pariţia vieţii pe planeta Pământ la nivelul

mediului acvatic, cu aproximativ 3 miliarde de ani în urmă, a

constituit punctul de plecare al permanentelor transformări
biochimice, structurale şi funcţionale în care sunt implicate şi
astăzi organismele subcelulare, uni- şi pluricelulare.
Când vorbim despre organisme subcelulare ne referim la
virusuri, ele aflându-se la limita dintre organismele vii şi materia
lipsită de viaţă.
Organizarea de tip celular măreşte stabilitatea structurală şi
permite manifestarea variabilităţii vieţuitoarelor. În lumea vie vom
putea vorbi despre două tipuri de organizare celulară, reprezentate
de celula procariotă şi celula eucariotă.
Celulele procariote sunt întâlnite la bacterii şi algele albastre-
verzi, iar celulele eucariote caracterizează celelalte categori de alge,
ciupercile, briofitele, plantele superioare şi întreg regnul animal.
Trecerea de la structura procariotă la cea eucariotă a fost punctată
la grupul dinoflagelatelor, numite şi mezocariote.
Chiar dacă saltul evolutiv s-a petrecut la un moment dat,
procariotele şi eucariotele încă evoluează şi astăzi, pe căi diferite.
Cu toate acestea, cea mai clară variabilitate se constată la
organismele eucariote pluricelulare superioare, din lumea plantelor
şi a animalelor, unde se apreciază existenţa a peste 10 milioane de
specii, deosebit de complexe din punct de vedere biochimic,
structural şi funcţional.
 Deosebita variabilitate morfologică şi funcţională a plantelor
a creat contextul necesităţii apariţiei unei clasificări.
Clasificările au fost numeroase şi au reflectat nivelul de
cunoştinţe existente la un moment dat.
În antichitate au fost create premizele primelor clasificări mai
exacte ale plantelor. Teofrast (372-287 î.Ch.), considerat părintele
botanicii, a clasificat plantele în funcție de înălțimea lor în: arbori,
arbuști, arbuști pitici și ierburi.
Epoca Renașterii a adus clasificările lui Caspar Bauhin
(1560-1624), care a descris aproximativ 6 000 de specii de plante,
folosind pentru prima dată o nomenclatură binară. Aceste cercetări
au fost utilizate și dezvoltate de Karl Linné (1707-1778), constituind
un punct de plecare în redactarea lucrării sale intitulată “Species
Plantarum”.
Criteriile de clasificare au în vedere însuşiri diferite,
filogenetice, embriologice, anatomice, histostructurale, fiziologice,
ereditare, ecologice, economice, comportamentale etc, şi permit
separarea plantelor în grupe distincte.
Pe baza criteriilor de clasificare până în prezent au fost
descrise și denumite științific peste 500.000 de specii de plante.

Nr.
Criterii de clasificare Exemple A Exemple B
crt.
1. Filogenetice Briofite Angiosperme
2. Morfologice Unicelulare Pluricelulare
Plante
3. Fiziologice Plante autotrofe
heterotrofe
4. Ecologice Plante de apă Plante de uscat
5. Economice Folositoare Daunătoare
6. Comportamentale Carnivore Parazite
 1.2. CATEGORII SISTEMATICE

Aplicarea criteriilor de clasificare la speciilor de vieţuitoare de

pe Pământ a permis apariţia taxonomiei, disciplină ştiinţifică ce se
ocupă cu stabilirea unor legi de clasificare şi sistematizare a unor
domenii reale, caracterizate printr-o structură complexă.
Părintele taxonomiei moderne este Karl Linné, botanist şi
explorator suedez, care, în secolul al XVIII-lea, a inventat un sistem
de clasificare a organismelor, sistem folosit şi astazi.
Taxonomia Linnéeana identifică fiecare organism după o
denumire ştiinţifica formată din două cuvinte în limba latină,
nomenclatura binară. Această denumire în latină poate părea
greoaie la prima vedere, însă prezintă două avantaje majore:
1. Oamenii de ştiinţă din toată lumea o pot înţelege.
2. Denumirea ştiinţifică este un indicator, ea arată exact
unde anume poate fi încadrată specia respectivă în lumea vie.
În clasificarea ştiinţifică unitatea de bază este specia.
Specia reprezintă unitatea de bază în clasificarea
organismelor şi cuprinde indivizi cu trăsături şi caracteristici
comune, ce iau naştere din strămoşi comuni şi se pot încrucişa
dând urmaşi fertili.
Criteriul care face să fie consideraţi doi indivizi ca aparţinând
la două specii diferite şi nu la două subspecii ale aceleiaşi specii
este izolarea reproductivă.
Termenul de izolare reproductivă se referă la doi indivizi, care
se găsesc într-un teritoriu comun şi pot veni în contact între ei, însă
nu se pot încrucişa între ei şi nu pot da descendenţi fertili. În acest
caz avem de-a face cu două specii diferite. Dacă se pot încrucişa
între ei şi pot da descendenţi fertili vom avea o singură specie cu
două subspecii (dacă există diferenţe morfologice şi fiziologice
semnificative între cei doi indivizi).
Mai multe specii cu trăsături comune formează un gen.
Cele două cuvinte în limba latină, amintite anterior, ca
făcând parte din denumirea ştiinţifică a unui organism reprezintă
genul şi specia. Genul este indicat de primul cuvânt, care se scrie
întotdeauna cu literă mare, iar al doilea, notat cu literă mică, indică
specia.
Genurile sunt organizate în familii, ce cuprind unul sau mai
multe genuri şi subgrupele acestora.
Procesul de grupare a speciilor continuă în sens ascendent
prin ordine, clase, încrengături şi, în final, regnuri.
Clasificarea poate continua uneori şi în sens descendent,
pornind de la specie. Unele specii au şi subspecii sau rase. În cazul
plantelor termenul de rasă a fost înlocuit cu termenul de varietate
sau soi.
Diferenţele dintre subspecii sunt mai mici decât diferenţele
dintre specii, iar caracteristicile atribuite unei subspecii sunt de
obicei rezultatul distribuţiei geografice diferite sau izolării. O specie
nu are niciodată doar o singură subspecie, ci două sau mai multe.
Membrii subspeciilor unei specii hibridizează.
Concluzionând, în cazul regnului vom întâlni următoarele
subdiviziuni: subregnul, diviziunea, grupul, ramura, încregătura,
subîncrengătura, clasa, ordinul, familia, genul, specia, subspecie.
Încadrarea taxonomică a plantelor este dezbătută și stabilită
astăzi la nivel mondial în cadrul congreselor internaționale de
botanică și se regăsește în “International Code of Botanical
Nomenclature”, care necesită o revizuire permanentă, pentru a fi în
concordanță cu descoperirile cercetărilor în domeniu.

Regn Plantae Plantae

Încrengătura Spermatophyta Spermatophyta
Subîncrengatura Angiospermae Angiospermae
Clasa Dicotyledoneae Dicotyledoneae
Ordinul Campanulales Lamiales
Familia Campanulaceae Scrophulariaceae
Genul Campanula Digitalis
Specia Carpatica Purpurea
Denumirea
Clopoțel de munte Degetar roșu
populară
 ilogenia sau filogeneza este o ramură a biologiei
care se ocupă cu studiul istoriei sau dezvoltării unei specii animale
sau vegetale de la formarea sa şi până în ziua de astăzi. Filogenia se
bazează pe studiul fosilelor şi are rolul de a stabili filiaţia speciilor,
adică strămoşii şi legăturile de rudenie dintre diferitele grupuri de
organisme ca şi legăturile dintre diferitele specii.
Studiile de filogenie au şi scopul de a stabili înrudirea dintre
speciile vegetale sau animale, precum şi dintre alţi taxoni superiori.
Prin filogenie se înţelege şi un proces istoric de dezvoltare a
lumii vii de-a lungul erelor geologice şi de diferenţiere a unor
grupuri de organisme înrudite între ele: specie, gen, familie, ordin,
clasă, încrengătură, regn.
În funcţie de speciile analizate filogenia are două ramuri: una
animală şi alta vegetală.
Cea mai înaltă categorie sistematică folosită pentru a
clasifica organismele ce aparţin încrengăturilor care au caractere
comune este, așa cum am amintit în capitolul anterior, regnul. Karl
Linné a fost primul, care a propus noţiunea de regn în 1735,
clasificând organismele în 2 regnuri: Animalia şi Plantae. Ulterior,
Ernst Haeckel a creat al III-lea regn, Protista, care cuprindea
microorganismele şi protozoarele, iar Herbert Copeland a propus
regnul Monera pentru bacterii.

Regnul Monera (Procariota) cuprinde două grupe principale

de organisme: algele albastre-verzi (cianobacterii) şi bacteriile
(archebacteriile şi eubacteriile), caracterizate printr-o organizare
simplă şi primitivă a corpului. Celulele procariotelor sunt lipsite de
nucleu bine-definit. În centrul celulei se întâlneşte un cromozom
lung şi circular, compus dintr-o catenă lungă de ADN, lipsită de
proteine. Nu au mitocondrii, respiraţia fiind efectuată de suprafaţa
internă a membranei celulare. Peretele celular este alcătuit dintr-un
amestec de substanţe: mureină, acizi teicoici şi substanţe pectice.
Unele bacterii sunt prevăzute cu flagel. Datorită dimensiunilor
extrem de mici ele nu pot fi văzute cu ochiul liber, motiv pentru
care sunt incluse în grupa microorganismelor.

Monerele se împart în
2 Încrengături: Cyanophyta
şi Schizomycophyta şi sunt,
în general, heterotrofe.
La majoritatea monerelor înmulţirea se face asexuat prin
diviziune directă.
Bacteriile pot fi folositoare sau dăunătoare pentru viața
plantelor. Cele benefice sunt fixatoare de azot (Rhizobium
leguminosarum). Ele se dezvoltă la nivelul rădăcinilor producând o
serie de nodozități, și ajută atât la creșterea plantelor pe care le
invadează, cât și la îmbogățirea solului cu azot.
Majoritatea bacteriilor, care se dezvoltă în organismele
vegetale, produc diferite boli, fiind patogene. Astfel, Erwinia
carotovora produce putregaiul umed la varză, conopidă, gulii etc.
Boala se manifestă în partea a doua a perioadei de vegetație,
cuprinzând tulpina și apoi, întreg corpul plantei, pe care o
transformă într-o masă mucilaginoasă. Xanthomonas vesicatoria
produce pătarea și vezicarea frunzelor la tomate și ardei. Clavibacter
michiganensis produce ofilirea bacteriană a tomatelor, manifestată
prin ofilirea treptată a plantelor și brunificarea intensă a fructelor.
Pseudomonas erodii produce arsura bacteriană la mușcată,
provocând îngălbenirea frunzelor, care se acoperă cu pete
brun-roșiatice. Tot la mușcată, întâlnim putregaiul bacterian al
mușcatei produs de Xanthomonas pelargonii.
 Agrobacterium tumefaciens determină apariția cancerului
bacterian, manifestat prin dezvoltarea unor formațiuni tumorale pe
rădăcină și tulpină.

Regnul Protista reprezintă un grup de microorganisme

eucariote cu organizare celulară simplă. Acestea pot fi organisme
unicelulare sau pluricelulare, ce nu prezintă ţesuturi specializate
superioare. Majoritatea protistelor populează mediul acvatic, dar
unele protiste trăiesc în mediul umed sau în corpul platelor şi
animalelor. Locomoţia lor se realizează cu ajutorul flagelilor,
pseudopodelor sau al cililor. Nutriţia este autotrofă sau heterotrofă,
o excepţie constatându-se la Euglena viridis, unde este mixotrofă.
Înmulţirea apare asexuată sau sexuată.
În arborele filogenetic al organismelor eucariote, protistele au
format grupuri monofiletice separate, sau au inclus membrii care
sunt strâns înrudiţi cu oricare din celelalte trei regnuri de eucariote.
Termenul a fost propus de Ernst Haeckel în 1866 pentru a
caracteriza toate organismele fără o structură complexă, care nu
puteau fi clasificate drept animale, plante sau fungi, chiar dacă se
aseamănau cu acestea.

Euglenele şi algele reprezintă un grup de protiste cu însuşiri

asemănătoare plantelor.

►Euglena este un gen

comun al Protistelor flagelate,
Euglénophytes sp., deseori
prezente în apa dulce, bogată în
substanţe organice, şi mai rar în
apele sărate. Lungimea corpului
unicelular variază de la 20 µm la
300 µm şi are o formă tipică cilindrică, ovală sau fusiformă. Celula
prezintă un singur flagel. Intracitoplasmatic întâlnim cloroplaste
ramificate, de culoare verde-deschis. Cele peste 100 de specii de
Euglena se înmulţesc prin diviziunea directă longitudinală a celulei.
►Algele constituie un grup diversificat, în care intră algele
propriu-zise (verzi, roşii, brune) şi algele aurii (diatomeele).
Algele verzi desemnează un grup de alge ai căror pigmenți
fotosintetici principali sunt clorofila a şi b, pigmenţii xantofili şi
carotenici. Unele alge verzi, de exemplu Streptophyta, se află la
originea plantelor terestre, ipoteză confirmată de prezența clorofilei
în algă, de unele similarităţi apărute între diferitele regiuni
vegetative ale unor plante şi ale algei, dar şi de studiile filogenetice.
Algele verzi trăiesc în ape dulci sau salmastre, pe soluri sau
în locuri umede, au tal şi se hrănesc autotrof. Conţin predominant
pigmentul verde datorită cloroplastului şi depozitează nutrienţii sub
formă de amidon în plastidă şi în stromă. Reproducerea lor este, în
principal, sexuată, dar se realizează și asexuat, prin zoospori.
Algele roşii (Rhodophyta) grupează aproximativ 6 000 de
specii eucariote multicelulare, ce conțin intracitoplasmatic
ficoeritrină (pigment roșu), ficocianină şi aloficocianină, înglobate în
corpusculi, numiţi ficobelizomi. Peretele lor celular este alcătuit din
pectină şi celuloză, îşi depozitează nutrienţii sub formă de amidon și
conţin clorofilă de tip a.
Algele brune (Phaeophyceae) cuprind aproximativ 1 500 de
specii încărcate cu pigmentul fucoxantină şi clorofilă de tip a şi c.
Talul lor este alungit, putând ajunge până la 60 m. Peretele celular
este format din sulfaţi şi acid alginic şi nu conţine amidon drept
substanţă de rezervă. Reproducerea poate fi de tip asexuat,
realizându-se prin spori flagelați, sau sexuată când se realizează
prin gameţi masculini flagelaţi.
Diatomeele sunt tipuri de fitoplancton, în majoritate
unicelulare. Ele pot trăi în colonii sub formă de filament sau
panglică și sunt producători ai lanţului trofic. Celula diatomeei
apare învelită într-un perete celular unic, format din dioxid de
siliciu hidratat. Dovezile fosile le sugerează originea în timpul sau
dinaintea perioadei jurasice. Diatomeele sunt folosite pentru
monitorizarea condiţiilor mediului acvatic şi în studiul calității apei.
 Rizopodele, zoomastiginele, ciliforele şi sporozoarele prezintă
o serie de însuşiri ce le apropie mai mult de regnul animal.
Rizopodele reprezentate de amoebe, radiolari şi foraminiferi
constituie un grup de protiste cu însuşiri asemănătoare animalelor.
Ele emit pseudopode pentru deplasare şi înglobarea particulelor de
hrană. Drept reprezentant, menţionăm cunoscuta specie Amoeba
proteus, care se găseşte la nivelul vegetaţiei în descompunere de pe
fundul pârâurilor de apă dulce, a iazurilor, dar şi ca formă parazită.
Radiolarii se disting prin segregarea anatomiei lor delicate
într-o capsulă centrală, ce cuprinde endoplasmul, separând-ul de
ectoplasmul înconjurător. Majoritatea speciilor au schelet silicios.
Foraminiferii sunt rizopode unicelulare prevăzute cu cochilii.
Depinzând de specie, cochilia poate fi constituită din compuşi
organici, boabe de nisip şi alte particule cimentate împreună ori din
calcit cristalin. Un singur individ poate măsura de la 100 μm până
la 20 cm lungime şi poate avea unul sau mai mulţi nuclei în celulă.
Foraminiferii se mişcă, pentru a-şi prinde prada, cu o reţea de
extensii subţiri ale citoplasmei numite reticulopode, asemănătoare
pseudopodelor amoebei, dar mult mai numeroase şi mai fine.

Cilioforele reprezintă
un grup de aproximativ 8 mii
de protiste prevăzute cu cili, pe
care-i utilizează în locomoţie și
pentru obţinerea hranei. Ele
pot atinge dimensiuni foarte
mari comparativ cu alte
protozoare, de până la 2 mm.
Hrănirea lor este exclusiv heterotrofă şi trăiesc libere în
mediul acvatic sau în soluri umede. Cei mai cunoscuți reprezentanți
ai lor provin din genurile Didinium, Paramecium, Stentor şi Vorticella.
Zoomastiginele (zooflagelate) constituie un grup de protiste
flagelate ce trăiesc fie libere în mediul acvatic bogat în substanțe
organice, unde îşi dobândesc nutrienţii prin difuzie, fie ca paraziţi
în cadrul unei gazde (Trypanosoma). Hrănirea este heterotrofă. Pot
fi unicelulare sau formează colonii. Au pseudopode implicate în
deplasare şi la înglobarea hranei. Aceste protiste se numără printre
primele eucariote apărute. Reproducerea poate fi asexuată (prin
fisiune binară) sau sexuată (la unele specii). Nu conțin mitocondrii.
Sporozoarele reprezintă un grup de protiste ce fac parte din
încrengătura Apicomplexa, ce conţine aproximativ 25 000 de specii.
Toate sporozoarele sunt organisme parazite cu ciclu de viață
complex, ce implică mai multe gazde. Sunt unicelulare. Unele dintre
cele mai cunoscute sunt Plasmodium vivax şi Toxoplasma gondii.

Oomicetele şi mixomicetele sunt protozoare unicelulare

asemănătoare fungilor.
Oomicetele sunt răspândite în mediile acvatice dulci, mai
ales în apropierea materiilor organice aflate în descompunere, dar
şi în diferite organisme-gazdă, sub formă de specii parazite. Chiar
dacă se aseamănă fungilor, peretele lor celular nu este alcătuit din
chitină, ci dintr-un amestec de compuşi celulozici şi glicani
(Phytophthora infestans).
Mixomicetele se reproduc prin spori, asemănător cu fungii,
motiv pentru care au fost incluse multă vreme în regnul Fungi.
Prezintă multe caracteristici ale fungilor, precum absorţia
substanţelor nutritive prin difuziune şi hrănirea cu materie
organică aflată în descompunere. Este dificil de spus dacă
mixomicetele sunt organisme unicelulare sau dacă sunt
pluricelulare. Au fost identificate până în prezent în jur de 1000
specii de mixomicete. Acestea sunt răspândite pe soluri umede şi
neluminate, precum şi pe resturi vegetale aflate în descompunere
(ex: trunchiul unui copac). Mixomicetele sunt bacteriofage şi au un
rol în menţinerea echilibrului bacterian al solului.
Mixomicetele formează un plasmodiu, o substanţă
asemănătoare citoplasmei, cu mulţi nuclei. Ciclul de viaţă al
mixomicetelor reprezintă o alternanţă a formelor unicelulare şi a
fazelor pluricelulare. Mixomicetele se hrănesc în special prin
fagocitoză. Au un perete celular alcătuit din celuloză. Se reproduc
asexuat prin spori.

2.3. REGNUL FUNGI

Regnul Fungi este alcătuit din organisme eucariote,

unicelulare sau pluricelulare, macro- sau microscopice. Corpul lor
este format din celule multinucleate numite hife ce structurează un
miceliu. Ultrastructural, celulele eucariote ale fungilor prezintă o
membrană celulară impregnată cu chitină. În citoplasma ei se pot
identifica mai mulţi nuclei, ribozomi, reticul endoplasmic rugos,
vacuole, depozite de glicogen, de lipide etc. Plastidele lipsesc.
 Încrengătura Eumyceta (Mucegaiurile şi Ciupercile)
 Încrengătura Lichenomyceta (Lichenii).
►Mucegaiurile sunt ciuperci microscopice saprofite sau
parazite, sub formă de filamente (Fungi) care fac parte din clasa
Ascomycetes care se înmulţesc prin spori. Exemple de ciuperci
microscopice constituie Saccharomyces cerevisiae (drojdia de bere),
dar și mucegaiurile ca Aspergillus fumigatus, ce produce intoxicaţii
alimentare prin aflatoxine, Aspergillus niger ce produce aspergiloza
pulmonară la cabaline, bovine şi păsări, Aspergillus flavus ce
produce aflatoxina, caracterizată printr-o toxicitate deosebită.

Mucegaiurile sunt utilizate

şi ca surse pentru obţinerea unor
antibiotice cum este penicilina
(Penicillium notatum).
Cornul secarei (Claviceps purpurea) este o ciupercă
fitoparazită din familia Clavicipitaceae, genul Claviceps, ai cărei
scleroţi parazitează diferite cereale, mai ales secara. Scleroţii
ciupercii pot ajunge în produsele de panificaţie prin folosirea făinii
obţinute din măcinarea unor boabe parazitate. Datorită
conţinutului ridicat de alcaloizi toxici din cornul secarei
(ergotamina, ergotinina etc.), consumul prelungit de cereale
contaminate provoacă o intoxicație cronică gravă, numită ergotism.
În medicină, principii activi din cornul secarei pot fi utilizaţi pentru
efectul lor simpaticolitic, hemostatic şi hipotensiv.
►Clasa basidiomicetelor cuprinde aproximativ 10 mii de
specii, majoritatea saprofite, ce cresc în păduri, pe sol, uneori
formează micorize pe rădăcinile arborilor. Aceste ciuperci pot fi
comestibile, cum ar fi ciuperca-de-bălegar (Psalliota campestris),
hribii (Armillaria mellea, Boletus edulis), cât şi specii extrem de
toxice, ca pălăria-şarpelui (Amanita phalloides).
Hribul (Boletus edulis) este o ciupercă de pădure comestibilă,
cu piciorul alb, gros şi cu pălăria brună-gălbuie. Are mai multe
denumiri populare printre care se numără cele de mânătarcă,
burete, copită, mitarcă etc. Această ciupercă are o aromă distinctă
şi un miros plăcut. Are o concentraţie mare de apă în comparaţie cu
alte ciuperci comestibile.
Amanita muscaria, cunoscută şi ca buretele muştelor sau
buretele pestriţ este o ciupercă otravitoare şi psihoactivă din genul
Amanita. Este frecventă în pădurile de conifere, fiind extrem de uşor
de recunoscut datorită pălăriei sale de culoare roşie-purpurie
prevăzută cu puncte albe.
►Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în
urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai
rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Corpul
vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural şi
fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. Trăiesc
în unele din cele mai dificile condiţii tundra arctică, deşerturi,
coaste stâncoase, la înălţimi mari sau în anumite zone toxice
(deşeuri de mine). Corpul lor este de dimensiuni mici și poate avea
diferite forme. Deosebim licheni crustacei, strins lipiţi de substrat,
frunzoşi sau foliacei şi arborescenti, fixaţi de substrat cu baza. Se
cunosc peste 20 000 de specii de licheni, care cresc pe scoarţa
copacilor, pe pamânt, sau pe stânci expuse vânturilor puternice. La
exterior lichenii par a fi un singur organism, dar în realitate
reprezintă o convieţuire dintre o algă verde sau albastră şi ciupercă.
 Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri
industriale: farmaceutică, alimentară, chimică. Utilitatea lor se
datorează numărului mare de substanţe chimice pe care le
formează în cadrul metabolismului.
Datorită sensibilității lor, lichenii constituie indicatori
valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei.

2.4. REGNUL PLANTAE

Regnul Plantae cuprinde organismele pluricelulare

fotosintetizante, briofite (muşchi), pteridofite (ferigi) şi
spermatofite (gimnosperme şi angiosperme).
Toate organismele încadrate în Regnul Plantae au corpul
format din mai multe celule diferenţiate, ce intră în alcătuirea unor
ţesuturi și organe specializate.
Celulele care intră în structura organismului vegetal se
formează din celule meristematice nediferențiate, situate la nivelul
vârfurilor vegetative ale rădăcinii și tulpinii. Prin specializare din
aceste celule se vor forma celule parenchimatoase, celule secretorii,
celule mecanice, celule vasculare, celule protectoare, celule sexuale.
Plantele sunt organisme în marea majoritate a cazurilor
autotrofe, care îşi pregătesc singure hrana din substanțe minerale,
apă şi dioxid de carbon în procesul de fotosinteză folosind drept
sursă de energie, lumina solară.
La nivelul organismelor vegetale se desfășoară mișcări lente și
limitate, dar și procese de respirație, transpirație cu particularități ce
pornesc de la nivel de Încrengătură și Clasă. De asemenea, unele
plante și-au dezvoltat diferite sisteme adaptative la condiții improprii
de mediu, alte plante și-au dezvoltat celule și organe în care să
poată depozita diverși compuși biochimici.
Reproducerea plantelor se realizează sexuat prin zigot sau
asexuat prin spori, bulbi, rizomi, tuberculi sau zone vegetative.
Acestea sunt doar câteva trăsături definitorii ale regnului
Plantae, ce vor fi completate și detaliate în următoarele capitole și
volume ale lucrării.
 a începutul istoriei Pământului, când s-au
format mările şi oceanele, s-au delimitat şi primele arii de uscat
continentale, fapt ce a determinat iniţierea unei lupte continue şi
permanente între apă şi uscat. Modificarea continuă a suprafeţelor
continentale, care deveneau când fund de mare, când înălţimi
muntoase sau câmpii întinse acoperite cu ochiuri marine, lacuri şi
mlaştini, a creat o mare varietate de medii, în care au trăit plantele
şi animalele străvechi. Structura şi funcţiile acestor plante şi
animale s-a modificat şi ea în timp.
Din vegetaţia străveche au rămas, sub formă de fosile,
fragmente de tulpini, de frunze, fructe şi alte organe ale plantelor,
care pot reconstitui, doar într-o mică parte, realitatea acelei lumi.

Primele forme de viaţă au apărut la începutul erei paleozoice,

fiind reprezentate de bacteriile şi algele din mediul marin al
perioadelor precambriene şi cambriene.
Primele plante terestre cu tulpini datează din perioada
devonianului inferior şi aparţin unei grupe de plante vasculare
primitive numite Psilophytales (psilofite). Printre cele mai vechi
plante psilofite se consideră Zosterophyllum, ce avea o structură
simplă, cu ramuri drepte, ramificate dihotomic, fără frunze. Prin
corpul său nediferenţiat menţinea caracterele talofitelor, dar era
acoperită cu o cuticulă protectoare şi prezenta în interior un ţesut
conducător cu celule alungite.
 În timpul devonianului mijlociu, plantele au devenit înalte şi
numeroase, formând chiar păduri. Unele aveau caracteristicile
psilofitelor, iar altele evoluaseră către caracteristicile unor ferigi
străvechi şi specii de coada calului.
Datorită condiţiilor prielnice de viaţă, în perioada
carboniferă, ferigile s-au dezvoltat rapid, formându-se adevărate
păduri luxuriante, în care mai trăiau plante asemănătoare cu coada
calului (Calamites), ce ajungeau chiar până la o înălţime de 30
metri. În pâlcuri dese se întâlneau plante de înălţimi mai reduse,
numite Eucalamites. În această perioadă, arborii ajung la înălţimi
deosebite, chiar şi de 40 metri. Un exemplu îl constituie fosilele de
Lepidodendron, un arbore frunzos.
În perioada permiană, clima a început să se modifice,
devenind uscată, iar terenurile nisipoase. În noile condiţii s-au
dezvoltat plantele cu flori şi seminţe lipsite de fruct, strămoşi
îndepărtaţi ai gimnospermelor.

La începutul erei mezozoice, multe din plantele

carboniferului dispăruseră. În flora mezozoicului existau ferigi şi
gimnosperme primitive, cu tulpini groase şi frunze penate
(Pterophyllum).
În jurasic, gimnospermele străvechi erau în mare dezvoltare,
iar în structura lor apar flori şi numeroase frunze. În această
perioadă apar arbori cu sămânța descoperită (gimnosperme,
,,gymnos” însemnând în greaca veche ,,gol”), ce îşi structurează
conuri asemănătoare cu fructul angiospermelor. Astăzi aceste
plante sunt reprezentate de molid, brad si pin, dar arborele tipic al
acestei perioade a fost araucaria, ce poate atinge o înalțime de 60 m
și se întâlnește pe teritoriul continentelor Australia sau America de
Sud. Momentul evolutiv precede apariţia angiospermelor în cretacic,
direct cu cele două clase, de dicotiledonate (magnolia, laur, ficus) şi
monocotiledonate (graminee, palmieri, liliacee).
 În vecinătatea coniferelor se dezvoltau ferigi arborescente sau
prevăzute cu frunze foarte mari și un trunchi gros, asemănător
palmierilor.
De amintit, tot din această perioadă, sunt arborii Ginko,
aparținând familiei coniferelor, ce se întâlnesc și astăzi în China și
Japonia.

Vegetaţia în era neozoică a fost asemănătoare cu cea actuală,

diferenţe întâlnindu-se doar din punctul de vedere al răspândirii
plantelor. În Groenlanda, de exemplu, exista o climă temperată, în
care se puteau dezvolta păduri de stejar, paltin, plop şi fag.
Mai târziu, în perioada cuaternară, se stabilizează
predominanţa angiospermelor şi se definitivează modalitatea de
răspândire a plantelor, care, în linii mari, este întâlnită şi astăzi.
 in cele 118 de elemente chimice cunoscute,
numai 62 au fost identificate în structura plantelor, ca de altfel în
întreaga lume vie. Dintre acestea, 21 se pot numi bioelemente sau
elemente esenţiale, deoarece sunt întotdeauna prezente în cantităţi
variabile în celule şi ţesuturi. Bioelementele predominante,
indispensabile constituirii glucidelor, lipidelor, protidelor,
vitaminelor, hormonilor şi acizilor nucleici sunt reprezentate de C,
H, N, O, Na, Mg, P, S, Cl, K, Ca, Si, Mn, Fe şi Co. Ele se aduc în
organismul vegetal sub formă de nutrienţi proveniţi din aer, apă şi
sol. În funcţie de valenţa şi proprietăţile lor, bioelementele stabilesc
între ele legături chimice covalente, ionice şi de hidrogen.
Legăturile covalente, în care sunt implicaţi electronii orbitali,
sunt frecvent întâlnite şi au o mare stabilitate, comparativ cu
legăturile ionice care se pot desface rapid, mai ales într-un mediu
hidratat. Legăturile de hidrogen depind de forţa atracţiei
manifestată de proton (H+) faţă de atomii electronegativi, în special
oxigenul. Chiar dacă privite separat aceste legături sunt cele mai
slabe, adunate, repetate, creează structuri stabile, cu o rezistenţă
deosebită (ex. celuloza).

Apa şi compuşii minerali formează în organismele vegetale

molecule anorganice ce au o structură simplă, dar implicaţii
metabolice esenţiale.
 În corpul plantelor, apa se poate afla sub formă de apă de
constituţie, apă de imbibiţie şi apă liberă. La plantele acvatice
(Egeria densa, Cabomba aquatica, etc.) ea atinge şi 98% din
greutatea corpului, astfel încât ea devine variabilă în funcţie de
specie, de mediul în care trăieşte, de organele plantei şi de anotimp.
Moleculele de apă, alcătuite dintr-un atom de oxigen şi doi
atomi de hidrogen (H2O), formează structuri ample, ordonate, în
care, la nivel celular şi tisular, se vor dizolva majoritatea
substanţelor organice şi anorganice, implicându-se în procesele de
transport al ionilor la nivelul membranelor biologice, în apariţia şi
menţinerea absorbţiei, în desfăşurarea fotosintezei, asigură
circulaţia în corpul plantelor, reglează temperatura, asigurând
desfăşurarea funcţiilor vitale etc.
Compuşii minerali se întâlnesc în organismul vegetal sub
formă de săruri, ce pot disocia eliberând anioni (PO 43-, SO42-, Cl-,
SiO42-, NO3-) sau cationii (K+, Ca2+, Mg2+, Fe2+, Fe3+, Mn2+, Cu2+, Zn2+,
Na+) constitutivi, implicaţi în menţinerea presiunii osmotice şi a
echilibrului acido-bazic.
 Compuşii biochimici se formează din precursori anorganici,
ce au mase moleculare mici şi o structură simplă (ex. CO 2, H2O, N2),
şi reprezintă o clasă de compuşi deosebit de importanţi în viaţa
plantelor, caracterizaţi printr-o mare diversitate şi complexitate în
cadrul structural, întâlniţi sub formă de elemente constitutive (ex.
glucide, lipide, protide), efectori biochimici (ex. vitamine, enzime,
fitohormoni) şi produşi ai metabolismului (ex. glicozizi, taninuri,
uleiuri eterice, răşini, alcaloizi, antibiotice etc.).
Baza, pe care se construiesc aceşti compuşi, este alcătuită
din atomi de carbon şi combinaţiile lor cu atomii de hidrogen, sub
forma moleculelor de tip organic. Cea mai simplă moleculă organică
este metanul (CH4) format dintr-un atom de carbon şi patru atomi
de hidrogen. Atomii de carbon pot interacţiona constituind compuşi
cu lanţuri lungi de atomi de carbon sau compuşi alifatici, regăsiţi în
structura lipidelor şi a cerurilor. De asemenea, atomii de carbon pot
alcătui compuşi aromatici, prin închiderea lanţurilor de carbon şi
apariţia unor duble legături dispuse altern. Astfel de compuşi se
identifică în lignină dar şi sub forma unor metaboliţi.
Plantele au capacitatea de a configura compuşi cu lanţ lung
de atomi de carbon, pe baza moleculelor simple de dioxid de carbon
preluate din atmosferă, în cadrul procesului de fotosinteză.
Funcţiile compuşilor organici din plante sunt corelate cu
tipologia radicalilor ataşaţi (ex. hidroxil, carbonil, carboxil, amino,
tiol, fosfat, aldehidă etc.). Astfel grupările carboxil şi fosfat cresc
electronegativitatea moleculară, imprimă caracterul acid şi
reacţionează cu metalele sau cu diferiţi cationi, favorizând apariţia
sărurilor. Grupările amino au tendinţa de a lega anionii. Ele au un
caracter pronunţat bazic.
Acizii şi bazele organice sunt compuşi slabi spre deosebire de
acizii şi bazele minerale. Un exemplu în acest sens îl constituie
acidul acetic, natural, obţinut din struguri sau mere, care se poate
consuma la salate.
Acizii organici şi alcoolii reacţionează formând esteri, ce
conferă miros şi aromă fructelor, cum ar fi butil-acetatul întâlnit la
banane sau izo-amil-acetatul perelor.
 Plantele conţin foarte mulţi compuşi biochimici cu masă
moleculară şi structură diferite, de la molecule simple cum ar fi
monomerii, până la polimeri de tip repetitiv. Un exemplu în acest
sens poate fi amidonul, polimer alcătuit din molecule de glucoză
legate specific.
Polimerii cei mai importanţi pentru plante fac parte din
categoriile glucidelor, proteinelor şi a acizilor nucleici, care
împreună cu lipidele construiesc organismul vegetal.

Lipidele au rol energetic şi structural şi nu sunt întotdeauna

polimeri. În general, ele apar sub formă de trigliceride, esteri ai
acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de carbon cu un alcool, respectiv
glicerolul. Ele structurează membranele celulare, la nivelul cărora
pot lega radicali glucidici sau radicali fosfat.
Lipidele din plante conţin, de obicei, acizi graşi nesaturaţi
(ex. oleic, linoleic, linolenic, arahidonic) şi mai puţin acizi graşi
saturaţi (ex. palmitic, stearic, miristic, lignoceric). Acidul linolenic
se află în uleiul de in, acidul lauric se extrage din Laurus nobilis,
acidul miristic din Myristica fragrans, acidul palmitic din palmierul
Elaeris, iar acidul stearic din Arachis hypogaea. În tehnica de
obţinere a margarinei, acizii graşi nesaturaţi se hidrogenează,
obţinându-se compuşi saturaţi şi de o consistenţă net superioară.
Acizii graşi esenţiali sunt sintetizaţi doar de plante. Studiile mai
recente din domeniul biologiei vegetale remarcă în structura unor
plante de tipul Larix şi Populus, prezenţa prostaglandinelor,
amintite doar în organismul animal.
Compuşi lipidici de tip polimeric întâlnim pe tulpini, flori,
frunze, fructe, seminţe sau epidermele plantelor sub formă de ceară
şi cutină, alcătuind adevărate bariere implicate în menţinerea unui
regim hidric corespunzător (Hoya carnosa).
Lipidele cuticulare conţin glucide, esteri ai acizilor alifatici cu
lanţ lung şi alcooli, iar unele plante, cum ar fi Acer rubrum, sunt
acoperite pe întreg corpul cu ceruri.
 Glucidele alcătuite, în general, din carbon, hidrogen şi oxigen
sunt molecule polare, solubile în apă. Ele mai sunt cunoscute şi
sub denumirea de zaharuri sau substanţe dulci şi îndeplinesc în
principal un rol energetic.
Variabilitatea structurală le creează o posibilitate de
clasificare în glucide simple sau oze şi glucide complexe, care pot fi
hologlucide (oligoglucide, poliglucide) şi heteroglucide.
►Ozele, cele mai simple glucide se sintetizează în primele
etape ale procesului de fotosinteză. Unele conţin doar trei atomi de
carbon în structura lor (triozele) şi sunt reprezentate de
gliceraldehidă şi dihidroxiacetonă.
Pentozele sunt glucide ce conţin cinci atomi de carbon în
structura lor, iar hexozele şase. Dintre pentoze amintim: riboza,
ribuloza, xiluloza, arabinoza şi xiloza, iar dintre hexoze: glucoza şi
fructoza.
Glucoza se întâlneşte sub formă liberă în fructe, miere şi se
utilizează ca îndulcitor sau suport nutritiv în deshidratare.
Fructoza, cel mai dulce glucid, întâlnit tot în fructe şi miere,
se utilizează de asemenea, ca suport pentru soluţiile rehidratante
folosite în starea de convalescenţă, dar mai ales ca îndulcitor în
alimentaţia diabeticilor.
 Importanţi pentru medicină sunt şi alcoolii glucidelor simple,
respectiv manitolul şi sorbitolul, ce pot reprezenta o formă de
depozitare a glucidelor în organismele vegetale.
Manitolul întâlnit la Oleaceae, Asteraceae, Scrophulariaceae,
la alge brune, licheni, ciuperci etc., are acţiune diuretică,
colecistochinetică şi laxativă. Sorbitolul întâlnit în fructele de la
Malus domestica, Pyrus sativa, Prunus avium etc. are o acţiune
laxativă, colagogă şi energizantă.
►Diglucidele se formează din două glucide simple prin
eliminarea unei molecule de apă şi sunt reprezentate de maltoză,
zaharoză, celobioză şi lactoză.
Maltoza se întâlneşte la cerealele germinate, unde este
rezultatul hidrolizei amidonului, celobioza constituie un intermediar
în hidroliza celulozei, lactoza apare doar la unele plante tropicale,
iar zaharoza reprezintă principala formă prin care se transportă
sau se depozitează temporar glucoza şi fructoza, la unele plante
cum ar fi: Beta vulgaris şi Saccharum officinarum.
►Poliglucidele au o structură complexă, de tip repetitiv, iar
cele mai răspândite sunt celuloza, amidonul, arabo-xilanii, gluco-
mananii, substanţele pectice, gumele şi mucilagiile.
 Celuloza intră în structura pereţilor celulari, iar în stare
aproape pură o întâlnim la bumbac şi in. Ea face parte din categoria
compuşilor insolubili în apă.
Amidonul, format din amiloză şi amilopectină, reprezintă
forma de stocare a glucidelor la nivelul organismului vegetal. El este
întâlnit sub formă de granule în celulele frunzelor, seminţelor,
rădăcinilor şi tulpinilor. El se dizolvă în apă fierbinte.
Substanţele pectice, prezente în cantități semnificative la
Cydonia oblonga, Malus domestica, Pyrus communis, produc
agregarea ţesuturilor şi reglează permeabilitatea celulară, iar
gumele apar sub forma unor secreţii ale parenchimului cortical şi
ramurilor la Prunus sp. Mucilagiile sunt produse la Linaceae,
Plantaginaceae etc.

Cu toate că, în structura organismelor vegetale vom întâlni

mai puţini compuşi proteici decât în cazul celor animale, moleculele
ce conţin azot vor juca un rol esenţial în viaţa plantelor. Cei mai
simpli compuşi protidici sunt aminoacizii, cum ar fi: glicocolul,
alanina, serina, cisteina şi asparagina. Ei formează proteine simple
prin constituirea lanţurilor de aminoacizi, rezultate în urma
apariţiei legăturilor peptidice. Astfel, o secvenţă de aminoacizi va
defini structura primară a unei proteine. Un exemplu de tripeptid îl
constituie glutationul format din glicocol, cisteină şi acid glutamic.
Întâlnit în drojdii şi seminţe, este cunoscut pentru efectele sale
antiinfecţioase şi antitoxice. Din Viscum album se extrage o
polipeptidă numită viscotoxină ce are o acţiune hipotensivă şi
antimitotică.
Structura secundară a proteinelor apare în urma răsucirii
lanţului de aminoacizi după un aranjament de tip α-helix. Ea se va
complexa prin formarea unor noi legături, prezentând pliuri şi
porţiuni elicoidale înfăşurate, ce determină apariţia structurii
terţiare. Cea mai mare parte a proteinelor vegetale sunt enzime,
substanţe active implicate în creşterea plantelor dar şi în catalizarea
respiraţiei, fotosintezei, replicării genelor şi diviziunii celulare.
 Proteinele se pot conjuga cu diferite grupări prostetice
devenind heteroproteine, reprezentate de fosfoproteine,
glicoproteine, lipoproteine, cromoproteine şi nucleoproteine. Dintre
glicoproteine foarte importante sunt lectinele, ce sunt utilizate ca
anticorpi pentru organismele animale. Ele se pot extrage din specii
precum: Calendula officinalis, Urtica dioica, Echinacea purpurea,
Matricaria chamomilla etc.
Cromoproteinele au componenta prostetică colorată,
reprezentată de un nucleu porfirinic sau un compus neporfirinic.
Cromoproteinele porfirinice din plante sunt reprezentate de
cloroplastine, citocromi, ficobiline si fitocrom.
Cloroplastinele implicate în fotosinteză sunt localizate în
cloroplaste.
Citocromii sunt implicaţi în respiraţie şi fotosinteză.
Ficobilinele apar la algele roşii şi albastre, iar fitocromul are rol
fotoreceptor. Fitocromul intervine în germinarea seminţelor,
formarea florilor la plante, creşterea tulpinilor şi a frunzelor.
Din categoria cromoproteinelor neporfirinice amintim
carotenoproteidele (carotenii şi xantofilele) şi flavoproteidele.
Carotenoidele se utilizează ca antioxidanţi şi coloranţi în industria
alimentară, farmaceutică şi cosmetică. Flavoproteinele sunt derivaţi
ai riboflavinei, ce conţin, în general metale. Participă la reacţiile de
oxido-reducere din organism.
Acizii nucleici (ADN, ARN) şi nucleotidele sunt construiţi cu
ajutorul bazelor azotate purinice (adenină, guanină) şi pirimidinice
(timină, citozină, uracil), care se vor combina cu riboza sau
deoxiriboza şi una sau mai multe grupări fosfat.
Acizii nucleici stochează, transmit şi exprimă informaţia
genetică.

Vitaminele sunt implicate în creşterea, dezvoltarea,

reproducera şi reglarea tuturor proceselor metabolice din organism.
În majoritatea lor sunt sintetizate în organismul vegetal, unde se
acumulează în frunze, fructe, seminţe, polen etc.
 În continuare, vor fi clasificate după solubilitatea lor, în
hidrosolubile şi liposolubile.
Din categoria vitaminelor hidrosolubile fac parte vitaminele
din complexul B şi vitamina C.
►Complexul B este reprezentat de vitaminele B1, B2, B6,
B12, PP, biotina, acidul folic şi acidul pantotenic.
Vitamina B1 (tiamina) se întâlneşte în drojdia de bere, orez,
tărâţe, unele fructe (prune, struguri, nuci), în leguminoase (mazăre,
salată, spanac etc.). Este direct implicată în metabolismul
glucidelor. Lipsa sa din organism determină tulburări
gastro-intestinale, polinevrite, tulburări cardiace, slăbire şi atrofie
musculară etc.
Vitamina B2 (riboflavina), sintetizată de toate plantele,
predomină la nivelul seminţelor. Este implicată în diferite procese
de oxido-reducere din organism, ce asigură integritatea structurală
şi funcţională a pielii şi a mucoaselor.
Vitamina PP (nicotinamida), întâlnită în drojdia de bere,
fasole, mazăre, soia, spanac, cartofi, cereale. Intră în constituţia
celor două coenzime nicotinamidice (NAD şi NADP). Menţine
integritatea pielii şi mucoaselor, contribuind la funcţionarea
normală a sistemului nervos.
Vitamina B6 (piridoxina) există în seminţele cerealelor şi în
unele legume. Lipsa ei duce la apariţia unor dermatite, anemii,
tulburări ale sistemului nervos.
Acidul pantotenic se întâlneşte în seminţele de fasole, soia,
drojdie de bere, polen, şi intră în alcătuirea acetil~CoA.
Biotina este un important factor de creştere şi are rol de
coenzimă în reacţiile de decarboxilare şi carboxilare, dar şi în
reacţiile de dezaminare şi hidrogenare a acizilor graşi, şi în
biosinteza proteinelor.
Vitamina B12 (ciancobalamina) are o acţiune complexă
asupra organismului, iar carenţa determină producerea anemiei
pernicioase, demineralizări, întârzieri în creştere la tineri.
Acidul folic, răspândit în plantele verzi şi este implicat în
sinteza acizilor nucleici, în diviziunile celulare, creştere şi
reproducere. De asemenea, are un rol important în hematopoeză.
 ►Vitamina C (acid ascorbic) este foarte răspândită, dar în
cantitate mare o întâlnim în măceşe, citrice, fragi, zmeură, mure,
afine, ardei etc. Are acţiune antitoxică, mărind rezistenţa
organismului faţă de infecţii, favorizează transportul şi depozitarea
fierului, îmbunătăţeşte funcţionarea sistemului cardio-vascular şi a
sistemului nervos.

Vitaminele liposolubile sunt reprezentate de vitaminele A, D,

E şi K.
►Vitamina A (retinolul, vitamina antixeroftalmică)
stimulează procesul de creştere, previne apariţia unor leziuni la
nivelul pielii şi mucoaselor, conferă rezistenţă organismului şi este
implicată în funcţionarea normală a aparatului genital şi a
analizatorilor.
►Vitamina D (calciferolul, vitamina antirahitică) provine
din fitosteroli, întâlniţi la ciuperci, alge, licheni şi plante (muşchi,
ferigi şi gimnosperme). Asigură şi controlează procesul de osificare
normală a organismului, favorizând absorbţia calciului şi a
fosforului.
►Vitamina E (tocoferolul) se întâlneşte în germenii de grâu,
orez, ulei de soia, porumb. Funcţionează ca antioxidant, protejează
funcţia de reproducere.
►Vitamina K (antihemoragică) se întâlneşte în cantităţi
mari în frunzele de spanac, varză, urzici, trifoi etc. Intervine în
coagularea sângelui.
 elula vegetală prezintă o serie de
particularități ce îi conferă specificitate, diferențiind-o clar de celula
eucariotă animală.
Celula vegetală este o celulă fixă, rigidă, datorită peretelui
celular, alcătuit din celuloză, hemiceluloze şi substanţe pectice, la
care se adaugă proteine, lipide, lignină, tanin, săruri minerale etc.
Interrelaţiile structural-funcţionale intercelulare sunt
asigurate prin intermediul punctuaţiilor şi plasmodesmelor,
sinonime joncţiunilor intercelulare.
În structura plasmalemei predomină galactozildigliceridele,
faţă de plasmalema celulei animale unde predomină fosfatidilcolina
şi fosfatidiletanolamina.
 Creşterea în volum a celulei vegetale se realizează prin
creşterea vacuolelor, sistemul vacuolar fiind foarte dezvoltat şi bogat
în enzime litice. Față de aceasta celula animală creşte prin mărirea
cantităţii de citoplasmă, iar enzimele litice se găsesc doar în
lizozomi.
Particulară celulei vegetale este prezenţa plastidelor de
diferite tipuri, cele verzi fiind implicate în fotosinteză.
 Peroxizomii implicaţi în fotorespiraţie apar foarte bine
reprezentați la anumite tipuri de celule vegetale.
Glioxizomii, ce apar în celulele endospermului seminal al
oleaginoaselor, produc conversia lipidelor în glucide simple,
asimilabile de către embrion în perioda germinării seminţelor.
În celula vegetală există foarte multe forme de substanţe de
depozit: amidon, inulină, laminarină, uleiuri, etc., pe când la
animale caracteristice sunt glicogenul şi lipidele. De asemenea,
celulele vegetale conţin cristale de săruri organice (oxalatul de
calciu) şi minerale (sulfatul de calciu).

Sistemul de membrane al unei celule vegetale cuprinde

membrana celulară, membrana nucleară, tonoplastul (membranele
vacuolare), membranele mitocondriilor, plastidelor, reticulului
endoplasmic, complexului Golgi, dar și membranele peroxizomilor.

Membrana celulară este situată la periferia celulei,

participând, alături de peretele celular, la delimitarea ei. Ea este
implicată în procesele de difuziune și la transferul de nutrienţi şi
metaboliţi.
Ultrastructural, componenta predominantă a membranei
celulare este plasmalema, care pe suprafaţa internă se prinde de
citoscheletul citoplasmatic.
Plasmalema apare reprezentată, în imaginile de
electronomicroscopie, de două straturi electronodense separate
printr-o zonă centrală electronoclară, având un aspect trilaminar.
Ea conţine lipide şi două categorii de proteine.
Lipidele sunt majoritar fosfolipide, alături de care întâlnim
glicolipide şi steroli.
Fosfolipidele apar sub forma unor compuşi biochimici
amfipatici constituiţi dintr-un cap polar, hidrofil, şi o coadă
hidrofobă, ocupată de resturile lanţurilor de acizi graşi.
Caracterul amfipatic determinant în mediul apos, permite
aşezarea fosfolipidelor pe două straturi în care grupările polare sunt
orientate către mediul apos exterior, iar lanţurile de acizi graşi către
interior, unde se vor afla faţă în faţă. Se structurează astfel, apectul
trilaminar al plasmalemei, observabil în imaginile de
electronomicroscopie, format din două benzi electrono-dense,
separate de o bandă clară. Banda luminoasă, clară, se datorează
aranjamentului hidrofob al radicalilor acizilor graşi din fosfolipidele
bistratului, iar benzile dense sunt imaginea grupărilor hidrofile
polare ale fosfolipidelor şi, parţial, ale proteinelor asociate
membranei (fig. 13).
Proteinele -helix simplă
sau complexă şi sunt distribuite diferit între cele două suprafeţe ale
plasmalemei. Ele pot fi extrinseci, când tapetează doar bistratul
lipidic, sau intrinseci, când îl străbat, având o poziţionare
transmembranară.
Proteinele extrinseci sunt, în general, glicoproteine, ce au un
rol important în recunoașterea unor molecule cum ar fi hormonii,
proteinele virale și proteinele bacteriene. Configurația și structura
proteinelor membranare determină aspectele funcționale ale
membranelor.
 Majoritatea membranelor conțin 50% proteine, dar
membranele mitocondriale și cele ale cloroplastelor ating un
conținut de 75% proteine. Din punct de vedere funcțional, cele mai
importante proteine sunt enzimele, ce catalizează diferite procese de
transport transmembranar și proteinele receptor, care analizează
semnale din mediul citoplasmatic și din cel extracelular.
Glucidele prezente la nivelul membranelor se atașează
majoritar de proteine formând glicoproteinele și, într-o proporție mai
redusă, se atașează de lipide alcătuind glicolipide.
 Nucleul este implicat în controlul întregii activităţi celulare
prin iniţierea sintezei proteice, dar şi în păstrarea şi transmiterea
caracterelor specifice, ereditare, la celulele fiice, prin intermediul
informaţiei genetice integrate.
Nucleul apare sub forma unei structuri globuloase, ce
conţine genomul, respectiv, totalitatea genelor. Delimitarea sa se
realizează cu ajutorul unei membrane nucleare duble.
Membrana nucleară a fost denumită anvelopă nucleară,
deoarece membranele sale internă și externă, sunt menținute la o
distanță constantă cu ajutorul spaţiului cisternal. Ea este
străbătută de numeroşi pori, ce permit desfăşurarea schimburilor
între nucleu şi citoplasmă.
În unele teritorii celulare, membrana nucleară se continuă,
vizibil în imaginile de electronomicroscopie, cu membrana
reticulului endoplasmic rugos.
În interiorul nucleului întâlnim cromatina dispusă în
nucleoplasmă sau matricea nucleară.
 Cromatina este structurată din ADN şi proteine histonice.
În timpul diviziunii celulare, cromatina devine din ce în ce
mai condensată, formând cromozomii.
Numărul cromozomilor este diferit pentru celulele somatice la
diferitele specii de plante. Astfel, Haplopappus gracilis, o plantă
anuală de deşert, prezintă 4 cromozomi pentru fiecare celulă
somatică. Arabidopsis thaliana, o floare utilizată mult pentru
experimentele genetice, are 10 cromozomi; Brassica oleracea, varza,
are 18 cromozomi; Grâul, Triticum vulgare, are 42 de cromozomi, iar
Ophioglossum, o specie de ferigă, are aproximativ 1250 de
cromozomi.
Gameţii, celulele sexuale, au un număr de cromozomi redus
la jumătate faţă de cel caracteristic celulelor somatice. În funcţie de
numărul cromozomilor, gameţii se consideră celule haploide, având
un singur set de cromozomi (n), celulele somatice sunt diploide,
având două seturi de cromozomi (2n), iar celulele cu mai mult de 2
seturi de cromozomi (3n, 4n, 5n etc.) sunt poliploide.
Fiecare nucleu conţine 1-3 nucleoli, alcătuiţi din ARN şi
proteine. Componentele sunt dispuse în apropierea unor catene de
ADN cromozomial, numite şi organizatori nucleolari, ce servesc
drept situsuri de formare pentru ARN-ul ribozomal.
La nivelul nucleolului se formează subunităţile ribozomale,
mică şi mare, care vor fi transferate apoi, în citoplasmă, unde se vor
asambla, constituind ribozomii.

Reticulul endoplasmic formează în citoplasmă o vastă rețea

de saci turtiți și cisterne cu delimitare membranară.
Repartizarea sa în citoplasmă variază în funcție de tipul
celular, activitatea metabolică a celulei și stadiul de dezvoltare în
care se află celula.
Cele două membrane ale reticulului endoplasmic delimitează
un spațiu intern, ce are legătură directă, la un moment dat cu
spațiul cisternal nuclear.
 Membranele reticulului endoplasmic pot prezenta atașați
ribozomi, constituind reticulul endoplasmic rugos sau pot fi simple,
lipsite de ribozomi, constituind reticulul endoplasmic neted.
În unele cazuri, rețeaua reticulului endoplasmic se poate
întinde până la nivel plasmalemal, stabilind o rețea uniform și
complet răspândită în toată celula.
Reticulul endoplasmic este implicat în transportul
intracitoplasmatic al ionilor de calciu, dar și în transportul
proteinelor și în cel al lipidelor. Acești compuși biochimici vor fi
răspândiți prin intermediul său în toată celula.
Reticulul endoplasmic neted participă activ la biosinteza
lipidelor, pe care le va elibera în citoplasmă, unde se vor prezenta
sub forma picăturilor lipidice.
Picăturile lipidice nu sunt delimitate de membrane. Ele apar
răspândite în toate celulele plantelor și în toate organele, dar se
întâlnesc în concentrații mai mari în fructe și în semințe la
floarea-soarelui, in, măslin, arahide, susan, etc.
 Între reticulul endoplasmic neted și cel rugos se menține o
strânsă legătură, care se continuă din celulă în celulă prin
intermediul desmotubulilor plasmodesmelor peretelui celular,
stabilind o cale de comunicare în întreg organismul vegetal.

Complexul Golgi conţine pachete de saci turtiţi sau cisterne

aşezate unele peste altele, macrovezicule şi microvezicule.

Toate componentele sale sunt aranjate într-un mod

particular, astfel încât întregul aranjament va avea un aspect
general uşor curbat, prezentând o faţă proximală, convexă, cis, de
formare, bogată în vezicule mici, aflată în legătură cu RER, alături
de care participă la procesele de sinteză şi secreţie celulară, şi o faţă
distală, concavă, trans, de maturare, îndreptată către membrana
celulară, cu vacuole de mari dimensiuni, numite şi vacuole de
condensare.
Complexul Golgi sintetizează poliglucide noncelulozice
destinate structurării peretelui celular, glicoproteine, definitivează
structural poliglucide şi glicoproteine, pe care le deplasează către
vacuole sau suprafaţa celulară și asigură formarea şi circulaţia
endomembranelor.
Prin intermediul complexului Golgi și a reticulului
endoplasmic în celula vegetală se creează o rețea întinsă ce asigură
comunicarea între nucleu și plasmalemă, și apoi, prin intermediul
desmotubulilor peretelui celular, asigură comunicarea dintre
celulele întregului organism vegetal.

Mitocondriile sunt organite celulare abia vizibile în

microscopia optică, dar cu o structură complexă, ușor observabilă
în electronomicroscopie.
Forma mitocondriilor poate fi ovalară, sferică, alungită și este
menținută cu ajutorul celor două membrane care le delimitează.
Membrana externă este netedă, iar cea internă formează o
serie de invaginaţii numite criste mitocondriale.
 Cristele pot avea formă de pliuri sau tubuli şi măresc
suprafaţa destinată diferitelor reacţii biochimice.

Între cele două membrane

apare un spațiu intermembranar
ocupat de matice, iar membrana
internă mitocondrială poate ataşa
ARN, ADN, ribozomi.
Mitocondriile sunt con-
siderate centre respiratorii si
rezervoare energetice ale celulei.
În matricea mitocondrială s-au
evidențiat o serie de enzime ce
intervin în procesul respirației
celulare, enzime ale ciclului
acidului citric, enzime ale lanțului

transportor de electroni, alături de enzime implicate în β-oxidare și

în fosforilarea oxidativă.
În același mod ca plastidele, mitocondriile sunt organite
semiautonome, câștigate în decursul evoluției de către celula
eucariotă, prin evenimente simbiotice. Ele pot fuziona şi se divid.
 rocesul diviziunii celulare asigură reproducerea
celulară și cuprinde două etape consecutive: mitoza si citochineza,
care se repetă ciclic, purtând denumirea de ciclu celular.
Prin mitoză nucleul generează doi nuclei fii, fiecare morfologic
și genetic echivalent celuilalt, și totodată nucleului tată.
Citochineza implică împărțirea porțiunii citoplasmice a unei
celule și separarea nucleilor fii în două celule independente.
Celulele în diviziune trec printr-o succesiune regulată de
evenimente, care cuprinde interfaza și cele patru faze ale mitozei,
derulate în ciclul celular.
 În interfază, cromozomii, inițial monocromatidici, se
autoreplică conservativ, devenind formați din câte doua cromatide,
fiecare constând dintr-o unitate veche și una nouă. Interfaza
precede mitoza. Ea poate fi divizată în trei faze, denumite G1, S, G2.
Meioza se petrece doar în faza M a ciclului celular.
Etapele ciclului celular se desfășoară la nivelul țesuturilor
meristematice ale rădăcinii și tulpinii. Țesuturile meristematice sunt
țesuturi nediferențiate, embrionare. Sub acțiunea unor factori de
mediu improprii desfășurării optime a proceselor vitale, celulele se
pot opri în această fază pentru o perioadă de latență, numită faza
G0. Fazele G1 și G2 sunt descrise drept faze de control.
În faza S are loc sinteza ADN-ului. Faza G1 este faza în care
celula are o activitate biochimică intensă, sintetizând enzime,
ribozomi, organite celulare, componente membranare, diferite
molecule și structuri. Centriolii se separă și se replică împreună cu
centrozomul, un material amorf care înconjoară fiecare centriol.
Punctul de control G2 permite verificarea modului în care s-a
realizat replicarea ADN-ului.

Înainte de inițierea mitozei, nucleul migrează în zona centrală

a celulei, dacă nu a fost acolo, fenomen anterior fazei G1.
Dispunerea centrală a nucleului este ajutată de punțile
citoplasmatice care vor separa celula în două planuri egale.
Densificarea citoplasmatică centrală poartă denumirea de
fragmozom și este menținută cu ajutorul microtubulilor și cu cel al
microfilamentelor de actină.
În profaza mitozei cromozomii se scurtează și se îngroașă, iar
învelișul nuclear se dezorganizează. Microtubulii alcătuiesc fusul de
diviziune.
În metafază cromozomii se dispun în planul ecuatorial al
fusului de diviziune, atașați, fiecare de microtubulii prin intermediul
kinetocorului.

În anafază cele doua cromatide ale fiecarui cromozom se

separă, devenind cromozomi fii, iar loturile de cromozomi fii se
îndepărtează migrând, fiecare spre câte un pol celular.
În telofaza loturile de cromozomi fii ajung la câte un pol
celular. Din acest moment, cromozomii se alungesc, se subțiază, iar
învelișul nuclear se reorganizează pe baza veziculelor reticulului
endoplasmic. În momentul în care telofaza este completă, cei doi
nuclei ai celulelor fiice intră în interfază.
 Diviziunea citoplasmei se produce din dreptul unui sistem
microtubular condensat în zona ecuatorială celulară, numit
fragmoplast, format între cei doi nuclei fii. Pe baza sa veziculele
golgiene sunt aduse în această zonă, formează plasmalema, după
care prin transportul hemicelulozei și pectinei structurează placa
celulară, de unde se inițiază formarea peretelui celular și separarea
completă a celulelor fiice.
Spre deosebire de mitoză, în cazul diviziunii reducționale,
numită și meioza, numarul de cromozomi se va reduce de la 2n la n
cu formarea a patru celule. De fapt procesul constă din două
diviziuni, una heterotipică în care dintr-o celula 2n rezultă două
celule cu n cromozomi și alta homeotipică în care fiecare dintre
celulele n se va diviza, cu păstrarea garniturii de n cromozomi.
Meioza se desfășoară pe parcursul a două diviziuni nucleare
meioza I și meioza II. În meioza I cromozomii omologi formează
perechi. O pereche de cromozomi omologi va conține patru
cromatide. Între cromatidele cromozomiale au loc fenomene de
crossing-over, producându-se recombinarea genetică. Anafaza I
separă cromozomii bicromatidici și îi orientează către cei doi poli ai
celulei. Meioza II se produce ca o diviziune mitotică obișnuită.
 Catalizează reacţiile biochimice şi sunt, în general, structuri
proteice alcătuite dintr-o componentă proteică şi o coenzimă, de
obicei de tip vitaminic. În funcţie de tipul reacţiei biochimice în care
intervin, vom întâlni oxido-reductaze, transferaze, hidrolaze, liaze,
ligaze şi izomeraze.

Sunt compuşi biochimici sintetizaţi în organismele vegetale

pentru a interveni în procesele de creştere, dezvoltare, metabolism
etc. Din această categorie menţionăm auxina, giberelinele,
citochininele, etilenul şi acidul abscizic.
Auxina determină creşterea şi alungirea celulelor, stimulează
diviziunea celulelor, influenţează germinarea, creşterea şi formarea
rădăcinilor, germinarea polenului, fecundarea şi formarea fructelor,
stimulează înflorirea plantelor etc.
Giberelinele reglează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Citochinele stimulează diviziunea celulară. Sediul
biosintezei lor este în vârful rădăcinii. De asemenea, au un efect
antiinfecţios, contracarând activitatea patogenă a unor virusuri şi
bacterii.
Etilenul este implicat în maturarea şi coacerea fructelor,
inhibă diviziunea celulară, biosinteza acizilor nucleici etc.
Acidul abscizic influenţează diferenţiera fructelor şi a
frunzelor, inhibă creşterea şi dezvoltarea plantelor, grăbind căderea
fructelor şi a frunzelor, opreşte germinaţia seminţelor.

Sunt produşi ai metabolismului vegetal, foarte mulți dintre ei

fiind înzestraţi cu proprietăţi farmacologice, constituind principiile
active din plante. Ei pot fi depozitaţi în diferite celule, ţesuturi şi
organe ale plantelor, și se acumulează în anumite stadii ale
dezvoltării organismului vegetal. Ei sunt reprezentați de alcaloizi,
compuși fenolici și compuși terpenici.
Alcaloizii sunt substanţe toxice, cu efecte fiziologice
considerabile asupra omului şi animalelor. Alcaloizii sunt foarte
răspândiţi la dicotiledonatele din familia Papaveraceae, Solanaceae,
Ranunculaceae, Rutaceae, Rubiaceae etc. La monocotiledonate, se
întâlnesc la specii din familia Liliaceae şi Amaryllidaceae. De
asemenea, aceeaşi specie poate să conţină mai mulţi alcaloizi. Ei se
pot localiza în frunze (Thea sinensis, Erytroxylon coca), seminţe
(Strychos nus vomica, Coffea arabica), în fructe (Papaver
somniferum), în rădăcini, bulbi (Colchicum autumnale, Atropa
belladona), în scoarţă (Cinchona sp.), în flori (Narcissus poeticus) şi
elemente floare (Papaver rhoeas). Rolul lor în corpul plantelor nu
este pe deplin elucidat. Ca acţiune farmacologică, acţionează, în
general, asupra sistemului nervos, fie ca depresori (morfina,
codeina, scopolamina), fie ca stimulanţi (cafeina, stricnina). Ei au şi
acţiune anestezică locală (cocaina), antiseptică (papaverina),
antitumorală (vincristina, vinblastina).
Compușii fenolici sunt reprezentanți de lignanii,
flavonoidele, tanin, antociani și de acidul salicilic.
Lignanii se depozitează la nivelul peretelui celular și au
acţiune antifungică, imunostimulatoare (Viscum album),
tuberculostatică (Asarum), antitumorală (Arctium lappa), diuretică,
sedativă etc.
Taninurile întâlnite în scoarţă la Quercus, în frunze la
Hamamelis virginiana, în fructe la Rubus caesius, în tulpină al
arbori etc. Ei măresc rezistenţa plantelor la atacul virusurilor şi
microorganismelor. Au acţiune antiiritantă, antiinflamatoare, slab
anestezică locală, bactericidă. La nivel gastrointestinal, sunt
antidiareice şi antimicrobiene.
Flavonoidele și flavonele constituie, alături de antociani, o
parte din pigmenţii coloraţi din flori şi fructe. La plante au rolul de a
proteja citoplasma şi clorofila de acţiunea radiaţiilor ultraviolet. Ele
se întâlnesc mai frecvent se găsesc la familiile Hamamelidaceae,
Urticaceae, Brassicaceae, Rosaceae, Iridaceae, Cactaceae și se pot
utiliza şi pentru efectul lor diuretic, hipotensiv, antimicrobian,
antiviral etc.
Antocianii se găsesc la angiosperme, dau culoare roşie-
violetă şi albastră florilor, fructelor și au proprietăţi antiinflamatoare
şi cardiotonice.
Acidul salicilic, un ingredient de bază al aspirinei, este
cunoscut pentru proprietățile sale antitermice și analgezice. El se
extrage de la reprezentanți ai familiei Salicaceae, genul Salix, ce
cuprinde aproximativ 350 de specii de arbuști cu lujeri elastici și
frunze căzătoare.
Compușii terpenici sunt reprezentați de uleiurile volatile,
latex, glicozide, taxol, principiile amare, chinonele, substanțele
rezinoase, la care se adaugă fitoncidele. Structura lor biochimică se
construiește pe o unitate izoprenică.
Uleiurile volatile (esențiale) reprezintă amestecuri de
hidrocarburi, alcooli, aldehide, cetone, eteri, esteri şi terpene. Se
remarcă la exemplarele din familiile Pinaceae, Umbeliferae,
Lauraceae, Mirtaceae, Asteraceae, Magnoliaceae etc., cultivate sub
denumirea de plante aromatice. Rolul fiziologic pe care îl au în
corpul plantei este mai puţin cunoscut, însă, sub aspect
farmacodinamic, li se cunosc acţiunile antitumorale, bactericide,
antimicotice, insecticide, psihotrope etc. în practica farmaceutică se
mai utilizează ca aromatizante şi corectoare de gust. O
întrebuinţare largă se constată şi în cosmetică, parfumerie,
industria alimentară, în pregătirea unor lacuri, vopsele, materiale
plastice. Cel mai cunoscut ulei volatil este mentolul produs și stocat
la nivelul perilor epidermali la mentă (Mentha longifolia).
Latexul este compusul terpenic cel mai complex, fiind
alcătuit din până la aproximativ 100 000 de unități de tip izoprenic.
Cel mai productiv arbore, de la care se obțin cantități mari de latex,
este Hevea brasiliensis.
Glicozidele au, de foarte multe ori, acţiune toxică, dar o
parte dintre glicozidele din familiile Rosaceae (glicozidele
hidrochinonei) au proprietăţi antiseptice pentru căile urinare. Altele,
care sunt derivaţi ai acidului sialic de la Betula lenta, sunt
antiseptici, diuretici, antireumatismali.
 Glicozidele cardiotonice (extrase din Digitalis purpurea,
Digitalis lanata) sunt utilizate în insuficienţa cardiacă.
Tioglicozidele (Brassicaceae) au efect hiperemiant, revulsiv şi
proprietăţi antitumorale.
Glicozidele cianogenetice (Asteraceae, Rosaceae,
Caprifoliaceae) – medicamente antitusive, antiemetice.
Saponinele se găsesc la Betulaceae, Liliaceae, Poligoniaceae.
Au acţiune emetică şi expectorantă. Se utilizează în industria
cosmetică pentru prepararea pastelor de dinţi şi cremelor, ca agenţi
de spălare, iar în industria alimentară pentru obţinerea unor
produse de patiserie şi a unor băuturi spumante.
Taxolul se extrage de arborele de tisă (Taxus brevifolia,
Taxus baccata) și se utilizează drept anticancerigen. Dovedirea
eficacității sale, a inițiat o serie de studii privind obținerea sintetică.
Principiile amare sunt, în general, de natură terpenică. Ele
au efecte digestive. Se întâlnesc în familiile Gentianaceae şi
Asteraceae.
Substanţele rezinoase se află în cantitate mare la conifere,
dar şi la alte familii, cum ar fi Umbeliferae şi Fabaceae. Din ele se
extrag substanţe cu proprietăţi antiseptice, cicatrizante, revulsive.
Chinonele, ce au la bază structuri de tipul benzochinonei,
naftochinonei sau antrachinonei. Au proprietăţi antimicrobiane,
antifungice, antivirale, insecticide, cheratolitice şi antihemoragice.
Naftochinolele se folosesc pentru tratarea unor dermatoze şi a unor
afecţiuni respiratorii (astm bronşic, bronşite, tuse convulsive etc.).
Unele au proprietăţi tinctoriale, utilizându-se în industria textilă şi
cosmetică, la obţinerea fardurilor, vopselurilor de păr, lacurilor
pentru unghii, loţiunilor de corp etc. se întâlnesc la plante din fam.
Juglandaceae, Verbenaceae, Boranginaceae, Lytraceae.
Fitoncidele sunt substanţe antibiotice sintetizate de fungi,
mai ales în cadrul genului Penicillium, dar și de plante. Renumite
pentru importanţa lor sunt familiile Asteraceae, Rutaceae,
Cruciferae şi Liliaceae la plantele superioare. Se utilizează în scop
antimicrobian, antifungic, antiviral, insecticid, antihelmintic.
Insecticidele naturale de tip Pyrethrum se extrag din anumite
specii ale familiei Compositae (Chrysanthemum cinerariifolium).
 Cristele pot avea formă de pliuri sau tubuli şi măresc
suprafaţa destinată diferitelor reacţii biochimice.

Între cele două membrane

apare un spațiu intermembranar
ocupat de matice, iar membrana
internă mitocondrială poate ataşa
ARN, ADN, ribozomi.
Mitocondriile sunt con-
siderate centre respiratorii si
rezervoare energetice ale celulei.
În matricea mitocondrială s-au
evidențiat o serie de enzime ce
intervin în procesul respirației
celulare, enzime ale ciclului
acidului citric, enzime ale lanțului

transportor de electroni, alături de enzime implicate în β-oxidare și

în fosforilarea oxidativă.
În același mod ca plastidele, mitocondriile sunt organite
semiautonome, câștigate în decursul evoluției de către celula
eucariotă, prin evenimente simbiotice. Ele pot fuziona şi se divid.

Alături de vacuole şi de peretele celular, plastidele reprezintă

organite specifice celulelor vegetale, ce participă în fotosinteză şi
depozitează o serie de compuşi de rezervă.
Principalele tipuri de plastide sunt cloroplastele,
cromoplastele şi leucoplastele, în funcție de conținutul lor.
 Cloroplastele conțin clorofile și pigmenți carotenoizi, iar
cromoplastele acumulează și sintetizează pigmenți carotenoizi,
conferind culorile galben, portocaliu și roșu unor flori, frunze
îmbătrânite, fructe și rădăcini.
Leucoplastele nu conțin pigmenți, dar sintetizează și
acumulează amidon (amiloplastele), uleiuri (oleoplastele), proteine
(proteinoplastele).
Plastidele pot trece de la o formă la alta, respectiv,
cloroplastele pot evolua în cromoplaste, iar leucoplastele la lumină,
pot deveni cloroplaste, etc.
Fiecare plastidă are un înveliș membranar dublu, de tip
mozaic fluid, asemănător celui cisternal, care delimitează o
substanță mai mult sau mai puțin omogenă, stroma, și un sistem de
membrane, tilacoidele.
Cloroplastele sunt organite celulare întâlnite la plantele
verzi și la alge, fiind sediul fotosintezei, proces prin care din apă,
săruri minerale și dioxid de carbon, în prezența luminii, se obțin
substanțe organice și oxigen.
 Cloroplastele sunt observabile morfologic sub forma unor
discuri plate, ce au un diametru de 2-10 μm și o grosime de 1 μm.
Ele captează și fixează energia luminoasă la nivel celular datorită
clorofilei integrate în membrana tilacoidală.

Forma și numărul cloroplastelor variază în funcție de gradul

de evoluție al plantei și de tipul celular. O celula tipică
parenchimatoasă poate conține în jur de 10-100 cloroplaste.
Cloroplastele pot fi ovalare, sferoidale, alungite, uneori ușor curbate
și sunt unite între ele prin mici punți, numite stromule.
Cloroplastele, de altfel ca și toate plastidele au apărut acum
1,5 miliarde de ani ca bacterii autotrofe, cel mai probabil au fost
cianobacterii, care au intrat în simbioză cu organisme unicelulare
eucariote, asemănându-se din acest punct de vedere mitocondriilor,
după cum aminteam în capitolul anterior.
Membrana internă a cloroplastelor reprezintă membrana
vechilor cianobacterii, iar membrana externă a apărut în urma
simbiozei cu celula eucariotă. Între cele două straturi fosfolipidice
ale membranei cloroplastului, există un spațiu intermembranar.
Acest spațiu este ocupat de un mediu apos, numit stromă, care este
sediul reacțiilor în timpul fazei de întuneric.
În stromă întâlnim sacii aplatizați, cu aspect discoidal,
formați, de asemenea dintr-o membrană dublă, tilacoizii, în care
este localizată clorofila care, în asociere cu lipoproteinele
membranare devine substratul reacțiilor fotosintetice.
Membranele tilacoidale au o poziționare paralelă în raport cu
axul longitudinal al plastidului. Mai mulți tilacoizi formează o grană
(granum), interconectată într-un sistem de grane prin intermediul
membranelor tilacoide intergnanale stromatice. Tilacoizii, granele și
membranele stromatice, formează un sistem membranar complex,
cu răspândire în întreg teritoriul celular.

În majoritatea ce-
lulelor cloroplastele conțin
grane, numindu-se cloro-
plaste granale, dar în
unele celule cloroplastele
pot fi lipsite de grane, și
atunci poartă denumirea
de cloroplaste lamelare.

În stromă mai poate fi găsit ADN și ARN plastidial, diferite

enzime, precum și granule de amidon de formă sfeică sau ovalară,
electronodense.
În cadrul tilacoidelor are loc transformarea energiei cinetice a
fotonilor în energie chimică de legătură în cadrul substanțelor
organice sintetizate.
 Membranele tilacoidelor pot fi observate la microscopul
electronic sub forma unor benzi alternante de culoare albă și
neagră. În structura lor au fost identificate, alături de fosfolipidele
bistratului membranar, proteine integrale, transportori de electroni,
enzime și pigmenți clorofilieni, xantofili și carotenoizi.
Cloroplastele prezintă un genom individual, format din de 60-
100 gene, diferit de genomul celulelor din care fac parte. ADN-ul
plastidian este simplu, neramificat, iar în stroma plastidiană pot fi
întâlniți ribozomi, alcătuiți din ARN.
Cromoplastele sunt plastide pigmentare, ce au un conținut
scăzut de clorofilă, dar acumulează numeroși pigmenți carotenoizi,
pe care îi sintetizează și îi depozitează în diferite celule localizate la
nivelul florilor, frunzelor, fructelor, dar și în unele rădăcini. Acești
pigmenți, în funcție de concentrația, răspândirea și structura
biochimică, conferă colorează în nuanțe de galben, portocaliu și roșu
țesuturile organismului vegetal, în care se depozitează. Acumularea
lor se realizează treptat, iar procesul poate fi evidențiat la fructe în
timpul coacerii.
 Colorând în nuanțe vii florile diferitelor organisme vegetale,
cromoplastele vor atrage insecte și păsări, implicându-se indirect în
stimularea și buna desfășurare a procesului de polenizare.

Leucoplastele sunt plastide ce au un conținut redus de

clorofilă, dar care sunt specializate în acumularea treptată a unor
compuși biochimici deosebit de importanți în metabolismul celular.
Ele pot acumula glucide, proteine și uleiuri, dar cele mai cunoscute
leucoplaste sunt amiloplastele care acumulează depozite
consistente de amidon.
Toate tipurile de plastide provin dintr-o formă simplă, slab
diferențiată și colorată, numită proplastid, întâlnită mai ales în
celulele meristematice ale tulpinii și rădăcinii. Formarea
proplastidelor se realizează prin diviziune directă, într-un mod
asemănător cu cel petrecut în cazul celulei bacteriene.
Plastidele își mențin organizarea tilacoidală doar în condiții de
lumină. La întuneric, ele se transformă în etioplaste, în care
membranele tilacoidale se aglomesează, condensându-se sub forma
unor mase compacte, semicristaline, numite corpi prolamelari.
Acest proces este reversibil, expunerea ulterioară la o sursă de
lumină determinând reorganizarea tilacoidală specifică.
 Peroxizomii sunt organite celulare delimitate de o membrană
fosfolipidică simplă, au dimensiuni cuprinse între 0,5 – 1,5 μm, și
prezintă un aspect electronomicroscopic granular. Uneori,
peroxizomii apar atașați reticulului endoplasmic.
Corpul peroxizomal nu este compartimentat membranar, dar
poate conține un miez cristaloid condensat, bogat în catalază. În
acest caz peroxizomii se mai numesc și microcorpi.
Peroxizomii sunt implicați în fotorespirație, proces în care se
consumă oxigen și se produce dioxid de carbon, derulându-se invers
fotosintezei. Echipamentul lor enzimatic este complex (ex. glicolat-
oxidaze, urat-oxidaze, nitro-reductaze, etc.).
În celulele cotiledoanelor, aflate în activitate pe perioada
procesului de germinare a semințelor, peroxizomii conțin întregul
echipament enzimatic (glicolat-oxidaze) necesar trasformării
lipidelor în zaharoză (ex. izocitrat-liază, malat-sintetază). Acești
peroxizomi se numesc și glioxizomi. Cele două tipuri peroxizomale
sunt interdependente.
 În frunzele verzi, peroxizomii se întâlnesc în apropierea
mitocondiilor și a cloroplastelor.
 Vacuolele sunt compartimente celulare înconjurate de o
singură membrană elementară de tip mozaic fluid, numită
tonoplast. Celulele tinere conțin numeroase vacuole reduse
dimensional, ce alcătuiesc un sistem interdependent, vacuomul, în
timp ce la celulele adulte, vacuolele confluează constituind o
vacuolă supradimensionată.
Vacuolele provin din reticul endoplasmic și complex Golgi.
Conținutul vacuolar este reprezentat de un fluid, puțin mai
vâscos decât matricea celulară, numit suc vacuolar sau celular.
Sucul celular conține multă apă în care se găsesc dizolvați
metaboliți, în mod diferit, în funcție de tipul celular și de specia de
proveniență, săruri anorganice, mono- și dizaharide, acizi organici,
glicozide și alcaloizi. Vacuolele conțin și un echipament enzimatic
complex bogat în hidrolaze acide (fosfataze, proteaze, lipaze,
esteraze, etc.).
Vacuolele depozitează unele substanțe de rezervă (glucide,
acizi organici, proteine), dar și unele glicozide colorate, ca antocianii,
ce dau culorile violet, albastru sau construiesc nuanțele de roșu ale
petalelor unor flori sau colorează unele organe vegetative, cum este
rădăcina sfeclei, frunzele (varză roșie) sau fructele (struguri, prune,
cireșe, vișine, etc.).
 Vacuolele izolează metaboliții secundari toxici de restul
citoplasmei, deoarece acești metaboliți, devin toxici și pentru
organismul vegetal și nu doar pentru microorganismele, speciile
parazite, păsări sau animalele ierbivore care încearcă să acționeze
asupra plantei în cauză, la un moment dat.

Moleculele de apă, moleculele mici, oxigenul și dioxidul de

carbon, traversează membrana celulară prin difuzie simplă,
bazându-se pe permeabilitatea membranară. Celelalte molecule
traversează bistratul lipidic cu ajutorul proteinelor de transport,
care se pot prezenta sub formă de canale, pompe și proteine
“carrier”.
Proteinele canal permit transportul transmembranar al
unor molecule mici, ioni şi apă prin difuzie simplă, în sensul
gradientului de concentraţie, fără consum energetic. Transportul
prin canale se realizează în funcție de necesități.
 Cele mai cunoscute proteine canal sunt aquaporinele, care
facilitează transportul transmembranar al apei.
Proteinele “carrier” intervin în transportul pasiv, asigurând o
difuziune facilitată, mai rapidă și mai eficientă.
Proteinele canal împreună cu proteinele “carrier”, asigură un
transport uniport, când este transportat un singur compus
biochimic de pe o parte pe alta a membranei celulare, sau de
cotransport când se transportă doi compuși.
Cotransportul poate fi simport, când ambii compuși se
transportă în aceiași direcție, sau antiport, când cei doi compuși se
transportă în direcții diferite.

Pompele ionice au rolul de a transporta moleculele (ex. Na,

K, Ca etc.) în sens invers gradientului de concentraţie, cu un
consum energetic realizat prin descompunerea ATP-ului sau cu
ajutorul energiei luminoase.
O altă formă de transport transmembranar se realizează cu
ajutorul veziculelor de transport.
Această modalitate este valabilă pentru molecule mari cum
ar fi moleculele proteice, poliglucidele, compușii de depozit sau
diferite particule.
Veziculele de transport se pot forma de la nivelul complexului
Golgi și pot transporta către membrana celulară hemiceluloză și
pectină, absolut necesare structurării peretelui celular. Procesul se
desfășoară din interior către exterior și poartă denumirea de
exocitoză.

Veziculele de transport se pot forma și de la nivelul

plasmalemei, ajutând la pătrunderea în celulă a diferiților compuși,
procesul numindu-se endocitoză.
Endocitoza se poate realiza prin fagocitoză, care favorizează
pătrunderea în celulă a unor particule solide (ex. bacterii) și prin
pinocitoză, care permite pătrunderea în celulă a unor cantități mai
mari de compuși lichizi.
O variantă a endocitozei este endocitoza mediată de receptor,
care se realizează prin intermediul veziculelor acoperite de clatrină.

Ribozomii sunt particule de mici dimensiuni, având un

diametru variabil cuprins între 17-23 nm. Ei sunt alcătuiţi în
principal din ARN (37%) şi proteine (55%), la care se adaugă
fosfolipide (4,5%), ioni de magneziu și apă.
Fiecare ribozom conţine o subunitate mare şi alta mică. Cele
două subunităţi sunt produse în nucleol şi exportate în citoplasmă,
unde vor asambla ribozomul cu ajutorul ionilor de magneziu, care
stabilesc legături între grupările fosfat ale macromoleculelor de ARN
din cele două subunități.
 Ribozomii participă la sinteza proteică, stabilind modul în
care aminoacizii sunt legaţi în cadrul legăturilor peptidice.
Ribozomii pot fi întâlniţi liberi în citoplasmă, sau ataşaţi
reticulului endoplasmic. Plastidele şi mitocondriile conţin şi ele
ribozomi mici, asemănători celor existenţi în celulele procariote.
Ribozomii implicaţi activ în sinteza proteică se aglomerează
formând poliribozomi sau polizomi, care se prind de tubulii şi
cisternele reticulului endoplasmic. În celulă, pot fi observaţi, pe
alocuri, şi la nivelul membranei nucleare externe. Ribozomii
diferitelor organisme sunt asemănători din punct de vedere
structural şi funcţional. Cu toate acestea ei produc foarte multe
tipuri de proteine.

Citoscheletul celulei vegetale eucatiote formează o rețea de

proteine filamentoase, cu răspîndire în toată citoplasma.
Proteinele citoscheletului sunt reprezentate, în general, de
microtubuli și de filamente de actină, la care se adaugă și
filamentele intermediare.
 Proteinele citoscheletale sunt implicate activ în diviziunea
celulară, în procesele de creștere și diferențiere ale celulelor, dar și în
mișcarea organitelor la nivel citoplasmatic.
Microtubulii sunt structuri cilindrice alcătuite din subunități
proteice numite tubuline. Ei pot avea diferite lungimi și un diametru
de aproximativ 24 de nanometri.
În structura fiecărui cilindru microtubular se distribuie,
urmând un traseu heicoidal 13 șiruri de protofilamente dispuse în
jurul unui miez.
Protofilamentele sunt aranjate paralel, în funcție de
polaritate, rezultând la capete o polaritate diferită.
Creșterea microtubulilor variază în funcție de polaritate.
Astfel, capătul pozitiv va crește mai repede decât cel cu încărcătură
negativă. Pe acest principiu, microtubulii se vor afla într-o continuă
transformare prin fragmentare, polimerizare și depolimerizare,
rearanjându-se permanent, fenomen cunoscut sub denumirea de
instabilitate dinamică.
 Datorită particularităților și dinamismului lor, microtubulii
participă la direcționarea veziculelor golgiene, asigurând creșterea
ordonată a peretelui celular.
În timpul diviziunii celulare microtubulii construiesc fibrele
fusului de diviziune, fixând cromozomii la nivelul plăcii ecuatoriale,
în metafază, etapă urmată de o depolimerizare treptată, însoțită de
deplasarea cromozomilor către citoplasma corticală, în zona
periferică a celulei.
Microtubulii intră în structura flagelilor și cililor,
organizându-se în perechi cu dispunere specifică, urmând un
aranjament inelar.
Filamentele de actină sau microfilamentele sunt structuri
filamentoase subțiri, având 5-7 nanometri diametru. Ele asigură
deplasările intracitoplasmatice ale organitelor celulare, ale
veziculelor de secreție exocitotice sau de endocităză, asigură
organizarea reticulului endoplasmic, mișcarea nucleului în timpul
diviziunii celulare, etc.

Peretele celular apare sub forma unei structuri rigide,

specifice celulei vegetale, ce previne deteriorarea şi ruperea
membranei plasmatice în timpul modificărilor de volum consecutive
proceselor de hidratare şi deshidratare. El determină forma şi
mărimea celulei, textura ţesutului, contribuind la structurarea
finală a ţesuturilor plantei.
Peretele celular conține un bogat echipament enzimatic
implcat în absorbţia, transportul şi secreţia substanţelor în
organismul vegetal. Enzimele sunt reprezentate de celobiază,
pectinază, peroxidaze, fosfataze, etc.
Poliglucidele implicate în structurarea peretelui celular pot fi
considerate molecule semnal.
Rolul peretelui celular este activ în apărarea organismului,
protejând celulele faţă de acţiunea patogenă a ciupercilor şi a
fungilor.
 În compoziția chimică a peretelui celular întâlnim: substanţe
scheletice, cristaloide, anizotrope (celuloza, glucanii, mananii),
substanţe ce formează matricea (hemicelulozele, substanţele
pectice, proteinele şi lipidele), substanţe pentru încrustare (lignina,
suberina, cutina, taninurile, mucilagiile, răşinile, produşii
anorganici). Compoziția chimică a peretelui celular diferă cu specia,
vârsta plantei și funcția celulei pe care o delimitează.
Substanțele cristaloide, cum ar fii celuloza, stau la baza
construirii peretelui celular.
Celuloza este alcătuită din monomeri de glucoză, care se
grupează în polimeri. Polimerii de celuloză, la rândul lor se
grupează în microfibrile ce au un diametru cuprins între 10-25 nm.
Microfibrilele se grupează în fibre răsucite, ce au o rezistenţă
crescută. Fibrilele se pot învârti una în jurul alteia, asemănator
fibrelor unui cablu, alcatuind macrofibrile, ce au un diametru de
circa 0,5 μm.
Matricea reprezintă un liant ce înglobează substanțele cu
funcție de susținere. Hemiceluloza limitează extensibilitatea
peretelui celular. Pectinele sunt caracteristice peretelui celular
primar. Ele sunt puternic hidrofile și participă la agregarea tuturor
componentelor.
 Glicoproteinele sunt bogate în hidroxiprolină. Depozitarea lor
la nivelul peretelui celular reduce extensibilitatea celulară,
mărindu-i rigiditatea.
Substanțele încrustante sunt întâlnite numai la pereții cu
modificări secundare, la care se constată o ceștere în grosime. Din
categoria lor, lignina are un rol mecanic, participând la susţinerea
plantei, iar cutina, suberina şi cerurile reduc pierderile de apă,
conferind o oarecare impermeabilitate peretelui. Lignina este
abundentă în pereții celulelor din xilemul tulpinii, unde substituie
hemicelulozele și substanțele pectice. Taninurile asigură rezistență
la deteriorare prin putrezire.

În structura peretelui celular se pot distinge lamela mijlocie și

peretele primar, iar la unele celule și un perete secundar. Peretele
primar este subțire și conține straturile de celuloză. Regiunea
centrală care leagă doi pereţi primari ce aparţin unor celule
învecinate se numeşte lamelă mijlocie sau substanţă intercelulară și
este formată din pectină. În zonele periferice, colțuroase ale
peretelui celular, lamela mijlocie se clivează, delimitând spațiile
intercelulare.
Peretele celular primar se formează la sfârșitul diviziunii
celulare, prin mobilizarea veziculelor golgiene în zona platoului
central.
 Peretele celular primar are în componenţa sa celuloză,
hemiceluloză, lignină, pectină, glicoproteine, enzime şi apă. El apare
perforat din loc în loc, până la nivelul membranei pectinice,
continuare a lamelei mijlocii. Perforațiile peretelui primar se numesc
punctuațiuni primare și asigură comunicarea dintre celule, deoarece
sunt străbătute de desmotubuli, care la rândul lor, reprezintă
formațiuni aflate continuarea reticulului endoplasmic, cu trecere
dintr-o celulă în alta. În timp, peretele primar se poate impregna cu
lignină, suberină și cutină.
 Peretele celular primar este implicat în fotosinteză, respiraţie,
secreţie, regenerarea plantei şi diviziunea celulei. Peretele celular
secundar se constituie prin continuarea activității celulare după
oprirea din creștere a celulei, în momentul în care peretele primar
și-a oprit extinderea. El este implicat în conducerea apei și conţine
celuloză, hemiceluloză și lignină. Nu are enzime, proteine și
substanțe pectice.
Peretele celular secundar se formează pe interiorul peretelui
celular primar. El este foarte rigid și se construieşte stratificat, pe
unul, două sau trei straturi. Straturile se diferenţiază prin
orientarea microfibrilelor de celuloză.

Cel mai gros perete secundar îl prezintă celulele xylemului

secundar (lemnul). Este mai dens decât peretele primar. Lignificarea
îl face impermeabil pentru apă. Din loc, la nivelul său apar
perforaţii, ce comunică în două celule alăturate.
În zona centrală, peretele secundar va prezenta lamela
mijlocie şi peretele celular primar, care împreună vor forma lama
cavitară.
 La adăugarea peretelui secundar, câmpurile de punctuațiuni
primare ale peretelui primar sunt exceptate. În felul acesta iau
naștere în peretele secundar întreruperi sub forma punctuațiunilor,
ce pot fi punctuațiuni simple sau cavități și atunci se numesc
punctuațiuni areolate. Punctuațiunile a două celule vecine sunt
plasate față în față, alcătuind perechi de punctuațiuni.
Punctuațiunile simple sunt caracteristice pereţilor primari ai
celulelor meristematice şi parenchimatice. Ele au forma unei
butoniere ovalare sau circulare, iar în secţiune longitudinală au
aspectul unor canalicule (cilindri) care traversează pereţii celulelor
învecinate. Numărul lor nu se modifică în timpul procesului de
diferenţiere celulară.

Punctuațiunile areolate au o structură particulară mult mai

complexă, fiind caracteristice traheidelor coniferelor. Ele apar ca
două cercuri concentrice, cercul mare reprezentând conturul bazei
punctuaţiunii, iar cel mic orificiul. Vizualizate longitudinal, apar
formate din două cavităţi lenticulare separate de lamela mijlocie şi
pereţii primari ai traheidelor învecinate, delimitate spre interiorul
vaselor lemnoase de pereţi secundari.
Rolul fiziologic al plasmodesmelor este legat de realizarea
unităţii funcţionale a ţesuturilor, organelor şi organismelor (schimb
material şi energetic); echilibrarea potenţialelor membranelor
(transmiterea excitaţiei); transportul de macro- şi micromolecule;
constituirea de bariere în calea moleculelor ce conţin informaţie
genetică, asigurând autonomie celulei în procesul de diferenţiere.

Orientarea celulozei în peretele celular primar determină

viitoarea formă a celulei. Dispunerea neorientată determină apariţia
unor celule sferice, iar cea liniară, în unghi drept, determină
apariţia unor celule alungite. Microfibrilele de celuloză se depun pe
suprafaţa plasmelemei prin intermediul complexelor celuloz-
sintazice. Aceste enzime au aspectul unor inele plasate
transmembranar, prin care glicoproteinele, pectina şi hemiceluloza
sunt aduse la suprafaţă prin intermediul veziculelor secretorii.

Substanțele ergastice sunt produsi inactivi ai celulei. Unele

sunt substanțe de depozitare, altele sunt deșeuri scoase din
metabolism. Acești compuși pot să apară sau să dispară în diferite
perioade ale vieții celulelor, fiind reprezentați de granule de amidon,
cristale de oxalat de calciu, pigmenți antocianici, gume, rășini,
taninuri, corpusculi proteici.
Substanțele ergastice se acumulează în matricea
citoplasmatică, în organite, în vacuole sau chiar în peretele celular.
 rganismele vegetale superioare prezintă un
mare grad al diferențierii structurale, pornind de la nivel celular.
În timp ce la talofitele inferioare se disting doar 2-3 tipuri
celulare diferite, numărul acestora creşte considerabil, până la
70-80 de tipuri celulare, la angiosperme.
În ontogeneză, procesul de diversificare structurală a
celulelor se realizează prin diferenţierea celulelor meristematice,
proces dirijat de un complex de factori, dintre care factorul genetic
este determinant.
 Gradul de diferenţiere şi specializare al celulelor este diferit,
mergând de la o slabă diferenţiere, la unele celule parenchimatoase,
până la celule cu un înalt grad de specializare structurală şi
funcţională (celule asimilatoare, secretoare, reproducătoare).
Particularitățile metabolismului celular determină
structurarea diferită a celulelor vegetale, care în funcție de
localizarea și de rolul lor pot fi meristematice, parenchimatoase,
protectoare, vasculare, mecanice, secretorii și reproducătoare.
În cele ce urmează, se vor puncta elementele specifice
fiecărui tip celular, mai puțin cele ale celulelor reproducătoare, care
vor constitui capitol separat în materialul volumului următor.

7.1. CELULELE MERISTEMATICE

Meristemele sunt reprezentate de celule nediferenţiate,

nespecializate, care se divid cu o mare frecvență, determinând
creşterea şi dezvoltarea plantelor, dar și formarea celulelor
reproducătoare.
 Celulele meristematice sunt celule mici, izodiametrice, cu
peretele celular subţire, bogate în citoplasmă.
Nucleul lor este sferic, prezintă o nucleoplasmă cu structură
granular-fibrilară și unul sau doi nucleoli cu structură compactă.
Membrana nucleară se continuă cu membrana reticulului
endoplasmic.
Citoplasma apare abundentă, granulară, datorită
numeroşilor ribozomi liberi și conţine organite aflate în stadii
incipiente de diferenţiere.

Plastidele sunt reprezentate de proplastide, cu un sistem de

membrane slab dezvoltat, lipsit de organizare granală.
Mitocondriile se întâlnesc ca promitocondrii, prezentând un
sistem lamelar intern mai redus.
Complexul Golgi este bine reprezentat, fiind format din saci
scurți, numeroşi, dar are un număr relativ redus de vezicule.
 Peretele celular este subţire, pectocelulozic, conţinutul de
celuloză fiind relativ redus.
Microfibrilele au orientare difuză pe faţa externă şi aproape
transversal în raport cu axul longitudinal al celulei pe cea internă.
Celulele sunt foarte apropiate unele de altele, astfel încât
spaţiile intercelulare lipsesc sau sunt extrem de mici.
Prin diferenţiere, din celulele meristematice rezultă toate
tipurile de celule întâlnite în țesuturile adulte, specializate în
îndeplinirea unor anumite funcţii.

7.2. CELULELE PARENCHIMATICE (PARENCHIMATOASE)

Celulele parenchimatoase (parenchimatice) sunt cele mai

numeroase celule din organismul vegetal. Ele au o variabilitate
morfologică şi structurală, în corelație cu funcţia îndeplinită.
Specializarea lor este redusă, prezentând o serie de
asemănări cu celulele meristematice din care au derivat.
 Forma, dimensiunile şi chiar structura acestor celule variază
în funcţie de rolul fiziologic pe care îl îndeplinesc în viaţa plantelor,
dar cu toate acestea își mențin proprietatea de a se divide.
Cele mai răspândite celule parenchimatoase sunt cele de
depozitare și cele asimilatoare.

Aceste celule acumulează substanţe nutritive de rezervă,

caracterizându-se prin abundenţa incluziunilor ergastrice, localizate
în citoplasmă, vacuolă şi mai rar în peretele celular.
Incluziunile ergastrice sunt reprezentate prin corpi lipidici,
corpi proteici (granule de aleuronă), granule de amidon și picături
de ulei.
Granulele de aleuronă din celulele cotiledonare apar
voluminoase și au o structură granulară a matricei dense. Ele sunt
delimitate de o membrană simplă.
 În matrice sunt prezente constant una sau mai multe
structuri sferice, electrondense, de natură fitinică, numite globoizi,
şi incluziuni proteice sub formă de cristale poliedrice, numite
cristaloide, după cum aminteau Anghel, Brezeanu și Toma, 1981.
Corpii lipidici apar sub formă de picături mici,
electrontransparente, cu contur circular sau oval. Ei prezintă o
delimitare membranară simplă.
Celulele parenchimatoase de depozitare sunt prevăzute cu un
perete celular subţire sau uşor îngroşat, iar spaţiile intercelulare,
când existsă, variază ca dimensiuni. De asemenea, ele au o slabă
diferenţiere a organitelor.

Aceste celule sunt ovalare, alungite sau sferoidale și sunt

întâlnite în toate organele verzi, dar sunt caracteristice mezofilului
foliar, organizându-se sub forma parenchimului palisadic şi
lacunar.
Citoplasma lor este foarte bogată în cloroplaste, indicând o
activitate fotosintetică accentuată. Conțin toate tipurile de organite
celulare, care au un înalt grad de diferențiere.
 Peretele lor celular este subţire, și permite realizarea
schimburilor de gaze şi substanţe.
Citoplasma apare dispusă sub forma unei pelicule periferice,
ce cuprinde organitele celulare.
Nucleul este ovalar, mitocondriile sunt complet diferenţiate,
iar complexul Golgi slab reprezentat indică o sinteză redusă de
compuși glucidici.
Asocierea numeroşilor peroxizomi cu cloroplastele,
mitocondriile şi elementele reticulului endoplasmic, este
determinată de implicaţiile acestor organite în procese de
fotorespiraţie.
 Spaţiile intercelulare sunt mici sau lipsesc în parenchimul
palisadic. În parenchimul lacunar, însă, sunt foarte dilatate.
Produșii rezultați în procesul fotosintetic sunt depozitați
temporar în cloroplaste, sub formă de granule de amidon.
Relaţiile structurale ale celulelor parenchimului asimilator cu
celelalte tipuri de celule foliare se stabilesc prin intermediul
plasmodesmelor, asigurându-se în acest mod transportul
intercelular al unor compuși biochimici.

Celulele protectoare intră în structura țesuturilor de apărare.

Ele prezintă o impregnare parţială sau totală a pereţilor cu
substanţe impermeabile pentru apă şi gaze, de tipul cutinei, la nivel
epidermal sau suberinei, în cazul exodermei, endodermei şi
suberului. Impregnarea le transformă în celule protectoare.
Aceste celule sunt întîlnite la nivelul epidermei și sunt
reprezentate de celulele epidermale propriu-zise, celulele stomatice,
celule anexe și celule componente ale perilor.
Celulele epidermale propriu-zise sunt adesea izodiametrice,
strâns unite, lipsite de spaţii intercelulare, cu pereţii de regulă
inegal îngroşaţi.
 Pereţii tangenţiali interni şi laterali sunt subţiri,
pectocelulozici, pe când cei tangenţiali externi sunt îngroşaţi prin
cutinizare, cuticularizare, cerificare, mineralizare, și rar lignificare.
Aceste modificări secundare aduc celulei un rol important în
protecţia fizică, chimică şi biologică a organismului vegetal.
Pereţii interni prezintă numeroase punctuaţiuni traversate de
plasmodesme. În pereţii externi se găsesc ectodesme cu forme
variate, în funcţie de specia pe care o reprezintă.
Celulele epidermale conțin puțină citoplasmă, peliculară, care
eliberează zona centrală pentru o vacuolă dilatată, în care se pot
observa diverse tipuri de incluziuni, produși de metabolism. În
general, aceste celule sunt lipsite de cloroplaste.

În stratul fin parietal de citoplasmă se evidenţiază nucleul,

leucoplaste, mitocondrii, reticul endoplasmic, complexul Golgi şi
numeroși microcorpi.
Celulele stomatice sunt celule metamorfozate ale epidermei,
care facilitează şi reglează schimburile de gaze şi vapori de apă
dintre plantă şi mediul ambiant. Împreună cu celulele anexe
(accesorii) formează aparatul stomatic. Ele au forme variate, dar
cele mai comune sunt reniforme şi halteriforme (Anghel, Brezeanu,
Toma, 1981).
 Celulele stomatice prezintă o citoplasmă abundentă, au un
nucleu sferoidal, dispus central, un sistem vacuolar mai slab
dezvoltat, complex Golgi, reticul endoplasmic și mitocondrii.

În citoplasmă sunt prezente amiloplaste şi cloroplaste, care le

asigură funcţionalitatea, mişcările de închidere şi deschidere.
Celulele anexe sunt celule epidermale mai mult sau mai
puţin modificate, adiacente celulelor stomatice, cu care formează
aparatul stomatic, implicat în respiraţie, fotosinteză şi transpiraţie.
Au o structură caracteristică, clar diferenţiată de cea a celulelor
epidermale propriu-zise. Citoplasma apare sub formă de peliculă,
datorită întinderii vacuolare.
 Celulele vasculare, floematice şi xilematice, se întâlnesc la
plantele superioare, și participă la conducerea sevei brute şi celei
elaborate.
Celulele floematice sunt reprezentate de celulele propriu-zise
și de celulele anexe. Ele sunt implicate în transportul compușilor
biochimici obținuți în procesul de fotosinteză. Transportul se
realizează de la organele asimilatoare către celelalte organe ale
plantei.
Celulele liberiene, ciuruite (floematice) sunt lungi, înguste, cu
capetele ascuţite, și au câmpuri ciuruite slab diferenţiate. În
peretele lor celular predomină celuloza.

Celulele ciuruite mature sunt anucleate, citoplasma este

deplasată către periferie, iar centrul celulei este ocupat de
conţinutul vacuolar şi de masa plasmatică dezorganizată. În
citoplamă mitocondrii și rare componente ale reticulului
endoplasmic.
 Celulele anexe sunt dispuse adiacent celulelor vasculare
floematice. Diametrul lor este mai redus și sunt conectate prin
numeroase plamodesme ramificate cu vasele liberiene.
Celulele anexe sunt nucleate, au o citoplasmă abundentă şi
densă, bogată în organite celulare.
 Celulele xilematice, lemnoase, sunt reprezentate de traheide
și de trahei. Ele au rol de susținere, dar s-au adaptat la conducerea
sevei brute.
Celulele xilematice sunt alungite, cilindrice sau fusiforme.
Conținutul citoplasmatic devine din ce în ce mai redus, pe măsura
maturizării lor. Totodată, are loc și liza pereţilor transversali, cu
formarea perforaţiilor. Pereţii laterali devin groși prin impregnare cu
lignină, iar în timp vor avea aspectul unor tuburi cilindrice care
străbat întregul corp vegetal.

Celulele secretoare apar izolate sau grupate în interiorul

diferitelor țesuturi primare sau secundare, dar mai des în
parenchimuri. Ele produc pot produce o varietate de compuși
biochimici, pe care îi vor secreta sau excreta. Capacitatea lor
secretorie crește treptat, cu vârsta, și atinge o valoare prag, după
care scade.
Celulele nectarifere tinere au peretele subţire, citoplasmă
abundentă, densă, și numeroşi ribozomi.
Nucleul lor apare dispus central, și este sferic, voluminos cu
nucleol evident. Vacuolele și mitocondriile sunt rare. Plastidele
conțin incluzii amilifere. Citoplasma este bogată în incluzii lipidice.
Celulele nectarifere mature se caracterizează prin prezența
organitelor celulare diferențiate. Incluziunile amilifere din plastide
se reduc ca număr şi volum, în timp ce sistemul tilacoidal devin mai
complex. Creşte numărul mitocondriilor, paralel cu dezvoltarea
sistemului lamelar intern. Se remarcă dezvoltarea semnificativă a
reticulului endoplasmic şi a aparatului Golgi. Citoplasma continuă
să fie abundentă, iar nucleul voluminos devine frecvent multilobat.
În celulele nectarifere senescente, aflate la finalul
procesului de secreție, predominant este sistemul vacuolar, adesea
reprezentat printr-o mare vacuolă centrală. Nucleul va fi deplasat
periferic, iar organitele slab reprezentate. Numărul microcorpilor
crește. Apar vacuolele autolitice (Anghel, Brezeanu, Toma, 1981).
 Celulele mecanice au un perete celular îngroşat, ceea ce le
conferă rezistenţă la tracţiune şi rol în susţinere.
După structură, celulele mecanice pot fi colenchimatice şi
sclerenchimatice.
Celulele colenchimatice sunt celule vii, alungite, prismatice
sau cu marginile ascuţite, peretele neuniform îngroşat, prevăzut cu
punctuaţiuni simple.

Creşterea în grosime a peretelui celular se realiazează

împreună cu creşterea în suprafaţă a acestuia. Peretele este
întotdeauna multilaminat, fiind rezultatul depunerii succesive, prin
apoziţie, a microfibrilelor celulozice, care au o dispoziţie
longitudinală. Lamele pot fi continue sau discontinue.
Citoplasma este abundentă și conține toate organitele.
În timp, prin depuneri masive de lignină, celulele
colenchimului se sclerifică, transformându-se în celule sclereidale.
 Celulele sclerenchimatice sunt celule moarte. Ele au pereţii
puternic şi uniform îngroşaţi secundar, adesea lignificaţi, fiind
deosebit de rezistente la tracţiune şi presiune. Practic, singurul
element structural al unei celule sclerenchimatice este peretele,
format din celuloză, hemiceluloză, substanţe pectice, mai rar din
lignină.