme se tot cumpără de-aiurea;
De ce-s presaţi constructorii de nave,
Ce până şi duminica trudesc.
Ce-atâta zor şi unde poate duce
Că noaptea osteneşte-alături zilei?
Puteţi să-mi spuneţi?
HORAŢIO: Pot sau, cel puţin,
Aşa se-aude. Fostul nostru Rege
A fost, cum ştiţi, de Fortenbrasse3, norvegul
Cel mândru, aţâţat şi pus pe-ntreceri,
Chemat la luptă; bravul nostru Hamlet
(De lumea noastră astfel preţuit)
Rivalul şi-a răpus, care prin act
Pecetluit, conform cu legea luptei,
Pierdu odat’ cu viaţa şi pământul
Menit învingătorului; la fel
A pus al nostru Rege-o parte din
Regat drept gaj. Ei, tânărul Fortenbrasse,
Nestăpânit şi zurbagiu din fire,
A strâns o ceată de nelegiuiţi
În stare, ca să aibă ce mânca,
Să întreprind-o faptă îndrăzneaţă
Şi asta-i, cred, şi sursa şi temeiul
Misiunii noastre de-a veghea în noapte.

(Intră Stafia.)

Dar staţi, priviţi acolo, iar se-arată.

Fărâme să mă facă şi-o opresc.
Nălucă, stai! Dacă se poate face
Un lucru bun spre împăcarea ta
Şi cinstea mea, vorbeşte-mi.
De ştii cumva că-i soarta ţării tale-n
Pericol şi-ar putea fi evitat,
Te rog, vorbeşte-mi.
Sau dacă-n viaţa ta ai strâns cu japca

3 Fortinbras din ediţiile Q2 şi F.

 Şi-ai îngropat comori în pântecul
Ţărânii, pentru care, după moarte,
Se zice că adesea bântuiţi,
Vorbeşte-mi. Stai, vorbeşte. Hai, vorbeşte-mi.

(Se aude cântatul cocoşului.)

Opreşte-l tu, Marcellus!

BARNARDO: E aici.

(Iese Stafia.)

HORAŢIO: Ba nu, e-aici.

MARCELLUS: S-a dus.
Rău facem, că-i atât de maiestuos
Şi suntem violenţi cu el, fiindcă
El e ca aerul, invulnerabil,
Ne râde-n nas când vrem să dăm în el.
BARNARDO: Când să vorbească, a cântat cocoşul.
HORAŢIO: Şi a pălit ca vinovatul care-i
Chemat la judecată. -Am auzit
Cocoşul, goarna zilei, că-l trezeşte
Cu cântu-i ascuţit, răsunător,
Pe zeul zilei; la auzul lui,
Din aer, din pământ, din foc sau mare,
Grăbeşte-atunci rătăcitorul spirit
Spre locul lui – că ăsta-i adevărul
Ne-au dovedit-o chiar cele-ntâmplate.
MARCELLUS: A dispărut când a cântat cocoşul.
Se spune că-n ajunul zilei
De naştere-a Mântuitorului
Cocoşul cântă, cică, toată noaptea,
De nu mai bântuie stafiile.
Sunt nopţi frumoase, -i pace-ntre planete,
Tac zânele, n-au vrăjile putere,
Atât de sfânt şi plin de har e ceasul.
HORAŢIO: Am auzit şi eu, şi-n parte cred povestea.
Ei, soarele în văl roşcat păşeşte
Pe creasta ’naltă-a muntelui, prin rouă.
Destul am stat de strajă; vă propun
Să-i spunem şi lui Hamlet cel tânăr
Tot ce-am văzut azi-noapte. Mut cu noi,
Lui, spiritul, v-o jur, o să-i vorbească.
Sunteţi de-acord să-l informăm aşa cum
Ne-o cer şi datoria şi iubirea?
MARCELLUS: Aşa vom face, hai, că ştiu şi unde
 O să-l găsim în dimineaţa asta.
(Ies.)

SCENA 2

Intră Regele, Regina4, Hamlet, Leartes5, Corambis6, doi ambasadori (Cornelia şi

Voltemar7), cu alai.
REGELE: Seniori, i-am scris lui Fortenbrasse, nepotul
Bătrânului norveg ce-i ţintuit
La pat şi nu prea ştie ce gând are
Nepotul său. Tu, bunule Cornelia,
Şi Voltemar, vă-ncredinţez salutul
Trimis bătrânului norveg, în plus
N-aveţi puteri pe lângă Rege, -afară
De ce-i cuprins pe larg aici. Drum bun
Şi graba vă-ncunune datoria.
CORNELIA, VOLTEMAR: Aici şi-oriunde-i datoria noastră.
REGELE: Nu ne-ndoim deloc. Drum bun, din suflet.

(Ies Cornelia şi Voltemar.)

Şi-acum, ce mai e nou, ia zi, Leartes?

Ne-ai spus ceva de-o rugăminte: care-i?
LEARTES: Stăpâne, ’ngăduie-mi să plec din nou
În Franţa, -acum că funeraliile
Au luat sfârşit. Deşi m-ar ţine-n loc,
Dorinţa Maiestăţii Tale, simt
Îndemnul inimii şi-al minţii, cum
Mă trage dorul să mă-ntorc în Franţa.
REGELE: Dar îţi dă voie tatăl tău, Leartes?
CORAMBIS: Desigur, Sire, căci mi-a smuls acordul
Şi, rogu-te, îngăduie-i să plece.
REGELE: Leart, drum bun din suflet noi îţi spunem.
LEARTES: Iubirea şi credinţa-mi sunt a’ Tale.
(Iese.)
REGELE: Zi, Hamlet, fiul nostru princiar,
De ce eşti trist şi melancolic? Credem
Că nu-i deloc momentul potrivit

4 În Q1 numele reginei este Gertred; în Q2 şi F, Gertrude.

5 Acest nume, devenit Laertes în Q2 şi F, anticipează în mod straniu numele unuia dintre marii eroi tragici
shakespearieni, pe cel al regelui Lear.
6 Echivalentul onomastic al lui Polonius din Q2 şi F.
7 În Q2 şi F, ambasadorii danezi au numele de Cornelius şi Voltimand. În unele montări moderne, datorită
numelui său, rolul Cornelia a fost încredinţat unor actriţe.
 Să pleci la Wittenberg, căci tu-i eşti mamei
Şi bucuria vieţii, şi-alinarea.
Dă-mi voie să te rog: rămâi la Curte,
Nădejdea ţării, drag nepot şi fiu.
HAMLET: Sire, nici straiul meu cernit, vai, nu,
Nici lacrimile ce îmi curg şiroaie,
Şi nici expresia asta abătută,
Nici toate la un loc pe chipul meu
N-arată cât de rău mă doare-n suflet.
N-am încotro, că l-am pierdut mi-e clar,
Iar astea-s hainele durerii doar.
REGELE: Se vede, Hamlet, l-ai iubit nespus,
Dar ştii că tatăl tău pierdu un tată
Şi-acela, pe al său, şi-aşa va fi
Pân’ la sfârşitul lumii. De aceea,
Nu mai jeli, căci jalea e păcat
Faţă de Cer, de morţi, de fire şi
Ne-nvaţă bunul simţ şi mersul lumii:
Ne naştem pe pământ spre a muri.
REGINA: N-ajungă-n van a mamei rugă, Hamlet.
Rămâi cu noi, renunţă la plecare.
HAMLET: Voi face, doamnă, totul să v-ascult.
REGELE: Vorbeşti ca un fiu bun şi iubitor
Şi Regele nu-nchină azi pocal
Fără ca tunul să anunţe norii
Că Regele bea pentru Prinţul Hamlet.

(Ies toţi în afară de Hamlet.)

HAMLET: O, carnea asta mult prea încercată

De s-ar topi-n neant sau globul ăsta
Din cer pe toate le-ar preface-n haos!
O, Doamne, -s două luni, ba nici atât
Şi s-a căsătorit cu unchiul meu!
Vai, nu-mi vine să cred, al tatii frate
Cu el asemeni ca eu cu Hercule.
În două luni nici n-avu sarea timp
Din lacrimile-i false să se zvânte
Şi ea s-a recăsătorit. O, Doamne,
Păi nici o fiară fără pic de minte
Nu se grăbea aşa. Frivolitate,
Ţi-e numele Femeie. Se lipea
De el de parcă el, deşi sătulă,
Dorinţa i-o sporea. Ah, zor nebun,
Nebun, s-ajungi în patul incestuos.
Şi nu-s tociţi pantofii-n care ea
 Pe bietul tata l-a condus la groapă
În lacrimi, ca Niobe. Măritată!
Nu-i bine şi nimic bun nu se-anunţă;
Dar inimă, te frânge, căci de-acum
Încolo va trebui să tac.

(Intră Horaţio, Marcellus şi Barnardo.)

HORAŢIO: Alteţă!
HAMLET: Ce mult mă bucur că te văd – Horaţio
Sau chiar că nu mai ştiu de mine.
HORAŢIO: Chiar eu, Alteţă, -n veci al tău supus.
HAMLET: Ba-mi eşti prieten bun, iar nu supus.
Cum de-ai plecat din Wittenberg, Horaţio?
Marcellus!
MARCELLUS: Alteţă!
HAMLET: Mă bucur să te văd. Domnii mei, bună seara.
Dar ce-i cu tine-aici, la Elsinore?
Nu pleci pân’ ce nu-nveţi să bei ca lumea.
HORAŢIO: Sunt pus pe chiul, Alteţă.
HAMLET: N-ai să mă faci să iau de bune vorbe
Pe cari le spui chiar tu-mpotriva ta.
Domnule, ştiu că nu eşti chiulangiu.
Dar ce-i cu tine-aici, la Elsinore?
HORAŢIO: Am asistat la funeralii, -Alteţă.
HAMLET: Te rog să nu mă iei în râs, colega,
Dar cred c-ai vrut s-asişti la nunta mamei.
HORAŢIO: Aşa-i, Alteţă, iute a urmat.
HAMLET: Economii, economii, Horaţio.
Mâncarea pregătită pentru praznic
Sleită-a fost servită-apoi la nuntă.
Mai bine-mi întâlneam în cer duşmanul
Cel mai înverşunat decât s-apuc
Această zi, Horaţio. Ah, e tata,
E tata, -mi pare că-l zăresc pe tata.
HORAŢIO: Unde, Alteţă?
HAMLET: ’N ochiul minţii mele.
HORAŢIO: L-am cunoscut – a fost un rege straşnic.
HAMLET: A fost un om, mult mai presus de-orice,
Şi unu-asemeni lui n-am să mai văd.
HORAŢIO: Alteţă, cred că l-am văzut azi-noapte.
HAMLET: Pe cine?
HORAŢIO: Pe tatăl tău, pe Rege.
HAMLET: Aha! Pe Rege, zici, pe tatăl meu?
HORAŢIO: Astâmpără-ţi uimirea pentru-o clipă
Şi-ascultă-mă atent până-ţi destăinui,
 Având ca martori domnii-aici de faţă,
Minunea asta.
HAMLET: Vorbeşte, pentru Dumnezeu!
HORAŢIO: În două nopţi la rând acestor domni,
Marcellus şi Barnardo, stând de strajă
În miez de noapte amorţit, pustiu,
Le-a apărut în faţă o figură
Ce semăna cu tatăl tău, în zale,
Din cap până-n picioare. De trei ori
Le-apare-n ochii slabi, înfricoşaţi,
Trecând pe lângă ei, mai că-i atinge
Cu sceptrul şi ei, îngheţaţi de spaimă,
Încremenesc şi nu pot să-i vorbească.
Acestea mi le-au spus în mare taină
Şi-n noaptea următoare am vegheat
Şi eu cu ei, iar relatarea lor
S-a confirmat, la fel, la-aceeaşi oră
Vine stafia. L-am recunoscut
Pe tatăl tău. Nici mâinile acestea
Nu seamănă mai mult una cu alta.
HAMLET: Foarte ciudat.
HORAŢIO: Pe viaţa-mi jur, Alteţă,
Aşa a fost şi-am zis că se cuvine
Să-ţi dăm de ştire.
HAMLET: Unde s-a-ntâmplat?
HORAŢIO: Sus pe terasă, unde stăm de strajă.
HAMLET: Nu i-aţi vorbit?
HORAŢIO: Alteţă, i-am vorbit, dar n-a răspuns.
O dată parcă şi-a ’nălţat privirea
Vrând să grăiască, da-n aceeaşi clipă
Cocoşul dimineţii a cântat
Şi, auzindu-l, s-a topit pe dată
Şi-a dispărut.
HAMLET: Mda, însă de-i pe-aşa,
Povestea asta mă nelinişteşte.
La noapte staţi de gardă?
TOŢI TREI: Da, Alteţă.
HAMLET: În zale-aţi spus, aşa-i?
TOŢI TREI: În zale, -Alteţă.
HAMLET: Din cap până-n picioare?
TOŢI TREI: Da, Alteţă.
HAMLET: Nu l-aţi văzut la faţă, aşadar.
HORAŢIO: Ba da, c-avea viziera ridicată.
HAMLET: Şi cum vi s-a părut – era-ncruntat?
HORAŢIO: Părea trist, mai curând, nu mânios.
HAMLET: Palid la faţă sau aprins?
HORAŢIO: Nu, foarte palid.
HAMLET: V-a ţintuit cu ochii?
HORAŢIO: Neîncetat.
HAMLET: Ah, de-aş fi fost acolo.
HORAŢIO: Ai fi rămas perplex.
HAMLET: Păi, da, de bună seamă. A stat mult?
HORAŢIO: Cam cât să numeri până la o sută.
MARCELLUS: Ba chiar mai mult.
HAMLET: Avea barba-nspicată, nu?
HORAŢIO: Era cum i-o ştiam din timpul vieţii,
De-un negru argintiu.
HAMLET: La noapte stau
Cu voi de strajă. Poate-apare iar.
HORAŢIO: Te-asigur eu că iar o să apară.
HAMLET: De-o să ia chipul tatălui meu nobil,
Am să-i vorbesc de s-ar căsca şi iadul
Să-mi ceară s-amuţesc. Vă rog pe toţi,
Dac-aţi păstrat secretul pân’ acum,
Vă puneţi lacăt gurii întreit
Şi, -orice s-ar întâmpla în noaptea asta,
Să judecaţi în gând, făr’ a vorbi.
Vă răsplătesc iubirea. Deci, cu bine.
Spre miezul nopţii am să vin la voi
Sus pe terasă.
TOŢI TREI: Noi datori suntem
Să te slujim, Alteţă.
HAMLET: Mă iubiţi;
La fel şi eu pe voi. Vă las cu bine.
(Ies toţi în afară de Hamlet.)
Stafia tatii-n zale? Nu-i a bună.
Miroase-a făr’delegi. O, de-ar fi noapte!
Fii, suflete, cuminte! Făr’delegea,
Chiar dacă-ar fi pământu-ntreg s-o-ngroape,
De ochii lumii tot nu va să scape.

SCENA 3

Intră Leartes şi Ofelia.

LEARTES: Mi-am îmbarcat bagajele. Pornesc,

Dar până plec, ascultă-mă cu-atenţie:
Observ că Prinţul Hamlet îţi arată
Că se topeşte după tine; -ai grijă,
 Ofelia, nu te-ncrede-n jurăminte;
Poate că te iubeşte-acum şi sincer
Dă glas iubirii. Totuşi, fii prudentă,
Sfioasele sunt prea risipitoare
Când lunii îşi arată frumuseţea.
De calomnii nu scapă nici virtutea.
Ofelia, crede-mă, rămâi distantă,
Să nu-ţi păteze cinstea, reputaţia.
OFELIA: Te-am ascultat atentă, dragul meu;
Fii sigur: cinstea-mi n-o voi terfeli,
Dar, frate scump, nu mă-nvăţa pe mine,
Ca un sofist viclean, cum să ajung
În Rai, iar tu, uitând ce-mi predici mie,
Să-ţi faci de cap ca un destrăbălat
Căruia nici că-i pasă de onoare.
LEARTES: Nu-ţi fie teamă, scumpa mea Ofelia.
Uite-l pe tata. Îmi surâde şansa
De-a-mi lua încă o dată bun rămas.

(Intră Corambis.)

CORAMBIS: Eşti tot aici, Leart? Hai, îmbarcarea!

Îţi umflă pânzele un vânt prielnic,
Te-aşteaptă toţi. Fii binecuvântat
Şi memorează câteva precepte.
Să fii familiar, dar nu vulgar;
Cin’ ţi-e prieten, de l-ai încercat,
În chingi de-oţel tu să ţi-l prinzi de suflet,
Dar palma să nu ţi-o toceşti dând mâna
Cu orice nou amic cu caş la gură.
La ceartă nu te lua, dar de te iei,
Fă-l pe-adversar să-ţi ştie el de frică.
Îmbracă-te cât îţi permite punga,
Dar fără de zorzoane-n pas cu moda8,
Că-arată-adesea haina cine-i omul;
Franţujii, cei de rang înalt, cu stare,
Şi-arată-n felul ăsta măreţia.
Dar, mai presus, cu tine fii cinstit,
Urmează-atunci, ca noaptea după zi,
Că nu poţi fi duplicitar cu nimeni.
Drum bun, ai binecuvântarea mea.
LEARTES: Cu umilinţă-mi iau rămas bun. Ei,
Cu bine, -Ofelia, ţine minte bine

8 În opera sa, Shakespeare îi critică frecvent pe sclavii modei vestimentare. În Richard al II-lea (II, 2, 21-
23) condamnă imitarea servilă a modei italiene de către „naţiunea” engleză, iar în Iulius Cezar (IV, 1, 36-
39) lipsa de personalitate a lui Lepidus, un asiduu imitator al altora.
 Tot ce ţi-am spus.
OFELIA: Ţin încuiat în suflet
Şi cheia însuţi tu o vei păstra.

(Iese Leartes.)

CORAMBIS: Ia zi, Ofelia, ce ţi-a spus Leartes?

OFELIA: Ceva referitor la Prinţul Hamlet.
CORAMBIS: Aşa-i, că bine zici; am auzit
Că tu, ca domnişoară, prea adesea
Apari în compania Prinţului.
Dacă-i aşa – cum mi s-a sugerat
Spre-avertizare – trebuie să-ţi spun
Că nu-ţi dai bine seama care-i locul
Ce i se cade cinstei mele şi
Însemnătăţii tale.
OFELIA: Tată, -mi dă
Dovezi că mă iubeşte şi-mi tot face
Propuneri pătimaşe.
CORAMBIS: Cum, dovezi?
Aha, aşa le zici, dovezi.
OFELIA: Şi-n plus,
Se jură cu atâta gravitate –
CORAMBIS: Da, laţuri pentru bibilici. Păi ce,
Nu ştiu eu, când se-aţâţă sângele,
Risipitoarea gură dă-mprumut
Grămezi de jurăminte inimii.
Pe scurt, fii mai zgârcită cu prezenţa ta
De fată, că dacă-ai s-o ţii aşa,
În ochii lumii am să par un prost.
OFELIA: Eu sfatul am să ţi-l ascult cât pot.
CORAMBIS: Ofelia, să-i refuzi scrisorile,
Capcane-s versurile de iubire.
Respinge-i darurile, căci şi ele-s
Menite să faciliteze calea
Dorinţei ce vânează Castitatea.
Hai. Vezi tu, de-s bărbaţii buni de gură,
Iubirea nu le este pe măsură.9
OFELIA: Am să te-ascult în totul.
(Ies.)

9 Acest cuplet rimat apare doar în Q1 şi seamănă cu replica Violei din A douăsprezecea noapte, care,
deghizată în bărbat, declară: „Deşi jurăm şi suntem buni de gură, / Iubirea nu ne este pe măsură” (II, 4, 117-
118, în traducerea noastră).
 SCENA 4

Intră Hamlet, Horaţio şi Marcellus.

HAMLET: Rău muşcă vântul;

E-un ger ce te pătrunde pân’ la os.
Cam cât e ceasul?
HORAŢIO: Aproape miezul nopţii.
MARCELLUS: A şi bătut.
HORAŢIO: Nici nu l-am auzit.

(Se aud zgomote de tobă, trompete şi bubuit de tun.)

Ce-nseamnă asta, -Alteţă?

HAMLET: În noaptea asta Regele stă treaz,
Bea, -i pus pe chef, dansează ca nebunul,
Şi-atunci când dă pe gât vin de Renania,
Zbiară trompete, tobe, anunţând
Triumful toastului.
HORAŢIO: E-un obicei?
HAMLET: Da, cum să nu; deşi-s născut aici,
Deprins cu datina, găsesc că este
Mai onorabil s-o nesocoteşti
Decât s-o practici.

(Intră Stafia.)

HORAŢIO: Ah, iat-o, Alteţă.

HAMLET: Voi, îngeri, soli divini, să ne-apăraţi!
Tu, spirit bun ori demon blestemat,
Cu-adieri din Cer sau fum din iad,
Şi cu porniri haíne ori miloase,
Te-arăţi în forma-asta ispititoare
Ca să-ţi vorbesc. Eu Hamlet am să-ţi spun,
Şi Rege, tată, şi măreţ danez!
Răspunde-mi, să nu crăp de ignoranţă,
De ce-osemintele-ţi sfinţite, -ntinse
În raclă giulgiul îţi străpung, cavoul,
În care stai cuminte-nmormântat,
De ce, căscându-şi fălcile de marmuri,
Te-aruncă-afară iar? Ce-nseamnă faptul
Că tu, cadavru, vii din nou, în zale,
Sub raza lunii, noaptea urâţind-o,
Şi, ca pe nişte prostănaci ai firii,
Grozav ne zgâlţâi cugetul cu gânduri
 Ce-s mai presus de sufletele noastre.
Vorbeşte-mi. Zi! De ce? Ce-nseamnă asta?
HORAŢIO: Îţi face semn de parcă-ar vrea să-ţi spună
Ceva doar ţie, între patru ochi.
MARCELLUS: Priveşte ce curtenitor te-ndeamnă
Să-l însoţeşti într-un loc mai retras –
Să nu te duci!
HORAŢIO: Pentru nimic în lume!
HAMLET: N-am încotro, altfel n-o să vorbească.
HORAŢIO: Şi dacă te momeşte către fluxul
Care izbeşte ţărmu-nverşunat
Şi, luând o-nfăţişare fioroasă,
Te face să te pierzi complet cu firea,
Scoţându-te din minţi? Gândeşte-te.
HAMLET: Mă cheamă. Du-te, am să te urmez.
HORAŢIO: Alteţă, nu te duce.
HAMLET: Oare de ce-ar trebui să-mi fie frică?
Nu dau pe viaţa mea nici cât pe-un ac;
Cât despre suflet, ce-o să-i poată face –
Când e la fel, nemuritor, ca el?
Du-te şi am să te urmez.
MARCELLUS: Te stăpâneşte, -Alteţă, stai pe loc.
HAMLET: Mă cheamă soarta şi îmi toarnă-n vine
Curaj, să am cât leul din Nemeea.
Mă cheamă iar – domnilor, daţi-mi drumul –
Care-mi stă-n cale, jur că-l fac stafie!
În lături! – Du-te, am să te urmez.

(Ies Stafia şi Hamlet.)

HORAŢIO: Se lasă pradă-nchipuirii, -l pierdem.

MARCELLUS: În Danemarca noastră-i ceva putred.
HORAŢIO: Să mergem. Oare unde-o să ajungem.
MARCELLUS: Hai după el. Doar n-o să-l ascultăm.
(Ies.)

SCENA 5

Intră Stafia şi Hamlet.

HAMLET: Eu nu mai fac un pas. Unde mă duci?

STAFIA: Ascultă-mă.
HAMLET: Te-ascult.
STAFIA: Sunt spiritul
Tatălui tău şi-mi este dat o vreme
Să bântui noaptea, ziua să postesc
În flăcări, până când păcatele
Din timpul vieţii mi s-or mistui
Şi-or arde-n focul purificator.
HAMLET: Biet spirit.
STAFIA: Să nu mă compătimeşti,
Ci-ascultă cu atenţie ce-am să spun10.
De nu mi-ar fi oprit să spun ce ştiu
Despre-nchisoarea-n care sunt poprit,
Poveste-aş depăna din care vorba
Cea mai măruntă sufletul ţi-ar smulge
Şi sângele vioi ţi-ar îngheţa,
Ţi-ar scoate ochii stele din orbite,
Ţi-ar despleti şi părul, şi din bucle,
Zburlite, firele-ar înţepeni
Ca acele pe-ariciul zgândărit.
Dar tainele acestea nu-s menite
Urechilor de muritori. O, Hamlet,
De l-ai iubit pe tatăl tău –
HAMLET: O, Doamne!
STAFIA: Răzbună-omoru-i mârşav, contra firii.
HAMLET: Omorul!
STAFIA: Da, mârşav ca orice-omor,
Dar mai nelegiuit al meu, sălbatic,
Comis contra naturii.
HAMLET: Zi pe dată,
Să prind aripi, să zbor iute ca gândul
Spre răzbunare.
STAFIA: Ah, văd că eşti gata
Şi-ai fi mai leneş decât iarba grasă
Cu rădăcina-nfiptă-n malul Lethei
Dacă… Dar hai să fiu concis: Se spune
C-am fost muşcat de-un şarpe în grădină,
În somn. Astfel, urechea-ntregii ţări
Minţită-a fost prin ticluirea veştii
Despre sfârşitul meu. Dar află, tânăr nobil,
Că şarpele ce tatăl ţi-a răpus
Îi poartă-acum coroana.
HAMLET: Am ştiut eu!
Chiar unchiul meu! Ah, unchiul meu!

10 E.A.J. Honigmann, îngrijitorul ultimei ediţii Arden Shakespeare a tragediei Othello, stabileşte o serie de
surprinzătoare paralele textuale între Q1 şi Othello. Una dintre acestea vizează propoziţia Lend thy ear to
my unfolding („Ascultă cu atenţie ce-am să spun”), reluată cuvânt cu cuvânt în Othello (I, 3, 246).
STAFIA: Chiar el.
Da, ticălosul incestuos, cu daruri –
Vai, minte josnică şi daruri care
Pot cuceri astfel! – a subjugat
Regina ce părea-atât de virtuoasă.
Dar, după cum virtutea nu cedează
Nici poftei deghizate-n strai ceresc,
Unit c-un înger luminos, dezmăţul
S-ar sătura de-un pat celest, scurmând
Printre gunoaie.
Dar stai, simt parcă-al dimineţii aer.
Pe scurt: Pe când dormeam eu în grădină –
Aşa obişnuiam după-amiaza –
Unchiu-ţi s-a furişat la ceas de tihnă
C-o zeamă otrăvită-ntr-o sticluţă
Şi mi-a turnat decoctul veninos
În porţile urechilor. Efectul
Produs asupra sângelui uman
E-aşa nimicitor că, iute ca
Argintul viu, străbate porţi şi drumuri
Din corp şi-ncheagă sângele subţire
Ca laptele bătut, iar trupul meu
Curat pe dată s-a umplut de bube.
Dormeam şi-un frate m-a deposedat
De rang, coroană, viaţă şi regină,
Nespovedit am fost trimis la moarte,
Plin de păcate, cu conştiinţa grea.
O, groaznic, vai, prea groaznic.
HAMLET: Doamne sfinte!
STAFIA: De simţi cu toată firea, nu răbda,
Ci inima nicicum să nu-ţi urzească
’Mpotriva mamei tale; las-o-n plata
Cerului şi-a conştiinţei încărcate.
Acum va trebui să plec.
Vesteşte licuriciul dimineaţa
Şi focu-i rece-ncepe să pălească.
Adio, Hamlet, şi să nu mă uiţi. (Iese.)
HAMLET: O, voi, puteri cereşti! O, tu, pământ!
Ce încă? Să adaug iadul? Vai,
Să nu te uit? Biet spirit! Am să şterg
De pe tăbliţa amintirii mele
Citate de prin cărţi, metafore
Banale, copiate-n tinereţe
Sau remarcate, va mai dăinui
Doar amintirea ta. Da, da, pe Ceruri,
Ce blestemat, ce mârşav ticălos:
 Ce criminal spurcat şi zâmbăreţ!
Păi, pe tăbliţă-mi scriu că poţi zâmbi
Fiind un ticălos. Măcar sunt sigur
C-aşa o fi în Danemarca. Deci,
Ăsta-mi eşti, unchiule, ăsta îmi eşti.
Aşa mi-a zis: „Adio, Hamlet, şi
Să nu mă uiţi.” Mi-ajunge. Am jurat.

(Intră Horaţio şi Marcellus.)

HORAŢIO: Alteţă!
MARCELLUS: Prinţe Hamlet!
HORAŢIO: Hei, hei, hei!
MARCELLUS: Hei, hei, u-uuu, hei, hei, răspunde
HORAŢIO: Să-l aibă-n pază Cerul.
MARCELLUS: Cum e, -Alteţă?
HORAŢIO: Ce veşti, Alteţă?
HAMLET: Ah, sunt minunate.
HORAŢIO: Ne spui şi nouă?
HAMLET: Nu, că trăncăniţi.
HORAŢIO: Eu nu, Alteţă, jur.
MARCELLUS: Nici eu, Alteţă.
HAMLET: Dar ce-o să ziceţi – cine-ar fi crezut?
Păstraţi secretul?
HORAŢIO, MARCELLUS: Da, jurăm, Alteţă.
HAMLET: Nu-i ticălos în toată Danemarca
Să nu fie escroc înveterat.
HORAŢIO: Nu trebuie să vină o fantomă
Să-ţi spună asta.
HAMLET: Zău că ai dreptate.
Aşa-i şi n-are rost s-o mai lungim,
Ne strângem mâna şi ne despărţim –
Plecaţi mânaţi de treburi şi dorinţe
(Ca orice om cu treburi şi dorinţe),
Iar eu, sărmanul, eu am să mă rog.
HORAŢIO: Vorbeşti în dodii, încâlcit, Alteţă.
HAMLET: Îmi pare rău că vorba-mi te jigneşte.
Din suflet, zău.
HORAŢIO: Nu mă jigneşti, Alteţă.
HAMLET: Ba da, pe Sfântu’ Patrick, e-o jignire
Şi-i grea de tot. Cât despre nălucire,
E-un duh cinstit – asta v-o spun pe şleau,
Dar încercaţi să vă-nfrânaţi dorinţa
De-a şti ce-anume-i între noi. Şi-acum,
Prieteni dragi, colegi şi gentilomi,
Să-mi împliniţi o biată rugăminte.
HORAŢIO, MARCELLUS: Ce-anume, -Alteţă?
HAMLET: Vreau să nu suflaţi
O vorbă despre ce-aţi văzut azi-noapte.
HORAŢIO, MARCELLUS: N-o să vorbim.
HAMLET: Nu, dar juraţi.
HORAŢIO: Alteţă, jur că nu vorbesc.
MARCELLUS: Nici eu,
Alteţă, jur.
HAMLET: Juraţi pe spada mea.
Pe spada mea am zis.
STAFIA (de sub scenă): Juraţi!
HAMLET: Ha, ha,
Haideţi aici – l-aţi auzit în beci! –
Aici, supuneţi-vă şi juraţi.
HORAŢIO: Ce să jurăm, Alteţă?
HAMLET: Că nu veţi spune ce-aţi văzut azi-noapte.
Juraţi pe spada mea.
STAFIA: Juraţi!
HAMLET: Hic et ubique? -Atunci, să ne mutăm.
Veniţi aici şi puneţi mâinile
Pe spada mea. Să nu suflaţi o vorbă
Despre nimic. Juraţi pe spada mea.
STAFIA: Juraţi!
HAMLET: Că bine zici, sobol bătrân,
Ce iute sapi. Eşti un genist fruntaş!
Să ne mutăm din nou.
HORAŢIO: Şi zi, şi noapte: -i nemaipomenit.
HAMLET: Întâmpinaţi-l, deci, ca pe-un străin:
Mai multe sunt în cer şi pe pământ
Decât închipuie filosofia,
Horaţio. Veniţi încoa’, juraţi
La fel ca mai devreme, că nicicând…
Şi-oricât de straniu şi-aiurit aş fi
(Cum se prea poate să doresc de-acum
’Nainte să mă port ca un zănatic) –
Văzându-mă, să nu staţi niciodată
Cu braţele încrucişate-aşa,
Nu daţi din cap, nu faceţi comentarii
Gen „Da, ştim noi” sau „Am putea, de-am vrea”
Sau „Ei, ar zice dacă ar fi voie”
Sau alte-asemenea cuvinte cu
Subînţeles, să arătaţi că ştiţi
Ceva anume despre mine. -Aşa
V-ajute Ceru-n mare mila lui.
 Juraţi.11
STAFIA: Juraţi!
HAMLET: Odihnă, -odihnă ţie,
Spirit căznit. Deci, domnii mei, azi vouă
Mă-ncredinţez cu drag şi-un om umil
Ca Hamlet o să facă tot ce poate,
Cu voia Domnului, să vă-mplinească
Orice dorinţă. Haideţi să plecăm,
Dar puneţi lacăt gurilor, vă rog.
Timpu-a ieşit din balamale. -O, soartă
Grea, sunt născut să-ndrept această poartă.
Mai bine haideţi să plecăm de-aici. (Ies.)

SCENA 6

Intră Corambis şi Montano12.

CORAMBIS: Montano, du-i scrisorile şi banii

Şi urările-mi de bine lui Leartes,
Şi roagă-l să se pună pe-nvăţat.
MONTANO: Mărite, aşa am să fac.
CORAMBIS: Ai proceda foarte bine dacă ai zice: „L-am cunoscut pe-acest gentilom” – sau
„Îl cunosc pe taică-său”. Ca să te interesezi ce fel de viaţă duce – numărându-te printre
cunoştinţele lui – poţi zice că l-ai văzut „în data cutare” – fii atent ce-ţi spun – „la cărţi, la o
beţie, înjurând, sau la fleoarţe” – poţi merge chiar până acolo.
MONTANO: Mărite, asta i-ar ştirbi reputaţia.
CORAMBIS: Nici vorbă, nu i-o ştirbeşte nici cu un dram. Aşa, din fericire, cel căruia o să-i
vorbeşti în termenii aceştia o să capete încredere în tine şi, fiind tu stăpân pe situaţie, n-are
cum să-i dăuneze… Aşa, ce voiam să zic?
MONTANO: C-o să capete încredere în mine.
CORAMBIS: Aşa-i, că bine zici. O să capete încredere în tine şi o să zică – ia să vedem, ce-
o să zică – iaca aşa o să zică: „L-am văzut ieri” sau „alaltăieri” sau „atunci” sau „nu ştiu
când” ori „la zaruri”, ori „la tenis”, da, ori „beat criţă”, ori „intrând într-o casă deocheată”
(videlicet într-un bordel). Noi, cei unşi cu toate alifiile, aflăm pe căi cotite ce şi cum. La fel
vei proceda cu fiul meu. Ai priceput ce vreau?
MONTANO: Mărite, am priceput.
CORAMBIS: Atunci, drum bun şi transmite-i salutări din partea mea.
MONTANO: Aşa am să fac, mărite.

11 Insistenţa cu care Hamlet le cere prietenilor săi să jure că vor păstra secretul la care sunt părtaşi este
anticipată de scenele în care Eduard al III-lea cere Contesei de Salisbury şi Contelui de Warwick să jure că
îşi vor onora promisiunile în piesa istorică Eduard al III-lea (Actul II), numită de regizorul Alexandru
Tocilescu „piesa shakespeariană a jurămintelor”.
12 În Q2 şi F, acest personaj se numeşte Reynaldo. Numele de Montano reapare pe lista personajelor din
Othello.
CORAMBIS: Şi roagă-l să-şi cultive arta de-a cânta.
MONTANO: Mărite, aşa am să fac.
CORAMBIS: Cu bine.

(Iese Montano. Intră Ofelia.)

Ofelia, draga mea, ce s-a-ntâmplat?

OFELIA: Vai, tată, s-a schimbat cu totul,
Ce transformare cruntă la un prinţ –
Cum niciodată n-a văzut vreo fată,
E deplorabilă şi mă-nspăimântă.
CORAMBIS: Dar cum aşa, Ofelia, povesteşte-mi!
OFELIA: Vai, tânărul Prinţ Hamlet, mândra floare
A ţării noastre, -a scăpătat cu totul.
Zici că i s-a furat şi nestemata
Strălucitoare a fiinţei sale –
E într-o dungă. A venit la mine
Când mă plimbam în galerie-alene.
Se-apropie de mine tulburat,
Ciorapii-i stau căzuţi, fără jartiere,
Pantofii-s cu şiretul dezlegat13,
Şi mă priveşte lung, de parcă-ar fi
Jurat că altceva nici n-o să vadă.
Cuminte-ntâi, îmi strânge-ncheietura
Şi pulsu-mi ia un timp14, apoi suspină
Şi, dându-mi drumul, se îndepărtează
Tăcut ca noaptea, lung privindu-mă,
Cu capu-ntors spre mine, peste umăr,
Găsindu-şi parcă drumul fără ochi,
Fiindc-a ieşit făr’ ajutorul lor.
Şi a plecat.
CORAMBIS: Nebun de dorul tău!
Ce, i-ai vorbit mai aspru de curând?
OFELIA: I-am refuzat şi daruri, şi scrisori,
Cum mi-ai cerut.
CORAMBIS: Asta l-a-nnebunit.
Se pare că-i firesc la vârsta noastră
Să despicăm în patru-un fir, la fel
Cum şi cei tineri n-ar strica deloc
Să-şi ţină pofta-n frâu. Îmi pare rău
Că m-am pripit. Avem un leac? Să mergem
La Rege. Nebunia asta, poate,
13 Acest detaliu referitor la pantofi apare doar în Q1; în Cum vă place (III, 2, 369-372), Rosalinda afirmă
că şireturile dezlegate sunt, la bărbatul îndrăgostit, un semn al nepăsării şi al deznădejdii.
14 Referirea la puls apare tot numai în Q1. Această metodă de examinare a stării de spirit a cuiva apare şi în
Comedia erorilor (V, 1, 244), unde doctorul Pinch îi ia pulsul lui Antipholus din Efes în timp ce îl priveşte
în ochi.
 Dovadă-i dragostei adevărate.
(Ies.)

SCENA 7

Intră Regele, Regina, Rossencraft şi Gilderstone15.

REGELE: Prieteni dragi, e foarte-adevărat –

Hamlet, nepotul nostru scump, a-nnebunit
Şi tare rău ne pare. De aceea
Dorim ca voi, ce puneţi preţ pe grija
Ce i-o purtăm, ca şi pe dragostea
Ce noi v-am arătat-o, să aflaţi
Ce-anume l-a smintit; iar pentru asta
V-aşteaptă o regească recompensă.
ROSSENCRAFT: Sire, ne poţi pretinde-oricând să facem
Tot ce ne stă-n putinţă, nu-i nevoie
Să-ţi lămureşti supuşii; ţi-s datori
Cu dragostea, credinţa şi-ascultarea.
GILDERSTONE: Vom face tot ce ne va sta-n putinţă
Să mulţumim pe-a Voastre Maiestăţi
Şi vom afla ce griji îl macină pe Prinţ.
Supuşi loiali, acum ne vom retrage.
REGELE: Vă mulţumesc, iubite Gilderstone
Şi Rossencraft.
REGINA: Iubite Rossencraft
Şi Gilderstone, şi noi vă mulţumim.

(Ies Rossencraft şi Gilderstone. Intră Corambis şi Ofelia.)

CORAMBIS: Sire, ambasadorii s-au întors

Cu bine din Norvegia.
REGELE: Mereu eşti tatăl unor veşti grozave.
CORAMBIS: Da, Maiestate? Sire, eu te-asigur:
Credinţa, ca şi viaţa, mi-o închin
Lui Dumnezeu doar şi ’Nălţimii Tale;
Şi cred, altminteri mă înşeală mintea
Şi nu mai ştie ce-i politichia,
Aşa cum ar trebui, cred c-am aflat
De unde i se trage nebunia
Lui Hamlet.
REGINA (către Rege): Dă Doamne să fi aflat.

15 Cei doi curteni reapar în Q2 şi F cu numele Rosincrance şi Guildenstern. Rosencrantz este o variantă
modernizată a primului nume, propusă de editorii de mai târziu ai operei shakespeariene.
 (Intră ambasadorii Voltemar şi Cornelia.)

REGELE: Ei, Voltemar, ce veşti ne-aduci,

Ce zice fratele norvegian?
VOLTEMAR: Ţi-întoarce toate-urările de bine.
Pe dată a sistat orice-nrolare
În oastea lui nepotu-său; crezuse
Că vrea să pună de-un război cu leşii.
Când-colo, a aflat că vrea s-atace
Pe Înălţimea Ta. De supărare
Că-n boala-i, bătrâneţea-i şi sfârşeala-i
A fost crunt înşelat, îi porunceşte
Lui Fortenbrasse să stea pe loc. Acesta
I se supune şi, mustrat de rege,
Se jură-n faţa unchiului nicicând
Să nu se mai ridice împotriva-ţi.
Bătrânul rege, -n culmea fericirii,
Îi dă trei mii de mărci pe an şi-i cere
Să folosească oastea recrutată
Contra polonilor, cu rugămintea
Ce-i aşternută-n scris, să îi îngădui
Să traverseze-a’ tale teritorii
Cu garanţii de bună conduită,
Ce-s consemnate-n documentul ăsta.
REGELE: Ne bucurăm de veşti şi-ntr-un moment
De tihnă-l vom citi şi i-om răspunde.
Vă mulţumim pentru-osteneala voastră.
Vă odihniţi; diseară vom petrece
’Mpreună. Bine aţi venit acasă.

(Ies Voltemar şi Cornelia.)

CORAMBIS: La bun sfârşit au dus misiunea asta

Şi, Maiestate, -n ceea ce-l priveşte
Pe tânărul prinţ Hamlet, este clar
Că s-a ţicnit; să zicem că-i nebun.
Ca să aflăm ce-a cauzat efectul
Sau, altfel spus, ce-a cauzat defectul
(Căci cauza-n defect schimbă efectul) –
REGINA: Stimate domn, fii scurt şi la obiect.
CORAMBIS: Doamnă, voi fi. Stăpâne, am o fiică –
O am cât e a mea (c-adesea pierdem
Ce ni se pare bine pus deoparte) –
Revin la prinţ. Sire, iat-o scrisoare
Pe care fata mea, ascultătoare,
 Mi-a dat-o.
REGELE: Ia citeşte-o, domnule.
CORAMBIS: Luaţi aminte-aici:
Nu zi că-i foc în pământ,
Că aştrii se rotesc16,
Nici că adevăru-i sfânt,
Dar spune-ţi: te iubesc.
Frumoasei Ofelia, pe veci al tău, nefericitul Prinţ Hamlet.
Sire, hai, spune-mi, ce crezi despre mine?
REGELE: Că-mi eşti prieten şi supus loial.
CORAMBIS: Eu bucuros ţi-aş dovedi că sunt.
Când am văzut scrisoarea, iată ce-am spus copilei:
Hamlet e prinţ, el nu-i ursitul tău
Şi prea-i de rang înalt să-l poţi iubi.
Aşa c-am sfătuit-o să-i refuze
Scrisorile, să nu primească daruri
Şi nici la vreo-ntâlnire să nu meargă.
Copila mea s-a conformat supusă.
De-atunci, văzându-şi dragostea respinsă –
Iar eu luasem totul ca pe-o glumă –
Întâi a dat în el melancolia,
Apoi n-a mai mâncat, ci, -ntr-o dungă,
S-a necăjit şi s-a scrântit la cap,
Şi tot aşa, cu mintea şubrezită,
A dat în agitaţia de acum.
De nu-i aşa, să mă scurtezi de cap.
REGELE: Aşa să fie oare?
CORAMBIS: Aşa? Cum, nu mă crezi? Doar ştiu preabine
Că lucrurile stau precum am spus
Şi nici nu-ncape vorbă de-altceva.
Las’ că, de-ndată ce-o să am dovezi,
Afla-voi adevărul, chiar de-ar fi
Ascuns adânc în inima pământului.
REGELE: Cum ar trebui să procedăm?
CORAMBIS: Păi, Maiestate, iată cum:
Alteţa Sa-n portic se plimbă zilnic;
O punem pe Ofelia să-l aştepte,
Iar noi o să ne-ascundem undeva,
Într-un ungher, de unde-ai să auzi
Ce simte pentru ea. Şi, de-oi greşi,
Alt’dată să-mi nesocoteşti povaţa.
REGELE: Îl văd sosind. Citeşte dintr-o carte.

(Intră Hamlet.)

16 Primele două versuri diferă de cele din Q2 şi F.

CORAMBIS: Doamnă, fiţi bună şi plecaţi, vă rog!
REGINA: Cu dragă inimă.
CORAMBIS: Ofelia, fă-te că citeşti şi tu.
Nu sta aici, să nu-l vadă pe Rege.

(Corambis şi Regele se ascund.)

HAMLET: A fi sau a nu fi – aici e buba!17

Să mori, să dormi – şi-atâta tot? Mda, tot.
Ba nu, să dormi şi să visezi, poftim,
De-aicea ni se trage, căci treziţi
Din visul morţii – suntem duşi în faţa
Judecătorului etern, de unde
Nicicând nu s-a întors vreun călător –
De pe tărâmul neştiut de nimeni,
Unde cei fericiţi zâmbesc şi cazna
I-aşteaptă pe damnaţi. De nu ar fi
Speranţa asta, cine-ar mai răbda
Dispreţul lumii şi-a’ ei linguşeli –
Dispreţuit de-avuţi, te mai blesteamă
Şi cei săraci; vezi văduve-oropsite,
Orfani persecutaţi, flămânzi, tirani
Şi mii de alte rele pe pământ –
Să geamă asudând strivit de viaţă
Când ar putea să scape de-orice griji
Doar c-un pumnal? Cine-ar răbda năpasta
De n-ar spera că după moarte vine
Ceva de ne-nţeles, năucitor,
Ceva ce ne îndeamnă să-ndurăm
Aceste rele-n loc să ne grăbim
Spre altele necunoscute nouă?
Pe toţi ne face cugetul mişei.
Domniţă, -n rugăciuni să-mi ceri iertarea păcatelor.18
OFELIA: Alteţă, căutam un prilej care, iată, s-a ivit, să înapoiez mâinilor tale alese o mică
amintire – de fapt, mai multe cadouri de la tine.
HAMLET: Eşti frumoasă?
OFELIA: Alteţă!
HAMLET: Eşti cinstită?
17 Spre deosebire de Q2 şi F, unde versul se încheie cu that is the question („iată-ntrebarea” sau „aceasta e-
ntrebarea”, în Q1 avem ay, that’s the point. Această expresie apare în mai multe piese shakespeariene
(Henric al IV-lea, Partea a doua, I, 3, 18; Antoniu şi Cleopatra, II, 6, 31; Nevestele vesele din Windsor, I, 1,
206 şi Othello, III, 3, 232). Traducătorii români ai respectivelor piese au propus următoarele traduceri: „aici
e buba” (Leon Leviţchi), „ăsta-i faptul” (Vlaicu Bârna) şi „aici e-aici” (Ion Vinea). Variantele de traducere
propuse de Leviţchi şi Vinea ni se par cele mai apropiate de spiritul originalului, cu menţiunea că a lui
Vinea este mai greu de rostit pe scenă.
18 Q1, Q2 şi F prezintă din loc în loc abateri de la structura prozodică standard (pentametrul iambic), cu
versuri fie mai lungi, fie mai scurte. Am păstrat aceste „asperităţi” şi în versiunea românească, evitând
astfel monotonia indusă de versul perfect şlefuit.
OFELIA: Ce vrei să spui, Alteţă?
HAMLET: Că dacă eşti frumoasă şi cinstită, frumuseţea ta n-ar trebui să stea deloc de vorbă
cu cinstea ta.
OFELIA: Alteţă, poate avea frumuseţea un mai bun interlocutor decât cinstea?
HAMLET: Păi, da, poate. Căci mai uşor o preschimbă Frumuseţea pe surata ei, Cinstea, din
ce-a fost într-o codoaşă decât ar putea transforma Cinstea Frumuseţea. Ăsta cândva a fost un
paradox, dar timpul l-a schimbat, a devenit ceva firesc. Eu niciodată nu ţi-am dat nimic.
OFELIA: Ba da, Alteţă, ştii preabine că mi-ai făcut cadouri însoţite de jurăminte de iubire
ce-ar fi mişcat şi-o inimă de piatră.
Nu face-un sfanţ cadoul scump, mi-e clar,
Când se-nrăieşte cel ce-a dat în dar.
HAMLET: Nu te-am iubit niciodată.
OFELIA: M-ai făcut să cred că mă iubeşti.
HAMLET: Vai, n-ar fi trebuit să mă crezi. Du-te la mănăstire, du-te. Ce rost are să zămisleşti
alţi păcătoşi? Eu unul sunt destul de cinstit, dar singur aş putea să mă acuz pe mine însumi de
nişte lucruri pentru care era mai bine ca maică-mea să nu mă fi născut. Oho, sunt foarte
mândru, ambiţios, dispreţuitor, cu mai multe păcate decât mă duce mintea să le numesc. Ce
rost mai au indivizii de teapa mea, ce se târăsc între cer şi pământ? Cu toţii suntem nişte
ticăloşi ce ne-am abătut de la calea cea dreaptă. Să nu-l crezi pe nici unul dintre noi. Du-te la
mănăstire!
OFELIA (aparte): Îl aibă Ceru-n pază!
HAMLET: Unde e tatăl tău?
OFELIA: Acasă, Alteţă.
HAMLET: Pentru Dumnezeu, să aibă uşa-nchisă bine! La el acasă n-are decât să facă pe
prostul. Du-te la mănăstire!
OFELIA (aparte): Doamne, ce s-a schimbat!
HAMLET: Dacă ai să te măriţi, o să-ţi dau de zestre-acest blestem: poţi să fii tu castă ca
gheaţa, curată ca zăpada – că gura lumii tot are să te bălăcărească. Du-te la mănăstire!
OFELIA (aparte): Doamne Dumnezeule, dă-i minte!
HAMLET: Hai că am auzit că vă mai şi pictaţi – Dumnezeu v-a dăruit un chip, iar voi vă
faceţi altul. Vă unduiţi şoldurile, vă rupeţi în figuri, născociţi porecle pentru făpturile lui
Dumnezeu şi vă destrăbălaţi mimând inocenţa. Fir-ar să fie! Ce porcărie – mă scoate din
minţi. Să nu mai aud de căsătorii. Trăiască toţi cei căsătoriţi, afar’ de unul. Restul să rămână
aşa cum sunt. Du-te la mănăstire. Du-te la mănăstire! (Iese.)
OFELIA: O, Doamne, ce rapidă transformare!
Curteanul, învăţatul şi soldatul
Surpat, distrus e! Ce năpastă grea
Să ştii ce-a fost şi-acum să-l vezi aşa!

(Iese. Regele şi Corambis ies din ascunzătoare.)

REGELE: Să fie dragostea? Nu, altceva-i

De vină… -L supără ceva mai grav.
CORAMBIS: O fi ceva la mijloc. Sire, ai
Răbdare şi-am să-l tatonez eu însumi.
Am să-l descos în fel şi chip.
 (Intră Hamlet.)19

Soseşte!
Trimite, Sire, tinerii. Hai, pleacă,
Să dibui mai adânc. Hai, nu mai sta!

(Iese Regele.)
Alteţă, spune-mi, mă cunoşti?
HAMLET: Preabine chiar. Eşti negustor. De peşti.
CORAMBIS: Cine, eu? Nici vorbă!
HAMLET: Atunci, domnule, măcar de-ai fi un om onest, că-n ziua de azi găseşti unul la
zece mii de oameni.
CORAMBIS: Ce citeşti, Alteţă?
HAMLET: Ia, vorbe, vorbe.
CORAMBIS: Şi care-i treaba, Alteţă?
HAMLET: Între cine şi cine?
CORAMBIS: Vreau să spun treaba pe care o citeşti, Alteţă.
HAMLET: A, păi e-o erezie cumplită. Satirul ăsta de autor satiric scrie că bătrânii au ochii
adânciţi în orbite, spinările şubrede, bărbile încărunţite, încheieturile praştie şi ţurloaiele
bolnave de gută – lucruri pe care eu refuz cu tărie să le cred. Căci şi dumneata, domnul meu,
ai să ajungi la vârsta mea dacă o să poţi da îndărăt ca racul.
CORAMBIS (aparte): Ce pline de miez îi sunt răspunsurile – şi atât de spirituale! Şi totuşi,
la început m-a luat drept un negustor de peşte. Toate astea i se trag din dragoste, din
năbădăile iubirii şi, ţin minte, în tinereţe am fost şi eu frivol şi nebun de legat, aproape la fel
ca şi el. (Către Hamlet) Nu vrei să schimbi aerul, Alteţă?
HAMLET: Când oi ajunge în mormânt.
CORAMBIS (aparte): Pe legea mea, acolo chiar că-l schimbă. Că bine le mai potriveşte.
(Către Hamlet) Alteţă, îmi iau rămas bun de la tine.

(Intră Gilderstone şi Rossencraft.)

HAMLET: Nu-mi poţi lua nimic, domnule, de care să nu mă despart mai bucuros – bătrân
neghiob şi sufletist.
CORAMBIS: Îl căutaţi pe Prinţul Hamlet? Iată-l.

(Iese.)

GILDERSTONE: Sănătate, Alteţă.

HAMLET: A, Gilderstone şi Rossencraft! Bine-aţi venit la Elsinore, dragii mei colegi de
şcoală.
GILDERSTONE: Îţi mulţumim, Alteţă, şi ne-am bucura să fii la fel ca pe vremea când eram
toţi trei la Wittenberg.
19 Monologul „a fi sau a nu fi” este plasat în Q1 mult mai devreme decât în Q2 şi F, obligându-l pe Hamlet
să revină rapid pe scenă. Faptul că, în loc de Ofelia, îl întâlneşte pe tatăl ei nu face decât să-i întărească
suspiciunile că este spionat. Numeroşi comentatori consideră că şi monologul de mai devreme este o doar
stratagemă menită să-i facă pe duşmanii săi potenţiali să creadă că ar avea gânduri sinucigaşe.
HAMLET: Mersi de urare. Dar ia zi, voi aţi vrut să-mi faceţi vizita asta – sau te pomeneşti
că au trimis după voi? Spuneţi-mi adevărul? Ei, hai, ştiu că v-au chemat bunul Rege şi
Regina: citesc în privirea voastră un fel de mărturisire. Ei, hai, ştiu c-aţi fost chemaţi anume.
GILDERSTONE (către Rossencraft): Tu ce zici?
HAMLET: Aha, acum pricep de unde bate vântul. E clar că au trimis după voi.
ROSSENCRAFT: Alteţă, au trimis după noi şi noi… de bună voie am venit, doar-doar om
afla motivul nemulţumirii tale…
HAMLET: Păi, nu prea mă bucur de favoruri.
ROSSENCRAFT: Nu pot să cred, Alteţă.
HAMLET: Ba chiar aşa stau lucrurile. Vedeţi voi, nu mă mulţumeşte deloc lumea asta cât e
ea de mare. Nţ, nici cerul înstelat, nici pământul, nici marea. Mă nemulţumeşte şi omul, o
făptură atât de glorioasă. Nţ, nu mă mulţumeşte nici femeia – deşi văd că vă umflă râsul.
GILDERSTONE: Alteţă, nu de asta râdeam.
HAMLET: Atunci, de ce-aţi râs când am zis că mă nemulţumeşte omul?
GILDERSTONE: Stăpâne, am râs când ai zis că te nemulţumeşte omul gândindu-ne ce
primire o să le faci actorilor! I-am lăsat în urmă; sunt în drum spre tine.
HAMLET: Actorii… despre ce actori e vorba?
ROSSENCRAFT: Alteţă, e vorba despre tragedienii oraşului… cei care te-au delectat
adeseori.
HAMLET: Dar cum de au ajuns să bată drumurile? S-au lăsat pe tânjală şi nu mai au succes?
GILDERSTONE: Nu, Alteţă, se bucură de preţuirea dintotdeauna.
HAMLET: Şi-atunci?
GILDERSTONE: Alteţă, problema e că ce-i azi nou mâine-i vechi. Majoritatea spectatorilor
de altădată preferă acum noile teatre acoperite şi moda copilandrilor-actori.
HAMLET: Treaba asta nu mă miră prea tare, fiindcă cei care se strâmbau la unchiu-meu pe
vremea când trăia tata, dau acum câte o sută-două de ducaţi pe un portret de-al lui. Oricum,
vor fi bineveniţi. Cel care-l joacă pe Rege va primi omagiile mele, Cavalerul în căutare de
aventuri îşi va folosi sabia şi scutul, Îndrăgostitul va suspina fără rost, Bufonul o să-i facă să
se tăvălească de râs pe cei cu bojocii gâdilicioşi, cu versuri care mai de care mai şchioape, iar
Domniţa va trebui să spună pe şleau ce gândeşte.

(Sunet de trompete. Intră Corambis.)

Îl vezi pe bebeluşul ăsta dolofan? Nici n-a ieşit încă din scutece.
GILDERSTONE: Aşa o fi; se zice că bătrânii dau în mintea copiilor.
HAMLET: Vă fac o prorocire cum că vine să-mi spună despre actori. – Întocmai, domnule,
asta a fost lunea trecută.
CORAMBIS: Alteţă, îţi aduc o veste!
HAMLET: Alteţă, îţi aduc o veste! Pe când Roscius era actor la Roma…
CORAMBIS: Alteţă, au sosit actorii!
HAMLET: Fâs, fâs!
CORAMBIS: Cei mai buni actori ai creştinătăţii, şi de comedie, şi de tragedie, şi de piesă
istorică, pastorală, istorico-pastorală, comico-satirică, pastoralo-comico-istorică, istorico-
tragică… Seneca nu poate fi prea sumbru, nici Plaut prea facil, căci sunt consideraţi cei mai
buni.
HAMLET: O, Ieftae, jude al Israilului! Ce comoară ai avut!
CORAMBIS: Ei, ce comoară a avut, Alteţă?
HAMLET: E-he,
O fiică mândră, una doar –
Şi mult o mai iubea.
CORAMBIS (aparte): Ah, tot la fiică-mea i-e mintea. (Către Hamlet) Păi, Alteţă, dacă-mi
zici Ieftae, chiar am o fiică pe care o iubesc nespus de mult.
HAMLET: Nu despre asta-i vorba.
CORAMBIS: Dar despre ce, Alteţă?
HAMLET: E-he,
Ce-o fi să fie,
Domnul ştie,
Şi cum s-a-ntâmplat,
Aşa s-a…
Primul vers al acestei balade religioase o să-ţi spună totul.

(Intră actorii.)

Căci, iată, mi se taie macaroana! Bine-aţi venit, maeştrilor, bine-aţi venit cu toţii. Oho,
prietene, văd că ţi-ai lăsat barbă de când nu ne-am mai văzut – vii să-mi pui bărbi aici, în
Danemarca? Oho, domniţa şi stăpâna mea! Jur pe Sfânta Fecioară că acum eşti mai înaltă cu
un toc de pantof decât ultima oară. Dea Domnul ca glasul tău să nu se fi hârbuit ca un galben
retras din circulaţie. Hai, maeştrilor, să ne-apucăm de treabă ca şoimarii francezi, care nu
iartă nimic din tot ce zboară. Hai să degustăm un strop din arta voastră – o tiradă, o tiradă
înfocată.
ACTORII: Ce tiradă, Alteţă?
HAMLET: Te-am auzit odată recitând o tiradă nicicând jucată – sau, dacă a fost, în nici un
caz de mai mult de două ori. Asta deoarece, ţin minte, n-a fost pe placul prostimii. Era ca
orzul stricat pe gâşte. Dar mie, ca şi altora – care şi-au spus părerea în deplină cunoştinţă de
cauză – mi s-a părut o piesă excelentă, compusă cu măsură şi meşteşug. Cineva spunea că
versurile n-au deloc măscări, pentru a fi picante, dar că stilu-i fără pretenţii şi mofturi, pe cât
de sănătos, pe atât de plăcut. Ei, ţin minte mai ales tirada în care Eneas îi povesteşte Didonei
– mai cu seamă pasajul unde vorbeşte despre uciderea prinţilor. Dacă ţi-o mai aminteşti, să-
ncepi cu versul – stai puţin…
Crunt, Pirus, ca şi tigrul din Hyrcania…
Nu, nu-i aşa. Începe cu Pirus. Gata, mi-am amintit!
Pirus cel crunt, ce-avea armura neagră
Ca gându-i sumbru, semăna cu noaptea
Când sta ascuns în calul blestemat;
Pielea sinistră, smeadă, şi-a mânjit-o
Din cap până-n picioare c-un blazon
Şi mai cumplit, e-acoperit cu totul
De sângele ce-a curs din taţi şi mame,
Din fii şi fiice, şi s-a închegat
Scurgându-se pe glie şi-n pârjol –
Îl caută pe Priam cel bătrân.
Aşa, continuă tu!
CORAMBIS: Jur pe Dumnezeu, Alteţă, că bine le-ai mai zis – şi cu un accent grozav!
PRIMUL ACTOR: Curând îl şi găseşte dând în greci
Lipsit de vlagă, sabia lui veche
Stă locului, refuză să-l asculte
Şi nu mai face faţă. Ca turbat
Se năpusteşte Pirus la Priam,
Loveşte-n gol şi moşul se prăvale
Descumpănit de şuieratul spadei.
CORAMBIS: Ajunge, prietene, e prea lungă.20
HAMLET: O dăm la bărbierit, cu barba dumitale cu tot. Futu-i! Se dă în vânt după cântecele
deocheate şi poveştile porcoase; altfel adoarme. Treci mai departe – la Hecuba.
PRIMUL ACTOR: De-aţi fi văzut regina cu voal…
CORAMBIS: „Regina cu voal” sună bine. Zău că da!
PRIMUL ACTOR: Trezindu-se din somn înspăimântată,
C-o pătură pe trupu-i vlăguit
De-atâtea naşteri, c-o basma pe capul
Ce nu demult purtase-o diademă –
De-aţi fi văzut-o, -aţi fi strigat „trădare”
Cu glas înveninat. Iar zeii înşişi,
De-ar fi văzut-o când a dat cu ochii
De Pirus, cum toca mânat de ură
Pe soţul ei, şi stelele-ar fi plâns
Pe cer, şi zeii i-ar fi plâns de milă.
CORAMBIS: Priveşte, Alteţă, cum s-a schimbat la faţă şi are ochii scăldaţi în lacrimi.
Încetează, om bun, încetează!
HAMLET: E bine, foarte bine. Domnul meu, fii bun şi-ocupă-te de cazarea actorilor. Îţi spun
eu că ei sunt cronica şi rezumatul fiecărei epoci. Ţine minte, e mai bine să fii vorbit de rău
după moarte decât să intri-n gura lor în timpul vieţii.
CORAMBIS: Alteţă, am să-i cinstesc aşa cum se cuvine.
HAMLET: Ba cu mult mai bine, omule – dacă l-ai cinsti pe fiecare aşa cum se cuvine, care
ar mai scăpa nebiciuit? Cinsteşte-i după omenia şi rangul dumitale – cu cât mai mărunt e
meritul lor, cu-atât mai mare-i cinstea ce ţi se cuvine.
CORAMBIS: Bine-aţi venit, oameni buni!
(Iese.)

HAMLET: Ia apropiaţi-vă, maeştrilor. Puteţi juca Uciderea lui Gonzago?

ACTORII: Putem, Alteţă.
HAMLET: Şi, la nevoie, aţi putea învăţa pe de rost o replică de vreo douăşpe-şaişpe versuri
compusă de mine, pe care aş insera-o în piesă?
ACTORII: E floare la ureche, Alteţă.
HAMLET: Preabine. Vă mulţumesc. Urmaţi-l pe nobilul acela – auziţi, domnilor – şi aveţi
grijă, nu faceţi băşcălie de el. (Către Rossencraft şi Gilderstone) Domnilor, vă mulţumesc
pentru bunăvoinţa arătată şi-aş vrea să mă lăsaţi o vreme singur.
GILDERSTONE: A ta-i iubirea şi credinţa noastră.

20 În realitate, tirada Primului Actor e mai scurtă cu douăzeci de versuri decât aceea din Q2 şi F.
 (Ies toţi în afară de Hamlet.)

HAMLET: Ce ţopârlan, ce sclav nătâng mai sunt!

Actorii ăştia ştiu să stoarcă lacrimi
Pentru Hecuba. Dar ce-nseamnă ea
Pentr-un actor sau el – ce-i pentru ea?
Cum s-ar simţi de-ar pierde ce-am pierdut –
C-un tată omorât şi-un tron furat?
În sânge şi-ar preface lacrimile,
Cu jalea-i i-ar uimi pe cei din jur,
I-ar ului pe toţi ascultătorii,
I-ar năuci pe cei neştiutori
Şi i-ar lăsa perplecşi pe cei şcoliţi.
Durerea lui ar fi universală,
Or eu, c-un tată-ucis de un nemernic,
Stau ca un bou, pierdut în dulci visări,
Nu fac nimic. Înseamnă că-s un laş.
Smulgeţi-mi barba, înjuraţi-mă,
Duceţi-mă cu preşul – şi-am să rabd!
Eu cred că n-am un strop de fiere-n mine,
Altminteri, aş fi îngrăşat ereţii
Cu măruntaiele ăstui spurcat –
Un ucigaş viclean, abject, mârşav!
Frumos îmi şade – fiul unui tată
Iubit, să dau din gură ca o târfă,
Ca ultimul rândaş! Hai, minte, dă-i bătaie!
Am auzit că nişte spectatori
Ce se ştiau cu musca pe căciulă,
Văzând o scenă magistral jucată,
Şi-au dat pe faţă crimele mai vechi.
Stafia aia poate-i Necuratul
Şi, profitând de faptul că sunt slab
Şi trist (că-i domină pe cei ca mine),
Vrea să m-arunce-n iad. Adun dovezi –
Iar piesa va fi cursa mea, din care
Cugetul Regelui n-are scăpare.
(Iese.)

SCENA 8

Intră Regele, Regina, Corambis, Gilderstone şi Rossencraft.

REGELE: Domnilor, nu puteţi afla nicicum

 De unde i se trage nebunia
Fiului nostru Hamlet? Sunteţi prieteni
Din tinereţe; cred c-ar trebui
Să ştiţi mai multe decât un străin.
GILDERSTONE: Noi, Sire, am făcut tot ce-am putut,
Să-i smulgem cauza tristeţii-amare,
Dar el vorbeşte-n dodii şi deloc
Nu vrea să ne răspundă la-ntrebări.
ROSSENCRAFT: Totuşi, mi s-a părut ceva mai vesel
’Nainte de-a ne despărţi şi cred
C-a poruncit pentru disear’ o piesă
La care, Maiestate, vă aşteaptă.
REGELE: Mergem cu dragă inimă; ne place
Ideea. Domnilor, înveseliţi-l
Cu orice preţ, căci punga ni-i deschisă
Şi-o să ne arătăm recunoştinţa.
GILDERSTONE, ROSSENCRAFT:
Vom face tot ce ne va sta-n putinţă.
REGINA: Vă mulţumeşte, domnilor, Regina
Şi-o să vă dea orice răsplată-i cereţi.
GILDERSTONE: Noi doi ne-ntoarcem la Alteţa Sa.
REGELE: Vă mulţumesc.

(Ies Gilderstone şi Rossencraft.)

Gertred, vrei să vezi piesa?

REGINA: Vreau, Sire, şi îmi râde inima
De bucurie că-i ceva mai vesel.
CORAMBIS: Doamnă, vă rog să m-ascultaţi; şi, Sire,
Îngăduie-mi să cuvântez; noi încă
Nu ştim de unde-i vine rătăcirea.
Socot, de-aceea, c-ar fi nimerit,
Cu-acordul vostru, să-şi dea o-ntâlnire
Iată cum…
REGELE: Ia zi, cum, Corambis?
CORAMBIS: Sire,
Iată cum: doamnă, când e gata piesa,
Degrabă să-l chemaţi, să staţi de vorbă,
Iar eu voi sta ascuns după perdea.
Să-l întrebaţi de ce-i aşa mâhnit,
Iar el, din dragoste, ca un fiu bun,
O să vă spună tot. Sire, ce crezi?
REGELE: Ne place planul tău. Gertred, tu ce zici?
REGINA: Sunt de acord şi vorbă-am să-i trimit.
CORAMBIS (aparte): Voi fi eu însumi solul fericit
Şi trag nădejde că-i va spune ei
 Care-i al suferinţei lui temei.
(Ies.)

SCENA 9

Intră Hamlet şi actorii.

HAMLET: Replica asta rosteşte-o mai săltăreţ, aşa cum te-am învăţat eu. Şi fii atent că, dacă
o declami bombastic, aşa cum fac mulţi dintre actorii noştri, prefer să aud mugetele taurului
comunal decât versurile-mi rostite de unul din ăştia. Şi nici nu despica aerul cu mâinile, ci
foloseşte doar gesturile cumpătate şi potrivite fiecărei ocazii. Ah, mă doare sufletul să aud o
namilă cu perucă făcându-şi patimile ferfeniţă, zdrenţe, spărgând urechile prostimii – care,
cel mai adesea, nu-i în stare să priceapă decât pantomimele şi vociferările – aş da poruncă să
fie biciuit cel care se crede mai grozav ca ăl mai crâncen osmanlâu; asta se cheamă să fii mai
Irod decât Irod!
PRIMUL ACTOR: Alteţă, noi, suntem cât se poate de reformaţi.
HAMLET: Cu-atât mai bine, cu-atât mai bine! Reformaţi-vă de tot!21 Am văzut la viaţa mea
actori (şi i-am auzit pe alţii lăudându-i – peste măsură, aş zice), actori care n-aveau umbletul
nici de creştini, nici de păgâni, urlau şi se-nfoiau de-ai fi zis că nişte cârpaci de-ai Firii i-au
făcut pe oameni (şi i-au făcut de mântuială), atât de groaznic maimuţăreau tot ce-i omenesc.
Aveţi grijă, feriţi-vă de-aşa ceva.
PRIMUL ACTOR: Vă promit că aşa vom face, Alteţă.
HAMLET: Şi – auzi? – să nu-ţi laşi Clovnul să vorbească mai mult decât îi cere rolul. Îţi
spun eu că sunt unii care se-apucă să râdă doar ca să-i facă să râdă pe unii spectatori zevzeci
– deşi în piesă-i vorba despre cu totul altceva. Ah, e rău aşa şi aici se vede ambiţia demnă de
milă a bufonului ce recurge la trucul ăsta. Şi mai e şi unul care-şi turuie mereu aceleaşi
poante răsuflate – zici că-i un om cu un singur rând de haine – iar lumea bună îşi notează-n
carneţele bancurile lui înainte să vină la spectacol, poante ca „Nu poţi să rămâi până-mi
termin terciul ăsta?” şi „Îmi datorezi simbria pe un trimestru!” sau „Trebuie să-mi cos
blazonul stăpânului pe livrea!” şi „Ce bere acră ai!”, şi le bolboroseşte să-şi facă numărul
când, Dumnezeu mi-e martor, Clovnul intrat în rol nu ştie să facă o glumă decât din
întâmplare – ca orbul care ar prinde un iepure de câmp – spuneţi-i, domnilor, să stea în banca
lui.22
PRIMUL ACTOR: Aşa vom face, Alteţă.
HAMLET: Hai, mergeţi să vă pregătiţi.
21 Posibilă aluzie autobiografică a unui Shakespeare despre care tot mai mulţi biografi cred că a fost un
cripto-catolic într-o perioadă de intoleranţă şi turbulenţe religioase. Una din urmările Reformei Bisericii
iniţiate de regele Henric al VIII-lea în anii 1530 a fost dispariţia teatrului religios, a spectacolelor date de
breslaşii deveniţi actori-amatori cu ocazia sărbătorilor religioase; nu puteai fi şi actor, şi catolic într-o
perioadă în care propaganda protestantă înfiera catolicismul drept un ritual bazat exclusiv pe ideea de
spectacol, cerând în acelaşi timp şi desfiinţarea teatrelor londoneze.
22 Înclinăm să credem că şi această replică a lui Hamlet are un substrat autobiografic: prin ea, Shakespeare
dezaprobă făţiş stilul de joc bazat pe improvizaţie al fostului său coleg de trupă Will Kemp, specializat în
roluri de clovn / bufon, care la acea dată fusese înlocuit cu Robert Armin, un actor mult mai subtil,
creatorul tipului de bufon-filosof din A douăsprezecea noapte şi Regele Lear.
 (Ies actorii.)

Horaţio!
HORAŢIO: Sosesc, Alteţă.
HAMLET: Horaţio, tu eşti omul cel mai drept
Cu care-am discutat la viaţa mea.
HORAŢIO: Alteţă!
HAMLET: Doar nu crezi că te flatez?
De ce l-aş măguli pe-un om sărac?
De-ar fi să te flatez, ce-aş câştiga,
Când tot ce ai e-un suflet cumsecade?
Las’ să flateze cei în pas cu moda,
Să-i perie pe cei care adoră
Să fie lăudaţi, iar nu pe tine,
Horaţio. ’N seara asta-avem o piesă
C-o scenă care-aduce foarte mult
Cu-asasinarea tatii. ’N timpul ei,
Să-l ţii sub ochi pe Rege, să-i pândeşti
Reacţia, că-l urmăresc şi eu.
De nu se-albeşte şi nu-şi pierde capul,
Se cheamă c-am văzut pe Necuratul.
Ai grijă: nu-l scăpa din ochi, Horaţio.
HORAŢIO: Privirea-mi n-am s-o dezlipesc de el
Şi-am să-i observ până şi cea mai mică
Schimbare de-atitudine, Alteţă.
HAMLET: Şşşt, uite-i că sosesc.

(Intră Regele, Regina, Corambis, Ofelia, Rossencraft şi Gilderstone.)

REGELE: Cum se mai simte fiul nostru Hamlet? O să vedem o piesă?

HAMLET: Păi, mă-nfrupt cu hrana cameleonului, nu mă-ndop ca un clapon, ci mă hrănesc
cu aer. Da, tată! (Către Corambis) Domnul meu, în studenţie ai jucat teatru.
CORAMBIS: Întocmai, Alteţă, şi eram socotit un actor bun.
HAMLET: Ce rol jucai?
CORAMBIS: Alteţă, l-am jucat pe Iulius Caesar. Am fost ucis pe Capitoliu. M-a ucis
Brutus.
HAMLET: Ce rol brutal, auzi, să cadă-n capitală ditamai capul de bou. Ei, or fi gata actorii?
REGINA: Hamlet, aşază-te lângă mine.
HAMLET: Nici vorbă, mamă. Am aici un magnet care mă atrage cu mult mai tare. (Către
Ofelia) Domniţă, îmi dai voie, şi-aşa mai departe, să stau cu capu-n poala ta?
OFELIA: Nu, Alteţă.
HAMLET: Pe poala ta. Ce credeai, că-mi zboară mintea la vreo păsărică?

(Intră actorii care joacă o scenă de pantomimă cu un duce şi o ducesă. El se aşază

într-un umbrar. Ea îl părăseşte. Apoi intră un actor ce îl interpretează pe Lucianus, are în
mână o sticluţă cu otravă, din care toarnă în urechile ducelui şi se depărtează. Ducesa
reintră, îl găseşte pe duce mort şi pleacă împreună cu celălalt bărbat. Ies toţi trei.)

OFELIA: Ce vrea să-nsemne asta, Alteţă?

HAMLET: Asta se cheamă uneltire. Adică, fărădelege.

(Intră Prologul.)

OFELIA: Ce vrei să spui, Alteţă?

HAMLET: Ai să auzi îndată. Tipul ăsta o să-ţi spună totul.
OFELIA: O să ne spună ce tâlc are pantomima asta?
HAMLET: Şi asta, şi oricare alta pe care i-ai propune-o. Nu trebuie să-ţi fie teamă să-i
propui ceva. Oho, actorii ăştia nu ştiu să păstreze un secret, dau totul pe goarnă.
PROLOGUL: De noi şi de tragedie,
Milă, vă rugăm, vă fie
Şi răbdarea să vă ţie. (Iese.)
HAMLET: Ăsta o fi prologul sau doar nişte vorbuliţe gravate pe-un inel?
OFELIA: E tare scurt, Alteţă.
HAMLET: Ca dragostea femeii.

(Intră Ducele şi Ducesa din piesă.)

DUCELE: Sunt patruzeci de ani – au fost, s-au dus –

De când pirostriile pe cap ne-am pus,
Iar astăzi sângele-mi ieri tineresc
Abia mai curge-n vine, mă căznesc
Acordurile muzicii cândva
Atât de dragi, acum povară grea.
Îi dau, deci, Firii ce i se cuvine:
Mă-nalţ la cer – pământu-l las cu tine.
DUCESA: Mă doare vorba ta şi-mi dă fiori.
Eu grabnic te-oi urma de-o fi să mori.
DUCELE: Ei, lasă, că atunci când am să pier,
Poate-o să ai mai nobil partener,
Mai înţelept, mai tânăr şi mai…
DUCESA: Vai, de-mi vorbeşti aşa, sunt blestemată,
Căci ucigaşă-i cea remăritată.
L-aş omorî din nou pe răposat
Când noul soţ m-ar giugiuli în pat.
HAMLET: Ah, ce gust amar, amar de tot!
DUCELE: Iubita mea, eu cred ce-mi spui acum,
Dar jurămintele se pierd pe drum –
Intenţiile se duc de râpă, ’geaba
Dorim ceva, că altfel iese treaba.
Tu crezi acum că nu vrei alt bărbat:
Te-i răzgândi când fi-voi răposat.
DUCESA: Osândă-n iad m-aştepte pe vecie,
De voi mai fi din văduvă soţie.
HAMLET: De şi-ar retrage acum cuvântul!
DUCELE: Greu jurământ. Scumpo, te du puţin;
Sunt obosit şi cred c-o să-mi revin
După un pui de somn.
DUCESA: Te odihneşte
Şi, Doamne, de necazuri ne fereşte.
HAMLET: Cum îţi place piesa, doamnă?
REGINA: Domniţa aia prea se jură mult.
HAMLET: Ei, dar se va ţine de cuvânt.
REGELE: Cunoşti subiectul piesei? N-are în ea nimic supărător?
HAMLET: Absolut nimic supărător; se foloseşte otrava doar aşa, în glumă, doar în glumă.
REGELE: Ce titlu are piesa asta?
HAMLET: Cursa de şoareci. Cum se scrie? Cu cursive. Piesa ne înfăţişează o crimă comisă
în Guiana. Pe duce îl chema Albertus, iar pe soţia lui, Baptista. Ei, tată, e o mostră de
ticăloşie. Şi ce dacă? N-are de-a face cu noi – şi tu, şi eu avem cugetul curat, nici usturoi n-
am mâncat, nici gura nu ne miroase.

(Intră Lucianus.)

Acesta-i Lucianus, nepotul regelui.

OFELIA: Văd că ai luat locul corului, Alteţă.
HAMLET: Aş putea juca şi rolul amorezului, dacă mi-ai da voie să văd cum îţi saltă
breteluţele.
OFELIA: Vai, ce drăguţ eşti, Alteţă.
HAMLET: Cine, eu? Sunt singurul care-ţi spune bancuri porcoase! Ce altceva se cade să
facă un bărbat decât să fie vesel – ia uită-te şi la maică-mea, ce bine dispusă pare, când taică-
meu abia e mort de două ceasuri.
OFELIA: Ba-i mort de patru luni, Alteţă.
HAMLET: De-atâtea luni? Păi, atunci, las’ să umble dracu’ în doliu, căci eu mă voi îmbrăca
în zibelină! Isuse, mort de-atâtea luni şi încă n-a fost dat uitării? Înseamnă că există şanse ca
moartea unui gentilom să nu fie uitată imediat. Dar, pe legea mea, trebuie să ctitorească
biserici, altminteri îl aşteaptă, vorb’ aia, „ui-ui-ui, uitarea!”
OFELIA: Ţi-s glumele înţepătoare, Alteţă!
HAMLET: Ţi-ar lua doar un geamăt să le înmoi.
OFELIA: Tot mai înţepătoare – şi tot mai jignitoare.
HAMLET: Aşa stă treaba când ai bărbat. (Către actori) Haideţi! Treceţi la crimă! Futu-i!
Termină cu scălâmbăielile astea afurisite şi dă-i bătaie! Hai odată!
„Croncanul croncăne a răzbunare!”
LUCIANUS: Gând negru, ceas de taină, mâini dibace
Şi-otravă – bun prilej faptei ce coace.
Tu, suc din ierburi noaptea adunate,
’Ntreit sporind veninul lui Hecate,
Cu vraja-ţi şi-nsuşirea-ţi fioroasă
Pe loc răpui o viaţă viguroasă!
 (Toarnă otravă în urechea Ducelui, apoi iese.)

HAMLET: Îl otrăveşte ca să-i ia averea.

REGELE: Faceţi lumină! Vreau la culcare.
CORAMBIS: Se scoală Regele. Faceţi lumină!

(Ies cu toţii în afară de Hamlet şi Horaţio.)

HAMLET: Ce-i, l-au speriat doar nişte gloanţe oarbe?

Ciuta rănită jelească,
Zburde cerbul scăpat,
Râd’ unii, alţii bocească,
În fond, ce s-a-ntâmplat?
HORAŢIO: Regele nu-i în apele lui, Alteţă.
HAMLET: Aşa-i, Horaţio. Pun pariu pe toate paralele din regatul danez că are dreptate
stafia!

(Intră Rossencraft şi Gilderstone.)

ROSSENCRAFT: Ce mai faci, Alteţă?

HAMLET: De nu-i e piesa Regelui pe plac,
Poate nu i-a plăcut – eu ce să-i fac!
ROSSENCRAFT: Ne bucurăm să te vedem aşa bine dispus, Alteţă. Stăpâne scump, dă-ne
voie să te-ntrebăm din nou care-i pricina tulburării tale.
GILDERSTONE: Alteţă, mama dumitale doreşte să staţi de vorbă.
HAMLET: Ne vom supune, chiar de ne-ar fi mamă de zece ori.
ROSSENCRAFT: Dar te pot ruga şi eu ceva, Alteţă?
HAMLET: Ia zi, vrei să cânţi la fluierul ăsta?
ROSSENCRAFT: Uuf, Alteţă, nu ştiu.
HAMLET (către Gilderstone): Ia zi, tu vrei?
GILDERSTONE: Nu mă pricep deloc, Alteţă.
HAMLET: Uită-te şi tu că nu-i mare brânză; iaca, astupi găurile astea şi sufli încetişor, şi
obţii cea mai gingaşă muzică.
GILDERSTONE: Dar nu ne pricepem deloc, Alteţă.
HAMLET: Vă rog, vă rog din suflet – vă implor!
ROSSENCRAFT: Alteţă, nu putem.
HAMLET: Păi, şi-atunci, ai vrea să mă tratezi ca pe un lucru de nimic? S-ar zice că-mi
cunoşti găurile. Vrei să mă faci să cânt. Vrei să-mi scrutezi străfundul inimii şi să-mi pătrunzi
tainele sufletului. Ce mama dracului, credeai că-s mai uşor de mânuit decât un fluier? Poţi să-
mi dai numele oricărui instrument şi să mă-ntorci pe toate părţile, că tot n-ai să mă faci să
cânt. Şi-apoi, mai şi sunt luat la întrebări de un burete!
ROSSENCRAFT: Ce face?! De un burete, Alteţă?
HAMLET: Da, domnule, de un burete care absoarbe bunăvoinţa, favorurile şi recompensele
Regelui, care vă umple buzunarele cu generozitatea lui. Dar, la urma urmei, cei de teapa
voastră îl slujesc cel mai bine pe Rege, căci el vă ţine cum ţine maimuţa nucile – în colţul
gurii. Întâi vă bagă-n gură, apoi vă-nghite. Aşa că, atunci când are nevoie de voi, ajunge să vă
stoarcă şi, măi, burete, ai să te usuci din nou, ia seama!
ROSSENCRAFT: Alteţă, te lăsăm cu bine.
HAMLET: Cu bine, cu bine. Mergeţi cu Dumnezeu!

(Ies Rossencraft şi Gilderstone. Intră Corambis.)

CORAMBIS: Alteţă, Regina ar dori să discute cu dumneata.

HAMLET: Vezi norul acela care seamănă cu o cămilă?
CORAMBIS: Tiii, chiar că aduce cu o cămilă.
HAMLET: Acu’ mi se pare că aduce cu o nevăstuică.
CORAMBIS: Chiar că are spinarea ca de nevăstuică.
HAMLET: Sau ca de balenă?
CORAMBIS: Curat ca de balenă.
HAMLET: Păi, atunci, spune-i mamei că vin numaidecât.

(Iese Corambis.)

HAMLET: Horaţio, noapte bună.

HORAŢIO: Noapte bună, Alteţă.
(Iese.)
HAMLET: Mă cheamă maică-mea să stăm de vorbă!
Fereşte-mi, Doamne, pieptul delicat
De-o inimă ca a lui Nero. Fi-voi
Ne-nduplecat, dar nu neomenos.
Cu vorbe-am s-o rănesc, dar negreşit
Să-i fac vreun rău – în veci n-am să-mi permit.
(Iese.)

SCENA 10

Intră Regele.

REGELE: O, de-aş putea spăla cu-aceste lacrimi

Păcatul ce mi-a întinat conştiinţa!
Când îmi înalţ privirea-n sus, o, Doamne,
Îmi văd păcatul strigător la cer.
Mă osândiţi, căci am ucis un frate
Şi-un rege, şi-am comis un adulter.
Aceste crime sunt de neiertat!
Mai neagră-i crima ta decât cerneala –
Regretul ţi-ar putea-o înălbi
 Ca neaua. Da, însă perseverenţa
Întru păcat e-o crimă împotriva
Lui Dumnezeu! Nenorocitule,
Te roagă în genunchi pentru iertare,
Să poţi scăpa de neagra-ţi disperare. (Îngenunchează.)

(Intră Hamlet.)

HAMLET (aparte): Aha! Păi, spadă, treci la treabă (Trage sabia) – şi

El moare, iar eu mă răzbun! Ba nu.
Pe tata l-a ucis în somn, s-a dus
Nespovedit şi cine ştie, oare,
’N afar’ de Dumnezeu, de ce primire
Avut-a parte-acolo sus, în Ceruri?
Şi să-l omor acum,
Când sufletu-şi purifică-ncercând
Să-şi afle drumul către Rai?
Nu mă răzbun, ci fac o faptă bună!
Nu, stai cuminte. (Bagă sabia în teacă.)
Când o fi la joc
Şi o-njura, o chefui beat criţă,
S-o tăvăli în patul incestuos,
Sau când o săvârşi o faptă care
Nu-i poate fi iertată, dă-i la cap,
Să-i zboare cracii-n aer, către Ceruri,
Şi-apoi să cadă-n iad.23 M-aşteaptă mama.
Ei, leacu-acesta prelungeşte-o viaţă
Ce-oricum atârnă doar de-un fir de aţă.
(Iese.)
REGELE: Ruga-mi înalţ la cer, dar pe pământ
Rămâne-a mea cruntă fărădelege.
Potrivnic de mi-e Domnul, ’geaba-s rege.
(Iese.)

SCENA 11

Intră Regina şi Corambis.

CORAMBIS: Doamnă, îl aud venind pe tânărul Hamlet. Am să m-ascund după draperie.

REGINA: Aşa să faci, domnul meu.

23 E.A.J. Honigmann detectează şi în antonimul „Ceruri-iad” un ecou, sau mai curând, o anticipare a unei
imagini identice din Othello (II, 1, 186-187).
 (Corambis se ascunde în spatele draperiei.)

HAMLET (din culise): Mamă, mamă!

(Intră Hamlet.)

Aici erai? Zi, mamă, care-i treaba?

REGINA: Ba tu să-mi spui cu tine ce se-ntâmplă.
HAMLET: Îţi spun, da-ntâi să fim în siguranţă.
REGINA: Hamlet, rău l-ai jignit pe taică-tău.
HAMLET: Mamă, rău l-ai jignit pe tatăl meu.
REGINA: Ce vrei să spui?
HAMLET: Ba tu ce vrei să spui?
Vino. Stai jos. Ascultă ce-am să-ţi spun.
REGINA: Ce vrei? Doar n-ai de gând să mă omori!
Au, ajutor!
CORAMBIS (de după draperie): Săriţi!
HAMLET: Un şobolan!

(Îl străpunge cu sabia prin draperie pe Corambis.)

Pariez pe un ducat că-i mort. Adio,

Neghiob pripit şi băgăreţ din fire.
Te-am luat drept suveranul tău.
REGINA: Vai, Hamlet, ce-ai făcut?
HAMLET: Nimic mai grav,
Măicuţă, decât să ucizi un rege
Şi să îl iei pe frate-său de soţ.
REGINA: Ce face? Să ucizi un rege?
HAMLET: Un rege, da! Stai jos şi pân’ să pleci,
De-ai suflet simţitor, am să te fac
Să te priveşti în inimă, să vezi
Cât este de oribilă şi neagră.
REGINA: Ce-nseamnă-aceste vorbe-ucigătoare?
HAMLET: Îţi spun acuşi. Priveşte-acest portret.
E chipul răposatului tău soţ.
Un chip mai ne-nfricat ca al lui Marte
Şi ochi ce-nspăimântau pe toţi vrăjmaşii;
O frunte-ncununată cu virtuţi,
Aşa cum bine-i şade unui rege;
Şi-o inimă ce s-a-nsoţit mereu
Cu jurământul nupţial. Şi-i mort:
Ucis în chip mârşav. Ţi-a fost bărbat.
Uite-l aici pe soţul tău de-acum,
 C-o mutră de Vulcan24, cu moaca aia
De ucigaş violator, c-un aer
Nătâng, inert, ca de călău25, cu ochii
De drac, ce-i sperie pe copii şi lasă
O lume-ntreagă mască. Vezi şi tu
Ce-ai căpătat la schimb în locul lui!
Ce drac te-a înşelat la baba-oarba?
Ai ochi şi-n faţă-l poţi privi pe-acela
Care-a ucis un soţ şi-un tată scump
Şi te complaci în patu-i incestuos?
REGINA: O, Hamlet, încetează!
HAMLET: L-ai dat pe el, un rege-adevărat
Pe-un rege peticit, da, pe o zdreanţă!
REGINA: Termină, dragul meu.
HAMLET: Perseverezi şi stărui în păcat
Şi tragi din greu la jugul infamiei,
S-ajungi de-ocară şi să fii damnată…
REGINA: Ajunge, Hamlet.
HAMLET: La anii tăi, e în scădere pofta;
Şi sângele se-opune desfrânării.
Cine-ar mustra fecioara pătimaşă
Când până şi matroana-i dezmăţată?
REGINA: Tu inima îmi frângi în două, Hamlet.
HAMLET: Aruncă-ţi jumătatea rea, păstreaz-o
Pe cea curată…

(Intră Stafia în cămaşă de noapte.)

Forţe divine, ocrotiţi-mă

Şi apăraţi-mă cu-aripi celeste! –
Nu vii să-ţi cerţi fiul delăsător
Care-şi tărăgănează răzbunarea?
Nu mă privi cu-atâta milă-n ochi,
Căci inima de piatră mi-o înmoi
Şi părţile ce-mi sprijin’ răzbunarea,
Şi-or pierde vlaga-n compasiunea lor.
STAFIA: Hamlet, m-arăt iar dinaintea ta
Să-ţi amintesc de moartea mea. Să n-o uiţi
Şi nici n-o mai lungi cu răzbunarea,
Dar înţeleg din tulburarea ta
Că mama ta-i speriată şi năucă:

24 Despre Vulcan, zeul-fierar din mitologia romană, se spunea că avea tenul smead din cauza ocupaţiei
sale. În imagologia elisabetană, personajele negative, cu suflet „negru”, sunt asociate unei înfăţişări pe
măsură (vezi cazul lui Aaron din Titus Andronicus sau replica în care Orsino îl descrie pe Antonio ca fiind
„cu chipul negru ca al lui Vulcan / În fumul bătăliei”, în A douăsprezecea noapte, V, 1, 49-50).
25 Sintagma hanging look din original e ambiguă, putând fi tradusă „privire de călău”, dar şi „privire de
individ bun de atârnat în ştreang”, sens ce se pierde în versiunea românească.
 Vorbeşte-i, Hamlet; e femeie slabă.
Alin-o, Hamlet, şi nu mă uita.
HAMLET: Ei, ce zici, doamnă?
REGINA: Nu, zi tu întâi –
Ce te holbezi aşa, în gol, şi stai
De vorbă cu… cu aerul din jur?
HAMLET: Cum, nu ai auzit nimic?
REGINA: Nimic.
HAMLET: Şi nici nu vezi nimic?
REGINA: Nu văd.
HAMLET: Nimic?
Uite-l pe Rege, tatăl meu, e-aici,
Înveşmântat ca-n viaţă! Uită-te
Ce palid e! Uite-l, se furişează
Şi iese-acum pe uşă. Uite-l, pleacă.

(Iese Stafia.)

REGINA: Vai, Hamlet, şubrezeala minţii tale

Te face să-ţi dai glas amărăciunii,
Dar jur pe sufletu-mi şi jur pe Ceruri
Că n-am ştiut de-această crimă-atât
De-oribilă. Dar astea-s năluciri:
De mă iubeşti, să nu-ţi mai ieşi din minţi.
HAMLET: Din minţi? Nu, mamă: am acelaşi puls
Ca tine. Hamlet nu a-nnebunit.
O, mamă, dacă l-ai iubit pe tata,
Evită patul adulter diseară
Şi-ncearcă-ncet-încet să fii iar tu.
Poate, în timp, te va scârbi de-a dreptul.
Şi, mamă, -ajută-mă să-l răzbunăm;
Prin moartea lui, şi-a ta ruşine piere.
REGINA: Jur, Hamlet, pe Atoateştiutorul
Ce-n inimi ne citeşte că de-acum
Voi tăinui, voi accepta, voi face
Orice-ai să-mi ceri şi ai să pui la cale.26
HAMLET: Destul cu vorba. Mamă, noapte bună!
Hai, domnule – am să-ţi găsesc o groapă,
Că prea ai fost nerod, limbut şi-otreapă.

(Iese Hamlet cu cadavrul. Intră Regele cu Rossencraft şi Gilderstone.)

REGELE: Ei, Gertred, ce mai zice fiul nostru?

Cum ţi se pare?

26 Q1 este singura versiune în care Hamlet îi cere în chip explicit ajutor reginei, iar aceasta are o reacţie
favorabilă.
REGINA: Vai, Sire, e ca marea spumegândă.
La început l-am luat cu binişorul,
Dar el se agita năbădăios
De parcă-ar fi uitat că-s mama lui…
La urmă, am strigat după-ajutor,
La fel ca şi Corambis. Auzindu-l,
Hamlet îşi trage sabia şi urlă
„Aha! Un şobolan!” şi, -nverşunat,
L-ucide pe bătrânul cumsecade.
REGELE: Sminteala lui e un pericol public.
Mergeţi la el şi-aflaţi unde-i cadavrul.
GILDERSTONE: Am înţeles, Măria Ta.

(Ies Rossencraft şi Gilderstone.)

REGELE: Gertred, băiatu-ţi va pleca spre Anglia

Numaidecât. E totul pregătit.
Prin Rossencraft şi Gilderstone trimitem
Scrisoare fratelui englez, rugându-l
Să-l ia pe Hamlet sub aripa lui.
Poate că aerul şi clima lor
Îi vor prii mai mult decât şederea
Acasă. Uite-l că soseşte.

(Intră Hamlet, Rossencraft, Gilderstone şi un alt gentilom.)

GILDERSTONE: Măria Ta, nicicum n-am reuşit

S-aflăm unde-i cadavrul.
REGELE: Zi, Hamlet, fiule, unde-i cadavrul?
HAMLET: La cină. Unde nu mănâncă, ci e mâncat: chiar acum o gaşcă de viermi foarte
diplomaţi se dau la el. Tată,27 şi regele grăsan, şi cerşetorul slăbănog nu-s decât două feluri de
mâncare servite la aceeaşi masă. Poftim, un om poate pescui cu viermele care a mâncat dintr-
un rege, iar un cerşetor poate mânca peştele prins cu acelaşi vierme…
REGELE: Dar, Hamlet, fiule, unde-i cadavrul?
HAMLET: În Rai. De-o fi să nu-l găseşti acolo,
Tată, mai bine caută-l mai jos
Şi, dacă nici acolo nu-l găseşti,
Poate-o să-i iei mirosul sus, pe trepte,
Spre galerie.
REGELE (către gentilom): Fugi şi caută-l.
HAMLET: Hei, mă auzi? Nu alerga prea tare:
Te-asigur eu că o să te aştepte!
REGELE: Ei, Hamlet, fiule,
Din grijă pentru tine – dar mai ales

27 Q1 este singura versiune în care Hamlet i se adresează regelui, de trei ori, cu apelativul „tată”, în replică
la apelativul „fiule”, insistent folosit de rege.
 Din grijă pentru sănătatea ta,
La care ţinem cât şi la a noastră –
Dorim să pleci pe dată-n Englitera.
Vântu-i prielnic, să porneşti diseară,
Iar Rossencraft şi Gilderstone ţi-or fi
Însoţitorii.
HAMLET: Cu plăcere-accept.
Cu bine, mamă.
REGELE: Adaugă şi-un tată
Ce te iubeşte, Hamlet.
HAMLET: Am zis „mamă”.
Te-ai însurat cu mama, ţi-e soţie,
Soţ şi soţie sunt un singur trup –
Deci, mamă spun! Cu bine. Hai în Anglia!

(Ies cu toţii în afară de Rege şi Regină.)

REGELE: Mergi, Gertred, ia-ţi rămas bun de la Hamlet.

(Iese Regina.)

REGELE: Din Englitera-n veci nu s-o întoarce.

Citind scrisoarea, regele englez,
Vasalul meu, îl va scurta de cap
Pe Hamlet fără a mai sta pe gânduri;
Căci trebuie să moară; -i mult mai mult
Decât privirii noastre slabe-i pare
Şi, de-o muri, scăpăm de-ameninţare.

SCENA 12

Intră Fortenbrasse, un toboşar şi soldaţi.

FORTENBRASSE: Du-i regelui danez salutul nostru

Şi spune-i, căpitane: Fortenbrasse,
Nepotul regelui norveg, îl roagă
Să-i dea un salvconduct, să traverseze
Regatul după cum ne-am învoit.
Ştii unde-o să ne adunăm: hai, du-te!
(Ies.)
 SCENA 13

Intră Regele şi Regina.

REGELE: Hamlet e-n drum spre Anglia. Doamne-ajută!

Sper să primim veşti bune cât mai grabnic
De-o fi să meargă treaba ca pe roate,
Şi nu mă îndoiesc, va merge şnur.
REGINA: Dea Domnu’. Ceruri, l-ocrotiţi pe Hamlet!
Pe-Ofelia rău de tot a-ndurerat-o
Năpasta grea, sfârşitul lui Corambis:
Sărmana fată şi-a ieşit din minţi.
REGELE: Biet sufleţel! Iar pe de altă parte,
Aflăm că frate-său, întors din Franţa,
E sprijinit de-o jumătate dintre
Supuşii noştri şi n-o să ne ierte
Pentru uciderea lui taică-său
De nu găsim o cale de-mpăcare
REGINA: Ah, uite-o pe Ofelia, biata fată!

(Intră Ofelia cu o lăută în mână, are părul despletit, cântă.)28

OFELIA (cântă): Cum să ştiu cine ţi-e drag,

Să-l ghicesc din doi?
După scoici pe cap, toiag
Şi sanda-n picior.

Giulgiul alb ca munţi cu nea,

Împănat cu flori,
Plâns la groapă nu mergea
De iubirea lor.

Mort e doamnă, mort, s-a dus

E pe lumea-ailaltă.
La cap iarba verde-i sus,
La călcâie-o piatră.
REGELE: Scumpă Ofelia, ce mai faci?
OFELIA: Ei, Dumnezeu să te răsplătească, mă doare sufletul să văd cum l-au culcat în
ţărâna rece – nu mi-a mai rămas decât să plâng.
(Cântă)
Şi nu se mai întoarce?
Şi nu se mai întoarce?
Nu, nu, s-a dus,

28 Q1 este singura versiune în care apare această indicaţie scenică detaliată, ajutându-ne să reconstituim
modul în care a fost jucat rolul Ofeliei în epocă.
 Jelitu-n cui l-am pus,
El nu se mai întoarce.

Cu barba căruntă,
Cu părul bălănel,
A murit şi s-a dus,
Jelitu-n cui l-am pus.
Ai, Doamne, milă de el.
Tocmai pe el, dintre toate sufletele, Dumnezeule mare! Domnul fie cu voi, doamnelor,
Domnul fie cu voi! (Iese.)
REGELE: Frumoasă umbră! Chiar că s-a schimbat.
Vai, Timpule, ce iute ne desparţi
De bucurii! Nicicând a lumii tihnă
N-a inspirat încredere; -azi petreci,
Iar mâine te aşteapt’ un somn de veci.

(Se aud zgomote din culise.)

I-auzi! Ce-i hărmălaia asta?

(Intră Leartes.)29

LEARTES (către însoţitorii din culise): Staţi aici până mă-ntorc. – Ah, Rege ticălos, dă-mi-l
pe tata! Vorbeşte-odată, spune-mi, unde-i tata?
REGELE: E mort.
LEARTES: Şi cine-i ucigaşul? Vorbeşte – că n-o să mă joci pe degete – doar ştiu c-a fost
ucis.
REGINA: E-adevărat, dar nu de către el.
LEARTES: De către cine? Jur că am să aflu.
REGELE: Lasă-l, Gertred, că nu mă tem de el:
Pe-un rege-l ocroteşte-un har divin,
Trădarea nu cutează nici măcar
Cu gândul să-l atingă, darămite
Cu fapta. Lasă-l, Gertred. Ai dreptate,
Tatăl ţi-a fost ucis şi rău ne pare,
Căci el ne-a fost în stat supremul reazem.
Vrei ca un cartofor împătimit
Să pierzi la joc şi prieteni, şi duşmani?
LEARTES: Ba-i strâng la piept pe bunii lui prieteni
Cu toată dragostea; iar cu duşmanii
Pace-am să-nchei vărsându-le din sânge.
REGELE: Acum vorbeşti întocmai ca un fiu
Ce tatăl şi-a iubit. Şi în curând
Ţi-om dovedi că moartea lui ne doare,

29 Q1 omite apariţia mesagerului din Q2 şi F care anunţă începutul unei revolte conduse de Laertes. Aici,
Leartes apare ca animat de dorinţa răzbunării personale, nu ca lider al unei rebeliuni politice.
 Dar, pân’ atunci, fii calm şi ai răbdare.

(Reintră Ofelia.)

LEARTES: Cine-i? Ofelia? Surioară scumpă!

Cum poate viaţa unei copiliţe
Fi trecătoare ca zicala unui
Bătrân? O, Ceruri! Ce-ai păţit, Ofelia?
OFELIA: Păi, cu mila lui Dumnezeu, ia, culeg flori. Uite-aici nişte virnanţ – duminica poţi
să-i zici şi iarba-iertării. Uite că mi-am păstrat câteva fire şi pentru mine. Tu trebuie să-l porţi
altfel decât mine. Ţine şi-o margaretă. Poftim, iubire, iată nişte rozmarin întru aducere-
aminte – te rog, iubitule, să nu mă uiţi. Şi uite, panseluţe pentru gânduri.
LEARTES: Ce lecţie de viaţă îmi dă în nebunia ei. Auzi, gânduri! Aducere-aminte! O,
Doamne Dumnezeule!
OFELIA: Pentru tine am nişte anason. Ţi-aş fi dat nişte violete, da’ toate s-au ofilit la
moartea tatii. Vai de mine, se spune că bufniţa era fiică de brutar. Vedem ce suntem, dar nu
putem şti ce vom fi.
(Cântă) E mândrul Robin bucuria mea –
LEARTES: Dureri şi-amar, ah, iadul pe pământ!
OFELIA: Ba nu, iubitule, te rog, lasă asta acum, te rog să cânţi „în jos”, iar tu de acolo „în
jos de tot”. E-un cântec despre fiica regelui şi chelarul cel viclean, şi dacă vă-ntreabă careva,
să-i răspundeţi aşa:
(Cântă) E mâine Sfântu’ Valentin,
Cu toţii-n zori de zi,
Sunt fata din fereastra ta,
Drăguţa ta oi fi.

El s-a sculat
Şi s-a-mbrăcat
Şi uşa i-a deschis:
Şi el în casă
Fata lasă,
Fată ai fost, s-a zis.
Şi-acum, atenţie, vă rog:
(Cântă) Pe Crist şi Sfânta Caritate,
Vai, vai, şi ce ruşine!
O fac băieţii,
Nu le scapă –
Zău nu le şade bine.

Ea zice „Pân’ să mă pui jos

De nuntă mi-ai vorbit.”
„Eu jur c-am vrut,
Mi-ar fi plăcut,
Da-n pat mi te-ai suit.”
Aşa că Domnu’ fie cu voi, Domnu’ fie cu voi, doamnelor, Domnu’ fie cu tine, iubitule.
 (Ies Ofelia şi Regina.)

LEARTES: Nici un necaz nu vine singur!

Tata ucis şi soră-mea scrântită:
Să fie blestemat nelegiuitul
Ce-i vinovat de asta.
REGELE: Deocamdată,
Împacă-te, Leartes, cu situaţia.
Ştiu că te-a potopit durerea-n suflet
Şi-ţi dă pe-afară, dar te stăpâneşte
Şi spune-ţi că-i deja ca şi răpus
Cel vinovat că eşti un fiu distrus.
LEARTES: Aşa voi face, Sire, şi-ntre timp
Durerea în mânie mi-o îngrop;
De-am s-o dezgrop, afla-va lumea toată:
Leartes a ţinut la al său tată!
REGELE: Ei, hai, destul. Azi-mâine, în curând,
Ai să auzi ce nici nu-ţi dă prin gând.
(Ies.)

SCENA 14

Intră Horaţio şi Regina.30

HORAŢIO: Doamnă, Hamlet s-a-ntors acasă teafăr:

Îmi scrie c-a scăpat de-ameninţarea
Şi de capcana ce cu viclenie
I-a pregătit-o Regele. Furtuna
A deviat corabia de la curs.
El a găsit mesajele trimise
Regelui Angliei şi-a priceput
C-a fost trădat şi condamnat la moarte;
La prima întâlnire-o să vă spună
De-a fir a păr prin câte-a mai trecut.31
REGINA: Înseamnă că perfidu-şi îndulcea
Privirea, să-şi ascundă mârşăvia.
O vreme încă am să-i joc în strună
(Uneltitorii sunt bănuitori).
30 Această scenă apare numai în Q1 şi oferă simetrie intrigii, fiind construită în opoziţie cu scena
următoare, cea a complotului pus la cale de rege şi Leartes.
31 Q1 este singura versiune în care regina află, fără urmă de îndoială, că regele a complotat împotriva lui
Hamlet.
 Dar nu ştii unde-i el acum, Horaţio?
HORAŢIO: Ba da, şi m-a rugat să-l întâlnesc
În port, la docuri32, mâine dimineaţă.
REGINA: Du-te şi spune-i negreşit, Horaţio,
Că sunt o mamă-ngrijorată – roagă-l
Să fie precaut în tot ce face,
Să nu dea greş cu planurile sale.33
HORAŢIO: Contaţi pe mine, doamnă. Cred că vestea
Întoarcerii s-a răspândit la Curte.
Uitaţi-vă la Rege şi socot
C-o să-l vedeţi lingându-se pe bot.
REGINA: Dar unde-s Gilderstone şi Rossencraft?
HORAŢIO: El a rămas pe mal şi ei au mers
În Anglia cu scrisoarea-n care el
I-a osândit la moartea lui sortită.
Din fericire, -avea la el sigiliul
Tatălui său – şi nimeni nu s-a prins34.
REGINA: O, Doamne, -ţi mulţumesc că l-ai salvat!
Cu bine, şi te rog să-i duci, Horaţio,
Fiului meu mii de urări de bine.
HORAŢIO: Vă las cu bine, doamnă.
(Ies.)

SCENA 15

Intră Regele şi Leartes.

REGELE: Din Anglia, Hamlet? Cum e cu putinţă?

Cum naiba? Ei s-au dus şi el s-a-ntors!
LEARTES: Mă bucur că s-a-ntors, pe cinstea mea!
Îmi râde inima de bucurie
Că am să-i spun în faţă c-o să moară.
REGELE: Leartes, uşurel; ascultă-mă
Şi răzbunarea-ţi n-o să aibă piedici.
LEARTES: N-o poate-mpiedica nici lumea-ntreagă!
REGELE: Leartes, am un plan, ascultă-aici:

32 În original on the east side of the city, dar ne-am luat libertatea de parafraza „în partea de est a cetăţii”
prin „în port, la docuri”, fiindcă spectatorii elisabetani identificau indiciul topografic oferit de Shakespeare
prin raportare la Londra, nu la capitala daneză.
33 Încă o dată, în Q1 regina apare ca făcând parte, în mod clar, din tabăra lui Hamlet în războiul invizibil
dintre el şi rege.
34 În Q1 nu se explică tranşant, ca în Q2 şi F, soarta celor doi curteni intriganţi, despre care, în versiunile
ulterioare, aflăm că au fost executaţi la sosirea în Anglia.
 L-am auzit ades spunând c-ar vrea,
Ar vrea din suflet să te-nfrunte-odată
Într-un duel, să-ţi pună la-ncercare
Talentul lăudat de toată lumea.
LEARTES: Dar nu văd legătura!
REGELE: Iat-o, Leartes: am să pun pariu
(Pe mâna lui, dându-i din start avans)
Iar asta o să-l facă şi mai dornic
Să-şi dovedească măiestria – că
N-o să-l învingi la mai mult de trei puncte
În douăşpe asalturi. Iar apoi,
Când vă înfierbântaţi cu joaca asta,
Ai să apuci o spadă ascuţită,
Muiată în otravă ucigaşă35,
Ce, de-i atinge-un singur strop de sânge,
Oriunde-n corp, scăpare nu mai are.
Nu te-a atinge nici o bănuială;
Nici cei mai buni prieteni ai lui Hamlet
Nu or să-l suspecteze pe Leartes.
LEARTES: Îmi place, Sire, planul. Dar ce facem
De nu acceptă să ne duelăm?
REGELE: Te-asigur eu că nu-l va refuza.
Atâta o să te mai lăudăm
De-o să-l stârnim, chiar dacă n-o să vrea
Şi, -n caz că nu ne iese socoteala,
Avem la îndemână şi-o poţiune –
Când, năduşit, va cere de băut,
Spre bucuria noastră, -l va răpune.
LEARTES: Grozav! Abia aştept această clipă.

(Intră Regina.)

Uitaţi-o pe Regină.
REGELE: De ce eşti tristă, Gertred? Ce-i cu tine?
REGINA: Vai, Sire, drăgălaşa de Ofelia
Cunună şi-a-mpletit din flori de câmp
Şi într-o salcie s-a cocoţat
Lângă pârâu; creanga s-a rupt, geloasa,
Şi a căzut în apă. Un răstimp
Veşmântul înfoiat a mai ţinut-o
La suprafaţă şi zâmbea, ziceai
Că-i o sirenă-ntre pământ şi cer,
Nu pricepea că o pândeşte moartea,
Ci fredona vechi cântecéle triste.

35 Spre deosebire de Q2 şi F, în Q1 spada ucigaşă va apărea în toiul asaltului, nu la început. În celelalte

două versiuni, ideea vârfului înmuiat în otravă îi aparţine lui Laertes.
 Dar straiele-i de apă îmbibate
Au tras sărmana fată în adâncuri
Şi a murit.
LEARTES: Adică… s-a-necat?
Ofelia, tu de apă nu duci lipsă,
Aşa că nu te mai înec în lacrimi.
Doar răzbunarea-mi fi-va uşurare,
Când lanţ se ţin durerile amare.
(Ies.)

SCENA 16

Intră doi oameni de rând, un gropar şi ajutorul lui.

GROPARUL: Eu unul zic nţ, n-ar trebui s-o îngroape creştineşte.

AJUTORUL: De ce, dom’le?
GROPARUL: Păi, pen’ că s-a înecat.
AJUTORUL: Da, da’ nu s-a înecat c-aşa a vrut ea.
GROPARUL: Păi nu, s-a înecat c-a înecat-o apa.
AJUTORUL: Ăhă, da’ împotriva voinţei ei.
GROPARUL: Nţ, aici nu-s de acord. Uite care-i treaba, dom’le – eu unul stau aici: dacă vine
apa la mine, nu mă înec, da’ dacă mă duc eu la apă şi acolo mă-nec, ergo-goman-eu sunt
vinovat de moartea mea. Hai că ţi-am zis-o, dom’le, ţi-am zis-o.
AJUTORUL: Mda, da’ vezi tu: o să fie înmormântată creştineşte, că-i o cucoană de stirpe
aleasă.
GROPARUL: Deh, mare păcat că oamenii de soi au mai mult ca alţii dreptul să se spânzure
ori să se înece. Du-te şi adă-mi o ulcică cu cevaşilea de băut. Da’ pân’ să pleci, ia zi: cine face
treaba cea mai trainică, zidarul, meşterul corăbier sau tâmplarul?
AJUTORUL: Păi, zidarul. El construieşte totul din piatră şi mai mult va dăinui lucrarea lui.
GROPARUL: Frumos. Ia mai încearcă o dată.
AJUTORUL: Păi, atunci, tâmplarul. El face spânzurători şi pe mulţi îi duce la locaşul lor de
veci36.
GROPARUL: Iar ai brodit-o frumos, da’ mai încearcă o dată. Spânzurătoarea face bine. Păi
cum face ea bine? Le face bine celor care fac rău. Hai, du-te. Şi, dacă te mai întreabă
vreodată careva, să-i răspunzi: groparul. Casele pe care le face el ţin până la Judecata de
Apoi. Adă-mi o ulcică cu bere. Du-te.

(Iese ajutorul groparului. Intră Hamlet şi Horaţio. Groparul cântă.)

Lopată şi un târnăcop,

36 Expresia nu apare şi în Q2 şi F, şi este de sorginte biblică: „omul merge spre locaşul său de veci, iar
bocitoarele dau târcoale pe uliţă” (Ecleziastul, 12:5).
 Şi-un giulgiu netivit,
Pentru un oaspe, să-l îngrop,
Sunt lucrul potrivit.

(Azvârle un craniu din groapă.)

HAMLET: Omul ăsta nu-şi dă seama ce face, de-i aşa voios în timp ce sapă o groapă? Ia uite
cum dă mocofanul cu craniile de pământ!
HORAŢIO: Obişnuinţa-l face să-i pară un lucru de nimic, Alteţă.
GROPARUL (cântă): Lopată şi un târnăcop,
Şi-un giulgiu netivit,
Pentru un oaspe, să-l îngrop,
Sunt lucrul potrivit.

(Azvârle încă un craniu din groapă.)

HAMLET: Poftim, uite încă unul, Horaţio. Mai ştii, poate c-a fost craniul unui avocat?
Socot c-ar trebui să-l trimită în instanţă pentru vătămare corporală, că prea-i dă la cap cu
lopata. Ia zi, unde ţi-s acum chichiţele şi şmecheriile, poliţele semnate de unul sau doi giranţi,
chiriile, proprietăţile şi arendele? Păi, nici măcar actele de proprietate nu i-ar încăpea în
sicriul ăsta; doar n-o să zacă aici însăşi onorata instanţă? Ce transformare vrednică de milă!
Spune-mi, Horaţio, pergamentul se face din piele de oaie?
HORAŢIO: Întocmai, Alteţă. Şi din piele de viţel.
HAMLET: Păi, zău că-s oi şi viţei aceia care au de-a face cu avocaţii şi au încredere în ei.
(Groparul azvârle încă un craniu din groapă.) Încă unul! Te pomeneşti că-i ţeasta lui
cutărescu, cel care-i lăuda calul lordului icsulescu, doar-doar i l-o da lui? Horaţio, hai să stăm
de vorbă cu individul ăsta. Ia zi, amice, al cui e mormântul ăsta?
GROPARUL: Al meu, domnule.
HAMLET: Dar cui i-e hărăzit să zacă-n el?
GROPARUL: Dacă aş răspunde că eu, aş minţi cu neruşinare.
HAMLET: Cine-i cel urmează să fie îngropat aici?
GROPARUL: Nu-i un „cel”, dom’le.
HAMLET: Ce femeie, atunci?
GROPARUL: Nu-i nici femeie, dom’le, da’ într-adevăr, a fost femeie.
HAMLET (către Horaţio): Pe Dumnezeu că-i formidabil tipul, Horaţio. Bag de seamă că de
vreo şapte ani încoa’ şpiţul ţăranului se-apropie atât de mult de călcâiul curteanului încât mai
are puţin şi o să-l calce pe bătături. (Către gropar) Fii bun şi spune-mi şi mie un lucru: în cât
timp putrezeşte un om îngropat?
GROPARUL: Păi, dom’le, de nu-i putred dinainte să fie-ngropat (c-avem o mulţime de
hoituri sifilitice), îi ia v’o opt ani – da’ tăbăcaru’ rezistă opt-nouă ani încheiaţi.
HAMLET: Care-i treaba cu tăbăcarul?
GROPARUL: Apăi, el are pielea aşa de tăbăcită din cauza meseriei încât nu lasă apa-n el –
că apa-i mare halitoare de cadavre, când eşti mort, intră peste tot şi te-nghite. Uite, acilea
avem o căpăţână-ngropată de doişpe ani – ia să vedem, aha, de când răposatul nostru rege
Hamlet l-a ucis pe Fortenbrasse în luptă dreaptă, vorbesc de tatăl tânărului Hamlet, care-i
nebun la cap.37
HAMLET: Ia zi, cum de a înnebunit?
GROPARUL: Apăi, în chip ciudat de tot – şi-a pierdut minţile.
HAMLET: De unde i s-a tras treaba asta?
GROPARUL: De-acilea, din Danemarca.
HAMLET: Şi-acum unde e?
GROPARUL: Cică l-au trimis în Anglia.
HAMLET: În Anglia? De ce?
GROPARUL: Păi, cică acolo o să-i vină mintea la cap. Sau, dacă nu, acolo oricum nu
contează, că n-o să se cunoască.
HAMLET: Cum aşa?
GROPARUL: Păi, acolo cică toţi îs la fel de ţicniţi ca el.
HAMLET: Şi craniul ăsta al cui a fost?
GROPARUL: Ăsta? Lovi-l-ar ciuma! A fost al unui ticălos, un căpiat. Odată mi-a turnat în
cap o carafă cu vin de Renania. Ce, n-aţi auzit de el? A fost căpăţâna lui Yorick.
HAMLET: Serios? Fii bun şi lasă-mă să mă uit la ea! Vai, sărmanul Yorick! L-am cunoscut,
Horaţio. Un tip nemaipomenit de hazliu. M-a purtat în cârcă de cel puţin douăzeci de ori.
Aici erau buzele pe care le-am sărutat de-o sută de ori. Şi-acum îl văd în halul ăsta! Brrr, ce
scârbos! Unde-ţi sunt acum glumele – unde-ţi sunt poantele, Yorick? Ia du-te acum în iatacul
domniţei şi zi-i că poate să se dea şi cu un kil de fard, că tot aici ajunge. Yorick! Spune-mi, te
rog, Horaţio, crezi că Alexandru a ajuns tot aşa?
HORAŢIO: Exact aşa, Alteţă.
HAMLET: Şi o fi mirosit la fel?
HORAŢIO: N-avea cum să miroasă altfel, Alteţă.
HAMLET: Nu? Ce-ar fi să ne imaginăm despre Alexandru după ceva în genul: Alexandru a
murit. Alexandru a fost îngropat. Alexandru s-a prefăcut în ţărână. Din ţărână facem lutul. Iar
Alexandru, fiind acuma lut, n-ar putea ajunge cu timpul să astupe cepul unui butoi de bere?
Cezarul mort e una cu pământul,
Astupă găuri, să nu intre vântul.

(Intră Regele, Regina, Leartes şi alţi seniori, cu un preot, în urma sicriului.)38

Pe cine-or să îngroape? Toată Curtea

E-n doliu. Cred că-i cineva de seamă.
Hai să ne ascundem.
LEARTES: Ce ritual mai vine după asta?
PREOTUL: Făcut-am tot ce s-a putut; mai mult
Decât ne-ngăduie biserica:
I s-a cântat un cântec funerar
Ca pentr-un suflet cast; de n-aţi fi fost
Măria Sa şi voi, am fi-ngropat-o
37 Groparul ne oferă un indiciu temporal extrem de important, potrivit căruia Hamlet din Q1 are vârsta de
optsprezece ani; după indiciile oferite de acelaşi personaj în Q2 şi F, Hamlet ar avea treizeci de ani.
38 Q1 este singura versiune în care această indicaţie scenică include şi prezenţa unui preot, deşi respectivul
personaj rosteşte câte trei replici în fiecare dintre cele trei versiuni. Scăparea din Q2 şi F a fost, evident,
corectată de ediţiile moderne ale piesei.
 Pe câmp, fără creştina rânduială.
LEARTES: Nu zău? Ci află, popă mitocan,
Că sora mea în Rai va fi un înger
Când ai să urli-n iad!
HAMLET (către Horaţio): Ofelia moartă!
REGINA: Flori scumpe celei scumpe. Bun rămas.
Fată frumoasă, eu credeam că patul
De nuntă am să ţi-l împodobesc
Şi, -n loc de asta, te conduc la groapă.
LEARTES: Nu umpleţi groapa. -Adio, surioară.

(Sare în groapă.)

Turnaţi pământ să se înalţe-n slavă

Mai sus decât Olimpul39, o colină
Să-ntreacă şi bătrânul Pelion.

(Hamlet sare în groapă după Leartes.)

HAMLET: Dar cine face-atâta gălăgie?

Priviţi-mă, sunt eu – danezul Hamlet!
LEARTES: Lua-te-ar dracu’!
HAMLET: Nu ştii să te rogi.
Te rog să nu mă strângi de beregată,
Că-n mine am ceva periculos,
De care-ar fi-nţelept să te fereşti.
Ia mâna. Pe Ofelia am iubit-o
Cât douăzeci de fraţi. Arată-mi, ce-ai
Să faci tu pentru ea? Ai să te baţi?
Ai să ţii post? Ai să te rogi? Sau ai
Să bei în draci? Să-nghiţi un crocodil?
Eu asta am să fac! Vii să te smiorcăi?
De zici că vrei să fii-ngropat de viu,
Să stăm aici, s-arunce peste noi
Mormane de pământ,’nălţând gorgan
Pe lângă care-un neg să pară Ossa!
REGELE: Lasă-l, Leartes, că-i turbat ca marea,
Acuşi s-o potoli ca porumbelul.
Lasă-l acum să-şi verse tot năduful.
HAMLET: De ce eşti, domnule, nedrept cu mine?
Ţi-am dat eu vreun motiv? Lasă-mă-n pace;
Miaună mâţa, câinele nu tace.

39 O altă imagine care, în chip bizar, se regăseşte şi în Othello, unde valurile mării sunt comparate cu
„dealuri ce se-nalţă / Mai sus decât Olimpul” (II, 1, 185-186). Observaţia îi aparţine aceluiaşi E.A.J.
Honigmann.
 (Ies Hamlet şi Horaţio).

REGINA: De vină-i nebunia lui, să ştii,

Nu inima-i, Leartes.
REGELE: Chiar aşa-i.
(Aparte, către Leartes) De-acuma n-o să mai glumim: chiar azi
Hamlet va bea pentru ultima oară,
Căci vrem pe dată vorbă să-i trimitem.
Leartes, prin urmare, fii pe fază.
LEARTES (aparte, către Rege): Eu pacea n-o să-mi aflu până-atunci.
REGELE: Hai, Gertred, să-mpăcăm pe fiul nostru
Şi pe Leart, aşa cum e firesc,
Căci ţin la noi şi îşi iubesc şi ţara.
REGINA: Dă Doamne să se-mpace.
(Ies.)

SCENA 17

Intră Hamlet şi Horaţio.

HAMLET: Mă doare-n suflet, crede-mă, Horaţio,

Că mi-am ieşit din fire cu Leartes,
Căci suferinţa i-o-nţeleg preabine,
Deşi nu se compară ce-am pierdut.

(Intră un gentilom fanfaron.40)

Uite şi-o libelulă, toată Curtea

Îl ştie, e-un neghiob cu nasul sus.
GENTILOMUL: Domnul vă aibă-n pază, scumpă41 Alteţă Hamlet.
HAMLET: Şi pe tine, domnule. (Aparte, către Horaţio.) Bâh! Sclifositul ăsta duhneşte ca o
drogherie!
GENTILOMUL: Vă aduc solie din partea Maiestăţii Sale.
HAMLET: Am să-ţi acord atenţia cuvenită, domnule. Brrr, mi se pare că-i tare frig.
GENTILOMUL: Într-adevăr, e un ger de crapă pietrele.
HAMLET: Ba cred că-i zăpuşeală.
GENTILOMUL: E o zăpuşeală sufocantă. Regele, scumpă Alteţă, a pariat pe domnia
voastră şase cai arabi contra şase spade franţuzeşti cu toate accesoriile, inclusiv
harnaşamentele – pe cinstea mea că-s lucrate cu tot dichisul!
HAMLET: Harnaşamentele, domnule? Nu înţeleg ce vrei să spui.
40 Echivalentul personajului Osric din Q2 şi F.
41 Repetarea acestui cuvânt (în original sweet) în replicile ulterioare aminteşte de politeţea artificioasă a lui
Pandar din piesa shakespeariană Troilus şi Cresida (Actul III, Scena 1), în care acesta se adresează Elenei
din Troia folosind apelativul „scumpă regină” de paisprezece ori în o sută de versuri.
GENTILOMUL: Harnaşamentele-s cingătorile, Alteţă – şi toate celelalte bibiluri.
HAMLET: Cuvântul acesta s-ar fi potrivit mai bine dacă lumea ar fi purtat la brâu tunuri în
loc de flinte. Şi în ce constă pariul? Să pricep şi eu despre ce-i vorba.
GENTILOMUL: Păi, Alteţă, că din douăsprezece asalturi cu spada şi pumnalul, tânărul
Leartes n-o să vă învingă la o diferenţă mai mare de trei lovituri. Iar regele a pariat pe
domnia voastră şi doreşte să fiţi gata de duel.
HAMLET: Preabine. Dacă Regele se-ncumetă să facă acest pariu, mă-ncumet să-mi pun şi
eu la încercare dibăcia. Când o să aibă loc duelul?
GENTILOMUL: Numaidecât, Alteţă. Regele şi Maiestatea Sa Regina, cu cei mai pricepuţi
curteni într-ale scrimei coboară chiar acum din palat.
HAMLET: Du-te, spune-i Maiestăţii Sale că-i stau la dispoziţie.
GENTILOMUL: Merg să-i transmit răspunsul vostru atât de scump.
(Iese.)

HAMLET: Nu-i nimeni mai nimerit s-o facă, domnule. Eşti parfumat: trebuie să aibă omul
guturai să nu-ţi simtă prostia de la o poştă.
HORAŢIO: Şi-o dă-n vileag şi ne-ntrebat!
HAMLET: Crede-mă, Horaţio, parcă simt cum mi se strânge inima.
HORAŢIO: Atunci, mai bine refuză duelul, Alteţă.
HAMLET: Nu, Horaţio, nu. Dacă mă paşte-acum primejdia, n-o să-mi mai dea târcoale altă
dată. Până şi zborul frânt al unei vrăbii ţine de ursita dată de pronia cerească. Uite că vine
Regele.

(Intră Regele, Regina, Leartes şi câţiva curteni.)

REGELE: Am pariat pe Hamlet, fiul nostru,

Şi suntem siguri că vom câştiga.
HAMLET: Sire, ai pariat pe cel mai slab.
REGELE: Nu ne e teamă. -Aduceţi spadele.
HAMLET: Leart, Întâi ia-mi mâna şi iubirea,
Căci lui Leart eu rău nu i-am făcut.
Dacă-a greşit, în nebunia-i, Hamlet,
Nu el, ci nebunia-i vinovată.
Tot răul ce-am făcut eu lui Leart
Declar c-a fost lucrarea nebuniei.
Să ne-mpăcăm şi să ne-nchipuim
C-am săgetat un frate când am tras
Cu arcul peste casă.
LEARTES: Eu, Alteţă,
Ca om, primesc să ne-mpăcăm, însă onoarea
Mă-ndeamnă să refuz până nu-mi dau
Motive de-mpăcare înţelepţii
Acestor vremuri.
REGELE: Spadele, vă rog.
HAMLET: Pe lângă mine, ai să străluceşti, Leartes. Spadele astea au aceeaşi lungime. En
garde, domnule! (Se duelează.) Touché!
LEARTES: Nici vorbă.
HAMLET: Ce zice-arbitrul?
GENTILOMUL: Lovitură perfect valabilă.
LEARTES: Fie. En garde.

(Reiau duelul.)

HAMLET: Touché din nou! Ce zice-arbitrul?

LEARTES: Da, recunosc, e tuşă, da.
REGELE: Priveşte, Hamlet, Regele înalţă o cupă în sănătatea ta!
REGINA: Ţine batista mea, Hamlet, şterge-ţi faţa cu ea.
REGELE: Dă-i vinul.
HAMLET: Puneţi-l deoparte, mai trag un asalt. O să beau imediat după el.
REGINA: Priveşte, Hamlet, Regina bea în sănătatea ta. (Bea.)
REGELE: Nu bea, Gertred. (Aparte) Aoleu, e cupa otrăvită!
HAMLET: En garde, Leartes, nu te mai juca. Te rog, atinge-mă cu lovitura cea mai abilă de
care eşti în stare.
LEARTES: Serios? Asta-ţi doreşti? Am să te-ating îndată, Alteţă. (Aparte) Şi totuşi, cugetul
aproape că mi se împotriveşte.
HAMLET: En garde, domnule.

(În timpul duelului îşi schimbă spadele şi amândoi se rănesc succesiv. Leartes se
prăbuşeşte la pământ. Regina cade şi ea.)

REGELE: Vedeţi ce-i cu Regina.

REGINA: Ah, vinul, vinul! Hamlet, vinul! (Moare.)
HAMLET: Trădare! Încuiaţi porţile!
CURTENII: Leartes, cum te simţi?
LEARTES: Un prost fără pereche: mor prosteşte,
Ucis de propria-mi armă. N-ai s-apuci
Juma’ de ceas de-acum încolo, Hamlet –
În mâna ta-i unealta ucigaşă
Cu vârfu-nveninat. Iar mama ta
E otrăvită. Ţie îţi era
Sortită băutura.
HAMLET: ’N mâna mea-i
Unealta veninoasă? Păi, atunci,
Loveşte-otravă în otrava asta –
Mori, spurcăciune blestemată! Bea
Cu perla ta cu tot, hai, bea!

(Regele moare.)

LEARTES: Şi-a luat ce-a meritat. Pân’ a muri,

Dă-mi, Hamlet, mâna, şi te rog, primeşte-mi
Iubirea. Eu te iert.
 (Leartes moare.)

HAMLET: Şi eu te iert.
Mă duc, Horaţio, şi te las cu bine.
HORAŢIO: Ba nu, -s mai mult un vechi roman decât
Danez. A mai rămas otravă-n cupă.
HAMLET: Mi-eşti drag şi-ţi poruncesc să nu te-atingi
De ea. Horaţio, de-ai muri şi tu,
În urmă n-ai lăsa doar cleveteli?
De n-ai fi tu, cine-ar mai povesti
Cum am pierit cu toţii? Mă sfârşesc,
Văd ca prin ceaţă, -mi amorţeşte limba.
Horaţio, numai bine. Şi dă, Doamne,
Să-mi fie sufletul primit în Ceruri.

(Moare. Intră Voltemar cu ambasadorii englezi. Intră Fortenbrasse cu suita lui.)

FORTENBRASSE: Şi unde-i locul sângeroasei fapte?

HORAŢIO: De vrei să vezi durere, grozăvii,
Priveşte-acest spectacol tragic.
FORTENBRASSE: O, Moarte cruntă! Câţi prinţi ai răpus
C-o singură săgeată?
AMBASADORII: Solie v-am adus din Englitera…
Dar unde-s prinţii care trebuiau
Să ne-o asculte? Vai, ce zi nefastă!
Ce ţară tristă!
HORAŢIO: Staţi şi-am să vă spun
Ce-a declanşat această tragedie42.
În piaţă să-nălţăm un catafalc
Şi să se-adune oamenii de vază:
Am să vă spun amara mea poveste,
Cum alta-n veci n-a fost şi nici nu este.43
FORTENBRASSE: Eu în acest regat am drepturi vechi
Şi iată, am prilejul să revendic
Coroana. Patru căpitani să-l poarte
Pe Hamlet la mormânt, ca pe-un oştean,
Căci, dacă-ar fi trăit, de bună seamă,
S-ar fi purtat regeşte. Luaţi-i trupul.
Aşa măcel, pe-un câmp de luptă, zici
C-ar fi ceva normal, dar nu şi-aici.
(Ies.)

42 În Q2 şi F, Horaţio nu foloseşte cuvântul „tragedie” şi nici expresia „spectacol tragic” din replica
anterioară. E.A.J. Honigmann crede că şi aici textul conţine un împrumut din finalul piesei Othello (V, 2,
363): „Priviţi povara tragică-a acestui pat.”
43 Acest cuplet rimat apare doar în Q1.
FINIS