Eseu despre particularitățile de construcție

a personajului principal dintr-un roman postbelic studiat

Prefigurat de proza scurtă din volumul de debut ,,Întâlnirea din pământuri” (1948),
primul roman scris de Marin Preda, ,,Moromeții”, este structurat în două volume, cel dintâi
publicat în 1955, al II-lea – în 1962.
Titlul operei literare sugerează tema centrală: familia, evoluția și criza familiei în
relație cu schimbările aduse de colectivizare, tema socială prin relația individului cu istoria,
cu timpul schimbător.
Alte teme sunt: destrămarea simbolică a gospodăriei tărănești, criza comunicării și
monografia satului din Câmpia Dunării în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
Acțiunea vol I incepe cu trei ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în vara
lui 1937 și se termină la sfârșitul verii, volumul I cuprinzând trei părți: Partea I – de sâmbătă
până duminică noaptea, conține scene care ilustrează viața rurală: cina, tăierea salcâmului,
întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, hora ș. a. Partea a II-a se derulează pe parcursul a
două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la București. Partea a III-a, de la
seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga feciorilor.
Al II-lea volum cuprinde cinci părți și prezintă viața rurală într-o perioadă de
un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până la sfârșitul anului 1962. Personajul
principal este Niculae Moromete pentru că autoritatea lui Ilie Moromete este distrusă atât în
familia sa, cât și în sat. Destinul lui Ilie Moromete îl face personaj exponențial, prin viața lui
se prezintă disoluția (dispariția, moartea) unei lumi, a mentalitații tradiționale despre familie
și despre gospodăria țărănească.
Personajul eponim Ilie Moromeste este realist prin tipologia țăranului pe care îl
reprezintă cu succes. Ca argument autobiografic, după cum a mărturisit Marin Preda, este
modelul tatăl sau, Tudor Călărașu:,,Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație
preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci și maturitatea - eroul preferat,
Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas
stabil și profund pentru toată viața”. În romanul autobiografic ,,Viața ca o
pradă”, Marin Preda relatează aduceri-aminte în centrul cărora se află tatăl său.
întâmplări pe care le-a inclus în romanul ,,Morometii”. Astfel, aflat la Sinaia, în
singurătetea vilei într-un peisaj feeric, scrie: ,,am pus mâna pe stilou și am început să
scriu: Ilie Moromete...”. Alte elemente veridice sunt: porecla  ,,Pațanghele” primită
de la săteni și personajul Cocoșilă, singurul care îndrăznea să-i spună porecla în
față: ,,C o c o ș i l ă   î i   s p u n e a   ș i   e l   t a t ă l u i   m e u ,   a d e s e a , Pațanghele și nu înțelegeam
de ce tata stă de vorbă cu el și părea că nu aude porecla”.
Statutul social îl prezintă drept un țăran de mijloc care se preocupă de soarta țăranilor,
tată autoritar care crede că ai lui îl înțeleg, deși realitatea nu mai este aceasta. Scopul lui este
să păstreze întreg pământul, chiar cu prețul unui trai modest. În concepția lui, pământul
trebuia lasat băieților.
Caracterizarea directă realizată de narator îl prezintă în capitolul al X-lea: ,,Era
cu 10 ani mai mare decât Catrina (contingent ̛911, făcuse războiul) și acum avea acea vârstă
între tinerețe și bîtrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva”.
Din punct de vedere moral, protagonistul are un caracter puternic și crede că ,,Până în
clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui...”. Datorită tăriei de caracter este numit de
criticul Nicolae Manolescu ,,cel din urmă țăran”.
În primul volum, Ilie Moromete este foarte respectat în sat. Prietenii săi, Cocoșilă și
Dumitru al lui Nae, țin mult la opinia lui. Moromete este abonat la ziarul ,,Mișcarea”,
Cocoșilă la ,,Dimineața”, iar Iocan – fierarul – la ,,Curentul”. Discuțiile duminicale din
poiana lui Iocan încep după ce sosește Moromete. El sfătos, îi place să discute, spre năduful
soției sale, Catrina care mai aruncă uneori câte o imprecație: ,,...lovi- o-ar mortea de vobă, de
care nu te mai saturi, Ilie!”
Disimularea este trăsătura lui esențială. O scenă semnificativă în acest sens este
plata ,,fonciirei”, comedia pe care o joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta
discuție de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă ei de parcă ar fi fost invizibili. Strigă la
Ctrina despre care știa că este la biserică duminică dimineața, apoi strigă și la Paraschiv care
lafel, nu era acasă. Nevoit să le vorbească, le spune că nu are bani, le cere o țigară și când
Jupuitu și celălalt funcționar sunt gata să-i ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăște să
scoată banii pe care îi avea din vânzarea salcâmului. După plecarea lor, este mulțumit că i-
a ,,păcălit”, că nu le-a dat chiar toți banii, ci doar 1000 de lei.
IRONIA ESTE O ALTĂ TRĂSĂTURĂ SPECIFICĂ A LUI Ilie Moromete. Are
puterea de a face haz de necaz. Lui Niculae, care întârzie la masă , îi spune la un moment dat:
,,Te duseseși în grădină să te odihnești că până acum stătuți!” Lui Nilă i se adresează la fel de
sarcastic, atunci când băiatul îl întreabă de ce taie salcâmul: ,,Ca să se mire proștii!”
Este spirit contemplativ, inteligent, privește existențacu detașare, de pe stănoaga
podiștei sau de pe prispa casei. Când se întoarce de la munte unde vindea cereale,
povesteșteniște fapte extraodinare care lui Niculae nu ise par așa: ,,Tatăl avea ciudatul dar de
a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.”
Atitudina față de pământ și față de bani vine din acest dar al contemplației. Pământul
îi dă șansa să fie independent. Pentru Moromete, viața depindea de acest pământ, de vreme și
de Dumnezeu ca să aibă roade. Banii reprezentau opusul modului tradițional de viață și de
aceea intră în conflict cu băieții cei mari care care o dorință nemăsurată de câștig și care cred
că tatăl lor nu face nimic toată ziua, ci stă de vorbă cu prietenii.
Scena cinei îl prezintă ca pe un tată autoritar, dar dispunerea lor la masă lasă să se
întrevadă conflictele mocnite.Cu toate acestea, Moromete crede că ai casei în înțeleg și nu e
nevoie să le explice prea mult ca să nu-și știrbească autoritatea, astfel că se ajunge la o criză a
comunicării.
Deși își iubește familia, nu își arată afectivitatea, după cum se vede în scena serbării
școlare, când Niculae ia premiul I, iar Moromete credea că va rămâne repetent. Stinghereala
copilului și criza de friguri în timp ce recită poezia îl fac teribil de neajutorat pe băiat, iar
Moromete trăiește o emoție puternică, dar gesturile de afecțiune vin cu mare stângăcie.
Meditația de la hotarul lotului de pământ face cunoscute judecățile lui aspre despre
lume, prin monolog interior.
 După o corecție inutilă aplicată băieților, aceștia tot fug de acasă cu bani și covoare
din lada de zetre a fetelor, cu caii și căruța, lăsându-l fără ajutor în gospodărie, mai ales că îi
dăduse voie lui achim să plece cu oile ca să le trimită banii prin vânzare cu preț mai bun a
laptelui și a brânzei, lângă Capitală. De atunci începe să își piardă plăcerea de a vorbi,
ironia: ,,Din Moromete cunoscut de ceilalți rămase doar capul lui de humă arsă, făcută odată
de Din Vasilescu...”
În volumul al II-lea, este schimbat, retras, indiferent, fără autoritate în sat, iar Niculae
îl caracerizează direct: îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără niciun respect și el lasă
fruntea în jos și nu mai zice nimic.”
În ciuda transformărilor, Moromete nu acceptă ideeea că rostul lui în lume a fost
greșit și că țăranul trebuie să dispară. În monologul adresat lui Bâznae, o ființă imaginară, el
compară cele două ordini ale lumii, cea veche și cea nouă (colectivizarea), din ipostaza
celui ,,din urmă țăran” (Nicolae Manolescu)
Caracterizarea indirectă este amplă prin toate aceste exemple, cât și prin relațiile pe
care le are cu membrii familiei, prin conflictele cu soția pentru pogonul vândut, cu fiii pentru
bani, cu Niculae pentru dorința copilului de a studia care lui moromete i se pare că nu aduce
niciun beneficu (,,Altă treabă n-avem noi acum, ne-apucăm să studiem...”), cu sora Maria,
poreclită Guica de un mocan.
Autocaracterizarea din final exprimă crezul său de viață, prin vorbele pe care I le
adresează doctorului: ,,Domnule, …eu totdeauna am dus o viață independent.”

Romanul lui Marin Preda adduce astfel în prim-plan condiția țăranului în istorie, la
confluența dintre două perioade: înainte și după al Doilea Război Mondial. Încadrându-se în
tematica rurală, reprezentată anterior în literatura română prin romanele lui Liviu Rebreanu
și ale lui Mihail sadoveanu, prozatorul impune o nouă tipologie – aceea a țăranului atipic,
reflexive prin faptul că are forța interioară să conștientizeze drama sa, a familiei și a întregii
colectivități.