Memoria Oltului

An. III, nr.
8 (30), august 2014 MEMORIA OLTULUI
MEMORIA OLTULUI
Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor
Anul III, nr.8 (30), Iulie 2014
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redactie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, Nicolae
Scurtu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Al.Chirilă
Stanciu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian.
Planşele noastre:
1.Domnitorul Constantin Brâncoveanu de la a cărui moarte s-au împlinit 300 de ani.
2 Oradea, februarie 1937. Un grup de scriitori (Mircea Damian, Cezar Petrescu, Ion Minulescu, ş.a.)
aduc un omagiu poetului Mihai Eminescu.
3. Profesorul caracalean Marin Mihăescu.
4. Aspecte de la lansarea volumului ,,Mătura de pelin” de Ion Andreiţă (Bucureşti, 24 iulie 2014).
CUPRINS
1. Ion Andreiţă- Povestea ochilor care nu se văd…………………………………………/ 2
2. dr. Aurelia Grosu- Boierii Brâncoveni (II.)…………………………….………..……../ 7
3. Adrian Florea- Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin………………../ 15
4. Ion D. Tîlvănoiu- Din corespondenţa inedită a lui Mircea Damian (II)……………... / 24
5. Pia Alimăneşteanu- Sub ocupaţia germană (IV)……………………………………...../35
6. Dumitru Botar- Cu bastonul prin Caracalul de altădată (III)…………………………../40
7. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Spicuiri din presa vremii, 1942-1944………………/43
8. Jeana Pătru- Cronică de familie.Familia Teohari din Ciocăneşti- Romanaţi…………./ 51
9. Calendarul Memoriei Oltului…………………………………………..….………….../62
10. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Damian Stănoiu premiat de Academia Română………...../65
11. Dumitru Ceauşu- Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung (VII) …….../68
12. Viorel Dianu- Fugit irreparabile tempus……............................................................../ 74
13. g-ral Petre Udroiu- Remember.Colonel (r) Traian Ion Dumitru Popescu……………/84
14. Pentru biblioteca dumneavoastră……………………………………………………../93
15. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi ……./94
16. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroi şi monumente din Olt şi
Romanaţi. Eroii din satul Milcov Deal………………………………………………….../95
ISSN 2284 – 7766
Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. III, nr.8 (30), august 2014 MEMORIA OLTULUI
Povestea ochilor care nu se văd
Ion Andreiţă
Continuăm prezentarea amintirilor scriitorului oltean Ion Andreiţă (Memoria Oltului 17, 20,
22/2013; 25, 26, 27, 28, 29/2014). Autorul, născut la Perieţi la 13 iunie 1939, ne introduce în
atmosfera vieţii studenţeşti din anii totalitarismului.
Munca patriotică a fost un criteriu pentru

mai-marii Facultăţii în aprecierea unor studenţi şi
însărcinarea lor cu diverse funcţii pe linie politică
(UTM) şi profesională (AS); de fapt, tot un drac;
pentru că, în ciuda geometriei, erau două linii care
se întâlneau continuu, se împleteau, se despleteau:
şi UTM şi AS, ca două pâraie leneşe, care nu voiau
să-şi aibă fiecare matca sa.
Aşa am ajuns şi eu – deşi doar simplu
utemist – să fiu ales secretarul UTM al anului de
studii, acum IV, 1961/1962. Desigur, au atârnat în
Ion Andreiţă. balanţa lui Diaconescu, secretarul de partid pe
Facultate, şi cei doi ani „de producţie” – verificaţi în cele două sezoane de muncă patriotică
la Orezăria Mărculeşti – dar şi rezultatele onorabile obţinute la învăţătură, în răstimp de
trei ani.
Nu mai ştiu în ce an – I sau II; în anul I, constat consultându-mi carnetul de
student cu disciplinele, profesorii şi notele aferente – ne-a fost introdus un obiect de
învăţământ ciudat: ALA – Apărarea Locală Antiaeriană. Ne preda un inginer (militar?)
căruia îi ziceam Tătărâm, care ne ţinea în spaime şi ameninţări, ca pe răcani. La examen
îmi era teamă să nu-mi cadă vreo formulă cu Uraniu 239 (?) sau Stronţiu 90 (?) că nu prea
le aveam cu fizica. Dar, noroc: „Cum dezinfectăm o căruţă care a trecut prin mediul
radioactiv” – scria pe bilet. Ştiam răspunsul: „Punem furtunul cu apă pe ea”. Dar mă pune
dracul să-mi vină în minte bancul care circula printre studenţi – şi răspund, cu importanţă
naivă: „O frecăm cu sulfamidă, tovarăşe profesor”. Şi-a început tărăboiul. Tătărâm
devenise Tedărâm, zbierând ca un brav revoluţionar de profesie: Bătaie de joc? Împotriva
cuceririlor socialismului? Un duşman! – nu are ce căuta în Facultate! Până să mi se decidă
soarta, am rămas (doar) restanţier. Toamna nu m-am mai întâlnit cu Tătărâm. Nu mai ştiu
cine m-a examinat (ss indescifrabil, în carnetul meu) dar am primit nota 8. Apoi (poate în
acelaşi an) ALA a fost scoasă din învăţământul superior; cel puţin la noi, la Universitate.
Alt pericol de care mă feream era o piesă din dosar; mai exact, un răspuns în Fişa
Personală: „Profesia tatălui”. Întrucât nu mai era notar (dar fusese vreo 25 de ani, în
vechiul regim) nici referent cu starea civilă pe la Primărie – şi avea şi pensia suspendată –
eu scriam, la fiecare început de an, la rubrica respectivă: „Ţăran colectivist” (cu cererea
depusă înainte de înfiinţarea Colectivului în 1956; altfel, eram dat afară din liceu). Dar am
scăpat şi de această posibilă dramă, pe care am purtat-o cu teamă în suflet în toţi cei cinci
ani de Facultate. Se vede că cei doi ani de producţie şi munca patriotică şi-au făcut efectul.
Din păcate, odată cu aprecierile şi promovările a apărut şi reversul medaliei; sub
influenţa nefastă, insidioasă a diverşilor factori. Buba cocea încet, în osânza ei cangrenoasă
– şi din când în când spărgea.
Din anul III începusem să ne maturizăm. Să ne urmărim pasiunile sau interesele, să
căpătăm alură de intelectuali. Invidia, ipocrizia ori răutatea pur şi simplu – împinse de
nebănuite şi greu de descifrat resorturi – înfloreau şi ele la umbra „facerii de bine” şi a
„purităţii de clasă”.
În ceea ce mă priveşte, nu-mi păsa. Fusesem acceptat să urmez, în paralel,
cursurile de Teoria şi Practica Presei, „Viaţa studenţească” îmi publicase o poezie, colegul
de cămin Adrian Vasilescu, de la Drept (gazetar vechi, din armată) mă dusese la „Scânteia
tineretului” (unde colabora deja; şi unde aveam să-mi fac şi eu practica ziaristică de vară)
şi mă recomandase tovarăşei Lucreţia Lustig, şefa Secţiei Învăţământ. UTM-ul mergea şi
el: şedinţele le ţineam regulat, lunar, dezbateri sobre, la obiect; uneori câte o glumă, o
poantă – ceea ce, observam, încreţea suplimentar frunţile înguste ale unor colegi, traversate
doar de cute orizontale. Dar nu-mi păsa: majoritatea era de partea mea – şi noi, toţi, de
partea tinereţii romantice.
Tot pe-atunci mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, cu un dar nepreţuit: aterizează în
anul nostru, la puţin timp după începerea cursurilor, o franţuzoaică. Franţuzoaică-
franţuzoaică; din Paris, de la Sorbona (de fapt, de la Înalta Şcoală de Limbi Orientale, de
pe lângă Sorbona) – cu dorinţa de-a se specializa în limba şi literatura română. Avea 20 de
ani – şi venise la recomandarea profesorului Allain Guilermou, specialist în limba şi
literatura română, mare prieten al ţării noastre.
Nu ştiu ce-a determinat-o să pună ochii pe mine; aveam în an băieţi mai făloşi,
orăşeni. În subsolul de la Drept se organizau reuniuni (un fel de discoteci blânde şi
supravegheate) la care (locuind alături, în cămin) mergeam uneori, să ard gazul. Nu eram
un prea bun dansator şi nici argint viu nu aveam în călcâie (arsese în ani „de producţie”, la
balurile săteşti). La o astfel de reuniune apare şi franţuzoaica, adusă de nişte colege de la
Căminul Carpaţi, unde stăteau împreună. Dansează cu câţiva colegi: frumosul (şi maturul!)
Dan Nicolae, cu veşnic gulerul apretat la cămaşa albă – şi alţii. Eu ţineam peretele, privind
de pe margini. În pauzele dintre melodii ne adunam, cerc, şi sporovăiam. La un moment
dat, Pascalle (aşa o chema pe franţuzoaică) exclamă: „Apă!”, „Sete!” – şi mă ia de mână,
firesc, s-o conduc undeva să bea apă. Lavoarele (şi WC-urile) erau la celălalt capăt al
clădirii. „Du-te, mă, dacă-i e sete!” – zice unul, văzând starea mea de expectativă. Mă duc.
Străbatem un coridor larg şi lung, slab luminat – şi dăm de altul, perpendicular, cu nişte
bănci pe margine; aici, în încăperi mai micuţe, erau birourile funcţionarilor Universităţii. În
faţa unei bănci, mă trage de mână, mă trânteşte pe laviţă şi se răstoarnă peste mine: „Asta
sete… asta…” – şi-mi caută gura.
…Şi nu ne-am mai întors la dans. Am ieşit afară, în parcul Universităţii – tot pe o
bancă. Era decembrie – şi ningea uşor. Topeam zăpada cu răsuflarea gurilor noastre,
înlănţuiţi în iubire ca într-o statuie Laocoon.
Franţuzoaica nu s-a mai dezlipit de mine. Venea la toate cursurile; chiar şi la
Marxism, pus la ora 8 dimineaţa (devreme, ca să se verifice vigilenţa revoluţionară). Stătea
cuminte şi asculta. Eu mai luam şi ceva notiţe. Mâinile ne lunecau de pe un genunchi pe
altul.
Serile ne plimbam pe străzi, prin parcuri – şi ne opream la Carul cu Bere, care
adăpostea la subsol un Car cu Vin, unde beam până după miezul nopţii. Numai vin beam.
Mă dezvăţasem de rom şi coniac; „Vinul e sănătos iubirii – zicea, ducându-mi cu gingăşie
paharul la gură. Îi plăcea vinul românesc; fie alb, fie roşu. Şi fumam; eu Carpaţi, ea
Mărăşeşti, pentru că erau mai tari, se apropiau de ţigările ei preferate, Gauloises. De
regulă, plătea ea. Avea, ca şi colegul mongol, bursa de trei-patru ori mai mare ca a noastră.
Mai plăteam şi eu: când primeam banii de pe vreo poezie sau de pe colaborările la
„Scânteia tineretului”.
…Şi-am dus-o aşa, fericiţi, toată iarna şi toată primăvara.
Dar buba cocea. Şi pacientul nu simţea; sau nu-i păsa – totuna. Se croşeta discret:
un ochi pe faţă, două pe dos. Pe faţă: bunul nostru coleg… şi tovarăş… şi talentat… – şi
aşa şi pe dincolo. Pe dos: atenţie, tovarăşi… nu mai e cel ce-a fost… a pactizat cu
capitalismul… – şi aşa mai departe.
Venise luna mai. Participasem la demonstraţie cu franţuzoaica lângă mine. Sunt
chemat, apoi, la Comitetul de partid. Toţi sfinţii – cu colegii mei, membri, între ei.
„Tovarăşul secretar (eram, cum am spus, secretarul UTM pe anul de studii) în legătură cu
dumneata au început să circule opinii nefavorabile, total nefavorabile. Nu mai ai aceeaşi
puritate de clasă şi nici tragere de inimă în activitatea utemistă. Aşa că te-am chemat
serios pentru o ultimă discuţie cu dumneata”… „Lasă-l, mă, nu-l lua aşa, ca la Comitetul
Central” – intervine Ion Diaconescu, secretarul de partid pe Facultate. Apoi, către mine:
„Uite ce e, Andreiţă: ori o laşi, dracului, de franţuzoaică, ori întoarcem foaia! Decide-te”.
În zadar am încercat eu să explic că este vorba de sentimente sincere, care n-au a
face cu politica: nici cu capitalismul, nici cu socialismul; că, la urma urmei, partidul ar
trebui să fie bucuros că această reprezentantă a capitalismului a devenit prietena unui om
de încredere, un utemist, chiar cu funcţie; că putea să încapă pe mâna unui filfizon, unui
cosmopolit, că avem şi d-ăştia – şi poate atunci s-ar fi pus în discuţie clătinarea
principiilor. De unde! Dimpotrivă. Ei o ţineau pe-a lor; încercând să mă justific, eu călcam
în străchini.
A mai trecut un timp. Radu Păduraru, fostul secretar UTM, de la care preluasem
eu, coleg de grupă şi cămin, cu care mă împrietenisem (în pofida multor nepotriviri) mă ia
deoparte: „Mă, tu ştii că se pregăteşte debarcarea ta? Poate şi excluderea din UTM – şi, în
consecinţă, şi din Facultate. Ţi se montează procesul, prietene! Şi tu umbli cu capul în
nori!”.
Procese avuseseră loc în Facultate, în Universitate, în tot Centrul Universitar. Le
prinsesem şi noi, în anul I, când eram duşi cu tabel în Sala Floreasca (ori Dinamo) unde
asistam la fel de fel de acuzaţii, iar Miliţia aştepta, cu duba, afară, la uşă. Credeam, însă, că
se terminaseră. Că se alesese „neghina” de bobul „sănătos”, miciurinist.
Dar, iată că nu s-au terminat. Moara continua să macine – şi între pietre, chiar
subsemnatul. Ceea ce-mi spusese colegul Păduraru era alarmant. Mişunau, fără să-mi dau
seama, tot felul de trepăduşi, întrebători, aţâţători: dacă am zis vreodată ceva nepotrivit?
dacă am împrumutat de la careva bani şi-am uitat să-i dau înapoi? ori i-am dat cu
întârziere? – etc. etc. – reconstituindu-mi-se cât mai strâmb, zi de zi, ceas de ceas, viaţa.
Celelalte abateri, grave, care ţineau de principii şi atitudine, erau cunoscute.
Buba se bobotise, pregătită să pleznească.
Seara sunt anunţat, oficial, că a
doua zi, după cursuri, trebuie să particip la o
şedinţă operativă a comitetelor UTM din toţi
anii de studii, plus comitetul mare, pe
Facultate. Sub coordonarea Comitetului de
partid.
Abia acum simt oarece atmosferă
străină, în sala de curs. Priviri curioase,
altele cu reproş, altele urâte, cuţitoase – cele
mai multe, indiferente. Vorbe puţine,
răspunsuri monosilabice.
Şi vine ora fatidică. Bag capul pe Ion Andreiţă la masa de lucru.
uşa amfiteatrul: Odobescu – acelaşi în care avusesem şansa să devin student. Toată lumea
în bănci, în aşteptarea prezidiului. Simt că mă ia cu frig pe şira spinării.
Îmi trag capul înapoi. Pe coridor, câţiva membri din Comitetul de partid, între care
şi cei trei colegi ai mei, membri de partid, şi secretarul UTM pe Facultate. În spate – parcă
uşor abătut, sau doar gânditor – Ion Diaconescu, secretarul de partid. Mă apropii de el,
zicând că vreau să-i spun ceva. „Prea târziu, Andreiţă” – îmi răspunde el. Insist. Acceptă
(în timp ce companionii păşeau în amfiteatru).
Intrăm într-o sală. Şi, atunci, devin şi eu canalie: „Dacă-i vorba de morală,
proletară ori nu, voi cere şi eu ca tovarăşul… (şi-i spun numele) colegul meu, membru de
partid şi-n comitet, să-şi dea jos pantalonii în faţa întregii asistenţe, pentru a se constata că
are chiloţi din pânză roşie, cusuţi de către o femeie necăjită, mamă de copil, cu care
trăieşte. Dacă n-or fi roşii, nici nu mai stau să mă eliminaţi; plec singur din Facultate”.
Cum voi fi rostit eu vorbele astea, cu cât năduf sau ameninţare, ce voi mai fi spus
pe lângă ele – nu-mi mai aduc aminte. Doar că Ion Diaconescu mă ia de mână, mă bagă în
amfiteatru – şi urcă la catedra-tribună. „Tovarăşi – zice – circulă prin Facultate tot felul de
bârfe, care alterează linia partidului. Vă rog să nu mai colportaţi asemenea idei periculoase.
Băgaţi-vă minţile-n cap!”. Şi, după o pauză cât să-ţi tragi răsuflarea: „Asta-i tot. Şi-
acum, fiecare la treaba lui, că avem multe de făcut împreună”. Şi iese.
Prezidiul îşi dă coate, nedumerit. Sala înmărmurită. Eu, statuie de pe care şiroiesc
ape-ape.
Nu am aflat nici astăzi ce-a atârnat mai greu în balanţa secretarului de partid Ion
Diaconescu: tămbălăul ce s-ar fi iscat prin adeverirea ameninţării mele? sau faptul că el,
omul, profesorul Diaconescu, ţinea la mine? Apreciere pe care o manifestase nu doar la
muncă patriotică, ci şi pe parcursul anilor de învăţătură. Făcusem cu el nişte ore de limbă
română. Inventa fraze întortocheate, pe care ni le dicta contra-cronometru, apoi le
analizam, toată grupa. Totdeauna ieşeam bine, iar asta îl bucura. (Nea Georgică să
trăiască, îmi ziceam, bravul meu dascăl de liceu).
Ne-am întâlnit şi după absolvirea Facultăţii. Mă urmărea ce scriam la ziar. Şi se
bucura. Niciodată n-am discutat despre momentul acela, atât de periculos-posibil: nici eu
n-am adus vorba, nici el.
Franţuzoaica a
rămas, în continuare,
alături de mine. Şi eu de
ea. La sfârşitul anului
universitar am condus-o
de trei ori la gară; de
fiecare dată sărea din tren,
spunând că nu mai pleacă
din România.
Ne-am promis să
ne scriem, să vorbim la
telefon, iar peste un an,
când eu termin Facultatea, Ion Andreiţă (în centru) între prieteni cu ocazia unei
să fim împreună definitiv: reunuiuni la Prundeni-Vâlcea (2013).
la noi, în România, sau la ea, în Franţa; sau şi colo şi colo.

N-a fost să fie aşa. Povestea ochilor care nu se văd nu e o poveste…
Ion Andreiţă
Marţi, 13 august 2013
La Negoeşti
2014-Anul Constantin Brâncoveanu
Boierii Brâncoveni (II)

Dr. Aurelia Grosu
Casele boierilor din Brâncoveni
Vechimea primelor case boiereşti ridicate la Brâncoveni este dificil de stabilit cu precizie.
În mod sigur, ele existau la 3 mai 1518 când Neagoe Basarab întăreşte jupânesei Neacşa
„Brâncovenii toţi” împreună cu „casile de la Brâncoveni”.
Conţinutul documentului ne îndreptăţeşte să credem că Dobrovoe, primul soţ al
jupânesei Neacşa, a ridicat casele de la Brâncoveni din moment ce Neagoe Basarab
despăgubeşte pe fraţii acestuia: „Şi iar să fie jupînesii Neacşii casile de la Brîncoveni, că
pentru acele case am dat fraţilor lui Dobrova un popor ca să le scoată lor lemne de casă.
Şi încă le-am dat lor Domniia mea aspri 1 500. Iar după aceia am dat Domniia mea şi
acele case jupînesii Neacşii şi Brîncovenii toţi cu morile şi cu viile, ca să-i fie de moştenire
şi ohabnice ei şi feciorilor ei, nepoţilor şi strănepoţilor ei”1.
Casele de la Brâncoveni sunt moştenite de jupâneasa Calea, fiica Neacşei şi a lui
Peia portarul, care le lasă nepotului ei Danciu. De la Danciu, casele şi satul au trecut în
stăpânirea fiului acestuia, Matei aga din Brâncoveni, cel care avea să devină domn sub
numele de Matei Basarab şi care a locuit multă vreme la Brâncoveni înainte de domnie.
Chiar dacă plecarea în Transilvania pentru aproape doi ani i-a deschis calea spre
tronul Ţării Româneşti, rămâne viu sentimentul de amărăciune „am lăsat domnia mea
casele şi satele şi dedinele şi toate averile de s-au pierdut”2, după cum avea să
mărturisească peste câţiva ani. În mare parte, devastarea stăpânirilor sale se datorează lui
Necula vistierul, sfetnicul apropiat al Leon Tomşa: „Iar apoi, când a fost în zilele lui Leon
voievod, fiul lui Ştefan voievod, Necula vistier a nimicit casa domniei mele şi a cumpărat
multe sate peste Olt. Şi acele sate au fost cumpărate tot pe banii domniei mele şi cu averi
din casa domniei mele cum ştie toată boierimea, mari şi mici, şi toată ţara. Şi multă nevoie
şi jefuire am avut domnia mea de la Necula vistier pentru zavistie, încît în alt chip nu am
avut cum să fac, ci am pribegit domnia mea în Ţara Ungurescă...”3.
După ocuparea tronului, domnul a refăcut casele de la Brâncoveni, întărindu-le ca
pe nişte cetăţi. Din pisania bisericii-paraclis aflăm că lucrările au început în 1634 şi s-au
săvârşit în 1635, sub îngrijirea ispravnicului Stanciu vornic de Sălătruc. Confirmarea că el
a fost ispravnic şi la refacerea caselor este dată de un hrisov emis de Matei Basarab la 3
iulie 1652 în care apare menţionat şi „Stanciu dvornic când a fost isp(ravnic) casele
domneşti la Bran(coveni)”4. Luând în considerare faptul că domnul a stat mai mult la
1
DRH, B, II, doc. 171, p. 329.
2
DRH, B, XXIV, doc. 206, p. 284.
3
Ibidem.
4
DRH, B, XXXVII, doc. 228, p. 197.
Brâncoveni în anul 1635 şi că din acelaşi an datează şi pisania bisericii-paraclis se
apreciază că refacerea caselor a fost concomitentă cu zidirea sfântului locaş.
Curtea boierilor din Brâncoveni se distingea prin poziţia strategică, fiind aşezată pe
vârful unei înălţimi naturale care domina lunca Oltului, aşa cum se vede din planurile
întocmite de căpitanul inginer Fr. Schwanz în 1722 şi maiorul inginer J. Weiss în 1731.
Urmărind formele neregulate ale terenului de amplasament, curtea se dezvoltă după planul
unui poligon cu laturi inegale. Refacerile şi amenajările aduse de Matei Basarab îi conferă
un caracter de fortificaţie fiind înconjurată cu un zid de apărare lung de peste 180 m,
străpuns de abrazuri şi întărit din loc în loc de contraforturi. Zidurile de piatră şi de
cărămidă ale incintei erau precedate la 30 m de o palisadă cu drum de strajă, alături de care
şerpuia un canal, hârlău, tras din Olt; acesta alimenta cu apă un heleşteu care, după ce
înconjura aşezarea, revenea în Olt prin intermediul Oltişorului5.
Curţile de la Brâncoveni (după Weiss).
O descriere exactă a aşezării, cu toate particularităţile ei, ne-a lăsat-o episcopul

catolic Baksic, când, aflat în vizită canonică în ţările române în anul 1640 a văzut şi curtea
de la Brâncoveni: „De cealaltă parte a râului la vreo zece mile, pe dealuri, se află casele
şi locul de baştină al domnului Matei, şi alături de casele sau mai bine zis palatul său, se
întinde un sat mare, numit Brâncoveni; domnul a clădit aici la curtea sau palatul său o
biserică frumoasă şi între altele a abătut o mare parte din acel râu şi l-a făcut să treacă pe
lângă casele sale; şi acel canal străbate peste două zeci mile în lungime până se întoarce
în râul cel mare şi apa lui nu foloseşte numai acestui sat, ci trece prin mai multe locuri
care mai înainte n-aveau apă, iar acuma au din belşug”6.
Matei Basarab vine de multe ori ca domn la Brâncoveni pentru vânătoare şi
„preumblare” sau, câteodată, însoţit de marele divan pentru a judeca procese de prin partea
locului.
Preda Brâncoveanu, nepotul lui Matei Basarab, moştenitorul averilor
brâncoveneşti, duce la Brâncoveni o viaţă de mare senior. Paul de Alep vizitând curtea de
la Brâncoveni în anul 1657, aduce informaţii dintre cele mai interesante despre cel mai
mare boier al timpului, dar şi un amănunt important: anume că, în afară de palatul lui Preda
5
Aurelia Mincă, Mihail Butoi, Monumente istorice şi de artă din judeţul Olt, Bucureşti, 1984, p. 26.
6
Călători străini despre ţările române, V, Bucureşti, 1973, p. 208.
tot acolo se aflau casele lui Matei Basarab. De la Brătăşani7, sat stăpânit de marele vornic
Preda călătorul sirian relatează că „...ajunge într-un tîrg al cărui nume este Brîncoveni în
care se află palatele susnumitului boier. De asemenea aici mai sunt case care au aparţinut
răposatului Matei voievod, care era de fel de aici”8.
Atât din consemnările lui Baksic, cât şi din cele ale lui Paul de Alep, corelate cu
planul de situaţie întocmit de Weiss, rezultă că în cadrul curţii de la Brâncoveni existau
două case monumentale, pe care cei doi călători nu ezită să le numească, oarecum
pretenţios „palate”. Casele din piatră ale lui Matei Basarab rămân în patrimoniul familiei
vreme îndelungată, ele fiind dăruite de Constantin Brâncoveanu celui de-al treilea fiu,
Radu.
În afara caselor, incinta mai era dotată cu alte clădiri, dispuse perimetral, centrul
curţii rămânând liber. Acest sistem, uzitat în epocă, se inspira din cel adoptat la conceperea
ansamblurilor mănăstireşti, unde zona centrală era rezervată bisericii mănăstirii.
După uciderea lui Preda Brâncoveanu în anul 1658, în semn de răzbunare Mihnea
al III-lea „...au trimis atunci şi urgie mare asupra caselor a tuturor (boierilor ucişi) de le-
au luat satele şi moşiile; şi au luat atunci şi acele sate ale Predii vornicul, de le-au
răscumpărat şi le-au risipit precum i-a fost voia”9.
În vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, casele din Brâncoveni vor
cunoaşte o ultimă perioadă de înflorire. Păstrând zidul de incintă din vremea lui Matei
Basarab, Constantin Brâncoveanu
reamenajează şi înfrumuseţează componentele
ansamblului cu logii şi colonade din piatră,
ornamentate în stil brâncovenesc. Astfel,
aspectul de fortificaţie al curţii este atenuat,
transformând-o într-un adevărat palat
asemănător celor de la Potlogi, Doiceşti sau
Hurezi.
Unica sursă în reconstituirea parţială a
curţii domneşti de la Brâncoveni o reprezintă
planurile de situaţie întocmite de ofiţerii
topografi austrieci Schwanz şi Weiss.
Matei Basarab şi doamna Elina, frescă
Observăm că intrarea principală era amplasată
de la Mănăstirea dintr-un Lemn.
pe latura de vest a incintei. Gangul parterului
era boltit cu o calotă precum la Potlogi, decorată cu o arhivoltă din blocuri de piatră şi un
7
Brătăşani, cătun dispărut pendinte de Şopârliţa, unde se stabilise Ghinea Brătăşanu (Tucalas), vistier
în divanul lui Matei Basarab, ctitor al bisericii Sf. Treime din Slatina (1645).
8
Călători străini despre ţările române, V, p. 215.
9
Ştefan Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Bucureşti, 1913, p. 257-258.
blazon deasupra arcadei. În colţul de nord-vest era bucătăria (cuhnia), acoperită cu un turn-
lanternă piramidal şi prevăzută cu deschideri pentru aburi şi fum; la bază are patru mici
trompe, cum se mai păstrează la bucătăriile palatelor de la Potlogi şi Mogoşoaia, ca şi la
mănăstirile Plumbuita, Cotroceni, Hurezi şi Văcăreşti. Pe latura de nord sunt plasate
grajdurile şi locuinţele slujitorilor, fiind practicată în zidul laturii o intrare secundară de
acces. În colţul de sud-est se află un foişor, cu etajul înconjurat de o terasă deschisă spre
priveliştea frumoasă a văii Oltului. Palatul propriu-zis, situat pe latura de sud, era compus
din două corpuri de clădiri, aproximativ egale, fiecare precedat de un foişor cu arcade
semicilindrice, sprijinite de coloane10.
Pentru înfrumuseţarea faţadelor curţii domneşti cu logii şi colonade, sculptate în
ornamente specifice stilului brâncovenesc, Constantin Brâncoveanu aduce pe meşterul
pietrar Pesena Levin, probabil un dalmatin, ca
şi Vucaşin Caragea de la Hurezi. Tot el va
executa sculptura ancadramentelor de la uşa şi
ferestrele bisericii mănăstirii Brâncoveni,
precum şi decoraţia coloanelor pridvorului
bisericii. În anul 1707, Pesena Levin moare de
ciumă şi este înmormântat în cimitirul
bisericii-paraclis, unde i se mai păstrează
frumoasa cruce de piatră. Textele inscripţiilor
crucii, cioplite de artist în limba română şi
latină, vădesc o mare intuiţie a relelor de care
suferă ţara – Ciuma, foametea şi oastea – şi
mai presus de toate deşertăciunea înavuţirii:
„Aicea zace, răposatul de pioasă amintire,
creştinul jupan Gheorghe Pesena Levin, care,
umblând după un trai mai bun, găsi în schimb
moartea...”11. Crucea lui Pesena Levin.
După moartea martirică a lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, curtea

domnească de la Brâncoveni urmează destinul tragic al celui care îi adusese strălucire.
În timpul războiului ruso-austriac (1716-1718) aici a încercat să se apere împotriva
imperialilor banul Şerban Bujoreanu, iar tătarii au incendiat palatul. Deşi palatul fusese ars,
în anul 1718 se manifesta intenţia de a se semna pacea între turci şi austrieci în acest
Lusthaus der Wallachischen Fürsten12.
10
Al. Vasilescu, Descrierea şi proiectele de fortificaţie ale mănăstirilor mai însemnate şi a locurilor
strategice din Oltenia întocmite în 1731 de inginerul maior Weiss, în „Arhivele Olteniei”, 1928, VII, p. 279-282;
Virgil Drăghiceanu, Curţile domneşti brâncoveneşti V. Lămuriri asupra curţii din Brâncoveni după planuri
contemporane, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1913, VI, p. 132-133; Corina Nicolescu, Case,
conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979, p. 54-55; Aurelia Mincă, Mihail Butoi, op.cit., p. 26.
11
Virgil Drăghiceanu, în BCMI, 1911, IV, p. 60 (inclusiv nota).
12
C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austriaci, II, Bucureşti, 1944, p. 213.
Ocupând Oltenia după pacea de la Passarowitz (1718), austreicii întocmesc hărţi şi
un raport amănunţit asupra punctelor întărite din zonă. Despre Brâncoveni, Fr. Schwanz
notează că: „...este locul de obârşie al domnitorului Constantin Brâncoveanu, unde a fost
un palat mare, dar care a fost devastat de tătari în timpul ultimului război”13. Totuşi, şi în
această stare trecea drept cea mai bună locuinţă după „hanul” (bănia) din Craiova: „...se
găsesc puţine locuinţe afară de hanul din Craiova şi de palatul lui Constantin (vodă) (de)
la Brâncoveni unde era casa sa părintească”14.
La rândul său, Weiss accentuează asupra punctelor întărite în perspectiva unui
război ruso-turc, printre care şi Brâncoveni, propunând întărirea curţii domneşti în scopul
încartiruirii de trupe: „Castelul Brâncoveni aşezat la două ceasuri de Olt pe care domnul
român Brâncoveanu (care a fost executat la Constantinopol) l-a clădit pentru el ca un
palat de agrement şi l-a numit după numele său; dar în ultimul război cu turcii a fost rău
ruinat de tătari şi întreaga lemnărie a acoperişului a fost arsă, astfel că e mare păcat de
el, întrucât în timp de război acest castel ar putea fi prevăzut cu o întăritură cu palisade şi
ar putea fi folosit pentru aşezarea acolo a câtorva trupe”15.
Războaiele ruso-austriece care s-au desfăşurat în această perioadă pe teritoriul
Olteniei au afectat grav curtea din Brâncoveni. Mari pagube a suferit în timpul războiului
din 1787 când turcii s-au năpustit asupra a tot ce însemna brâncovenesc; fraţii Nicolae şi
Manolache Brâncoveanu au fost exilaţi în insula Rhodos, iar casele au fost devastate,
având nevoie de sprijin domnesc „pentru a se reface...din văpaia răzmiriţei”16. Ajuns la
Brâncoveni sfârşitul secolului al XVIII-lea de F.J. Sulzer nota: „Brâncovenii, casa
strămoşească a acestei familii, este zidită după planul palatelor Potlogi şi Mogoşoaia,
lângă râul Oltişor şi are afară de acest castel, acum în întregime dărăpănat, încă un sat şi
două biserici”17.
Ceea ce mai rămăsese în picioare din curte a fost dărâmat de groaznicele
cutremure din 1802 şi mai ales de cel din 1838. În perioada următoare opera de distrugere
a curţii domneşti a fost desăvârşită de locuitorii satului, în căutare de cărămidă pentru
felurite construcţii din gospodăriile proprii. În noiembrie 1873, învăţătorul comunei
Brâncoveni T. Marinescu, găseşte de trebuinţă să comunice informaţii despre casele
Brâncovenilor, biserică şi mănăstire, chiar dacă nu făceau obiectul Chestionarului
arheologic lansat de Al. Odobescu: „Spre răsărit de această comună, pe un deal, se află
ruinele caselor familiei Brîncovenilor. Acest deal, cu o suprafaţă ca trei pogoane, a fost
închis cu zid de cărămidă în formă de cetăţuie, după cum arată şanţul din care s-a scos
cărămida de curînd. Cărămida este de mărimea celei ce se face acum, însă este de
observat că varul pus între cărămidă are o tărie foarte mare, astfel că mai lesne se poate
13
Călători străini despre ţările române, 9, Bucureşti, 1997, p. 64.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 189.
16
Nicolae Iorga, Studii şi documente la istoria românilor, V, Bucureşti, 1903, p. 199.
17
V. Drăghiceanu, în BCMI, IV, 1911, p. 63-64.
rupe cărămida decât varul. Din aceste ruine mai este un zid cu o grosime de patru palme,
înălţimea de 1 şi ½ stînjeni, iar lungimea de 19 stînjeni. Acest zid a făcut parte din cel ce
servea de cetăţuie, care avea forma rotundă neregulată. Înăuntru erau case care s-au
stricat de locuitori pentru a lua cărămidă, după care au săpat până la adîncimea de trei
stînjeni. Tradiţia spune astfel despre aceste ruine: Aici au fost casele Brîncovenilor,
pivniţele erau atît de mari că putea intra carul cu boi şi butie, se întorcea prin pivniţă şi
ieşea tot pe unde au intrat. Mai mult nu se scrie despre aceste ruine”18.
Aceeaşi stare de ruină a curţii brâncoveneşti va fi constată de V. Drăghiceanu pe
parcursul sumarelor săpături arheologice întreprinse în primul deceniu al secolului XX19 şi
de g-ral Petru Vasiliu-Năsturel, din neamul Doamnei Elina, soţia lui Matei Basarab: „Din
Palatul de odinioară nu mai stă astăzi de faţă decât un zid înnegrit de vremuri şi mai
zăresc pe ici-colo temeliile conacului şi a dependinţelor. S-a păstrat numai biserica curţii
domneşti care este şi biserica parohială din ziua de azi a satului Brânciveni”20.
Biserica-paraclis a curţii domneşti Sf. Nicolae

Ca la toate curţile domneşti, biserica paraclis a fost construită în afara zidurilor de
incintă, pe latura de sud-est conform planurilor întocmite de Wiess.
Concomitent cu refacerea şi fortificarea curţii domneşti, Matei Basarab ridică în
cărămidă biserica-paraclis, împreună
cu nepotul său de vară Preda
Brâncoveanu şi soţiile lor. Pisania
bisericii Sf. Nicolae consemnează că
lucrările de construcţie au început la 3
august 1634 şi s-au terminat în anul
următor, la 6 decembrie. Tot pisania
ne informează asupra ispravnicului,
jupan Stanciu vornic din Sălătruc, cel
care supraveghează şi lucrările la
curtea domnească: „Cu vrerea Tatălui
i cu îndemnarea Fiiului, cu săvârşitul
Duhului Sfânt unul Dumnezeu Pisania bisericii din Brâncoveni.
adevărat. Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce iaste sfinţită şi fă(cută) în numele lui
H(risto)s, însă suptu pavăza şi lăcaşulu lui S(v)etii Nicolae Mirilichiascii, ziditu-o-u den
temelie bun credinciosul şi de H(risto)s iubitul, prealuminatul, creştinul Domnu Io Mateiu
Voevoda den Brâncoveni, nepotul răposatului Băsărab Voevod cel bun, împreună cu
luminata şi buna, credincioasa soţul Domniei sale Doamnă Elina den Fiereşti, pomană
18
Biblioteca Academiei, Mss. rom. 229, f. 152.
19
V. Drăghiceanu, în BCMI, 1911, IV, p. 64.
20
Gen. P.V. Năsturel, Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia, în „Revista pentru arheologie, istorie şi
filozofie”, 1912, XII, p. 330-331.
văcuitoare dumnealor şi părinţilor. Şi s-au început a (s)e zidi văleatu de la Adam (7142)
Msţa(luna) August 3 şi s-au săvârşitu leat (7143) Msţa Dec. 6 şi al doile ctitor jupan
Preda săt (spăt) i jupaniţa lui Păuna i cedi ih (şi copii lor), şi ispravnic jupanu Stanciul
vornicul ot Sălătruc”21.
Anterior construirii sfântului locaş din cărămidă, funcţia de paraclis a curţii
boierilor din Brâncoveni a fost săvârşită de o biserică din lemn, construită probabil în
secolul al XVI-lea, când sunt menţionate şi „casile din Brîncoveni”. Vestigiile acestui
locaş de plan navă au fost identificate în timpul cercetărilor arheologice efectuate în
campania anilor 1973-1974 de Mariana Beldie Dumitrache22.
Matei Basarab înalţă pe locul vechii biserici din lemn biserica din cărămidă, tot de plan
navă, însă de dimensiuni mult mai mari. Specialiştii subliniază elementele novatoare aduse
în arhitectura bisericii-paraclis consacrate în vasta
operă ctitoricească iniţiată de Matei Basarab. Între
acestea se menţionează alungirea către vest a
spaţiului naosului prin introducerea unui arc
semicilindric transversal robust şi două arce
longitudinale subţiri pe care se sprijină calota sferică
a naosului. Pronaosul, având iniţial un turn
clopotniţă la partea superioară – la care accesul era
facilitat de o scară ascunsă în grosimea zidurilor –
este boltit cu un semicilindru longitudinal. Din
raţiuni legate de sporirea rezistenţei la presiunea
Biserica ,,Sf. Nicolae” din exercitată de greutatea turnului clopotniţă grosimea
Brâncoveni. zidurilor pronaosului este mai mare decât a
celorlalte ziduri ale edificiului, fiind întărite suplimentar cu patru picioare de zidărie
dispuse la colţurile pronaosului. Un alt detaliu care reţine atenţia la biserica-paraclis a
curţii domneşti este sporirea la şase a numărului ferestrelor naosului, câte trei pe fiecare
latură, asigurând astfel o bună luminare a interiorului, aspect nemaiîntâlnit anterior la un
alt monument de acest tip23.
În exterior, monumentul este împărţit în două registre printr-un brâu median în
formă de tor. Registrul inferior este decorat cu o succesiune de panouri dreptunghiulare, iar
cel superior de arcade gemene separate prin ciubuce cu secţiunea semicirculară.
Ancadramentele de piatră ale ferestrelor sunt simple, nedecorate.
O inscripţie cioplită pe pragul ferestrei centrale a naosului precizează lapidar
21
Victor Brătulescu, Ctitoria de la Brîncoveni, în „Mitropolia Olteniei”, 1964, 9-10, p. 731.
22
Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, II, Repertoriul edificiilor de cult, Bucureşti,
2003, p. 10.
23
Ibidem; Aurelia Grosu, Mihail Butoi, op.cit., p. 46.
numele celui care conceput această construcţie, apelând la soluţii simple, extrem de
ingenioase: „Să se ştie, Badea mesceriul”24.
În epoca brâncovenească bisericii-paraclis i s-a adăugat un pridvor mărginit de
coloane de zidărie.
Cutremurele din anii 1802 şi 1838 dărâmă biserica-paraclis până la ferestre. După
părăsirea curţii, paraclisul a rămas biserică a satului, pentru care locuitorii interveneau la
domnitorul Gheorghe Bibescu „...pentru că este făcut de preînălţaţii şi răposaţii Domnii
familiei mării voastre (şi) din anul 183725...s-au sfărîmat de groaznicul şi înfricoşatul
cutremur, (iar) noi locuitorii şi preotul satului am rămas ca nişte dobitoace fără păzitori şi
fără colibe”26.
În urma reparaţiilor efectuate între anii 1881-1883, este zugrăvită o nouă pisanie
amplasată deasupra intrării în pridvorul închis: „Această sfăntă biserică este zidită din
temelie de fericiţii ctitori ce figurează în inscripţia veche şi a durat pînă la anul 1838 la 11
cînd s-a dărîmat rău de cutremurul ce a fost în aceea noapte şi a rămas parte din zid şi
bolta de la temei. După aceea a rămas părăsită pînă la 1849 cînd s-a reparat de enoriaşi
şi cu stăruinţa pr. Stan şi pr. Vlad. Şi d-atuncea a mai durat pînă la anu 1881, cînd s-a pus
a treia reparaţie prin stăruinţa preotului Constantin Stănescu, cu ajutorul enoriaşilor şi
altor locuitori din comunele vecine, în zilele prea sfinţitului episcop Iosif şi s-a terminat cu
totul în anul 1883 mai 15”27.
Cea mai recentă restaurare a bisericii Sf. Nicolae s-a efectuat între anii 1974-1976
şi a fost iniţiată de fosta Direcţie a Monumentelor Istorice, şef de proiect arh. Suzana
Machedon.
Boierii din Brâncoveni care se trag „din vechea dungă a Craioveştilor, care şi
Băsărăbeşti se chiamă”, descendenţă arătată cu mândrie de însuşi Constantin
Brâncoveanu28 au fost reazăm Ţării aproape 400 de ani. Din neamul lor s-au ridicat în curs
de două secole cinci domni în scaunul Ţării, cu domnii lungi şi importante: Neagoe
Basarab, Radu Şerban, Constantin Şerban, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi, prin
înrudire, s-au mai considerat Basarabi – Şerban şi Constantin Cantacuzino. Şirul de mari
dregători porniţi din neamul Brâncovenilor este încununat de marele ban Preda
Brâncoveanu, în secolul al XVII-lea şi Grigore Brâncoveanu, mare ban în secolul al XIX-
lea.
Iubitori întru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mari apărători ai Ortodoxiei,
boierii din Brâncoveni au înălţat cele mai multe mănăstirii şi biserici. C. C. Giurescu îl
considera pe Matei Basarab „cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”29.
24
La V. Drăghiceanu, în BCMI, 1911, IV, p. 60, apare sub formula „Să se ştie, meşteriul de ferestri”.
25
Este vorba de cutremurul din 11/23 ianuarie 1838; cutremurul din 1837 nu a fost resimţit în Ţara
Românească.
26
N. Iorga, Studii şi documente..., XIV, p. 196.
27
Victor Brătuleanu, în „Mitropolia Olteniei”, 1964, 9 -10, p. 731.
28
Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României , p. 195.
29
C. C. Giurescu, Istoria românilor, III, Bucureşti, 2007, p. 64.
Constantin Brâncoveanu rămâne un exemplu de credinţă dusă până la jertfă, temei
sublim al canonizării de către Biserica Ortodoxă Română a Sf. Martiri Brâncoveni, cu zi de
prăznuire la 16 august (pentru a nu coincide cu prăznuirea Adormirii Maicii Domnului). Şi
întru acelaşi temei sublim, Sf. Martir Constantin Brâncoveanu este ocrotitorul Episcopiei
Slatinei şi Romanaţilor, precum a gândit P.S. Sebastian.
Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin

Adrian Florea
Cu prilejul împlinirii a trei secole de la dramaticul deznodământ al strălucitei domnii

a lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), rememorăm, cu inerentă emoţie, evenimentele
marcante ale epocii sale, precum şi momentele
momentele tragice legate de execuţia domnitorului, a
celor patru fii ai săi şi a sfetnicului Ianache Văcărescu.
Constantin Basarab Brâncoveanu s-a născut în satul oltean Brâncoveni, într-o veche
familie boierească, la 15 august 1654, chiar în anul
morţii domnitorului Matei Basarab (1632 – 1654),
strămoşul său. Dubla sa ascendenţă, voievodală şi
imperială, este atestată de originile părinţilor: tatăl,
postelnicul Papa (Matei) Brâncoveanu, era fiul
vornicului Preda Brâncoveanu, al cărui unchi fusese
însuşi domnitorul Matei Basarab (exponent de seamă al
dinastiei întemeietoare a Ţării Româneşti, şi originar tot
din Brâncoveni); mama sa, Stanca (născută
Cantacuzino), era sora domnitorului Şerban Cantacuzino
(1678 – 1688),
Cantacuzinii
revendicându-şi
descendenţă Vornicul Preda Brâncoveanu
imperială de la şi jupaniţa Păuna, bunicii
împăratul domnitorului.
bizantin Ioan al VI – lea Cantacuzino (1341 –

1354). Constantin avea doar un an când Papa
postelnicul, tatăl său, a fost ucis în timpul răscoalei
seimenilor, Stanca şi fiul ei reuşind cu greu să
scape teferi din faţa lefegiilor nemulţumiţi de
neplata soldelor. Patru ani mai târziu, bunicul său,
Preda vornicul, este ucis din porunca domnitorului
Blazonul familiei Brâncoveanu. Mihnea al III –lea (1658 – 1659). Astfel, incluzând
şi pe Constantin şi pe fiii săi, patru generaţii de Brâncoveni au sfârşit prin moarte violentă,
în decurs de şase decenii.
Viitorul domn a avut doi fraţi, Barbu şi Matei, care însă au murit de tineri. Constantin,
rămas orfan de tată, va fi practic adoptat de familia mamei, şi în special de fratele acesteia,
stolnicul Constantin Cantacuzino – ilustru reprezentant al culturii umaniste în spaţiul
românesc. Pe stolnic, care i-a oferit o educaţie aleasă, ajunge să-l iubească întocmai ca pe
un tată, afirmând: “Eu tată n-am pomenit de vreme ce am rămas mic fără de tată, fără cât
pe dumnealui Constandin stolnicul l-am cunoscut părinte în locul tătâne-mieu”. La vârsta
de 20 de ani, Constantin Brâncoveanu s-a căsătorit cu nepoata lui Antonie Vodă din
Popeşti (1669 – 1672), Marica (Maria), cu care a avut unsprezece copii: şapte fiice (Stanca,
Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa, Smaranda) şi patru fii (Constantin, Ştefan, Radu,
Matei). Doamna Marica a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor,
despre care se afirma pe atunci că era fabuloasă, ea organizând activitatea pe fiecare moşie
şi controlând marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneţia, Amsterdam.
Sub domnia unchiului său, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu urcă
treptele ierarhiei boiereşti până la demnităţile de mare postelnic, mare logofăt şi ispravnic
al Bucureştilor. Între Şerban şi cealaltă puternică personalitate a familiei, stolnicul
Constantin Cantacuzino, existau disensiuni profunde, deşi aceştia nu ezitau să îşi coalizeze
forţele pentru a face faţă familiei Băleanu, principala rivală la conducerea Ţării Româneşti.
Tensiunile dintre cei doi fraţi au fost amplificate de
opţiunea fiecăruia privind politica externă de urmat
după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei (1683):
înlocuirea vasalităţii faţă de otomani cu cea faţă de
austrieci, dorită de domnitor, era considerată riscantă
de către stolnic, opinie susţinută şi de Brâncoveanu.
Moartea subită a lui Şerban Cantacuzino şi rapida
înscăunare a lui Constantin Brâncoveanu, datorită
intervenţiei prompte a stolnicului Constantin
Cantacuzino şi a spătarului Mihai Cantacuzino, au
alimentat în epocă zvonurile potrivit cărora cei doi
Papa Brâncoveanu şi jupaniţa (care fuseseră îndepărtaţi din funcţii de domnitor) n-ar
Stanca, părinţii domnitorului fi fost străini de sfârşitul prematur al fratelui lor.
(frescă de la m-rea Mamu).
Se pare că Brâncoveanu, om aşezat, cult,
inteligent, nu a fost uşor de convins să preia domnia, conştient de responsabilitatea pe care
o presupunea o astfel de poziţie în acele vremuri tulburi, după cum dovedeşte dialogul
dintre el şi boieri, surprins de cronica ţării în momentul alegerii sale ca domn: “-Logofete,
noi cu toţii pohtim să ne fii domn!”; “-Dar de ce-aşi vrea eu domnia? De vreme ce ca un
domn sunt la casa mea, nu-mi trebuieşte să fiu.”; “-Ne rugăm, nu lăsa ţara, să intre alţi
oameni, sau răi sau nebuni, ci fii!”.
Odată ajuns domn (octombrie 1688), Constantin Brâncoveanu se va confrunta cu
dilema păstrării suzeranităţii otomane sau înlocuirea ei cu suzeranitatea austriacă. Convins
că forţa Porţii, deşi slăbită, era încă mare, şi neîncrezător în tendinţele agresive ale
Habsburgilor, dublate de un proces de catolicizare care nu era deloc pe placul
credinciosului voievod muntean, Brâncoveanu a căutat să ducă o politică prudentă, de
echilibru, ţinând seama în primul rând de realităţile şi interesele
româneşti. Fără îndoială că domnitorul, sfătuit în permanenţă de
unchii săi, Constantin şi Mihai Cantacuzino (pe care îi repusese
în funcţii imediat după urcarea sa pe tron), şi-ar fi dorit
eliberarea de sub suzeranitatea Porţii, însă nu cu preţul intrării
sub jugul habsburgic, ca în cazul Transilvaniei. De altfel,
imperialii au încercat cu aroganţă să forţeze lucrurile, cerându-i
lui Brâncoveanu supunere necondiţionată, iar în urma victoriilor
din toamna 1689 împotriva otomanilor, austriecii invadează,
Crucea de la Patriarhie a practic, Ţara Românească.
cărei inscripţie aminteşte La începutul anului 1690, cu sprijin turco – tătar, domnitorul
despre moartea lui Papa reuşeşte să-i scoată pe habsburgi din ţară. Pentru a înlătura
Brâncoveanu. ameninţarea imperială de la graniţele sale, Brâncoveanu
ia iniţiativa unei scurte campanii în Transilvania, în august 1690, alături de turci, tătari şi
curuţii (termen maghiar folosit pentru participanţii la lupta antihabsburgică) lui Emeric
Thokoly (pretendent la tronul Transilvaniei). Luate prin surprindere, trupele austriece,
conduse de generalul Donat Heissler, au fost zdrobite de aliaţi la Zărneşti (11 august 1690)
– singura bătălie din timpul domniei brâncoveneşti. Prin
victoria de la Zărneşti, Brâncoveanu îşi consolida domnia, şi
îi determina pe habsburgi să îşi reconsidere atitudinea faţă de
Ţara Românească.
După Zărneşti, deşi relaţiile cu Austria se răcesc,
Constantin Brâncoveanu nu renunţă la politica de echilibru
pe care a încercat să o ducă permanent între Poartă şi
Imperiu. Habsburgii erau şi ei interesaţi de îmbunătăţirea
relaţiilor cu domnul muntean, văzând în acesta o bună sursă
de informaţii despre ceea ce se petrecea în Imperiul Otoman.
Drept urmare, în 1695 împăratul Leopold I îi acordă lui
Brâncoveanu titlul de principe al Imperiului şi dreptul de a Constantin Brâncoveanu.
se refugia în caz de nevoie pe teritoriul Transilvaniei.
Restul domniei lui Constantin Brâncoveanu a însemnat o lungă perioadă de pace,
marcată de un progres economic şi cultural – artistic, de iniţiative de modernizare a
aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. Voievodul a fost un fervent susţinător al
culturii şi a zidit numeroase edificii, religioase şi laice, îmbinând armonios în arhitectură,
pictură murală şi sculptură tradiţia bizantină şi influenţele renascentiste şi orietale într-un
stil original – stilul brâncovenesc. Dintre ctitoriile brâncoveneşti reprezentative se remarcă
palatul de la Mogoşoaia, palatul de la Potlogi, mănăstirea Hurezi, biserica mănăstirii de la
Sâmbăta de Sus, biserica Sfântul Gheorghe Nou şi multe altele. De asemenea, ca semn al
preţuirii sale pentru educaţie şi cultură, domnitorul reorganizează, în 1694, aşezământul de
la Sfântul Sava, transformându-l în cea dintâi instituţie de învăţământ superior a ţării –
Academia Domnească, având ca limbă de predare greaca veche.
În relaţiile sale cu elita politică a ţării, Brâncoveanu depăşeşte cu înţelepciune
momentele tensionate avute cu boierii, iertând uşor şi pedepsind destul de rar, cu excepţia
cazurilor de “hiclenie” (trădare), când e nevoit să recurgă şi la executarea celor vinovaţi.
De importanţă maximă pentru domnitor a fost, însă, relaţia cu boierii Cantacuzini, şi în
special cu influenţii săi unchi, stolnicul Constantin şi marele spătar Mihai. Dacă vreme de
un deceniu şi jumătate înţelegerea dintre ei a funcţionat aproape perfect, începutul noului
veac aduce şi primele fisuri. Astfel, în 1703 apar cele dintâi semne de întrebare pe care
Brâncoveanu şi le pune cu privire la onestitatea celor doi mari boieri Cantacuzini faţă de
el. Chemat de către sultan la Adrianopol, domnitorul pleacă într-o călătorie riscantă. Chiar
dacă fusese confirmat în domnie pe viaţă încă din 1699, Brâncoveanu ştia că i se poate
întâmpla orice cu această ocazie, mai ales că marele vizir nu îi era favorabil. Însă,
cumpărând cu daruri scumpe bunăvoinţa sultanului
şi a înalţilor dregători otomani, şi acceptând mărirea
haraciului, reuşeşte să-şi păstreze tronul fiind
ofertat, în plus, şi cu domnia Moldovei.
Brâncoveanu refuză generoasa ofertă, la sfatul
stolnicului Constantin Cantacuzino, dar va fi
surprins să vadă că fostul său ginere Constantin
Duca, domnul Moldovei, este înlocuit cu Mihai
Racoviţă, fratele ginerelui spătarului Mihai
Cantacuzino. Voievodul realizează că sfatul
stolnicului nu fusese obiectiv, bătrânul său unchi
nefiind încântat nici de reconfirmarea domniei pe
Stolnicul Constantin
viaţă lui Brâncoveanu, deoarece acum viza tronul
Cantacuzino.
ţării pentru fiul său, Ştefan. Lui Constantin şi lui
Mihai Cantacuzino le fuseseră înşelate aşteptările de către Brâncoveanu, în sensul că,
atunci când l-au adus pe tron, sperau să le fie supus şi ascultător, ori domnul s-a dovedit
autoritar, capabil să conducă singur. Ruptura cu Cantacuzinii, evidentă odată cu înlăturarea
lui Mihai din dregătoria de mare spătar în 1706, se va dovedi ulterior fatală pentru domn,
unchii săi fiind atât de bogaţi şi de abili încât vor reuşi să-l influenţeze pe sultan în direcţia
mazilirii lui Brâncoveanu.
Afirmarea Rusiei pe scena politică europeană, după victoria de la Poltava (1709)
repurtată de ţarul Petru I împotriva regelui Carol al XII –lea al Suediei, oferea perspectiva
eliberării Ţărilor Române de sub jugul otoman, cu sprijinul ruşilor. Brâncoveanu a promis
ţarului susţinere în eventualitatea unei campanii antiotomane a acestuia. Divergenţele
dintre domn şi stolnicul Constantin Cantacuzino ies în evidenţă şi cu acest prilej, unchiul
său insistând pentru intensificarea legăturilor cu ruşii, în timp ce Brâncoveanu prefera
discreţia, pentru a evita descoperirea corespondenţei de către otomani.
Turcii nu erau tocmai străini de jocurile diplomatice secrete desfăşurate de
Constantin Brâncoveanu, dar i le acceptau momentan deoarece acesta, în scopul adormirii
vigilenţei înalţilor dregători otomani, le trimitea importante sume de bani şi daruri, iar, în
plus, Imperiul Otoman manifesta prudenţă într-o perioadă cu destule înfrângeri în faţa
puterilor creştine. În 1710 Înalta Poartă îl numeşte ca domn al Moldovei pe Dimitrie
Cantemir, duşman notoriu al lui Brâncoveanu, care avea şi însărcinarea de a raporta orice
mişcare a voievodului muntean. De altfel, relaţiile încordate pe care Brâncoveanu le-a avut
multă vreme cu Moldova, şi îndeosebi cu familia Cantemir, au relevat slăbiciunile celor
două ţări, incapabile de o acţiune comună pe plan extern. Deşi i se promisese şi tronul Ţării
Româneşti în schimbul dovezilor privind trădarea Brâncoveanului, Cantemir evită această
intrigă şi iniţiază o alianţă făţişă, imprudentă, cu Rusia, încheind cu ţarul Petru cel Mare
tratatul de la Luţk (1711). Campania antiotomană este declanşată în acelaşi an, însă oştile
moldo-ruse sunt înfrânte de otomani pe Prut, la Stănileşti (iulie 1711), Cantemir
refugiindu-se în Rusia. În timpul conflictului, deşi primise din partea ţarului 300 de pungi
cu aur pentru aprovizionarea trupelor ruseşti iar turcii, la rândul lor, îi porunciseră să
pregătească transportul de provizii pentru armata otomană, Brâncoveanu a preferat să stea
în expectativă, în tabăra de la Urlaţi. Aflat la distanţă egală de cei doi beligeranţi,
domnitorul aştepta momentul prielnic pentru a decide de partea cui să acţioneze. Tactica
lui Brâncoveanu ar fi putut avea succes dacă, preocupat să urmărească mişcările de pe
câmpul de luptă, nu ar fi omis să fie atent şi la mişcările care se puneau la cale în propria
tabără, fără ca el să bănuiască ceva. Astfel, domnul primeşte o grea lovitură din partea
boierilor Cantacuzini: vărul său, marele spătar Toma Cantacuzino (fiul agăi Matei
Cantacuzino), trece deschis de partea ruşilor, în fruntea unui detaşament de cavalerie
(acţiune susţinută, se pare, de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de fratele său, Mihai).
Acest act de trădare îl sperie pe Brâncoveanu, care trimite otomanilor proviziile, însă
pentru Poartă infidelitatea lui devenea evidentă. Turcii considerau imposibilă iniţiativa lui
Toma Cantacuzino fără acordul domnitorului.
După lupta de la Stănileşti, Constantin Brâncoveanu ajunge să fie considerat de ruşi o
“Iudă”, chiar dacă îi restituise ţarului cele 300 de pungi cu aur, iar în ochii turcilor el era
deja compromis. Deşi s-a străduit din răsputeri să-i asigure pe otomani de devotamentul
său, totul a fost zadarnic. Neîncrederea cu care îl priveau acum turcii era alimentată de
planul diabolic al Cantacuzinilor de înlăturare a lui Brâncoveanu de la putere cu orice preţ.
Unchii săi prezentau la Istanbul numeroase acuze aduse domnitorului: relaţii ascunse cu
statele creştine, trecerea spătarului Toma Cantacuzino de partea ruşilor, jefuirea ţării şi
acumularea unei averi uriaşe, depusă la băncile din Viena şi Veneţia, cu care urma să se
întreţină după ce ar fi fugit împreună cu familia în Transilvania, unde avea mai multe
proprietăţi.
În urma victoriei din 1711 împotriva ruşilor, Poarta a desfăşurat o politică revanşardă
şi agresivă, şi nu a mai trecut cu vederea nicio abatere a domnilor români. Noul mare vizir,
Gin Ali – Paşa, afirma că salvarea imperiului trebuia realizată prin teroare şi intoleranţă
faţă de duşmani. Considerat trădător, Brâncoveanu avea soarta pecetluită, însă turcii
aşteptau momentul potrivit pentru a-l mazili, nedorind să-i stârnească vreo bănuială care
să-l determine să fugă în Transilvania, mai ales că urmăreau să pună mâna pe uriaşa avere
a domnitorului.
La 24 martie1714 ( în miercurea din Săptămâna Patimilor), Brâncoveanu se pregătea
să-l primească la Curte pe capugiul Mustafa – aga, un vechi prieten, care sosise în
Bucureşti în ziua anterioară sub pretextul unei călătorii spre raiaua Hotinului. Domnul îl
întâmpină bucuros în marea sală de audienţe de la Curtea Domnească, însă are surpriza de
a-l vedea pe capugiu scoţând o năframă neagră pe care i-o pune pe umăr, numindu-l
“mazil” (scos din domnie). Arestat împreună cu întreaga familie, Brâncoveanu este dus la
Istanbul şi întemniţat în temuta închisoare Yedikule (“Şapte Turnuri”), iar toată averea sa
din ţară este confiscată. Turcii îl numesc domn pe vărul său, Ştefan Cantacuzino, fiul
stolnicului Constantin.
După mazilire,
otomanii pregăteau
execuţia lui Brâncoveanu,
decisă ca urmare a
gravităţii faptelor de care
era acuzat. O astfel de
pedeapsă era atrasă de
încălcarea jurământului
faţă de sultan, prin
colaborarea cu duşmanii Martiriul Brâncovenilor- frescă din muzeul mănăstirii
Imperiului Otoman. Brâncoveni.
Domnitorul era învinuit în special de sprijinul acordat ruşilor în războiul din 1711, actul de
trădare producând pagube materiale şi omeneşti statului otoman, periclitând soarta
războiului. De asemenea, s-a preferat capturarea Brâncovenilor şi nu uciderea lor pe loc
întrucât, conform legilor otomane, averile demnitarilor trădători erau confiscate
consolidând vistieria statului, ori în cazul domnitorului, fiind vorba de sume fabuloase,
turcii încercau să obţină cât mai mult posibil.
La Yedikule, din aprilie până la sfârşitul lui iulie, Brâncovenii sunt supuşi unor
torturi cumplite: întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu
fierul înroşit, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. Toate acestea se petreceau din cauza
invidiilor stârnite de averea colosală a lui Brâncoveanu, căruia turcii îi spuneau “Altîn –
Bey” (“Prinţul aurului”).Trebuie, însă, remarcată inteligenţa cu care domnitorul a ştiut să
extindă, până la dimensiuni incredibile, averea moştenită de la bunicul său, Preda, care
avea în proprietate, după constatările vestitului călător Paul de Alep, cam 200 de sate dar
şi 1500 de robi ţigani. Estimarea averii lui Constantin Brâncoveanu, de către Andrea
Memmo (ambasadorul veneţian la Poartă), la peste două milioane de piaştri, vine să susţină
aprecierea, unanimă, că a fost cel mai bogat voievod din istoria Ţării Româneşti.
După ce otomanii au smuls de la Brâncoveni toate informaţiile pe care le puteau
obţine despre averile lor, avea să urmeze decapitarea domnului, a celor patru fii ai săi şi a
sfetnicului Ianache Văcărescu în ziua de 15 august 1714, chiar când Constantin
Brâncoveanu împlinea 60 de ani iar creştinii sărbătoreau “Adormirea Maicii Domnului”.
Condamnaţii, desfiguraţi de tortura la care fuseseră supuşi, desculţi şi îmbrăcaţi doar în
cămăşi, au mers pe jos prin oraş, târând după ei lanţuri grele, până la locul de execuţie –
piaţa Seraiului. La dramaticul eveniment au asistat sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir,
ambasadori din Europa creştină. Din păcate, diplomaţii occidentali n-au avut nicio reacţie,
privind parcă la un spectacol exotic.
Secretarul florentin al
domnului, Anton Maria Del Chiaro,
consemna cuvintele cu care
Brâncoveanu şi-a îmbărbătat copiii:
“Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce
am avut în această lume; cel puţin să
salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm Mormântul voievodului martir de la biserica
păcatele cu sângele nostru”. Execuţia, Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.
care a durat aproximativ un sfert de oră,
a purtat amprenta unui sadism rar întâlnit: întâi i s-a tăiat capul sfetnicului, iar apoi
Brâncoveanu, care a fost decapitat ultimul, a fost nevoit să vadă cum cad şi capetele fiilor
săi. După uciderea primilor trei fii, care nu au dovedit urmă de slăbiciune, Mateiaş,
mezinul de numai doisprezece ani, sub teroarea morţii, a încercat să scape cu viaţă prin
convertirea la mahomedanism, însă, în urma intervenţiei tatălui său, hotărăşte să moară
creştin. Despre acest moment, capelanul iezuit Francisc Gosciecki, care a făcut parte din
solia polonezului Stanislaw Chometowski la Istanbul între 1712 şi 1714, notează: “Când
călăul îl apucă să-l taie ca pe cei dintâi, copilul strigă cât putu: «La vârsta mea pot avea o
vină aşa de mare, încât să merit o moarte aşa de crudă? Dacă vina e numai a părinţilor mei,
de ce mă pedepseşti pe mine, mare sultan? Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu
câtă credinţă îţi voi sluji. Dacă pe mine creştin mă vei elibera cu iertarea ta, mă voi face
musulman, dacă de asta ţine iertarea mea. Prefer să fiu musulman decât să mor nevinovat
cu o aşa de grozavă pedeapsă, plătind greşelile părinteşti». Îndată aceste cuvinte au fost
transmise sultanului [...]”. Reacţia domnitorului, prezentată de acelaşi Gosciecki, arată
faptul că nu a fost vorba de o simplă execuţie politică, ci de un adevărat martiriu, ei
preferând moartea decât renunţarea la credinţa creştină: “Bătrânul a suspinat adânc şi a
simţit cu cruzime în inimă această nouă lovitură, a vorbelor prosteşti ale copilului. Deşi
evlavia se lupta în el cu dragostea părintească, totuşi evlavia a învins dragostea şi, cu glas
limpede, a spus: «Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa.
Nenorocitul acesta, deşi e fiul meu, dacă şi-a pierdut cinstea prin prostia sa, să-şi plătească
capul cu sângele său». Îndată a fost tăiat şi acela şi, la urmă, venerabilul bătrân şi-a plecat
capul sub sabia călăilor”. Această dovadă supremă de tărie de caracter şi de credinţă
creştină este redată şi de călătorul francez Aubry de la Motraye care, aflat în slujba regelui
Carol al XII –lea al Suediei, era în misiune la Istanbul în 1714, când a asistat la uciderea
Brâncovenilor. Conform mărturiei sale, Constantin Brâncoveanu nu i-a permis fiului să-şi
părăsească credinţa, “dojenindu-l şi îndemnându-l mai bine să moară de o mie de ori, dacă
s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi cu câţiva ani mai mult pe
pământ”. Trecând peste clipele de rătăcire, şi afişând o maturitate nefirească pentru vârsta
sa, Mateiaş se adresează gâdelui: “Vreau să mor creştin, loveşte!”
Momentele care au urmat execuţiei sunt surprinse, cu tristeţe, de către Del Chiaro:
“După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe
prăjini. Se strânsese lume multă în jurul acestor cadavre, iar marele vizir, temându-se de
vreo răscoală, căci înşişi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea
cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o
mănăstire numită Halchi [de fapt, din insula Halki], nu departe de Constantinopol. În ce
chinuri se zbătea nenorocita Doamnă când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a
scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina! Eu, care în patru ani neîntrerupţi am avut
onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă tragedie fără a
vărsa lacrimi”.
Doamna Marica şi membrii familiei care au scăpat de furia sultanului şi-au petrecut
următoarele şapte luni la închisoarea Bostangibaşa din Istanbul, de unde au scăpat în
martie 1715, prin răscumpărare cu 100 de pungi de galbeni. Nevoiţi, însă, să plece în
surghiun la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, vor fi în sfârşit eliberaţi în toamna
anului 1716, revenind în Ţara Românească. În 1720, doamna Marica a adus în ţară
rămăşiţele pământeşti ale domnitorului, pe care le-a înmormântat în Biserica Sfântul
Gheorghe Nou din Bucureşti.
În iunie 1716, la doi ani după tragedie, cei care neteziseră drumul Brâncovenilor spre
moarte vor avea parte, ca o ironie a istoriei, de un sfârşit similar: stolnicul Constantin
Cantacuzino, fiul său, Ştefan, şi spătarul Mihai au fost executaţi, la Istanbul, din ordinul
aceluiaşi sultan.
Constantin Brâncoveanu a fost ultimul domnitor al dinastiei fondatoare a Ţării
Româneşti, a Basarabilor. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu a condus ţara cu multă
pricepere, dovedindu-se un gospodar desăvârşit şi un bun administrator al avuţiilor ei,
instaurând o epocă de prosperitate, pace şi mare înflorire culturală şi spirituală. Realizările
epocii brâncoveneşti, la care se adaugă dovada supremă a credinţei şi caracterului
domnitorului, îl situează pe acesta în rândul marilor personalităţi ale istoriei românilor.
Pentru că au refuzat să-şi salveze viaţa prin renunţarea la credinţa creştină, Biserica
Ortodoxă Română i-a canonizat pe martirii Brâncoveni în 1992 şi, conform calendarului
creştin – ortodox român, sunt veneraţi în fiecare an pe data de 16 august. Cinstirea lui
Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi (Constantin, Ştefan, Radu, Matei) şi a sfetnicului
Ianache Văcărescu ca martiri este atestată încă din prima parte a secolului al XVIII –lea,
deci imediat după moartea lor. Astfel, aflându-se în Istanbul în 1714, Calinic, mitropolitul
de Heracleea (devenit patriarh ecumenic în 1726), a asistat la dramaticul eveniment şi,
profund impresionat, le va închina ulterior un imn, din care spicuim: “Ca mieii au fost
înjunghiaţi de călăi/ Viteji biruitori ai lui Hristos şi inimoşi mucenici/ Împreună cu însuşi
al lor tată/ Jertfiţi pentru Hristos şi a Lui
Maică”. Deci, autorul, un ierarh capabil să
deosebească o simplă execuţie de o
moarte martirică, ţine să scoată în
evidenţă mucenicia Brâncovenilor.
Sfârşitul lui Constantin
Brâncoveanu ca mucenic mărturisitor al
credinţei creştine este ilustrat cel mai
elocvent în finalul baladei populare
“Constantin Brâncovanul”, culeasă de
Vasile Alecsandri: “Câini turbaţi, turci,
liftă rea!/ De-ţi mânca şi carnea mea,/
Să ştiţi c-a murit creştin/ Sfântul Constantin Brâncoveanu- ocrotitorul
Brâncovanul Constantin”. Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor.
Bibliografie:
Constantin Şerban – Constantin Brâncoveanu, Ed. Tineretului, Buc., 1969.
Ştefan Ionescu – Epoca Brâncovenească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
P. P. Panaitescu – Călători poloni în ţările române, ediţia a II-a, Iaşi,1999.
Călători străini despre Ţările Române, vol. VIII, Ed. Ştiinţifică. şi enciclopedică, Buc.,1983.
Oana-Mădălina Popescu – Mărturii despre Sfântul Constantin Brâncoveanu, în Rev. „Teologie
şi viaţă”, nr. 5-8/2012.
Din corespondenţa inedită a lui Mircea Damian (II)
Ion D. Tîlvănoiu
Scriitorul şi gazetarul Mircea Damian (n.Izvoru-

Romanaţi la 14 martie 1899- m.6 iunie 1948
Bucureşti) ne-a lăsat pe lângă o importantă şi
originală operă literară şi colecţii întregi de periodice.
Revista noastră a încercat să-I readucă în actualitate
(Memoria Oltului 13, 14/2013, 29/2014) spre a pune la
dispoziţia cercetătorilor documente literare menite să
întregească biografia autorului oltean rămas pe
nedrept într-un con de umbră. Continuăm în acest
număr publicarea coresponedenţei scriitorului şi
gazetarului oltean .
[1] [Bucureşti] 25. V. 935

Iubite domnule Aderca [1],
Iată colecţia din ,,Pumnul” [2] în sfârşit şi
cartea. Socot că vei citi-o (cartea) în câteva zile şi
sper că vei scrie despre dumneaei în ,,Adevărul” cam
în 10 zile [3].
Mircea Damian (Delavarona),
Veşnicul d-tale îndatorat,
imagine din 1926 .
Mircea Damian
[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Academiei Române din

Bucureşti, cota S 1/CCCCXV).
Note:
1. Felix Aderca, scriitor, critic literar .
2. ,,Pumnul”, gazetă săptămânală de polemică şi pamflet scoasă de Mircea Damian
la Bucureşti între 27 noiembrie 1932- 16 aprilie 1933, în total 20 de numere.
3. Felix Aderca mai semnase recenzii favorabile la volumele lui Mircea Damian
(vezi ,,Un nou humorist-Mircea Damian”, în Adevărul, an. XLIII, nr.14149 din 9
februarie 1930- cu prilejul apariţiei volumului ,,Eu sau frate-meu…” sau ,,Poezia la
puşcărie” în Adevărul an. XLV, nr. 14831 din 8 mai 1932 la apariţia volumului
,,Celula nr. 13”).
[2] [Bucureşti] 20 mai 938.
Dragă maestre, [1]

Am văzut pe ziduri nişte afişe pentru 1 iunie. Dacă îţi pot fi necesar, mi-ar face
plăcere să lucrez cu d-ta.
Omul d-tale, Mircea Damian, str. Mussolini, 31.
P.S. Sunt de găsit şi la ,,Cafe de la Paix”.
[Originalul acestei scrisori se găseşte la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti,

cota S 1/DCCCXV. Pe plic menţiunea: ,,D-sale d-lui Cezar Petrescu personal”]
Note:
1.Scrisoare adresată scriitorului Cezar Petrescu.
[3] [Bucureşti] 20. IV. 929.
Onorate domnule profesor [1],

Mi s-a-ntâmplat să mă-nbolnăvesc. Sânt în pat de trei zile şi astăzi trebuie să
plătesc chiria. Vă rog respectuos să binevoiţi a-mi mai da în contul colaborărilor [2] sau
sub ce formă doriţi 1500 de lei.
Nu mă lăsaţi. Am obraz şi memorie.
Cu mulţumiri şi distinse salutări,
Mircea Damian
[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti,
cota S 149/5].
Note:
1. Scrisoare adresată criticului literar Mihail Dragomirescu.
2. Mircea Damian a colaborat la revista ,,Falanga” condusă de Mihail
Dragomirescu (vezi ,,Jurnalul unui condamnat” în ,,Falanga” din 15 iunie 1929).
Mircea Damian văzut de Marcel Iancu, Neagu Rădulescu şi Silvan.
Tinerii scriitori
[4]
Proză: Mircea Damian, Aureliu Cornea, George Dorul Dumitrescu
Poezie: Petre Strihan, Radu Boureanu, Virgil Huzum, Zaharia Stancu, Sandu
Tudor,
Rog pe dl. Rebreanu [1] să binevoiască a-mi comunica programul de duminică 1
decembrie, spre a-mi îndeplini atribuţiunile. Rog de asemnei a mi se fixa o zi şi o oră
pentru o scurtă convorbire. Făgăduesc că orice pericol este exclus.
Cu mulţumiri, Mircea Damian.
27. XI. 929
[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti,

cota S 5 (1)/ CMLX].
Note:
1. Liviu Rebreanu era la acea dată directorul Teatrului Naţional din Bucureşti.
Tinerii scriitori doreau organizarea unei şezători literare.
[5] [Bucureşti] 20. 10. 930.

Domnule Rebreanu,
Lucrurile stau aşa: Acum câteva luni, prin mai

pare-mi-se, ţi-am dat o cerere cu rugămintea de a o
aproba pre dânsa. Bunăvoinţa d-tale a binevoit să
aprobe suma de lei 3000. Ordonanţa s-a făcut încă
de atunci , şi încă de atunci se află la Ministerul
Muncii. Un om de acolo, spunea regulat până mai
deunăzi, că nu sunt fonduri şi că, pe săptămâna
viitoare , cu siguranţă va elibera ordonanţa.
Asta până mai zilele trecute.
Acum spune însă că fonduri nu ar mai fi
deloc, sau, în orice caz, numai pentru persoane, ca
să zic aşa, cunoscute. Drept care, domnul cu
pricina , a spus că va prezenta Domniei Tale toate
ordonanţele, spre anulare. Mircea Damian în 1944.
Repet: 3000 de lei. Este vasăzică o sumă. Şi mie îmi trebuie, precum ştii. Şi
precum ştii , aprobarea, deci ordonanţa, nu este făcută pe numele meu , şi nu pot deci
să fac tărăboi acolo, la Muncă. Ordonanţa este pe numele Albu Rădulescu – dar pentru
mine.
Pe scurt: Rog bunăvoinţa d-tale să nu anuleze ordonanţa cu pricina , ba dacă
poatee, să pună un cuvânt spre a se putea încasa. De 5 luni, ajunge. Aş fi mai înghiţit
să o fi anulat atunci. Dar acum, după ce visez că voi încasa suma , după aproape o
jumătate de an? Când am început a crede că banii aceştia sunt ai mei?
E ruşinos, zău. Şi eu nu las banii. Sunt ai mei, deşi pe alt nume. Vă rog deci să nu
anulaţi ordonanţa ci, dimpotrivă, să daţi ordin spre a se achita.
Al dv. cu mulţumiri, Mircea Damian.
[Originalul se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, cota S 5

(2)/CMLX].
[6] [Bucureşti] 5. X. 931.

Stimate domnule Rebreanu,
Nu ştiu dacă aveţi cunoştinţă că de la 1 oct. mă aflu la Văcăreşti, unde trebuie să
stau până la 15 decembrie, pentru crima pe care o cunoaşteţi [1]. Alătur o petiţie, cu
rugămintea de a o rezolva cât mai urgent posibil. Noroc că am fost arestat prin
surprindere, astfel că ,,evenimentul” m-a găsit cu 60 lei în buzunar iar familia am lăsat-
o la ţară cu 100 lei. Şi este compusă din 7 suflete.
Dacă petiţia nu se poate soluţiona fără comitet, vă rog mult ca până atunci să-mi
avansaţi, dacă vi se întâmplă 1000 lei.
Pe scurt: faceţi tot ce omeneşte şi- îndrăznesc a spune – prieteneşte e posibil, ca
să-mi întindeţi o mână de ajutor. Aţi mâncat şi dv. cândva pâinea pe care o mănânc eu
astăzi [2], şi socot că nu i-aţi uitat nici gustul nici aroma. Deci nu mă veţi lăsa, aşa
este?
Al dv. devotat, Mircea Damian.
[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, cota
S 5 (3)/ CMLX].
Note:
1.Scriitorul fusese arestat în urma unui proces de lesmajestate după ce adresase
prinţului regent Nicolae trei scrisori deschise publicate în revista ,,Cronica politică şi
parlamentară”. Între 1926-1932 Rebreanu a fost preşedintele Societăţii Scriitorilor
Români şi în această calitate Mircea Damian i se sdresează.
2. Aluzie la cele 6 luni de detenţie ale lui L. Rebreanu din 1910 petrecute la
Văcăreşti şi Gyula tot pentru delicte de presă.
[7] Văcăreşti, 15. X. 931,

V-am trimis acum câteva zile o scrisoare şi o petiţie prin intendent. Nu am primit
până azi niciun răspuns. Epistola de faţă este pur şi simplu un strigăt deznădăjduit. Vă
cunosc prea bine ca să-mi închipui că nu-mi veţi întinde o mână de ajutor.
Cel dintotdeauna, Mircea Damian.
S 5 (4)/ CMLX. Pe plic menţiunea: ,,D-sale d-lui Liviu Rebreanu, publicist, str. Take
Ionescu, 12. În mână”.]
[8] 20. X. 931.

Este a treia oară. Nu înţeleg mai la urma urmelor tăcerea. O înţeleg la o
corespondenţă particulară. Dar eu am dat o petiţie, la care sunteţi obligat să răspundeţi
în calitate de preşedinte al Societăţii. Ori da, ori ba. Nu? Socot că în împrejurarea de
faţă, oricare ar fi fost fapta pe care aşi fi săvârşit-o, - şi nu a fost o faptă infamantă, -
colegii mei ar trebui să aibă altă atitudine. Dacă nu pentru mine,- pentru familia mea ,
care nu are ce mânca. Înţelegi domnule Rebreanu? Nu are ce mânca [subliniat].
Al dv. Mircea Damian.
[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca Academiei Române din
Bucureşti, cota S 5 (5)/ CMLX].
[9] 29. X. 931.

Domnule Rebreanu,
Pentru a patra oară revin cu rugămintea de a-mi comunica rezoluţia pe care aţi
pus-o pe cererea mea. Mi se pare foarte curioasă această atitudine. Mai aştept două
zile, apoi voi fi silit să revin cu altă petiţie şi pe calea presei, petiţie care nu vă va
pricinui o bucurie. Ce dracu, nu v-aduceţi aminte cum trăiaţi şi ce făceaţi acum 15
ani? Vă rog mult să nu mă scoateţi din ţâţâni.
Mircea Damian.
[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca

Academiei Române din Bucureşti, cota S 5
(6)/CMLX. Scrisul trădează grabă şi nervozitate].
[10] Bistriţa, la 9.X. 925.

Stimate domnule Tutoveanu [1],
Deoarece nu v-am ştiut adresa exactă,- aşa
precum n-o ştiu acum,- rugasem pe dl. Ponetti [2]
să vă roage la rându-i a-mi trimite ceva pentru
revista ,,Zări Senine” ce apare la Bistriţa-
Transilvania. N-am cunoştinţă dacă dl. Ponetti v-a
comunicat această rugăminte, deoarece dânsul dă Poetul George Tutoveanu şi o
semne de viaţă la foarte lungi răstimpuri. parte dintre membrii
Vă rog acuma personal, cu toată căldura, să Academiei Bârlădene (1926).
binevoiţi a ne onora cu colaborarea d-voastre [3]. Ştiu, domnule Tutoveanu că
scriitori de talia dv. trebuie retribuiţi, dar credeţi-mă, suntem foarte săraci. Mai târziu,-
altă socoteală. Nu ne îndoim, totuşi, că dv. apreciaţi străduinţele noastre şi rostul unei
atari publicaţiuni în acest colţ de ţară, şi veţi binevoi a ne da sprijinul moral ce
solicităm.
Fiindcă nr.7 apare la 20 curent , rog a ne trimite ceva material cu prima poştă.
Dacă nu primesc un
răspuns până în preziua
culegerii materialului revistei,
îmi voi îngădui cu aprobarea
dv. anterioară a publica o
poezie dintr-unul din
volumele dv de versuri.
În răspuns, vă rog a-mi
comunica dacă ,,Academia
,,Zări senine”, revistă scoasă de Mircea Damian
(Delavarona) la Bistriţa (aprilie 1925- aprilie/mai
Bârlădeană”- căreia i-am
1926) şi Bacău (dec. 1927). trimis regulat revista până
acum- ne abonează.
Cu distinsă stimă, Delavarona
[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca Academiei Române, cota S 40

(1)/XLV. Coală cu antet: ,,Zări Senine”, Revistă de cultură, Bistriţa-Transilvania.
Adresată ,,d-lui G. Tutoveanu, scriitor, Bârlad (Academia Bârlădeană)”.
Note:
1. G. Tutoveanu, poet , profesor la Şcoala Normală din Bârlad.
2. G. Ponetti, unul dintre cei mai activi membri ai ,,Academiei Bârlădene”,
redactor pentru Moldova al revistei ,,Cosânzeana” a lui Sebastian Bornemisa, revistă la
care a colaborat şi C. Delavarona (Mircea Damian).
3. G. Tutoveanu a colaborat la revista ,,Zări Senine” (,, Mărire vouă” în nr. 8-
9/nov.- dec. 1925, p.145).
[11] Bistriţa, la 21. X. 925.

Stimate domnule Tutoveanu,
Am primit versurile şi volumul de poezii pentru care n-am destule cuvinte să vă
mulţumesc. V-aş rămâne foarte îndatorat, domnule Tutoveanu dacă scrisul d-voastre
mi-ar sosi tot la al doilea număr. Aş ţine mult să apar astfel şi am cuvinte să cred că nu
veţi refuza sprijinul dvs. moral unei tinere publicaţiuni .
De asemenea, vă rog mult să-mi trimiteţi – dacă aveţi- câte un exemplar din
,,Tinereţă” şi ,,Balade” [1]. Le-am posedat pe amândouă dar împrumutându-le unui
cunoscut, s-a mistuit împreună cu ele, fără a mai da un semn de viaţă. ,,Albastru”-l am
[2]. În credinţa că nu mă veţi refuza, vă rog să primiţi expresia distinselor mele
consideraţiuni.
Delavarona,
Note:
1. ,,Tinereţe”, poezii, Craiova, 1924; ,,Balade”, Buc. 1919, volume ale poetului G.
Tutoveanu.
2. ,,Albastru”, Buc., 1910, volum de versuri de G. Tutoveanu.
[12] Bistriţa, 11. XI. 925.

Stimate maestre [1],
În dorinţa de a câştiga cât mai multe impresii despre ,,Academia Bârlădeană”, vă
rog să binevoiţi a-mi comunica dacă sâmbătă seara , în 21 noiembrie s-ar putea ţine o
şedinţă intimă a Academiei pentru ca în acest caz să vin la Bârlad sâmbătă , urmând ca
duminică, în 22 aă iau parte la inaugurare, potrivit înţelegerii stabilite.
E foarte probabil să vin şi cu Munteanu Mio [2].
În acest din urmă caz, am să v-anunţ ulterior.
Aş fi foarte fericit dacă s-ar putea întruni toţi membrii în şedinţa de sâmbătă.
Doresc să-i cunosc personal pe toţi , şi să mai petrec câteva ore în acea dulce şi
înălţătoare atmosferă , singura prielnică sufletului meu.
Cu cele mai distinse consideraţiuni, Delavarona.
S 40 (3)/ XLV. Plic cu antet: ,,Zări Senine”, Revistă de cultură, Bistriţa-Transilvania.
Adresat ,,d-sale d-lui G. Tutoveanu, scriitor, Bârlad, Şcoala Normală”].
Note:
1. Scrisoare adresată poetului G. Tutoveanu la Bârlad.
2. Ion Munteanu Mio, student la drept, apoi avocat din Bistriţa, colaboratorul cel
mai apropiat al lui Delavarona (Mircea Damian) la editarea revistei ,,Zări Senine”.
După cedarea Ardealului în 1940 s-a refugiat în Bucureşti fiind ajutat de Mircea
Damian.
[13] Bacău, 2. XII. 927.

Scumpe Maestre [1],
Nu v-am scris cam de multişor, şi asta se cheamă mojicie,- sau cam aşa ceva.
Drept care, mă grăbesc să-mi prezint scuzele, pocăit şi umil ca un păcătos ce sunt!
Eu mă aflu în Bacău, unde m-am stabilit pentru un timp nelimitat.Sunt sănătos tun,
sărac lipit şi gol puşcă. Motive care nu mă pot împiedica să reapar cu ,,Zări Senine”
după o pauză de aproape un an [2]. De aceea,scumpe maestre, vă invit să-mi trimiteţi
contribuţia , ca unul din colaboratorii de frunte ai revistei.
Socot că nu veţi fi supărat pe mine, precum socot că nu m-aţi uitat; două motive,
cari, unite cu credinţa ce am despre ,,Poetul plopilor” că este tot atât de bun om pe cât
de mare poet,- mă fac să nădăjduiesc în preţioasa dv. colaborare.
Rog de asemeni prin dvs. pe dl. Pallady [3] şi un D. Niculescu să-mi trimită câte o
poezie- două. Aşijderea pe d-ra Silvia Pan [4], Ion Palodă [5], etc. Cu Ponetti sunt la
cuţite. Să fiu al dracului dacă ştiu cum am ajuns să luăm condeiele în gardă unul
împotriva celuilalt! Eu cred totuşi că vinovatul e dânsul. El desigur, crede contrariul.
Dar în sfârşit, astea sunt mofturi. Eu sunt ,,copil” cuminte, vă rog să mă credeţi.
Încolo…
Doresc ca mica mea epistolie să vă găsească ,, pă picere”. Transmiteţi, vă rog,
respectuoase sărutări de mâini doamnei, şi multe, multe salutări cunoştinţelor.
Iar pe dv. vă rog să primiţi omagiile mele, asigurându-vă cu această ocaziune de
profunda mea admiraţiune.
Delavarona, Adresa: C.D.Delavarona,
str. Trecătoarea Gării, nr.6 bis, Bacău.

Bucureşti, cota S 40 (4)/XLV. Pe plic: ,,D-sale d-lui G. Tutoveanu- publicist, Bârlad].
Note:
1. Scrisoare adresată poetului G. Tutoveanu.
2. În decembrie 1927 apare la Bacău nr. 12 al revistei ,,Zări Senine” la care
colaborează George Bacovia (,,Ego”; ,,Dialog de iarnă”), Pavel Al. Macedonski, G.
Şt. Cazacu-Delarast, N. Anghel, ş.a.
3.G. Pallady, membru al ,,Academiei Bârlădene”, colaborator al revistei
,,Cosânzeana”.
4. Sylvia Pan (1888-1951), numele la naştere Natalia Paşa, poetă originară din
Bârlad.
5. Ion Palodă (1877-?), numele la naştere I. Weinfeld, medic, scriitor şi traducător
din Bârlad, colaborator al mai multor publicaţii.
[14] Scumpe maestre [1],

Socot că vă mai aduceţi aminte de un oarecare tânăr publicist, care în 1925 avea o
revistă literară şi care, pe acea vreme răspundea la numele de Delavarona. A venit
chiar şi pe la Bârlad, a avut chiar cinstea să bea un ceaiu şi să mănânce o prăjitură în
casa dv. Ba, ceva mai târziu a avut chiar o … corespondenţă cu Ponetti nu tocmai
poetică. Individul acela, maestre, sunt eu! Dar nu mai răspund la numele de
Delavarona ci la acela de Mircea Damian. Îmi place să cred că vă este cunoscut din
,,Universul Literar”, din ,,Viaţa Literară”, din ,,Bilete de papagal” [2], etc.
Eu am vrut să vă scriu mai demult, însă pe deoparte am fost -şi sunt- foarte ocupat
, pe de alta mi-a fost lene şi am amânat de pe o zi pe alta să vă scriu. De-abia azi m-am
hotărât. Un răspuns din partea dv. m-ar bucura foarte mult . În cursul acestei ierni, aş fi
dispus chiar să vă vizitez şi la nevoie m-aş executa cu o lectură două la acele minunate
şezători publice ale ,,Academiei Bârlădene” . Aştept deci un răspuns.
Până atunci, vă rog să primiţi caldele mele salutări şi să transmiteţi doamnei
omagiile unui tânăr scriitor , pe care, desigur, l-a uitat. Salut de asemeni şi pe d-nii
Pallady, Palodă, Duiculescu, etc. Ba chiar şi pe Ponetti, căci eu duşmănie nu port, şi
dacă mă uit în urmă, bag de seamă că am avut mai multă vină decât el.
Vasăzică aştept un răspuns.
Cu cele de cuviinţă, Mircea Damian.
Adresa: Mircea Damian, redactor la ,,Universul Literar”, Bucureşti, I, Str.
Brezoianu, II.

Bucureşti, cota S.40 (5)/XLV. Pe plic: ,,D-sale G. Tutoveanu, scriitor, Bârlad”].
Note:
1. Scrisoare adresată poetului G. Tutoveanu.
2.Publicaţii literare la care a colaborat Mircea Damian la sosirea în capitală în
toamna anului 1928. La ,,Universul Literar” era director Camil Petrescu, ,,Viaţa
Literară” era condusă de Ion Valerian (acesta îi sugerează pseudonimul Mircea
Damian) iar ,,Bilete de papagal” era condusă de Tudor Arghezi.
[15] [Bucureşti]16. VI. 937.

Iubite domnule Torouţiu [1],
Nu-ţi mai telefonez, cum ne-a fost vorba. Parcă mi-e ruşine. Am impresia că te
plictisesc , mi se pare că-
mi răspunzi nu ştiu
cum… E absurd, pentru
că te cunosc, dar e
adevărat. Te rog însă pe
calea asta, să faci ceva.
Negreşit. Şi chiar azi
dacă se poate. Sunt
groaznic de deprimat.
Dumneata care duci viaţa
de familie pe care o duci,
- vei înţelege fără prea
Cenaclul ,,Sburătorul” condus de E. Lovinescu. În spate, cu multe vorbe. Aştept un
lavalieră, Mircea Damian (1935). semn astăzi dela ora 5 în
sus, la ,,Cafe de la Paix” [2] .
Al d-tale, Mircea Damian.

Bucureşti, cota S 2 (1)/ XXXV. Pe plic: ,,Din partea d. Mircea Damian. D-sale d-lui
prof. I.E.Torouţiu, Tip[ografia] Bucovina, str. Grigore Alexandrescu, 4].
Note:
1.I.E. Torouţiu, profesor, publicist, directorul revistei ,,Convorbiri Literare”.
2. Cafeneaua scriitorilor şi artiştilor care părăsiseră ,,Capşa”. Mircea Damian era
un obişnuit al cafenelei.
[16] [Bucureşti]19. VI. 937.

Iubite domnule Torouţiu,
Toată ziua te-am căutat, dar se vede treaba că ai avut treabă în oraş,iar când te-ai
brodit la birou,- nu m-am brodit eu cu telefonul.
Pe scurt: Dacă poţi, trimite-mi acum ceva. Nu mai adaug nimic. Faptul de a te
căuta acasă , cred că spune destul.
Al d-tale, Mircea
Damian.
[Originalul acestei
scrisori se păstrează la
Biblioteca Academiei din
Bucureşti, cota S 2
(2)/XXXV. Pe plic: ,,D-
sale d-lui I.E.Torouţiu,
str. Argentina, nr. 37.
Cenaclul ,,Sburătorul” în 1932. Al doilea din dreapta, cu Personal”].
lavalieră, Mircea Damian. La birou, criticul E. Lovinescu
şi fiica sa, Monica.
Domnului Nichifor Crainic, Ministrul propagandei

[17]
Protestez cu indignare contra măsurii abuzive pe care aţi ordonat-o împotriva
ziarului ,,Bucureşti” [1]. Am raportat pe cale telegrafică şi prin memoriu generalului
Antonescu [2]. În loc să interpretaţi spiritul de dreptate de care este însufleţit
Conducătorul Statului, dvs. cădeţi pradă răzbunărilor personale, ţâfnelor de moment şi
antipatiilor sau inamiciţiilor literare.
Prin atitudinea dvs. duşmănoasă otrăviţi atmosfera de înfrăţire , dreptate şi
legalitate pentru care munceşte Generalul, în loc să-i daţi o mână de ajutor de la
înălţimea postului cu care v-a onorat.
Am dreptul să trăiesc din meseria mea şi să conduc un ziar, cu atât mai mult cu cât
am urmat în viaţă şi în carieră o linie morală; n-am slugărit la diferite persoane mai
mult sau mai puţin înalte, pentru ca pe urmă să le bălăcăresc; n-am fost cules beat mort
din cârciumi şi n-am mâncat
bătaie în grădina
restaurantului la ,,Leul şi
cârnatul”, pentru faptul de a
mă fi agăţat de femeile altora
[3]. Prin atitudinea pe care o
aveţi faţă de presă şi de
slujitorii ei vă degradaţi
propriul dvs. nume şi
compromiteţi un minister care
ar trebui să aibă altă misiune.
Mircea Damian împreună cu soţia Piri şi fiul Dan
(imagine din arhiva d-lui Gogu Mătuşa din Izvoru,
Mircea Damian,
nepot de frate al scriitorului).
Directorul ziarului Bucureşti.
[Originalul acestei telegrame de protest reprodusă şi

de cercetătărul Dumitru Hâncu, se găseşte la Arhivele
Naţionale din Bucureşti, Fondul Nichifor Crainic
inv.2302)].
Note:
1.La 14 mai 1941 ziarul ,,Bucureşti” condus de Mircea

Damian şi Ion Minulescu a fost suspendat după 37 de
numere.
2. Memoriul adresat de Mircea Damian generalului
Ion Antonescu a fost descoperit de cercetătorul
Dumitru Hâncu care l-a publicat împreună cu
telegrama adresată lui Nichifor Crainic şi alte scrisori
deschise adresate prinţului Nicolae în ,,România
Literară” nr. 50/2007 sub titlul ,,Un scriitor uitat:
Mircea Damian- Cum a scris ,,Celula nr.13” şi
Mircea Damian.
,,Rogojina”.
3. Aluzii la viaţa imorală a
ministrului propagandei.
Sub ocupaţie germană (IV)
Pia Alimăneşteanu
La un secol de la declanşarea Primului

Primului Război Mondial, gândul ne duce către momentele
de restrişte prin care a trecut poporul român în timpul conflagraţiei mondiale. Dintre
acestea, un episod de grea încercare a fost reprezentat de regimul ocupaţiei militare
germane, impus asupra a două treimi
treimi din teritoriul României.
Tratativele secrete purtate cu Antanta în anii neutralităţii, de către guvernul liberal
condus de Ion I. C. (Ionel) Brătianu, s-
s-au concretizat prin tratatul din 4/17 august 1916 – un
adevărat certificat de naştere al României
României întregite – în care patru mari puteri ale lumii
(Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) recunoşteau drepturile legitime ale statului român asupra
provinciilor româneşti din Austro-
Austro-Ungaria. Intrarea României în război, zece zile mai târziu,
a fost întâmpinată
întâmpinată cu entuziasm de către românii transilvăneni, cu gândul la mult aşteptata
eliberare. Din păcate, ofensiva română victorioasă din Transilvania a fost umbrită rapid de
înfrângerea de la Turtucaia şi de atacurile austro-
austro-germane care au străpuns trecătorile
Carpaţilor Meridionali. Iminenţa ocupării Capitalei, de către trupele conduse de
feldmareşalul von Mackensen, a determinat autorităţile române, familia regală, armata şi o
parte a locuitorilor să se retragă în Moldova. Două treimi din teritoriul ţării au căzutcăzut sub
ocupaţia inamicului, suportând un regim de ocupaţie germană foarte sever.
Intrarea armatei lui Mackensen în Bucureşti, la 23 noiembrie 1916, a fost un moment
greu, emoţionant, perceput în modul cel mai profund de către societatea românească.
Asupra
Asupra Capitalei au fost ridicate, încă de la început, pretenţii drastice referitoare la
aprovizionarea trupelor şi rechiziţionarea caselor, automobilelor, alimentelor, etc. Aspecte
relevante din perioada ocupaţiei germane au fost surprinse, în Bucureşti, de către către sora cea
mai mică a lui Ionel Brătianu, Pia (căsătorită Alimăneşteanu) în ale sale “Însemnări din
timpul ocupaţiei germane”, volum publicat în 1929. Pia Alimăneşteanu (1872- (1872-1962) a fost
căsătorită cu Alexandru Alimăneşteanu, membru al renumitei familii familii din satul oltean
Alimăneşti şi lider al P.N.L.Olt (“Memoria Oltului” nr.22/dec. 2013). Continuăm, în acest
număr alal revistei, redarea interesantului jurnal, dedicat, aşa cum apare scris pe pagina a
doua, “Memoriei mamei mele, Pia I. C. Brătianu şi fratelui
fratelui meu Ion I. C. Brătianu”.
Florea Cristina
Şcoala Gimnazială Oporelu
1 Ianuarie 1917. Am intrat în anul 1917, cu încredinţarea că ne va aduce bine. De ieri,

chiar comunicatul mai bun. Tăcerea desăvârşită pe un front arată întotdeauna că nu le
merge cum doresc. Svonurile din oraş sunt din ce în ce mai optimiste ca să le putem da
crezământ: Sofia şi Triestul ar fi în mâna Quadruplei. Judecând desigur după sosirea în
oraş a 800 prizonieri italieni şi a o mulţime de Bulgari refugiaţi. Triestul se poate să fi
căzut, dar Sofia nu. Mâine voi merge la obor să văd cu ochii mei pe Bulgarii şi
Bulgăroaicele, despre care spune lumea că s’au stabilit acolo de câteva zile ca fugari din
Bulgaria.
Dintre noi cea mai optimistă este Mariuţa. Ea nu vede nici un pericol, nici la Iaşi, nici
aici: toate merg bine. E o fiinţă fericită, căci deşi am încredere oarbă în viitor, totuşi mă
roade grija luptelor dela Milcov, grija armatei şi ca să-mi păstrez sângele rece înlătur, pe
cât pot, toate gândurile. Contrariul Mariuţei prea optimiste, este Sabina şi mai ales
Costache care este deprimat de tot. Sabina are voinţă şi curaj deşi se îndoeşte de isbânda
finală. Pe mama o admir. La vârsta ei, despărţită de cea mai mare parte din copii, neştiind
de-i va mai vedea, este plină de nădejde şi chiar când are clipe de îndoială, ştie să le
înlăture. Viaţa sbuciumată ce a dus din tinereţe până la bătrâneţe, în exil, răsboaie şi lupte
politice îndârjite, i-au oţelit poate sufletul mai mult ca nouă celor tineri, care am dus un trai
cu mai puţine frământări. Totuşi cât trebue să sufere în ea. Să dea Dumnezeu ca să vadă
ceace nu credea nimeni că va vedea generaţia noastră: România-Mare, făurită cu ajutorul
fiilor ei, precum a văzut România Mică făurită cu ajutorul bărbatului ei.
2 Ianuarie. Rechiziţiile sau mai bine zis hoţiile, acum oficiale, au început azi. Zahărul
particularilor a fost depus, fiecare interpretând ordonanţa după voia sa. Unii păstrează
cincisprezece kilograme de familie, alţii de locuitor. Românul ştie să tragă chiulul chiar
Germanului. Altă ordonanţă spune că ocoalele din jurul Bucureştilor, (mai multe sate
alcătuesc un ocol) sunt silite să aducă pe zi patru zeci care cu porumb şi grâu la oraş, cinci
vite cornute pentru abatoriu sau patru zeci oi.
3 Ianuarie. Singurul fapt demn de a fi semnalat azi este internarea Mitropolitului în
Mitropolie şi numirea ca director şi locţiitor al şefului bisericei ortodoxe pe Marius
Teodorian, catolic, care a condus toate campaniile de răsturnare a Mitropoliţilor, anii din
urmă.
Un martor ocular, venind azi din Slatina, ne spune că prizonierii români din acest oraş
stau de 6 zile nemâncaţi, ţipă şi se vaetă, urlă ca lupii, de ţi se rupe inima.
4 Ianuarie. S’au desfăşurat o serie de fapte de eri până azi, pe care ar merita să le notez.
I. Mackensen s’a dus la magazinul Albinei să cumpere cusături româneşti. S’a mirat de
dibăcia şi gustul ţărăncelor noastre, dar a găsit prea scumpe cusăturile. S’a tocmit cât a
putut, le-a plătit însă fără a le rechiziţiona. Guvernatorul von Tulf, în schimb – alegându-şi
marfă de 5000 lei (dintre ele câteva erau destinate împăratului) le-a găsit ieftine – mai ales
că nu le-a plătit nici măcar cu bonuri de rechiziţie.
II. Iată cum s’a sfârşit cu internarea mitropolitului: Aflând cele întâmplate în ajun, D-na
Didina Cantacuzino cu Zoe Râmniceanu, conducătoarele societăţii ortodoxe, s’au dus la
mitropolie, unde un sergent român împiedica accesul la şeful bisericii. Dânsele au intrat cu
sila şi l-au găsit în lacrămi. Li s’a plâns că a fost sechestrat din ordinul D-lui Marghiloman.
L’au pus să jure că până se vor întoarce, nu va iscăli nici o hârtie de renunţare şi au alergat
la Marghiloman. Acesta avea la el tocmai întrunit comitetul partidului conservator.
Neputându-l vedea, au chemat pe Grigore Cantacuzino care făcea şi el parte din comitet. I
s’a expus cazul, arătând la ce scandal va da loc. Eşind şi D-l Marghiloman le-a lămurit că
într’adevăr consimţise la numirea lui Marius Theodorian, partizan politic, crezând că era
cu consimţământul mitropolitului şi al arhereilor. Gr. Cantacuzino i-a declarat atunci că
dânsul nu admite această numire a unui renegat în capul bisericii ortodoxe, şi că trebue
neapărat destituit.
Marghiloman le-a sfătuit să meargă să se înţeleagă cu Lupu Costache, care a părut
mâhnit de amestecul în această afacere. Le-a spus totuşi că se va duce la Mitropolit şi-l va
libera. Când s’au reîntors doamnele la Mitropolie, au constatat că-şi ţinuse făgăduiala, de
oare ce au găsit pe Mitropolit liberat. Le-a declarat însă că nu face slujba de Paşte decât la
2/15 Aprilie, după dogmele religiei ortodoxe – care sunt categorice asupra acestui punct.
Paştele nu poate cădea ca cel catolic odată cu cel evreesc, şi ar fi excomunicat. Marius
Theodorian a doua zi a fost gonit de la Mitropolie, aproape în bătăile preoţilor şi afurisit de
mitropolit. Poimâine de Bobotează, ne-am înţeles între noi să-i facem manifestaţie
mitropolitului, mergând în corpore la slujba dela Mitropolie la orele 9½ şi pe urmă să
defilăm în faţa lui sărutându-i mâna.
Azi, comunicat foarte bun – totul este relativ. Pe linia Nămoloasa – Focşani şi în Munţii
Putnei, ofensiva română-rusă a pătruns, cum recunoaşte comunicatul, în tranşeele germane.
Domnul Marghiloman a anunţat la Crucea Roşie că Mackensen a renunţat a înainta în
Moldova şi se va aşeza acolo în defensivă. Desigur parte din trupe au fost luate şi duse la
Salonic. Vestea aceasta pare adevărată, nu vreau însă s’o cred încă. Ar fi prea frumos,
numai de s’ar confirma prin fapte. Dacă s’ar confirma, nu-mi mai pasă de noi. Putem sta
aici un an-doi în întunerec şi în mizerie, numai să fie ferită Moldova de ocupaţie, aşteptând
victoria. 6
Ianuarie. Turna cu găleata când am sosit la Mitropolie.
Serviciul începuse. Lume destulă, dar nu destule
doamne cunoscute, aproape numai cele aduse de noi de
la spital. Aveam însă impresia unei atmosfere
româneşti, simpatice, de căldură sufletească, până în
clipa când şi-a făcut intrarea solemnă autorităţile
pământene: secretarii generali, prefecţii, consiliul
comunal şi-am simţit că, cu ei intră şi o suflare rece
printre noi: colaboratorii vrăjmaşului.
După
slujbă, am trecut la Mitropolit care ne-a ţinut o scurtă
cuvântare, asigurându-ne de sosirea unor vremuri mai
bune şi asemuindu-se cu Veniamin Costache, susţinu că
nu se va da în lături dela nimic – spre a păstra
nevătămată biserica ortodoxă. Mă întreb dacă în clipa
când s’a întors către Lupu Costache şi i-a amintit că-i
fusese strămoş, nu făcea vre-o aluzie sângeroasă.
8 Ianuarie.
Ger cu soare şi un cer de toată frumuseţea. Spre marea
noastră mulţumire soldaţii germani păreau degeraţi pe
străzi. 13 Ianuarie. De 5 zile nu am mai scris. Am trăit
clipe triste – altele decât
acelea aduse de războiu.
Doamna Stolojan în
seara de 10, abia după
24 ore de boală, şi-a dat
sufletul. Ca niciodată
expresia de “a-şi da
sufletul” nu mi se pare
mai nemerită – fără
agonie, fără un gemet,
fără o mişcare. Singură
oprirea răsuflărei ne-a
dat să înţelegem că
murise. Moartea ei în
clipele acestea când suntem Trupe germane defilează în Bucureştiul ocupat (1917).
aşa puţine la număr în aceleaşi simţăminte, ne-a impresionat mult.
Pe când o veghiam şi îmi sta în faţă ca o sfântă – par’că mai frumoasă ca în viaţă –
zâmbetul pe buze, mâinile încrucişate pe piept – nu mă putui opri să invidiez liniştea în
care trăia de câteva clipe. “A scăpat de ocupaţia străină” mă gândeam şi totuş n’aş vrea să
mor înainte de sfârşitul războiului, înainte de a vedea vrăjmaşul la pământ, înainte de a le
putea striga la rândul nostru: “Wir sind die Sieger”!
Comunicatul de azi vesteşte retragerea trupelor de pe Canalul Sf. Gheorghe – altfel nimic
pe toate fronturile. Dacă nu ar fi fost siliţi, pentru ce această retragere subită?! S’au dus şi o
mare parte din Germanii din Bucureşti – înlocuiţi prin austriaci, unguri şi turci.
Cartierul nostru este locuit aproape numai de turci, care se poartă foarte bine – nu se aud
– abia se văd.
Doctorul Cantacuzino a intâlnit eri pe Halil Bey, directorul muzeului din
Constantinopol, bărbatul lui Sadieh care a trăit aproape până la măritişul ei în Bucureşti,
fiind fata ministrului turc în România, Suleiman Bey şi cu care am copilărit. A înaintat spre
Doctor – intimidat şi i-a spus că venea la noi şi voia să scrie Sabinii, întrebând’o dacă la
condiţiunile în care se afla în ţară, l’am primi. Doctorul i-a spus numai că Sabina nu e
acasă. El a înţeles. Se spune că a venit să strângă pentru muzeu lucruri dela noi. Acum
oraşul este plin, nu atât cu armată de războiu, cât de birocraţi şi oameni specialişti în toate
ramurile, care să studieze şi să răpească tot ce-ar fi de răpit în ţară.
În 12 ore au cerut dela poliţia română: 20.000 pături, 20.000 cămăşi bărbăteşti, 20.000
ciorapi lână, 1.000 blăni etc., cu ameninţarea că dacă nu le dă, vor pune dări asupra
oraşului. Poliţia le-a spus să execute dânşii această rechiziţie. Nu au voit, căci doresc ca
populaţia să pună vina pe ai noştrii, nu pe ei. Totuşi după 2 zile, văzând că în 36 ore nu se
strânsese jumătate din lucruri, au pornit din casă în casă un comisar român, un soldat
german, călăul şi nelipsitul evreu: Iuda denunţătorul.
De atunci, a început o adevărată barbarie. O singură pildă: La D-l Bărbulescu – dela
Banca Naţională – au sosit azi dimineaţă, i-au luat plapoma de mătase de pe pat, paltonul
D-lui Bărbulescu, din cuer şi când soţia sa a voit să-i împiedece, soldatul a smucit-o de braţ
scuturând-o bine. Prin mahalale au făcut razii, după ce au lăsat populaţia lipsită de lemne şi
de plăpumi. Şi când te plângi unuia din ai lor, răspunde cu cinism: “Asta nu este nimic! Să
vedeţi cum veţi fi peste 2 luni”.
Azi în gazetă vestea unei
deraeri la Ciurea, lângă Iaşi:
300 persoane moarte, 300
rănite şi printre ele şi
marchizul de Belloy. Îmi vine
neîncetat în minte de când am
citit această veste, întrebarea
dacă nu vor fi fost nici unul
din ai mei acolo? Ce groaznic
întunerec!
Cercul Militar din Bucureşti în timpul ocupaţiei.
La Academie, D-l Bianu s’a pomenit eri cu un subofiţer german şi unul bulgar la orele 4
p.m. Au cerut să cerceteze documentele slavone. Ştiau perfect tot ce se găsea acolo. D-l
Bianu a stat până târziu noaptea, apoi s’a dus să se culce, lăsând bibliotecarul cu ei, care
după câtăva vreme îl chiamă speriat înapoi. Ofiţerii făceau din documente pachete-pachete,
ca să le ia cu automobilul. I-a spus că Academia este pusă sub pază. Întradevăr la poartă
erau postaţi soldaţi. Ofiţerul i-a cerut o hârtie prin care atestă că le dăduse anumite
documente (fără să le controleze). Dânsul nu a voit. Le-a cerut la rândul său zadarnic, o
adeverinţă prin care recunoşteau luarea documentelor. Au plecat însfârşit, cu maşina
încărcată.
Adoua zi, D-l Bianu a
convocat Academia (în număr
de 5 membri), le-a citit un
raport despre ce se întâmplase
şi s’a alcătuit o protestare
Surorile Brătianu.
împotriva răpirei
documentelor. D-l Maiorescu
a fost rugat să o prezinte lui Mackensen. Declinând însă această însărcinare, s’a dus D-l
Bogdan. Mackensen nu i-a acordat audienţa cerută şi hârtia a fost înmânată secretarului.
Afacerea luase forma unei conspiraţii prea tâlhăreşti. Intimidaţi de protestarea Academiei
şi temându-se de un răsunet dincolo de graniţe, se vede, au făgăduit că vor înapoia
documentele ridicate.
14 Ianuarie. Azi răsună muzica militară prin oraş, vestitoare a serbarei de mâine, ziua
Kaizerului. Chiar pentru germani, dacă ar fi învingători, ar fi o nenorocire. Le trebue o
purificare radicală – o ispăşire a păcatelor – o renaştere căci din naţia civilizată şi
disciplinată de altă dată, au devenit tâlhari la drumul mare, de la cei de jos până la cei de
sus.
Guvernul german este el însuşi şeful organizaţiei excrocheriilor. Simţi cum din zi în zi –
chiar cei ce îi apărau mai mult, se răcesc; sunt toţi înmărmuriţi de atâta îndrăsneală
rafinată. La Şerban Cantacuzino, devastându-se casa, familia a reclamat la comandatură,
care a vestit-o că a găsit hoţii şi parte din lucruri, dar că ar fi bine ca D-na Caterina
Cantacuzino, mama lui, să-i erte. Dânsa a răspuns că hoţii nu se iartă. Atunci au născocit
că s’a găsit o puşcă într’un dulap şi dacă nu-şi retrage plângerea, i se dă o amendă de 3000
mărci. Ştiind că nu putea fi găsită nici o puşcă la fiul său, a cerut să o vază. Era una de
soldat. La D-na Boambă, pe când era în oraş, i s’au ridicat mobilele din casă. De la Pillat
se încărcase într’o căruţă, spre a-l duce la Lia, un cazan şi o sobă. Un soldat trecând pe
stradă cu o germană a silit pe căruţaş să plece cu el, înainte de a fi sfârşit încărcarea; chiar
patrula germană chemată în grabă, nu i-a putut lua lucrurile înapoi. Astfel, la fiece clipă.
Acum nemai având ce discuta asupra comunicatului, din ce în ce mai laconic, nu cred să se
întâlnească două persoane, fie din popor, fie din societate, să vorbească altceva decât de
tâlhăriile săvârşite pretutindeni la cei bogaţi, ca la cei săraci şi din pungaşi şi păcătoşi nu-i
mai scoate.
Astă seară sunt mai sătulă de ocupaţie ca ori şi când. Aş vrea să fiu departe – departe,
dar mai ales în Moldova.
(va urma)
CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ
ALTĂDATĂ
Dumitru Botar
Presa a fost şi este un semn al timpului, din ea putem afla cu acurateţe sau cu
patimă faptele şi evenimentele politice, sociale sau culturale din ţară sau dintr-o localitate,
adică este de cele mai multe ori o radiografie a societăţii, cu bune şi rele, uneori cu
întâmplări hazlii care făceau deliciul cititorilor. De regulă presa relata cel mai mult aspecte
şi situaţii din viaţa politică, iar în timpul alegerilor, aproape 80% din conţinutul ziarelor se
axa pe tot felul de frământări, alianţe sau lovituri sub centură, prin care partidele căutau să
se poziţioneze mai bine.
Atacurile la baionetă,
fără menajamente nu conteneau,
aşa cum putem citi în ziarul
STRAJA ŢĂRĂNIMII (15 X
1946), organ politic, economic şi
de informaţii al Partidului
Naţional Ţărănesc- Romanaţi, al
cărui preşedinte era Marin
Mihăescu, om cu ştate vechi în
acest partid, unul dintre
întemeietorii lui. Fost senator de
Romanaţi, profesor de desen la
liceul “Ioniţă Asan” din Caracal,
se afla la alegerile din 1946 pe
loc de frunte în listele electorale, adversarul său principal era Partidul Naţional Liberal,
ziarul făcându-i o puternică propagandă în Caracal (I se spunea Ţui, din ai lui Ţui): fiind la
concurenţă cu Ştefan Mihăescu de la centru.
Apostrofe electorale fără piper
Lupta-ncepe şi pe locul Care-atât de drag vi-e vouă

Unde-or fi arenele Şi care s-a rupt în două
Din partidul liberal Sunt doi şefi, doi Mihăeşti
O să curgă P.N.L. Unul şade-n Bucureşti.
Fraţi alegători aflaţi

Că la noi în România Şi- altul şade lângă noi
Precum mulţi adeveresc Dintre ăştia amândoi
În Partidul Ţărănesc Ocolind pă-l care nu-i
Să-l votăm numai pe ŢUI.
De fapt ŢUI fusese atacat puternic de liberali cu mult înainte, în 1919, prin ziarul lor
“VOINŢA POPORULUI” cu prilejul apariţiei ziarului ţărănesc “LUMINA”.
VESTE BUNĂ
,,Apucatu-s-a Ţui Căci în orice dimineaţă

Să-ntunece satele El cu noaptea-n cap se scoală
Cu toate păcatele
Şi prostia lui. Ne-ndoim dacă “Lumina”
Poate fi sau nu gazetă
Pentru Ţui lumina este Însă ţui cu siguranţă
Ziua chiar o vorbă goală E mazetă.”
Ziarul SORCOVA , săptămânal independent al jud. Romanaţi (1923), surprinde în paginile

lui diverse situaţii din viaţa oraşului şi loveşte fără milă:
,,Vai de tine, Romanaţi
Când o să te mai înalţi
Dacă cin-te-administrează
Pân la ziuă te pontează.” (Sorcova din 14 ianuarie 1923)
Nici Mihai Dimonie, profesor de biologie şi director al
liceului “Ioniţă Asan” (1912-1916; 1919-1920), figură
remarcabilă de intelectual şi pedagog nu scapă, având în
vedere pasiunea lui pentru ierburi şi flori în general:
,,C-ai strâns atât de multe ierburi
Te-ai crede un savant isteţ
Te-am sfătui, însă mai bine
Să le păstrezi pentru nutreţ” (Sorcova din 22 ianuarie 1923).
Mihai Dimonie.
Ştiri interesante, plăcute, care făceau deliciul
cititorilor găsim şi în DEZROBIREA – organ
independent pus în slujba Partidului Plugarilor şi al
Muncii din Romanaţi, între care anunţul care-l privea pe
Ilie Nicolaescu din Izvoru-Romanaţi, licenţiat în drept şi
diplomat al Academiei Comerciale, avocat la
Judecătoria din Piatra Olt, care şi-a adăugat finalul de
GÂRNIŢĂ : ,,D-l Nicolaescu este fiu de plugari în
comuna CEPARI, este o laudă pentru dânsul că a ţinut
să poarte numele de GÂRNIŢĂ, nume moştenit de la
părinţii care i-au dat cultura”( Dezrobirea / 20 III 1932).
Tot în acest ziar spicuim dintr-un interviu cu
Grigore Constantinescu, fost deputat liberal de
Romanaţi:
- Ce zici nene de plecarea lui Ianculescu din
P. Liberal ? [plecase la P. Agrar].
- Şeful nostru, Jean Popescu, luptă de mult să
spargă partidul, dar acum a reuşit. Va Grigore Constantinescu,
rămâne cu ologii politici cu care vrea să socrul avocatului Ilie
alcătuiască partidul. Nicolaescu.
- Dumneata ce faci, mergi cu Ianculescu?
- Eu ce să fac, până acum au mers copiii cu mine, copiii mai merg cu
Ianculescu, mai târziu mă ia şi pe mine cu el.
Socotim că d-nul Grigore Constantinescu, nu a vorbit pe limba partidului adică
“una spui şi alta faci”.
Din ziarul ROMANAŢUL din 10 XII 1940, aflăm că unul dintre negustorii de
frunte ai oraşului, DUMITRACHE STĂNCULESCU GĂMAN a trecut la cele veşnice.
Negustor bătrân şi cinstit era iubit de toată lumea, avea darul de a povesti frumos despre
oameni şi fapte din trecutul Caracalului. În calitate de consilier comunal lua cuvântul
mereu criticându-i chiar pe prietenii lui politici pentru felul cum gospodăreau oraşul.
În perioada idilică, oraşul Caracal a cunoscut şi o viaţă cultural-artistică deosebită,
clădirea teatrului, dovedindu-se neîncăpătoare pentru producţiile artistice locale sau din
ţară, concerte muzicale, piese de teatru, conferinţe sau momente literare. Dintre ele reţinem
frumoasa seară a zilei de 12 III
1927, când la Teatrul Naţional,
are loc un moment muzical de
excepţie, dedicat împlinirii a 40
de ani de activitate muzicală ai
căpitanului EMIL KALUŞ,
dirijorul fanfarei Reg. 19
infanterie – Caracal. Au ţinut să
fie alături şi să interpreteze creaţii
ale sărbătoritului doamnele
Dimonie, Soreanu, Doina Bucur,
Elena Farago şi Jean Hagichirea. Vedere din Caracal (1915).
Ecaterina Dimonie a fascinat pur
şi simplu interpretând melodia MINCIUNA, versuri Ion P. Dacianu, muzica EMIL
KALUŞ:
,,Când nu sunase încă ora Iar după ce mi-ai spus minciuna

Pe frunte voalul alb să-ţi pui În care am crezut mereu
Erai iubita tuturora Ai fost a mea, pe lume una
Şi nu erai a nimănui Şi-al tău pe lume unul eu.”
Un alt moment de mare rezonanţă culturală pentru Caracal şi Romanaţi s-a derulat
pe scena aceluiaşi teatru în octombrie 1945. Ni-l relatează LIBERTATEA
ROMANAŢIULUI din 1 XI 1945, subliniind că atunci s-a prezentat comedia
DUMNEZEU SĂ-L IERTE cu vestitul ansamblu local condus de VIRGIL PRICA, din
care mai făceau parte: SILVIA SILVIAN, vedeta trupei, ZOZO DRĂGAN, NINA
SORESCU, NIKI FRUNZETTI, DOREL IONESCU, STELU DUMITRESCU etc. Câteva
melodii plăcute ale tânărului compozitor RADU ŞERBAN, cântate cu nerv de d-şoara
SILVIA au pigmentat agreabil spectacolul. De reţinut că toate încasările / sala arhiplină/ au
fost donate echipei de fotbal locale : RĂSĂRITUL.
Din ceaţa amintirilor îmi face cu mâna un personaj legendar din vremurile de
atunci – PRINŢUL – pe numele său adevărat TOMIŢĂ ALEXANDRESCU, care atrăgea
atenţia caracalenilor în special a acelora care făceau din noapte zi şi invers. Nu prea înalt,
cu fizionomie plăcută, mereu cu un zâmbet luminos şi ţinută vestimentară impecabilă,
costum negru, proaspăt bărbierit, cămaşă albă, cu nelipsita “rândunica” a la Raţiu şi pantofi
de lac.
Avea o vorbă dulce, era sociabil şi darnic cu toţi, iar în Caracal era reprezentantul
loteriei ”Stănoiu” din Bucureşti, pentru care lucra toată ziua, iar seara se retrăgea la clubul
său de billiard de lângă restaurantul lui Buţănescu, unde venea numai lume bună (“doar
bărbaţi”). Prezenţa lui imprima clubului un aer de solemnitate pentru că venea într-o ţinută
ireproşabilă, parfumat, cu papion, întreţinându-se cu marii moşieri ai Romanaţilor:
STAVROPOL, LEONTOPOL, cu care juca până la ziuă, şi chiar dacă pierdea, tot el era în
câştig deoarece le percepea caniotă. Nu era căsătorit, fuma cu ţigaret, având în proprietate
şi un debit de tutun. Cel mai bun prieten îi era MIHAI FĂGET, care la restaurantele lui din
parc şi centru aducea trupe de balet, PRINŢUL fiind nelipsit. Numele de PRINŢUL i-l
dăduseră moşierii, pentru ţinuta sa vestimentară, comportament, gesturi şi limbaj, de multe
ori elevate.
Dar câte fapte şi întâmplări nu s-au petrecut în oraşul nostru cu ani în urmă,
rămâne să căutăm în continuare să găsim şi alte evenimente care l-ar putea interesa pe
cititorul iubitor de inedit, de cultură şi desigur de frumos.
Spicuiri din presa vremii (1942-1944)

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
Informaţiile mărunte din presa

presa olteană de altădată aduc amănunte despre oameni care au
devenit amintire dar ale căror fapte merită a fi cunoscute. Prin antiteză cu presa de azi,
sufocată de ,,vedete’’
,,vedete’’,
’’, divorţuri
divorţuri în direct şi incultură, înaintaşii noştri popularizau actele
filantropice,
filantropice, munca cinstită, iniţiativa.
Un mare filantrop slătinean: Niţă Dobrescu.

Dintre numeroasele gesturi de solidaritate naţională
ştiute sau neştiute, se desprinde, luminoasă şi pilduitoare
fapta de fiecare zi a comerciantului Niţă Dobrescu din
Slatina. Nu este nevoiaş care să nu fi găsit sprijin în Niţă
Dobrescu, nu este bolnav sărman din orice spital din
ţară, care să fi cerut şi să nu fi obţinut sprijinul lui şi nu
este apel al vreunei autorităţi sau asociaţii de binefacere
care să nu fi găsit ecou în sufletul acestui român vrednic,
Niţă Dobrescu. Mai deunăzi, în preajma sărbătorilor, a
repetat gestul său din fiecare an şi a îmbrăcat pe cont
propriu 14 copii nevoiaşi. La Comitetul jud. de Patronaj
contribuie de multă vreme cu suma de 2000 lei lunar.
Pentru cantinele şcolare din Slatina varsă suma de 4000 de lei lunar. De sărbători a adus la
100 răniţi din spitale, ţigări şi cozonaci. Pentru elevii silitori ai şcolilor primare de băieţi
Ionaşcu şi Protopopescu a dat cărţi în valoare de 6000 lei. La toate colectele ce se fac, Niţă
Dobrescu se înscrie în fruntea listei, cu contribuţia cea mai mare –şi menţionăm că, deşi
înstărit, nu este cel mai bogat dintre comercianţii din Slatina. Iar acum în urmă, ascultând
apelul adresat Ţării de Mareşalul Conducător, Niţă Dobrescu s-a grăbit a contribui cu
suma de 100.000 lei. Cinste lui Niţă Dobrescu!...Publicăm alăturat încunoştinţarea
adresată de dl. Niţă Dobrescu, către Comitetul jud. de Patronaj şi către Mareşalul Ion
Antonescu Conducătorul Statului:
DOMNULE PREŞEDINTE.
Ca răspuns la Apelul Mareşalului nostru dezrobitor, cu privire la marea operă
Palatul Invalizilor.
Subsemnatul am onoarea de a vă comunica şi înainta alăturata copie după
scrisoarea mea de depunere a sumei de 100000 lei de care vă rog să binevoiţi a lua
cunoştinţă. Înţeleg că prin modesta mea contribuţie, mi-am îndeplinit o datorie pe care
orice om cu suflet românesc trebuie să o satisfacă şi oricât ar contribui, nu este mult, căci
numai aşa vom fi vrednici de a purta numele de Român, având toţi un singur ideal, o
Românie Mare puternică înăuntru şi respectată în afară de hotare. Cu acest gând călăuzit
fiind întotdeauna de aceleaşi sentimente, vă rog Domnule Preşedinte a primi atât în numele
meu, cât şi al familiei mele, asigurarea deosebitei noaste consideraţiuni ce vă păstrăm.
Ss Niţă Dobrescu, Comerciant Slatina.
DOMNULE MAREŞAL,
Deplin conştient de marile înfăptuiri realizate, care au înălţat ţara noastă pe culmi
nebănuite şi pentru a grăbi opera la care Domnia Voastră lucraţi cu atâta sârg, anume un
cămin pentru aceia care şi-au dat părţi din trupul lor pentru gloria şi apărarea neamului
Românesc: Subsemnatul în calitate de părinte a 9 copii din care 7 se găsesc în ploaia de foc
pe îndepărtatele stepe ale Rusiei Bolşevice, respectuos vă comunic că depun odată cu
prezenta, suma de 100.000 lei – una sută mii lei – în numele următorilor:
- Niţă Dobrescu, comerciant Slatina, Cantacuzino 23: lei 30000.

- Elena Dobrescu, soţie: lei 14.000.
Mai depun pe numele fiilor şi copiilor fiilor mei aflaţi la datorie:
- Sublt. Dobrescu I. Spit. Comp. nr. 1, Of. Poştal 20: lei 10.000.
- Sublt. Dobrescu Alex. Reg. 21 Artilerie, Of. Poştal 136: lei 10.000.
- Mircea, fiul Cap. Pr. Stănescu C. R. 3 Dor., Of. Poştal 136: lei 4.000.
- Marilena, fiică Căp. Pr. Stănescu C. R. 3 Dor., Of. Poştal 136: lei 4.000.
- Dan Mihai, fiul Med. Cpt. Dobrescu Spt. 467, Of. Poştal 23: lei 4.000.
- Răducu, fiul Med. Cpt. Dobrescu Spt. 467, Of. Poştal 23: lei 4.000.
- Dănuţ, fiul Sublt. Dascălu C-tin B. 1 Inf., Of. Poştal 115: lei 4.000.
- Silviu, fiul Serg. T. R. Dobrescu M. R. 26 Artilerie Of. Poştal 136: lei 4.000.
- Florinel, fiu Elev T.R. Dobrescu S., R. 3 Dor. Of. Poştal 136: lei 4.000.
- Ioan Gabriel P. Ivanovici, elev: lei 4.000.
- Leliana, fiică Dr. I. Popescu-Craiova: lei 4000.
Total lei 100.000.
Domnule mareşal
Fac această donaţiune din toată inima, convins fiind de marea însemnătate ce va avea acest
locaş, Palatul Invalizilor şi la care am toată speranţa că orice bun român îşi va da obolul
său neprecupeţit. Cu credinţa nestrămutată în dreptatea cauzei noastre, rog pe bunul
Dumnezeu să vă dăruiască ani mulţi de sănătate deplină pentru fericirea şi gloria neamului
nostru. Să trăiţi Domnule Mareşal! Trăiască armata desrobitoare!
ss Niţă Dobrescu, comerciant –Slatina. (Gazeta Oltului, Anul III, nr. 25-26 1943,
ianuarie 15)
Figuri cooperatiste din judeţul Olt. Într-o Duminecă frumoasă din toamna anului 1942
mă găseam în comuna Bălăneşti în sediul băncii populare cu acelaşi nume. În localul
băncii aplecat pe un registru îl găsesc pe dl. Pavel Vitănescu. Cărunt la păr am înţeles de la
început că am în faţa mea un urmaş al mişcării cooperatiste
din epoca haretiană. Într-adevăr dl Pavel
Vitănescu, învăţător pensionat, activează pe terenul ideilor
cooperatiste de peste 30 de ani. Văzând în cooperaţie un
mijloc de propăşire a ţăranului, a servit-o pentru binele
acestuia. Ca îndrumător al cooperaţiei a pus mare bază pe
ajutorul său sau a considerat ridicarea materială a membrilor
ca făcându-se apelând la propriile resurse materiale. Ceea ce
vedeţi, d-le Controlor s-a format din puţinul fiecărui sărac,
adunat cu puţinul altor multor săraci, creând astfel fondul ce
serveşte la ameliorarea stărei economice a fiecăruia dintre ei,
îmi spunea dl. Pavel Vitănescu. Ceva mai mult, tot ceea ce a
contribuit la ridicarea acestei comune ca şcoală, monument,
primărie şi bancă s-a făcut prin cetăţenii acestei comune. Reprezentând figura
reiffaisenianului pentru cooperaţia noastră de credit, a condus şi conduce în calitate de
preşedinte de mai bine de 30 de ani unitatea cooperativă din comuna Bălăneşti – Olt […]
Dacă pe teren cooperatist dl. Pavel Vitănescu rămâne o figură cooperatistă a judeţului Olt,
nu mai puţin ca învăţător îl considerăm o valoare profesională. E suficient ca cineva să
vadă lucrarea D-sale Monografia comunei Bălăneşti, lucrare premiată de Academia
Română cu premiul Gheorghe Chiţu, pentru a se convinge că nu facem decât o apreciere
obiectivă. În numele raporturilor dintre dl. Pavel Vitănescu şi mişcarea cooperatistă mă fac
interpretul Institutului Naţional al Cooperaţiei cu cele mai leale urări de prosperitate pe
terenul ideilor cooperatiste şi de a primi salutul nostru cald […] (Gazeta Oltului anul III,
nr. 30. 1943, 9 martie).
Inaugurarea dumbrăvii eroilor din comuna I. C. Brătianu [Coteana]. Duminică 18

Aprilie a. c. s-a sfinţit parcul Eroilor din fruntaşa comună I. C. Brătianu din plasa Slatina.
Cu această ocazie s-a făcut şi sădirea pomilor. Au fost prezenţi: Domnul pretor al plăşii N.
Râmboiu, primarul comunei, C. Vidu, Preotul Luca Savu, Dir. Şcolii primare M.
Câmpeanu, Notar N. Chiriacescu, Corpul Didactic, premilitari, extraşcolari şi un mare
număr de săteni şi sătence. După oficierea Serviciului Divin, au rostit cuvântări: părintele
Savu, primarul comunei C. Vidu, directorul şcolar M. Câmpeanu, vorbind despre faptele
de vitejie ale Eroilor. Domnul pretor N. Râmboiu a încheiat seria cuvântărilor vorbind
despre puterea credinţei şi cinstirea memoriei Eroilor căzuţi pentru Cruce şi Dreptate
Românească. Corul premilitarilor şi corul şcoalei sub conducerea D-lui Înv. Dinu au
executat mai multe cântece naţionale şi patriotice, iar extra şcolarele de sub conducerea
D-nei Înv. Câmpeanu au declamat poezii patriotice. De încheiere Dl. pretor N. Râmboiu a
adus mulţumiri primarului, intelectualilor şi tuturor celor care au contribuit la realizarea
Dumbrăvii Eroilor, în întindere de 2 ha, teren care înainte era un maidan nefolosit, astăzi
este amenajat într-un minunat parc cu alei şi cu frumoase plantaţii. Sufletele Eroilor
mulţumesc din ceruri că nu au fost uitate. (Gazeta Oltului, anul III, nr. 37. 1943, Aprilie
25).
Cursuri de limba italiană la Slatina. Luni, 22 Martie, în sala de recepţie a Palatului

Administrativ din Slatina, a avut loc şedinţa inaugurală a Cursurilor de limba italiană
conduse de dra. Ana-Maria Latanzi. Asistenţa a fost numeroasă şi selectă. Au fost de faţă
şefii autorităţilor în frunte cu dl. Prefect al judeţului Olt dl. Col. Fl. Petrescu, corpul
didactic din localitate, avocaţi, magistraţi, medici, funcţionari etc. Din partea Institutului
de Cultură Italiană din Craiova a luat cuvântul dl. profesor Luigi Cini. Dl. Col. prefect a
rostit cuvântul de deschidere. Într-o însufleţită cuvântare a arătat cari au fost raporturile
noastre cu Italia în vechime şi a menţionat că în vremea când se punea problema Unirii
Principatelor Române, Piemontezii au fost aceia cari ne-au ajutat pe faţă pentru realizarea
primului nostru pas spre consolidarea neamului românesc. Dl av. C. Gornescu, primarul
oraşului a arătat frăţietatea de sânge a poporului italian cu cel român, cu argumente
ştiinţifice şi istorice. A luat apoi cuvântul dra. Prof. Ana Maria Latanzi care a rostit
cuvinte calde într-o românească atrăgătoare tocmai prin incorectitudinea pronunţării ei,
aceasta datorită începutului. Dl. prof. Luigi Cini a arătat structura şcolii şi sistemului de
educare al G. I. L. în Italia….Solemnitatea a luat sfârşit prin participarea la un film
cultural, doveditor al trecutului strălucit al poporului nostru, care a rulat la cinematograful
Modern. ( Gazeta Oltului, 25 aprilie 1943).
A murit I. Hagi Popp. În zilele lui Maiu a. c., a trecut în lumea celor drepţi, bătrânul şi
bunul Iancu Hagi Popp. Cine nu cunoaşte pe acest venerabil bătrân, care, nelipsit de la nici
o manifestare şcolară, de la nici un examen, de la nici o serbare sau conferinţă, împărţea
bomboane şi prăjituri copiilor? Cine nu a fost întâmpinat cu vorbe bune de acest blând
sfătuitor, care îndată ce te întreba de sănătate, de membrii familiei, îţi spunea cuvântul său
bun, apoi, pentru a nu părea plictisitor, repede îşi lua rămas bun şi pleca mai departe,
pentru a duce altora cuvântul său creştinesc. Iancu Hagi Popp a murit în vârstă de 91 de ani
regretat de toţi cei care l-au cunoscut şi condus la locul de veci de un mare număr de
slătineni din toate categoriile de profesiuni. A fost mare comerciant, formând în prăvălia sa
spiritul şi priceperea celor ce aveau să devină apoi mari negustori slătineni, cum au fost:
Zaharia Diculescu, Ioniţă Mihail şi Gheorghe Ionescu. În timpul războiului din 1877 a fost
şeful gărzii civile a oraşului Slatina. A fost primar al oraşului Slatina şi deputat de Olt, iar
în timpul războiului din 1916-1918 a fost solicitat de cetăţenii oraşului să ia contact cu
trimisul special al armatelor inamice întrucât cunoştea la perfecţie limba germană, reuşind
să salveze oraşul de la distrugere prin bombardament. Nemulţumindu-se cu cunoştinţele
căpătate la Viena, unde şi-a făcut studiile şi în celelalte mari capitale europene prin cari a
umblat, I. H. Popp s-a cultivat toată viaţa, citind şi punându-se la curent cu toate
evenimentele şi transformările aduse de civilizaţia secolului nostru. Iar când avea ceva de
spus vreunui şef de autoritate, nu prin petiţii ci trimitea bileţelele sale minuscule, din care
se desprindea nu dojană, ci sfaturi înţelepte sub formă de păreri modeste, pe care era greu
să nu le împărtăşească cineva. La înmormântarea sa au luat cuvântul printre alţii, dl. I.
Rădulescu Poboran preşed. Camerei de Comerţ, Av. C. Gornescu primarul oraşului şi Niţă
Dobrescu, acesta din urmă arătând într-o caldă şi documentată cuvântare toată viaţa
luminoasă şi plină de fapte a aceluia care a fost I. H. Popp. Fundaţia Culturală pierde prin
acest înţelept bătrân, pe unul din membrii săi cei mai devotaţi şi mai înţelegători. Veşnică
să-i fie amintirea! (Gazeta Oltului, 20 mai 1944).
Corul Armatei la Slatina. Deşi au trecut

aproape două luni de când formidabilul Cor al
Armatei a concertat în oraşul nostru, impresia
lăsată de acest minunat buchet de talente ale
naţiei, este încă atât de vie, de parcă acest
concert ar fi avut loc ieri. În special printre
membrii căminului cultural al cărui cor a făcut
virtuoşilor oaspeţi călduroase manifestaţiuni de
dragoste şi adâncă preţuire, corul armatei, prin
membrii săi, a legat prietenii trainice şi a mărit Corul armatei din Slatina (1942).
considerabil hotărârea slătinenilor de a-şi perfecţiona formaţiunile muzicale cari se întrec
între ele. Credem că primirea caldă ce le-a fost făcută atât de membrii Căminului Cultural,
cât şi de şefii autorităţilor, în frunte cu domnul General comandant al garnizoanei, d-l Col.
Gh. Petrescu, prefectul judeţului, dl. av. Gornescu, primarul oraşului, dr. Marin Soreanu
preşed. Căminului Cultural, Maior I. Streinu, şeful Poliţiei etc., a făcut ca membrii corului
armatei să se simtă cu adevărat într-un colţ oltenesc şi nădăjduim că amintirile ce
păstrează despre oraşul nostru nu vor fi dintre cele mai rele. Am dori ca maestrul Ion
Ţiculescu să-şi mai prezinte formaţia sa minunată în oraşul nostru. (Gazeta Oltului, Anul
II, 1942 Octombrie 1).
Doctorul Marin Soreanu nu mai este. Împlinind porunca unui destin nedrept, moartea
nemiloasă a răpit din mijlocul pe acela ce de patru ani de zile, a fost preşedintele vrednic şi
demn al Căminului Cultural Orăşenesc din Slatina, pe doctorul Marin Soreanu. Nu putem
crede şi totuşi…aşa este. Nu ne putem despărţi de el şi totuşi. Doctorul Soreanu stă întins,
fără viaţă, aşteptând să fie dus la locul de veci. A murit ca un erou, la datorie, în timp ce se
afla mobilizat la Spitalul Militar din localitate, unde a contactat, în serviciu, infecţia ce i-a
fost fatală. A murit ca un titan, în luptă cu un duşman nevăzut dar neiertător, împotriva
căruia toată ştiinţa medicală nu i-a putut ajuta cu nimic. A murit în casa sa, Sanatoriul
Dr. Soreanu construită din munca sa neobosită şi trudnică, plină de voinţă, pricepere şi
vrednicie. A murit lăsând singură pe lume neconsolata-i soţie, ce i-a fost cel mai credincios
tovarăş al înfăptuirilor sale gospodăreşti. A murit, lăsând un gol imens în sufletele tuturor
slătinenilor, un gol ce nu se va mai umple niciodată şi regretele nu se vor putea consola cu
nimic. A murit, lăsând în sânul personalului instituţiilor conduse de el, consternare adâncă
şi jale de nespus. Căile Domnului sunt de nepătruns, dar nu poţi să nu-ţi strigi revolta că
un astfel de om a putut fi răpus, la 45 de ani, când doctorul Soreanu muncind 20 de ore pe
zi şi parcurgând pe jos zeci de kilometri, arăta cel mai sănătos optimism şi încredere în
forţele şi insufla tuturor celor care colaborau cu dânsul, un entuziasm şi o putere de muncă
pe care nu le poţi căpăta decât în contact cu un uriaş. Cine a lucrat cu doctorul Soreanu,
nu-l mai poate uita niciodată. Un adevărat om de caracter, a mers pe drum drept, fără
compromisuri şi fără a abdica vreodată de la demnitatea cea mai hotărâtă, fiind de o cinste
şi curăţenie sufletească fără pereche. Nu a ştiut să bârfească, nu a ştiut să mintă, nu a ştiut
să linguşească. Pentru toţi subalternii lui, a fost un apărător neînfricat şi nu a admis pentru
nimic în lume, ca unuia dintre cei conduşi de el să i se aducă vreo jignire, cu vorba sau
fapta. Fiu de ţăran, născut în 1899 în comuna Leu, jud. Romanaţi, a urmat şcoala primară
în satul săi natal, liceul la Craiova, iar facultatea de medicină la Cluj. A fost preşedintele
studenţilor medicinişti din Cluj şi unul din promotorii mişcării naţionaliste din 1922-1923.
Din clasele primare şi până la absolvirea facultăţii, a fost în fruntea promoţiei sale, apoi la
Cluj a fost preparator al profesorului dr. Popilian şi asistent al dr. Iacobovici. A fost medic
militar până în anul 1931, când a demisionat din armată spre a-şi putea îndeplini visul său:
crearea unui sanatoriu propriu, pe care l-a şi înfiinţat imediat, dezvoltându-l şi dotându-l
anul trecut cu o clădire impunătoare la ieşirea dinspre Piteşti a oraşului. Intrând în viaţa
politică locală, a fost conducătorul de fapt al organizaţiei naţional creştine, în care calitate
s-a impus prin spiritul său de iniţiativă dar în special prin corectitudinea în raporturile
avute atât cu prietenii cât şi cu adversarii lui. A fost primar al oraşului în trei rânduri şi cu
toate că de fiecare dată, împrejurările nu l-au lăsat să stea în această funcţiune mai mult de
câteva luni, a lăsat o dâră luminoasă în administraţia oraşului,
unde a pus tot sufletul şi puterea sa de muncă, spre a îndrepta,
fără mijloace materiale, situaţia de atunci a comunei. Doctorul
Soreanu a anticipat multe măsuri luate de Ministerul
Afacerilor Interne, cum sunt crearea de servicii monopolizate
şi cu drept de monopol, a introdus fără măsuri brutale, o severă
disciplină în rândurile funcţionarilor şi le-a dat cel mai frumos
exemplu, al muncii şi al corectitudinii lui, faţă de cari, orice
tendinţă de tărăgănare sau incorectitudine a vreunui funcţionar,
era înfrântă. A fost un om sobru în serviciu, dar un prieten plin
de dragoste caldă al colaboratorilor săi în afară de serviciu şi
nu a existat împrejurare în care să nu-i facă pe subalterni a se simţi ocrotiţi şi îngrijiţi cu
dragoste părintească de dânsul. Nu a acceptat preşedinţia Căminului Cultural Orăşenesc,
decât atunci când nu a mai fost primar, dar odată ce şi-a asumat această răspundere, a
înţeles să lupte şi să învingă toate greutăţile, pentru că prin
mijloace proprii, acest cămin să poată desfăşura o activitatea
cunoscută cu care se poate mândri. A lăsat colaboratorilor
libertate completă de iniţiativă, abordând şi însuşindu-şi cu
mulţumire, orice măsură bună…(V. Desvaldi în Gazeta Oltului,
30 Mai 1944). [Doctorul Soreanu a încetat din viaţă, după o
scurtă şi grea suferinţă, la 27 mai 1944, orele 12.
Înmormântarea a avut loc într-o zi de marţi, pe 30 mai 1944, ora
3 după amiaza, la Cimitirul oraşului Slatina. A fost însoţit pe
ultimul
drum de
familie:
Niculina- soţie, Alexandru şi
Dinică- fraţi, Ioana- mamă,
Maria- soacră etc şi de o mulţime
de oficialităţi şi localnici].
Constituirea Asociaţiei
Refugiaţilor din Slatina. Zilele
Sfinţirea drapelelor refugiaţilor ardeleni din Slatina.
trecute s-a ţinut adunarea de constituire a asociaţiei refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardealul
de nord, cu domiciliul actual în Slatina. Adunarea a fost convocată de Dl. Nicolae
Râmboiu, Pretorul Plăşii Slatina şi s-a ţinut în sala festivă a Liceului Radu Greceanu. Au
fost prezenţi: Băeş Victor, institutor din Gherla, Bindea Graţian din Satu Mare, Bucătaru
Petre din Apahida – Cluj, plut. maj. Buduşan Iuliu din Dej, Burciu Gh. din Cluj, Gheţa
Aurel din Cluj, Deac Antoniu din Dej, D-na L. Deac din Dej, Fodor Augustin, institutor
din Dej, Herman In din Gherla din Gherla, institutor, Hodiş Gheorghe din Gherla,
Miculescu Ion din Someşeni-Cluj, Moldovan Iuliu din Gherla, Mureşan Ion- Gherla,
Mărginean Gavrilă-Dej, Mărginenu Gh.- Satu Mare, Macavei Toma-Cluj, Macavei Vasile-
Cluj, dl. şi d-na Tache Nicolae-Cluj, plut. Maj. Otravă Ion-Satu Mare, Pop Vasile-Gherla,
Panu Mihai cu soţia şi copiii-Sighet, Maramureş, Pop Anghel-Cluj, Pop Gheorghe-Salonta
Mare, Pop Dionisie şi Pop Ana din Răscruci-Cluj, d-na şi dl. pretor Râmboiu Nicolae din
Cluj, cu copiii, Sabău Gavrilă, elev din Jud. Sălaj, Savonea Ion din Gherla, Simionescu
Constantin din Gherla, Serbana Gheorghe din Maramureş, Tomşa Dănilă din Jud. Someş,
Tomşa Gheorghe-Dej, d-na Talpoş Gh.-Satu Mare, d-na şi dl. Vasilescu Alexandru din
Cluj, Vasile Nicolae din Cluj[…] Adunarea a ales prin aclamaţii preşedinte de onoare pe
D-l Colonel Gheorghe Petrescu, Inspector General Administrativ – Piteşti şi fost prefect al
judeţului. În comitetul de conducere au mai fost aleşi: pretor Nic. Râmboiu, preşedinte, Ion
Herman Institutor, vice preşedinte şi Dănilă Tomşa funcţionar la Prefectură, secretar […]
Sediul asociaţiei s-a stabilit la Pretura Plăşii Slatina […] (Gazeta Oltului, 10 mai 1943).
La Stalingrad. O unitate de cavalerie şi una de infanterie din armata română au fost

încercuite la Stalingrad de numărul copleşitor al bolşevicilor, împreună cu camarazii lor de
arme din armata germană şi slovacă. Zile, săptămâni, luni întregi au rezistat aceste trupe
încercuite, imobilizând astfel un însemnat număr de trupe bolşevice şi uşurând celelalte
fronturi de luptă. Izolaţi de restul lumii pe un spaţiu de pământ din zi în zi mai redus,
flămânzi şi lipsiţi de muniţiuni în ultimul timp, ei au rezistat până când numărul mare al
bolşevicilor i-a copleşit. Nu se ştie nimic de soarta oamenilor rămaşi în viaţă. Am citit în
ziare şi în comunicatele oficiale şi declaraţiile oamenilor de Stat, că germanii au făcut
intervenţie ca să afle de soarta acestor oameni şi că ruşii nu respectă regulile războiului
privitoare la prizonieri. Ca oameni, ne cutremurăm la gândul suferinţelor îndurate de aceşti
fraţi, ne doare până la lacrimi lipsa lor din mijlocul nostru. Ca români însă, simţim o
legitimă mândrie pentru fapta lor bărbătească, pentru curajul cu care au privit moartea în
faţă. Cu asemenea oameni, un popor nu piere, nu poate pieri. Ca şi legendarul Mucius
Scaevola care şi-a întins de bună voie mâna pe rug pentru a dovedi duşmanilor că nu se
teme de moarte, vitejii de la Stalingrad au privit moartea în ochii şi au tradus în faptă visul
înaripat al poetului: Şi cei să mori, când viaţa ne-o pierdem în zadar/ Când trupurile
noastre sunt pietre de altar/ Când fiecare ştie/ Că făurim o viaţă ce-o vor primi în dar,/ Acei
ce nu sunt încă şi totuşi îi iubim? […] ( I. Leţu în Gazeta Oltului,1943 , Februarie 20) .
Cronică de familie – Familia T(h)eohari/Theoharis, din Ciocăneşti-Romanaţi
Profesor Pătru Jeana

Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Boieria, în înţelesul medieval, era legată de moşie. Moşia, în general, era un dar
domnesc care impunea proprietarului anumite îndatoriri militare faţă de domn, de aceea
vânzarea sau lăsarea moştenire era supusă confirmării domnului. În schimbul îndatoririlor
militare, boierii erau scutiţi de bir. După întemeirea statelor medievale româneşti,
organizarea ţării şi înfiinţarea unei întinse ierarhii administrative şi militare au avut ca
urmare împărţirea boierilor în boieri cu dregătorie şi boieri fără dregătorie. În timp ce
boierii cu dregătorie au ajuns să-şi sporească averea, iar din secolul al XVI-lea să
manifeste interes pentru domnie, chiar dacă nu se trăgeau din Basarabi sau Muşatini,
boierii fără dregătorie au decăzut, ajungând simpli răzeşi sau moşnenii. Până în secolul al
XVII-lea, toţi proprietarii de pământ se numeau boieri. Cu timpul, boierii s-au împărţit în
mai multe categorii: boierii de divan care, împreună cu mitropolitul şi episcopii, formau
divanul domnesc. În rândul acestora deosebim: banul Olteniei, portarul Sucevei, logofătul,
spătarul, postelnicul, paharnicul şi vistiernicul, hatmanul, stolnicul, comisul, medelnicerul,
clucerul, serdarul, slugerul, jitnicerul, pitarul, şetrarul, armaşul, agă (boierii mari, veliţii
sau cu barbă). Urmau categoriile boiernaşilor care ocupau diferite slujbe, mai mărunte, pe
la curtea domnească şi pe lângă domn: cămăraşi, vătafi, cupari, pivniceri, ciohodari etc,
boierilor fără dregătorie care îşi păstraseră o parte dintre îndatoririle militare de la
început, călăraşilor şi dărăbanţilor care şi-au păstrat îndatoririle militare, dar fără
privilegiile boierimii şi care, împreună cu moşnenii şi răzeşii, formau legătura dintre
poporul de rând şi boierime.
După reforma lui Constantin Mavrocordat, boier este doar cel care avea sau
avusese o dregătorie, indiferent dacă avea sau nu moşie. Dar exista şi o boierime ereditară,
independentă de dregătorii
şi mai veche decât ele,
constituită ca un privilegiu
prin naştere.
Spiritul mercantilist
este una dintre
caracteristicile secolului al
XVIII-lea, acesta făcându-
se simţit şi în evoluţia
structurii sociale. Perioada
fanariotă introduce practica,
cumpărării rangurilor
boiereşti. Astfel, în această
categorie socială ermetizată
pătrund elemente -
Drumul Ciocăneştilor
româneşti sau străine
(greci, bulgari, albanezi)-, fără vreo legătură cu principiul eredităţii de clasă. Secolul al
XIX-lea, secolul naţiunilor şi al revoluţiei industriale, generalizeză fenomenul, îndeosebi
după Convenţia de la Paris (1858), când rangurile boiereşti sunt desfiinţate. Mentalitatea
capitalistă, legată de economia de piaţă, de posibilitatea unei afaceri profitabile, aduce în
prim planul social o clasă de proprietari de pământ care nu are nici o legătură cu vechea
clasă,alături de care coexistă.
În zona Romanaţiului, marii proprietari de moşii – moşierii- au, în general, aceeaşi
evoluţie, cu mici excepţii,cazuri particulare; astfel,
ţăranii fruntaşi ai satelor, împroprietăriţi prin
reformele din 1864 şi 1921, cumpără pământ, reuşind,
de la generaţie la generaţie, să sporească averea.
Căsătoriile se făceau în cerc închis, astfel încât nimic
să nu se piardă. Este fascinant să scrii cronica familiei
Predeţeanu şi, de aici, să ajungi la familia Dobrescu
din Băbiciu, de la familia Dobrescu la familiile Rusan
şi Popescu din Vlădila, Ionescu Dumitru din Marotin,
de la familia Rusan la familiile Degeratu şi Uţă din
Caracal şi lista poate continua.
Am găsit de cuviinţă să vin cu câteva lămuriri,
interesante, sper, şi nu plictisitoare, despre categoria
socială în care se încadrează familiile despre care am
scris anterior: cea a proprietarilor de pământ
Harta Romanaţiului, întocmită de (moşieri, latifundiari) şi nu a a boierilor, a căror
austriacul Schwantz genealogie nobilă se pierde în negura vremurilor.
În acest material mi-am propus să evoc
numele unui om remarcabil, o personalitate a vieţii medicale româneşti, de origine
grecească, dar mai român decât mulţi români, cum ar spune un contemporan: Anibal
(Hanibal) Teohari. Au fost mai multe ispitele (citeşte sursele!) care m-au făcut să opresc
timpul şi să-l întorc, asemeni unui ceasornic, înapoi cu mai bine de un veac, un veac şi
jumătate. Primul impuls a venit din partea domnului dr. Puiu Stoiculescu, medic şi
ciocănar, ca şi cel despre care vreau să scriu în acest articol. Al doilea imbold mi l-a dat
munca de cercetare întreprinsă în sălile Arhivelor Naţionale de Istorie, din Bucureşti şi
Slatina. Aşa am pornit pe drumul pietruit al Ciocăneştilor
să descopăr o familie de greci, la origine, care pe la
începutul secolului al XIX-lea apare menţionată, în
documente, ca având moşie la Ciocăneşti.
Călătorul descoperă localitatea dincolo de dealuri,

la capătul unei şerpuiri interminabile, drum care păstrează
din parfumul satului de odinioară; nimic nu pare să
schimbe această atmosferă liniştită, deoarece localitatea
este situată departe de privirea trufaşă a oraşului – Caracal
sau Craiova. Când te apropii, te întâmpină o privelişte
idilică; intrând în sat, de pe deal se desprinde ctitoria
familiei Theohari: biserica cu hramul Adormirea Maicii
Domnului, iar mai sus, pe deal, pădurea în care Eugen
Dr. Puiu Stoiculescu
Titeanu, ginerele Paulinei Theohari, devenită prin căsătorie
Pădeanu, sora lui Anibal Teohari, plănuia să-şi construiască un conac.
Ruinele vechii biserici

Achile Theohari
Satul Ciocăneşti a fost locuit, înainte vreme, de moşneni, oameni liberi care
moşteneau, din generaţie în generaţie, proprietăţi de pământ ce le dădeau stabilitate,
respect şi continuitate pe acele locuri. Mihai Viteazul îl va transforma într-un sat de
rumâni. Înainte de 1700, satul se compunea din două părţi: Ciocăneştii de Sus2 şi
Ciocăneştii de Jos3. Locuitorii comunei încă mai folosesc toponime vechi, precum Valea
moşilor, Dealul Viilor, pentru a stabili locul unde trăieşte cutare sau cutare familie. Pe
harta Olteniei din 1722, întocmită sub administraţie austriacă de Schwantz, este menţionată
şi localitatea Csokanest, aflată în vecinătatea Radomirului, Dioştilor, Drăghicenilor şi
Grozăveştilor.Ciocăneştiul era înconjurat de păduri, dovadă este stejarul situat pe drumul
dintre localitate şi Radomir şi care are o vârstă de peste 300 de ani. Numele localităţi,
spune legenda, ar veni de la ciocănitul făcut atunci când se tăiau copacii din pădure sau
când se prelucra lemnul.
Moşnenii din Ciocăneşti şi-au pierdut, în timp, moşiile, nevoiţi să vândă din ele
boierilor, pentru a putea plăti birurile. Aşa se face că, pe la jumătatea secolului al XVIII-
lea, satul şi moşia Ciocăneşti aparţin clucerului4 Iordache Fălcoianu care le vinde, în
schimbul altei moşii, lui Cornea Brăiloiu5 (zapisul din 11 iunie 1782)6. Cornea Brăiloiu jr.
s-a căsătorit cu Zmaranda (sau Smaranda)
şi au avut o fată: Păuţa. Aceasta se va
căsători cu Costache Theoharis, grec de
origine, amintit de documente cu titlul de
serdar7 şi proprietar al moşiei
Ciocăneştilor, pe la 1820 (posibil, anul
căsătoriei). În 1821, celor doi soţi li se
naşte un fiu – Achile (Ahile) (n.1821-d.
1878). Zmaranda Brăiloiu va sprijini în
totalitate construirea unei biserici din
Aci zace Achile Theohari decedatu la cărămidă în localitate (1814, refăcută în
1878 10 maiu în etate de 57 de ani – 1840), al cărei altar este făcut din
Cimitirul din Ciocăneşti cărămidă de Antina, adusă de la Romula.
Ruinele vechii bisericii se mai pot vedea şi astăzi, în spatele bisericii ridicate, mai târziu,
de Anibal Teohari, în cimitirul din Ciocăneşti. Dincolo de frumuseţea naturală a acestor
locuri rămâne viaţa grea a ţăranului, dependent total de moşia boierului. Aşa cum se
derulau lucrurile şi în satele din vecinătate, singura bogăţie a ţăranului rămâne forţa de
muncă. Relaţia dintre el şi boier are la bază învoiala, adică recolta obţinută pe moşia
boierului, dar lucrată de ţărani, urmează să se împartă, mai întâi, 3 părţi boierului şi 2 părţi
ţăranului, ulterior jumătate-jumătate. Istoria familiei Theoharis/Teohari este asemănătoare
multor familii boiereşti – probabil, într-un număr viitor voi completa acest tabloul cu cel al
familiei Theodoru Iliuţă din Scărişoara-, dar se şi particularizează prin evenimente
desprinse, parcă, din tragediile lui Eschil.
O primă tragedie se abate asupra familiei în 1878, când Achile Teohari se sinucide
bând otravă. Împrejurările sinuciderii sunt în legătură cu războiul de independenţă al
României, din anii 1877-1878. În ţară se formase o grupare filoturcă, care milita pentru
neutralitate faţă de războiul ruso-turc. Din această grupare făcea parte şi Achile Teohari.
Mai mult, acesta a comandat, pe
cheltuială proprie, construirea
unui tun, inscripţionat cu
numele său, pe care l-a dăruit
turcilor. Tunul a fost capturat de
armata română pe frontul de la
Plevna. De teamă să nu fie
arestat de soldaţii care veneau
spre conac, dinspre Caracal, şi
condamnat ca trădător, Achile
s-a otrăvit. Puiu Georgescu, în
monografia localităţii, vorbeşte
şi despre un presupus comerţ cu „Conacul” familiei Titeanu, Ciocăneşti (pădure).
arme pe care l-ar fi făcut Achile
cu turcii, în 1877, descoperit de români. Cert este că sinuciderea nu este străină de
atitudinea avută în timpul războiului ruso, româno-turc. După inscripţiile de pe crucile din
cimitirul din Ciocăneşti,se deduce că acesta a fost
căsătorit cu Aristea/Aristia, de origine grecească- pe una
dintre celelalte două cruci stă scris aci zace Aristea
Theohari decedată în 1879 ianuarie 6. Nu cunoaştem
gradul de rudenie (dacă există) între Aristea şi Achile. În
cartea Ciocăneşti de Romanaţi a domnului Puiu
Georgescu, este propusă, ca variantă posibilă, soţia
acestuia. Cert este că ea s-a prăpădit în 1879, la un an
după Achile.
Avem motive să ne îndoim că Aristea a fost
soţia lui Achile, deoarece exproprierea din 1921, făcută
pe baza reformei agrare, se aplica moştenitorilor
Theohari: Paulinei Theohari, Paulinei Pădeanu şi
doctorului Anibal Theohari, adică: mamă, fiică şi fiu.
Eugen Titeanu
Mai mult, în documentele studiate, la Arhivele
Naţionale, în legătură cu nemulţumirea moştenitorilor faţă de modalitatea exproprierii – au
fost trecute mai multe ha la expropriere, inclusiv cele nearabile-, în memoriul redactat de
Anibal Theohari, în 9 mai 1928, înaintat Comisiei
de Cadastru, acesta o numeşte pe Paulina Theohari
mamă, dându-i şi vârsta: 90 ani (deci, era născută
în 1838).
Achile Theohari a avut trei copii: Zoe (n.
1854- d. 1888), Paulina (n. 1869 - d. 1939) şi
Anibal (Hanibal, n. 1873 - d. 1933). Zoe s-a
căsătorit cu Ion Toma Brătăşanu (n. 1832 -d.
1908), cuplul având patru copii: Eliza, căsătorită
Sturdza, Toma, Constantin şi Ioan. Nu cunoaştem,
cu argumente ştiinţifice, dacă Zoe a fost fiica
Paulinei Theohari sau Achile a mai fost căsătorit
înaintea Paulinei, cu o altă femeie, cu care a avut-o
pe Zoe. Într-un memoriu făcut în anul 1928
Comisiei cadastrale de către Anibal, urmaşii lui
Zoe (decedase în 1888) nu erau pomeniţi. Putem
să afirmăm cu certitudine că Paulina şi Anibal sunt
fraţi atât de tată – Achile-, cât şi de mamă – Mormântul lui Zoe Theohari ,
căsătorită Ion Toma Brătăşanu,
Paulina.
Cimitirul, strada Carpaţi, Caracal
Paulina, fiica cea mare a soţilor Teohari, s-a căsătorit cu Alexandru Pădeanu şi au
avut două fete: Jana (n. 1889 – d. 1967) şi Sabina (n. 1900 – d. 1981). Jana s-a căsătorit cu
Eugen Titeanu8 şi
au făcut o fată,
Marina, n. 1938, în
prezent locuieşte la
Paris. Ca ministru,
Eugen Titeanu,
proprietarul unei
maşini marca
„Fiat”, micuţă şi
deschisă la culoare,
Zoe Teohari , Ion Toma Brătăşanu… … şi fiica lor, Eliza.
a construit o clădire
în Bucureşti, aflată
în spatele fostului Comitet Central al PCR, ulterior sediul UTC, după spusele domnului
doctor Puiu Stoiculescu. În Ciocăneşti, familia Titeanu a început construirea unui conac,
în pădurea de stejari multiseculari care aparţinea familiei Teohari. Muncitorii au fost aduşi
de la Bucureşti. Aceştia au venit însoţiţi de biciclete pe care se putea citi: Primăria
Bucureşti! În 1937 au fost începute anexele, devenind funcţionale doi ani mai târziu.
Construcţia, prevăzută cu parter şi etaj, este ridicată în stil arhitectural românesc; la parter
erau camerele inginerului agronom, bucătăria, camera servitorilor, spălătoria. În curtea
conacului s-a săpat o groapă mare care urma să fie amenajată drept gheţărie. Clădirea
conacului propriu-zis nu a fost construită deoarece, în septembrie 1940, regimul Carol al
II-lea încetează, fiind înlocuit de guvernarea Ion Antonescu. (Se pare că acest conac era
plănuit să se construiască în aripa sudică a locaţiei. În perioada comunistă, clădirea a fost
naţionalizată, devenind sediul uneia dintre fermele I.A.S-ului din Leu, Dolj). Pentru
ministrul liberal şi gazetarul Eugen Titeanu au început zile negre: ca şi alţi slujitori
credincioşi ai lui Carol al II-lea, şi el va fi mobilizat, vârsta înaintată, însă, l-a scăpat de
front. Într-o vizită în Caracal, la familia învăţătorilor Stoiculescu, Titeanu a venit îmbrăcat
ca simplu soldat, dar, curios, însoţit de un tânăr locotenent (pentru a nu avea probleme cu
ofiţerii care l-ar fi legitimat!). De
teama represiunii lui Antonescu,
Eugen Titeanu a fugit în Franţa,
stabilindu-se la Paris. Soţia, Jana, a
rămas în ţară şi a suportat rigorile
regimului comunist. În acei ani, ai
sovietizării României, era angajata
unei familii pe post de bonă.
Fiica familiei Titeanu,
Marina, stabilită, cum spuneam mai
sus, la Paris, a vândut, în 2004, prin
procură, unei familii din Jina9,
Casa avocat Nicolae Ionescu, Caracal, azi
Mărginimea Sibiului, clădirea a
proprietatea familiei Mitrică cărei construcţie o începuseră
părinţii ei în anul 1937 şi căreia, din
necunoaştere, sătenii îi spun Conacul Titeanu.
Cealaltă fată, Sabina, s-a căsătorit cu Nicolae Ionescu, familia având trei copii:
Iolanda (n. 1939, are trei fete: Sabina Fati, redactor-şef adjunct la România liberă, Daciana
şi Getuza), Mihai (n.1941, are un băiat, Adrian) şi Mircea (n. 1943, are un băiat, Bogdan).
Sabina, fostă Pădeanu, a locuit, o vreme, într-o
casă din Ciocăneşti, situată vis-a-vis de conacul
unchiului său Anibal Teohari. Soţul Sabinei,
Nicolae Ionescu, a fost avocat în Caracal,
devenind moşier în urma donaţiei făcută de
Paulina Pădeanu, soacra sa.10
Despre celălat copil al soţilor Achile şi
Paulina, Anibal (Hanibal) (n. 1873 – d. 1933),
doctorul Puiu Stoiculescu spune că făcea parte
dintr-o categorie aparte de boieri. ,,Fizic era mic,
mărunt, sub 1,65 cm înălţime, cu mustăcioară şi
cărare pe mijloc. Era delicat, generos. Purta
pălărie cu boruri mari şi pelerină. Vara, când
venea la moşie, deşi era ocupat, scriind tratate şi
cărţi, era primitor când venea vreun ţăran ca să
fie consultat. Bineînţeles că nu intra în discuţie
plata consultaţiei.’’ (Puiu Stoiculescu, ,,Clujul
Anibal/Hanibal Theohari Medical’’, 2011, Vol. 84 - nr. 1).
(1873-1933)
După studiile liceale făcute în ţară, a urmat facultatea de medicină de la Paris. A urcat toate
treptele universitare, ajungând profesor, clinician, terapeut, şeful clinicii terapeutice din
Spitalul Brâncovenesc (ascensiunea a fost destul de rapidă, până în 1910!).
Nici nu împlinise 30 de ani când a fost numit profesor de patologie internă la Iaşi
(1901-1905), pentru ca, în 1906, să fie adus în fruntea catedrei de terapeutică, experimental
înfiinţată în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În 1913 devine profesor de clinică
terapeută, prin transformarea catedrei
pe care o deţinuse anterior. Noua
clinică funcţionează mai întâi la
Spitalul Filantropia, pentru ca din
1920 să fie mutată la Spitalul
Brâncovenesc. Anibal Teohari este cel
care a iniţiat în România specialitatea
terapeutică11. De asemenea, a creat şi
specialitatea Balneologie şi
Fizioterapie, disciplină care a ajutat Magazia din curtea „Conacului „ Titeanu.
medicina să descopere o nouă
modalitate de tratare a bolnavilor, şi cu ajutorul apelor minerale pe lângă medicamentaţie,
aflată în fază de pionierat. A studiat conţinutul în săruri al apelor minerale, indicând, cu
precizie ştiinţifică, care este contribuţia acestora în tratamentul bolnavilor. A iniţiat
redactarea unei reviste de Balneologie, în paginile căreia se regăseau articole de
specialitate, necesare medicilor care ar fi urmat această specialitate. Înainte şi după primul
război mondial, în regat au existat doi mari internişti: Anibal Teohari (Spitalul
Brâncovenesc) şi Nanu Muscel (Spitalul Colţea). Printre pacienţii lui Anibal Teohari s-au
numărat Patriarhul României, Miron Cristea12, marele istoric Nicolae Iorga.
În timpul primului război mondial a servit armata română activ, însoţind-o în
timpul refugiului în Moldova. Pentru meritele sale profesionale a fost numit conducătorul
unui spital din zonă, având gradul de colonel. A fost, de asemenea, un foarte apreciat
profesor, unii dintre studenţii săi devenindu-i asistenţi şi, ulterior, colegi de profesie.
Dacă profesional a fost un om împlinit, nu acelaşi lucru se poate spune despre
familie. S-a căsătorit cu Olga care avea
două moşii în localitatea Ianca (judeţul
Brăila), podgorie de vie şi un mare
conac la Valea Călugărească; era mai
înaltă decât Anibal şi mai tânără cu 12
ani. Au avut trei copii: Gabriel, Mariana
(n. 1916) şi Olguţa (n. 1920). Cei doi
aveau temperamente diferite: Anibal, o
fire retrasă, modestă, înclinată spre
munca sa, iar Olga, fără vreo ocupaţie
profesională sau socială, era o fire
veselă, iubea viaţa cu tot ce îţi
Olga Theohari, Vintilă Caftangioglu (Horia) şi cele oferă momentul: petreceri, baluri,
două fetiţe ale cuplului: Cristina şi Domnica. şampanie, flirt. Certurile dintre
cei doi soţi devin tot mai violente,
hotărându-l pe Anibal să divorţeze de Olga în 1932. În scrisoarea din 18 ianuarie 1932,
trimisă lui Theodor Stoiculescuii, se destăinuia: Iar cu mama sa – se referă la Gabriel,
băiatul celor doi- sunt pe terminate, sătul de ceartă şi cheltuieli. Voi lua asupra mea toate
ca să fie motivul de „injurii grave” şi să se termine formele legale mai repede şi fără să
fie nevoie de mine să mă prezint în instanţă.
Anul 1932 va marca unul dintre cele mai grele momente ale existenţei acestui om:
fizic se va îmbolnăvi de litiază biliară (pietre la băşica fierii). Operaţia va reuşi, dar
refacerea postoperatorie, la care
se vor adăuga necazurile
familiale şi cele legate de
moşieiii vor duce la tragicul
deznodământ: sinuciderea.
Anibal Teohari ajunge în
posesia dovezii uşurinţei soţiei
sale, motiv pentru care cere
divorţul, deşi cei doi soţi erau,în
fapt, separaţi de mai multă
vremeiv. Onoarea îi cere să-l
provoace la duel pe amantul Scrisoarea trimisă domnului Theodor Stoiculescu
soţiei necredincioase. Martorii cu puţin timp înainte de sinucidere.
celor doi au convenit, în secret ,
să încarce pistoalele cu gloanţe oarbe (Anibal ar fi fost o ţintă sigură pentru rivalul său care
era ofiţer!). Aflând adevărul, Anibal Teohari s-a simţit umilit; nerefăcut după o operaţie, cu
o soţie necredincioasă, cu un fiu nerealizat, omul a cedat: a aşezat ziare pe pat, s-a aşezat
peste ele şi şi-a zburat creierii cu pistolul!
Marele Anibal Teohari se stingea astfel din viaţă, în 1933; rămânea, însă, amprenta
omului şi medicului, prin toate locurile pe unde trecuse. Cea mai mare parte a vieţii şi-a
petrecut-o în Bucureşti, unde avea o frumoasă
vilă pe Pitar Moş nr. 10 (azi, nr. 12). Locuinţa a
fost naţionalizată. Dar sufletul şi încărcătura
energetică erau la Ciocăneşti. Aici era conacul
construit de tatăl său, Achile, şi biserica,
ctitorită de el, Anibal. Conacul a fost construit
la ieşirea din sat, spre nord. Avea o curte
imensă, plină de verdeaţă. Era construit din
cărămidă, cu peste opt camere la parter, iar
deasupra o cameră foişor, mărginită din toate
părţile cu geamlâc. Din acest foişor se putea
vedea la câţiva kilometri, în toate direcţiile –
Coşereni-Preajba, Zănoaga, Grozăveşti,
Radomir. În partea dinspre apus a fost un
frumos parc, spre drumul care duce la biserică.
Se găseau, acolo, numeroşi arbori rari printre
Donaţia familiei Titeanu, aflată care şi oţetari cu fructe roşietice, acrişoare. În
în biserica din sat. parc erau numeroase şi frumoase alei pietruite
pe care jucau cricket Gabi, băiatul lui Anibal, cu prietenii săi. În parc se ajungea prin a
doua intrare (cea din dos). De la clădirea principală, se întindea, pe marginea nordică a
curţii, o lungă clădire anexă cu multe camere, bucătărie, spălătorie, camere de locuit pentru
oamenii de serviciu, paznici, personal administrativ care locuiau acolo tot timpul anului.
Într-una din camere locuia Lina, lenjereasa care venea odată cu familia Teohari. Conacul
avea trăsură şi doi cai frumoşi, unul roib, altul murg, de care se îngrijea Moş Mircea tot
timpul anului. În faţa clădirilor amintite se întindea o poiană mare, pe care creştea troscot.
După bătătură se găseau pătulul şi magazia care puteau adăposti vagoane de porumb şi
grâu, aşteptând momentul
vânzării „en gros”.
În timpul verii,
familia Teohari venea la
Ciocăneşti cam o lună.
Familia era formată din
cinci persoane. Anibal, Olga
- soţia, Gabi, Mariana şi
Olguţa copiii. Drumul era
dificil şi complicat. Atunci
nu exista o linie directă CFR
Bucureşti – Caracal. Linia
Bucureşti – Roşiori –
Caracal – Craiova a fost
Familia Theohari: Anibal, Gabriel (fiul) şi Olga (soţia) – începută în timpul
frescă din biserica Adormirea Maicii Domnului, războiului şi terminată, în
Ciocăneşti-ctitoria familiei totalitate, în 1948. Atunci se
mergea pe ruta Bucureşti –
Piteşti – Slatina – Piatra Olt. Aici, se aştepta destul de mult (1-2 ore) cursa Rm. Vâlcea –
Caracal – Corabia. De la Caracal, veneau cu trăsura, prin Radomir. Teohari profita de
această vacanţă, ca să scrie cărţi şi tratate medicale. Gabi îşi aducea prietenii cu care juca
cricket în parcul conacului. Fetiţele învăţau echitaţia pe cei doi cai – roib şi murg –
mergând în gallop, pe drumul spre biserică, până la pădure şi înapoi: urcuşul în galop,spre
biserică, le dădea o mare plăcere; mai puţină era când trebuiau să coboare, tot în gallop,
panta spre conac.
Conacul a rămas Olguţei Caftangioglu; peste drum era conacul Paulinei Pădeanu,
moştenit de fiica acesteia, Sabina (Pădeanu) Ionescu. Ambele construcţii au fost
naţionalizate şi distruse în anii regimului comunist16.
Moşia, de câteva sute de ha, nu a constituit o afacere profitabilă. Muncile, de
medic şi profesor, îl făceau pe Anibal Theohari să conducă moşia prin intermediul
arendaşilor. Ionică Brătăşanu, care avea moşie şi conac la Preajba, a primit procură pentru
plata impozitului pe moşie. Doctorul Puiu Stoiculescu, care a cunoscut foarte bine familia
Theohari, spunea că Ionică Brătăşanu a fost arendaş la Anibal Theohari. Verile erau
secetoase, iar criza economică mondială dintre 1929-1933 a avut urmări dezastruoase
asupra rentabilităţii moşiei. În corespondenţa ţinută cu Theodor Stoiculescu s-a plâns, în
nenumărate rânduri, de acest lucru („din vânzarea vagoanelor de grâu şi porumb, tot ies cu
o pierdere de 250.000 lei!”).
Anibal Theohari a construit, în Ciocăneşti, o biserică nouă, toată cheltuială fiind
suportată de el. Biserica poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”, fiind aşezată în faţa
celei vechi. Lucrările au durat doi ani, între 1908 şi 1910. Prin poziţia naturală deosebit de
frumoasă, prin arhitectura specifică stilului românesc, biserica este considerată ca fiind una
dintre cele mai frumoase din judeţ. Sculptura – catapeteasmă, strane- a fost realizată de
celebrul sculptor de biserici O. M. Babic care a mai sculptat biserica Domniţa Bălaşa din
Bucureşti şi biserica de la mănăstirea Sinaia. Pe peretele de vest al pronaosului se găseşte
tabloul votiv reprezentându-i pe Anibal, Olga şi, în medalion, pe fiul lor Gabi. Biserica a
fost înzestrată cu o sobă donată de familia Titeanu.
Viaţa, după Anibal, şi-a urmat cursul firesc: fetele s-au căsătorit – Mariana cu un
ofiţer de marină, iar Olguţa cu Vintilă Caftangioglu17, devenit Vintilă Horia, unul dintre
marii noştri scriitori din
exil care a fost premiat, de
către Academia franceză,
cu premiul „Goncourt”18
pentru romanul Dieu est
né en exil. Împreună au
făcut două fete: Cristina şi
Domnica. Gabriel, care-l
dezamăgise în timpul
vieţii pe Anibal, a ajuns,
prin anii 1950, şofer în
Constanţa.
Conacele –
Anibal Theohari şi
Paulina Pădeanu – din
Ciocăneşti au fost
naţionalizate, moşiile
expropriate, copiii au luat Biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitoria lui Anibal
drumul exilului sau au rămas Theohari (1908-1910)
să suporte rigorile unui regim
pentru vina de a nu avea origine sănătoasă. Memoria colectivă păstrează, şi dincolo de
timp, amintiri despre omul şi savantul Anibal Theohari, nelăsând nepăsarea şi uitarea să se
aştearnă peste imaginea celui care veghează, prin ctitoria de pe deal, peste satul în care îşi
găsea liniştea sufletească, imboldul creator şi puterea de a trece peste greutăţile vieţii.
Note:
1
Neagu Djuvara afirmă despre aceştia că sunt oameni liberi, mici stăpâni de pământ. În Muntenia se
numeau moşneni, cuvânt vechi, provenit din substratul dinaintea ocupaţiei romane, înrudit cu
cuvântul moş, existent şi în albaneză. Nu se cunoaşte etimologia cuvântului răzeş, folosit în
Moldova. Răzeşii şi moşnenii sunt oameni liberi, deţinători de întinderi de pământ în devălmăşie,
adică în comun, în sânul unei familii întinse care-şi organizează lucrările împărţind pământul în
fiecare an, între membrii ei. Este o instituţie tipic românească, deosebită de zadruga sârbească sau
de alte forme de organizare întâlnite la popoarele slave, într-o seamă de documente vechi de răzeşie
apare că primul strămoş dovedit al acestei comunităţi avea statut de boier. Cu vremea însă, moşnenii
şi răzeşii au decăzut la rangul de ţărani liberi, posesori de pământ.
2
Prima atestare datează din vreamea lui Alexandru al II-lea Mircea (1568-1574; 1574-1577),
octombrie 1571.
3
Prima atestare datează din vremea lui Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), 6 ianuarie 1580.
4
În Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova era dregător care se ocupa cu aprovizionarea
Curţii domneşti.
5
Cornea Brăiloiu (Drăgoianu) se numără printre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Româneşti.
Majoritatea moşiilor le deţinea în judeţul Gorj, de unde era originar: Drăgoieni, Vădeni, Preajba,
Pişteşti, Bălăneşti, Târgu Jiu, Petreştii de Vărsături, Ţiţeşti, Curtişoara, Turcineşti, Stăneşti,
Aninoasa, Zorleşti, Jupâneşti, Orbi, Crasna, Costeni, Ceplea, Bolboşi, Borăscu, Calopăru etc. La
acestea se adăugau moşiile din judeţele Dolj, Mehedinţi, Ilfov şi Ialomiţa. A urcat treptele
dregătoriilor, ajungând, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, Mare ban al Craiovei. A fost
căsătorit cu Stanca, împreună având opt copii: şase băieţi şi două fete. Unul dintre băieţi îi preia
numele de Cornea. Acesta cumpără moşia şi satul Ciocăneşti de la Iordache Fălcoianu, în 1782.
6
Puiu Georgescu, Ciocăneşti de Romanaţi, Editura şi Tipografia PrintXpert, Craiova, 2011, p. 16
7 În evul mediu, comandant de oaste şi, mai ales, de călărime (în sec. XVIII-XIX). Boier de rang
mijlociu.
8 A fost proprietarul a două publicaţii: Capitala şi Seara, apărute pe scena gazetărească în 1937.
Ambele gazete serveau propagandei regimului lui Carol al II-lea, ba mai mult, după instaurarea
regimului autoritar, ele vor deveni vârful de lance îndreptat împotriva mişcării legionare. Sediul
redacţiei era pe strada Sărindari. Doctorul Puiu Stoiculescu a vizitat această redacţie când avea 13
ani (1938). Ca om politic,Titeanu a intrat în rândurile PNL, devenind deputat în 1933, iar din 1936,
subsecretar la Ministerul de Interne în guvernul Gheorghe Tătărescu, responsabil cu Presa şi
Propaganda. În 1938 a devenit şeful Presei şi al Propagandei în Ministerul de Interne, în guvernul
Armand Călinescu; din 1939 devine membru al Consiliului Superior Naţional al Frontului
Renaşterii Naţionale.
9
Familia Pamfiloiu Gheorghe se ocupă cu oieritul.
10
Dumitru Botar, Poveştile Caracalului, Editura Hoffman, Caracal, 2012, p. 74
11
Anibal Teohari este autorul a două volume intitulate Traité de clinique thérapeutique.
12
Patriarhul Miron Cristea i-a dăruit medicului Anibal Teohari un ceas de aur cu trei capace, pe
ultimul capac fiind gravată semnătura Patriarhului, în semn de mulţumire pentru vindecarea sa.
13
Theodor Stoiculescu este fiu de ţăran ciocănar, dar cu dragoste de carte. Părinţii, în special tatăl,
doreau să-l facă preot. Anibal Theohari, pe a cărui moşie muncea familia Stoiculescu, l-a îndrăgit pe
cel pe care avea să-l numească Tudor. Neavând copii, la acea vreme, Anibal l-a luat pe Tudor la
Bucureşti, oferindu-i găzduire în propria-i vilă, de pe Pitar Moş nr. 10 şi înscriindu-l la şcoala
primară din Tunari (1907). Pentru că şcoala era mai departe de casă, i-a cumpărat o bicicletă,
raritate la vremea aceea. Anibal ar fi dorit ca Tudor să-i urmeze cariera de medic. Nu a fost să fie
aşa, deoarece tânărul avea alte gânduri. A urmat patru clase la Seminarul Nifon, după dorinţa tatălui
său de a se face preot, după care a făcut Şcoala Normală, devenind învăţător în satul natal,
Ciocăneşti. Peste ani, Tudor i-a devenit un confident foarte intim. Cele mai mari suferinţe ale
medicului au fost cunoscute de Tudor.
14
„În viaţa mea de muncă aprigă am găsit uneori soluţii multor probleme ştiinţifice sau de ordin
social. Dar în chestiunea feminină n-am fost în stare să găsesc o soluţie...în propriul meu caz. După
28 de ani de iad se va termina până în sfârşit tot rău, căci nu se poate altfel. Îţi mulţumesc pentru
ştirile date acolo. Scăzând preţul din vânzarea cerealelor nu mai rămâne mai nimic. Sunt singur
într-o situaţie foarte grea... De necazuri am ajuns la litiază biliară (pietre la băşica fierii) cu perioade
cu dureri mari. Până în sfârşit va trebui să mă operez cu riscuri mari la vârsta mea, dar m-am săturat
de tot şi de toate . Cu o strângere de mână cordială, Dr. A. Teohari ”. [20 aprilie 1932, din scrisoarea
adresată domnului Theodor Stoiculescu].
15
„Îţi mulţumesc de asemenea pentru sentimentele pe care mi le arăţi o dată mai mult şi de care nu
m-am îndoit niciodată. După operaţie, trec prin cea mai mare criză morală din viaţa mea. Ştii foarte
bine de câte ori m-am plâns de uşurinţa fostei mele soţii, pe care o credeam totuşi cinstită. De aceea,
am continuat menajul, deşi aproape despărţit de dânsa. Săptămâna trecută am avut proba scrisă că
s-a încurcat la faimoasa vie cu acea javră de lt. colonel, fiu de cârciumar din Breaza, însurat, cu
băiat de 17 ani. Imediat am pornit divorţul, care se va termina în 3 săptămâni, iar individului i-am
trimis martori pe fostul meu camarad de liceu, generalul Cihosky [fost ministru] şi pe generalul
Dragu. Am voit să fiu cavaler, dar cu duelul nu mai pot cere reformarea individului... A făcut
această faptă spre a pune mâna pe averea unei femei de 50 [56?] ani, tuberculoasă, cu copii mari.
Desigur, se vor cununa. Cu o strângere de mână cordială, Dr. A. Teohari”, [28 Ianuarie 1933,
fragment din scrisoarea adresată domnului Theodor Stoiculescu].
16
Arhivele Naţionale de Istorie ale României, fond Exproprieri judeţul Romanaţi, ds. 84/1949, f. 19.
17
Vintilă Horia este fiul lui Vintilă Caftangioglu- inginer agronom, arendaş pe moşia lui Anibal
Theohari- şi al Elenei Caftangioglu. În 1960, Academia Goncourt a selectat romanul Dieu est né en
exil pentru a primi premiul acordat anual. Autorităţile comuniste de la Bucureşti l-au acuzat pe
Vintilă Horia că a făcut politică legionară în perioada interbelică,atunci scriitorul publicând la
revista Sfarmă Piatră. A fost motivul pentru care premiul academiei franceze nu s-a decernat.
18 Prix Goncourt, în limba română Premiul Goncourt, este un premiu oferit, pentru opere scrise
în limba franceză, unui autor care a publicat "cea mai bună şi imaginativă operă în proză a anului".
Edmond de Goncourt a fost un autor, critic şi editor plin de succes în Franţa celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea şi a donat întrega sa avere pentru fondarea şi menţinerea Academiei
Goncourt. Pentru a onora fratele şi colaboratorul său Jules Alfred Huot de Goncourt (1830-1870),
l'Académie a iniţiat acordarea Premiului Goncourt, în fiecare decembrie al fiecărui an, începând
cu 1903. Juriul care determină câştigătorul se întruneşte la restaurantul Drouant pentru a lua decizia
sa. Premiul, deşi nominalizează o operă literară, şi nu un individ, asigură câştigătorului un prestigiu
literar şi public extrem de semnificativ.
Calendarul MEMORIEI OLTULUI- August
-1 aug. 1496, prima atestare documentară a judeţului Romanaţi.

-7 august 1560, prima atestare documentară a satului Cepturoaia (azi Iancu Jianu).
-29 aug 1577, prima atestare documentară a localităţii Scorniceşti-Olt.
-4 aug. 1619, m. Badea postelnicul din Greci, ctitorul bisericii din Greci.
-23 august 1631, pribegii conduşi de Matei aga din Brâncoveni (viitorul domn Matei
Basarab) se bat cu Leon Vodă. Cade în luptă Preda Floricioiu din Greci , ginerele lui Mihai
Viteazul.
-4 aug. 1645, conform pisaniei M-rii Strehaia, Matei Basarab termină zidirea ei.
-aug. 1653, m. doamna Elina, soţia lui Matei Basarab de 54 de ani. Înmormântată în
pronaosul Bisericii Domneşti din Târgovişte.
-4 aug. 1668, schitul Strehareţi şi biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” (ctitor Nicola
Slătineanu) din Slatina sunt închinate Sfintei Mitropolii din Bucureşti.
-1 aug. 1699, Constantin Brâncoveanu termină zidirea M-rii Mamul-Vâlcea (M.O.
13/2013).
-15 aug. 1714, este executat la Stambul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.
-17 aug. 1814, n. Alexe Marin, profesor la Slatina, primul profesor de chimie al Univ.
Bucureşti.
-30 aug. 1822, conform pisaniei, este terminată zidirea bisericii din Cârlogani.
-24 aug. 1828, n. la Oboga Gh. Chiţu, fost primar al Craiovei, ministru (m.28 oct. 1897 la
Mirila).
-1 aug. 1837, n. la Vălenii de Munte col. August Gorjan . Va comanda Regimentul 3 Olt
în Războiul din 1877.
-8 aug. 1854, n. la Slatina juristul C-tin Dissescu, ministru , directorul revistei ,,Dreptul”,
părintele constituţiei din 1923.
-22 aug 1857, Alexe Marin scoate revista ,,Muzeul Naţional” în Bucureşti.
-1 aug. 1871, n. Al. Alimăneşteanu, lider P.N.L.Olt, fost deputat şi senator (Memoria
Oltului 20/2013, 22/2013).
-21 aug. 1877, P.S.Aurelian (n. Slatina) devine ministru al agriculturii, comerţului şi
lucrărilor publice.
-31 aug. 1880, n. la Caracal Ştefan Braborescu, poet, publicist, actor .
-4 aug. 1881, n. pictorul Ion Popescu Negreni.
-14-15 aug. 1881, m. la Rusăneştii de Jos Alexandru G. Golescu, revoluţionar de la 1848.
-8 aug. 1883, m. la Caracal Dincă Bălşan, (Memoria Oltului nr.7/2012), eroul luptei din
Dealul Spirii (13 sept. 1848).
-aug. 1889, începe construirea localului Liceului ,,Radu Greceanu” de la Slatina.Cărămida
s-a făcut de către meşteri din Slătioara.
-7 august 1890, m. Negreni-Chiţeasca gazetarul N.T.Orăşanu (Memoria Oltului 1/2012,
16,17/2013).
-aug. 1891, se formează Regimentul II Romanaţi nr. 19 la Caracal.
-13 aug. 1893, m. Dobre Cacaleţeanu, proprietar şi filantrop (n. în comuna Leu Romanaţi)
-29 aug. 1893, Carol I pune piatra de temelie la localul Şcolii de Agricultură de la
Strehareţi.
-30 aug. 1893, n. col. Al. Petrescu la Cireaşov. A fost comandantul Şcolii militare de la
Radna şi a Detaşamentului Păuliş .
-30 aug. 1893, ia fiinţă compania de jandarmi din Caracal.
-11 aug. 1894, s-a născut la Caracal Hristea Şt. Mateescu, academician, specialist în
domeniul construcţiilor hidrotehnice, proiectant al barajelor Bicaz, Vidraru, Brădet, ş.a.
(m.14 iunie 1979).
-ante aug. 1896, apare la Caracal ziarul ,,Vulturul” (pânâ în 1889 apar 119 numere).
- 18 aug. 1896, n. poeta Doina Bucur, stabilită la Caracal.
-1 august 1900, m. N. B. Locusteanu (Memoria Oltului1,2,3,10/2012, 12,15,16/2013), în
comuna Leu Romanaţi (n.24 martie 1821).
-16 aug. 1903, n. poetul Pan M. Vizirescu la Braneţi (M.O. 25, 26, 28/2014).
-10 aug. 1911, n. Mioara Minulescu, fiica poetului Ion Minulescu.
-6 august 1912, n. la Spineni-Olt prozatorul Ion Marin Iovescu (m. 9 aug. 1977, Memoria
Oltulu 6/2012).
-16 aug. 1913, n. la Caracal Remus Scarlat, avocat şi ziarist.
-1 aug. 1914, Gh. Cucu este transferat ca prof. de muzică la Slatina de la Tr. Severin în
locul lui V.I.Buică.
-1 aug. 1915, apare la Balş revista ,,Licăriri” până în 1916 (M.O. 12/2013).
-15 aug. 1917, m.în refugiu în Moldova Al. Iliescu, lider P.N.L.Olt şi filantrop.
-21 aug. 1917, m. pe front cpt. Dumitru Morjan de la Slatina şi eroina Ecaterina Teodoroiu
pe Valea Zăbrăuţului-Putna.
-31 aug. 1917, n. la Caracal Lelia Elena Cristici, artist plastic.
-15 aug. 1919, apare ziarul ,,Cinstea” al lui Ştefan Vayas, organ al P.Poporului, la Caracal
(Memoria Oltului 4/2012).
-aug. 1921, Balşul este declarat oraş.
-15 august 1923, apare la Caracal ziarul ,,Acuz” sub conducerea lui T.T.Oroveanu, deputat
şi fost prefect.
-20 aug. 1924, n. la Vişina g-ralul Florian P. Vlad, fost director al Spitalului Militar din
Bucureşti.
-13 aug. 1925, n. scriitorul D. Nicolcioiu, stabilit la Caracal.
-1 aug. 1926, n. Topana istoricul Paul Dicu, autorul unei ,,Istorii a municipiului Piteşti”
(1988).
-6 aug. 1926, n. la Cruov epigramistul Naum Smarandache.
-23 aug. 1926, n. la Corabia actorul Teodor Danetti.
-11 aug. 1929, n. la Cernăuţi Modest Morariu, poet, prozator, traducător şi eseist. A trăit la
Slatina unde urmează liceul (m.15 apr. 1988).
-12 aug. 1929, n. la Movileni-Olt Cornelia Grumăzescu, geograf.
-24 aug.1930, dezvelirea monumentului eroilor de la Buiceşti-Olt.
-aug. 1932, m. C-tin Dissescu, jurist, fost ministru (n.la Slatina, M.O.9/2012)
-15 aug. 1933, apare la Caracal ziarul ,,Inelul” (două numere).
-26 aug. 1935, m. Sarmiza Bilcescu Alimăneşteanu, prima femeie dr. în drept din lume,
soţia lui C-tin Alimăneşteanu, (n.25 apr. 1867)
-29 aug. 1936, N. Titulescu , ministru de externe al României este scos din guvern de Carol
II.
-9 aug. 1937, n. la Slatina Florin Mihăilescu, scriitor şi istoric literar.
-29 aug. 1937, Mircea Damian începe în ,,Lumea Românească” o campanie împotriva lui
Stelian Popescu directorul ziarului ,,Universul”. I se alătură L. Kalustian şi Zaharia Stancu
(M.O. 14/2013).
-1 aug. 1941, mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu scoate volumul ,,Credinţa ta te-a
mântuit”.
- 31 aug. 1941, n. Gheorghe Stratan, dr. în fizică şi traducător
-31 aug. 1941, apare ziarul ,,Romanaţul şi Oltul” la Caracal.
-1 aug. 1943, apare ,,Plugarul”, revista sindicatului agricol-viticol din Romanaţi (până în
martie 1944).
-18 aug. 1944, m. căpitanul aviator Al. Şerbănescu, doborât de aviaţia americană (M.O. 3,
7/2012, 15/2013).
-26 aug. 1944, n. la Slatina prozatorul Marin Mincu (m. 4 dec. 2009).
-27 aug. 1944, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu pune piatra de temelie a Căminului
Cultural ,,Ilie Criveanu” de la Slătioara.
-9 aug. 1947, n. prozatorul Marcel Runcanu la Priseaca.
- 4 aug. 1961, m. muzicologul Gh. Breazu (n. 1887 la Amărăşti-Romanaţi).
- 22 aug. 1967, m.la spitalul de geriatrie ,,Ana Aslan” din Bucureşti principele C.Basarab
Brâncoveanu de 92 de ani (n.1 nov. 1875), fost deputat de Romanaţi. Înhumat în cavoul
familiei Bibescu-Basarab-Brâncoveanu din cimitirul Bellu.
-20-21 august 1968, U.R.S.S. invadează Cehoslovacia. Dumitru Tinu (n. Coteana) este
corespondent de presă al ziarului ,,Scânteia” (M.O.8/2012).
-9 aug. 1977, m. la Bughea de Jos (Argeş) scriitorul Ion Marin Iovescu (n. Spineni-Olt 6
aug. 1912, M.O.6/2012).
- 14 aug. 1980, m. Traian Biju, fost director al Liceului Radu Greceanu din Slatina şi fost
primar al Slatinei.
-30 aug. 2009, m. dr. Şerban Milcoveanu.
-16 august 2010, m. pictorul Nicolae Truţă.
Inscripţii
DAMIAN STĂNOIU PREMIAT

PREMIAT DE ACADEMIA ROMÂNĂ
ROMÂNĂ
Nicolae Scurtu
Biografia poetului, prozatorului, traducătorului şi

memorialistului Damian Stănoiu (1893–1956, Memoria Oltului
14/2013, 27/2014) necesită a fi cercetată, cu o anumită
rigoare, întrucât conţine unele necunoscute ce se impun a fi
elucidate spre a înţelege, cu exactitate, itinerariul spiritual
şi fizic al celui ce a explorat cu talent şi umor viaţa
monahală sub multiple aspecte.
Încă de la debut, în paginile revistei Viaţa
Românească, şi până la apariţia cărţii Călugări şi ispite,
naratorul Damian Stănoiu s-a bucurat, constant, de
Damian Stănoiu, scriitorul
aprecierea lui G. Ibrăileanu, Al. Al. Philippide, George
de la Dobrotinet. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu şi alţii. Revelatoare sunt
următoarele momente din biografia sa: nuvela În căutarea unei parohii1, care s-a publicat în
revista Viaţa Românească, a fost recomandată lui G. Ibrăileanu de prozatorul Gala
Galaction, iar raportul de premiere al volumului de nuvele, Călugări şi ispite, întocmit de
Const. Rădulescu-Motru, a fost citit în Şedinţa solemnă a Academiei Române, din 31 mai
1930, de către preotul N.M. Popescu2, unul dintre cei mai buni şi mai învăţaţi istorici ai
Bisericii Ortodoxe Române.
Raportul filosofului şi cărturarului Const. Rădulescu-Motru, el însuşi scriitor şi
excepţional memorialist3, relevă valoarea estetică şi, într-o bună măsură, morală a prozei
lui Damian Stănoiu, profund cunoscător al vieţii monahale.
Nuanţările şi formulările din acest microeseu, demonstrează, în timp, capacitatea
de a înţelege şi de a evalua, artisticeşte vorbind, opera unui tânăr prozator care a stimulat,
încă de la început, interesul istoriei şi criticii literare.
Profesorul, filosoful şi academicianul Const. Rădulescu-Motru surprinde cu acuitate
spiritul bonom, evocarea naturală şi uneori colorată a vieţii monahale, simpatia pentru
toate, dar absolut toate personajele ce compun fresca autentică a bisericilor şi
mănăstirilor de la noi, precum şi căldura şi iubirea pe care Damian Stănoiu le-o inoculează.
După o astfel de evaluare estetică, atât de clară şi atât de dreaptă, Damian Stănoiu
primeşte 10.000 de lei, o parte din Premiul Statului Ion Heliade Rădulescu.
Când au apărut în revistele literare primele nuvele ale preotului

Damian Stănoiu, care astăzi formează volumul de faţă, ele au
deşteptat de îndată atenţia publicului, prin maniera lor artistică
de a pune în lumină latura naivităţii sufleteşti a vieţii
călugărilor. Această viaţă a călugărilor a tentat pe
mulţi scriitori români; fapt explicabil, prin aceea că ea a avut un
loc destul de important în trecutul nostru. Dar, pe când mai toţi
ceilalţi scriitori de până acum nu vedeau viaţa călugărilor decât
prin prisma prozaică a satirei şi a dispreţului, sau prin prisma
unei filosofii religioase de împrumut, aşa că scrierile lor, mai în
toate cazurile, aveau de efect să ne-o depărteze, făcând-o urâtă
şi neînţeleasă, d[omnu]l Damian Stănoiu, dimpotrivă, a găsit
tehnica artistică prin care această viaţă a călugărilor să intre în
sufletul nostru prin simpatie şi înţelegere.
Ni se dezvăluie prin talentul d[omnu]lui Stănoiu figuri de călugări şi călugăriţe,
care pot să stea alături, în ceea ce priveşte alcătuirea lor artistică, de figurile cele mai
reuşite din literaturile străine.
Şi pentru a întări lauda aceasta, adăugăm: toate figurile dezvăluite de arta
d[omnu]lui Damian Stănoiu sunt rupte din realitatea vieţii noastre mănăstireşti, şi nu sunt
împrumuturi sau reminiscenţe combinate din citirea literaturilor străine.
Cartea Călugări şi ispite cuprinde cinci bucăţi4, dintre care două, cel puţin, vor
rămâne pe viitor ca nişte mărgăritare ale literaturii româneşti. Acestea două bucăţi sunt: În
căutarea unei parohii şi S-a certat maica Natalia cu maica Vitalia.
În amândouă autorul a reuşit să armonizeze imaginaţia sa cu nivelul sufletesc al
persoanelor de care se ocupă. Nici o notă discordantă, în această privinţă.
Un scriitor mediocru, cu ocazia istorisirii necazurilor pricinuite unui sărman
călugăr de căutarea zădărnicită a unei parohii, ar fi fost ispitit să amestece în istorisirea sa
fel de fel de reflecţii cu caracter politico-social, dacă nu chiar declamaţii învăţate din cărţi
revoluţionare, pe când d[omnu]l Stănoiu rămâne totdeauna măsurat mediului în care se
află, şi ca un adevărat mare artist păstrează persoanelor sale atmosfera potrivită naturii lor
originale.
În căutarea unei parohii poate fi utilizată, negreşit, de orişicine vrea să cunoască
mai de aproape împrejurările politico-sociale în care se exercită apostolatul de preot la noi;
dar această utilizare este îndreptăţită, nu fiindcă bucata este scrisă în acest scop, ci fiindcă
ea este o operă de artă desăvârşită, o prelungire a vieţii reale.
Bucata cealaltă, S-a certat maica Natalia cu maica Vitalia, este încă şi mai
caracteristică pentru talentul autorului. În această bucată se dezvăluie un colţ din viaţa de
mănăstire, dar un colţ de o naivitate adorabilă: micul accident, din cauza simplicităţii
mediului, îl vedem ridicat la rangul de eveniment dramatic.
Două călugăriţe, Natalia şi Vitalia, se iubesc, se urăsc şi se împacă într-un şir de
împrejurări naive, atât de naive că pot fi considerate ca simple scene de vis contemplativ, şi
cu toate acestea cititorul le recunoaşte ca reale şi asemănate vieţii din mănăstirile noastre.
Numai un artist de valoare poate îmbina într-un grad aşa de înalt iluzia cu realitatea.
Nu insistăm asupra însuşirilor formale de stil ale cărţii d[omnu]lui Damian
Stănoiu, fiindcă ele au fost relevate de criticii noştri literari încă demult.
În cazul de faţă, Academia Română este chemată, nu să încurajeze pe un începător,
ci să consacre un talent care stă în afară de discuţie.
Propun să i se dea întreg premiul, sau în orişice caz, jumătate din acest premiu,
dacă mai sunt şi alţi concurenţi de merite egale.
Note :
• Originalul se află în Arhiva Academiei Române din Bucureşti. Se transcrie, aici,
din Analele Academiei Române. Tomul 50. Şedinţele din 1929-1930. Şedinţa solemnă de la
31 mai 1930. Sub preşedinţia lui Ioan Bianu. Bucureşti, Regia Monitorului Oficial,
Imprimeria Naţională, 1930, p. 223–224.
1. Damian Stănoiu – În căutarea unei parohii în Viaţa Românească, 19, nr. 2, februarie
1927, p. 196-209.
2. Nicolae M. Popescu (1881–1963), preot, istoric şi istoric al Bisericii Ortodoxe
Române. Autor al unor cărţi esenţiale privind biografia şi opera unor înalţi prelaţi români.
Membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi al Academiei Române.
3. Const. Rădulescu-Motru ~ Revizuiri şi adăugiri: 1943–1952. Volumul 1-8.
Ediţie îngrijită de Rodica Bichis şi Gabriela Dumitrescu. Comentar[ii] de Dinu C.
Giurescu. Versiune finală de Stancu Ilin. Bucureşti, Editura Floarea Darurilor, 1996–2001.
4. Damian Stănoiu ~ Călugări şi ispite. Scene din viaţa mănăstirilor. Ediţia a 2-a.
Bucureşti, Cartea Românească, [1929], 224 pagini. Cuprinde nuvelele: În căutarea unei
parohii, O anchetă, Copii bătrâni sau cum petrec călugării, Anichit păcătosul şi S-a certat
maica Natalia cu maica Vitalia.
Un diplomat roman prin furtuna unui secol prea lung ( VII)
Dumitru Ceauşu
Continuăm în acest număr prezentarea jurnalului inedit al ambasadorului Dumitru Ceauşu,

născut în comuna Corbu din judeţul Olt (Memoria Oltului 23, 24, 26, 27, 28, 29/2014).
Aducem mulţumiri d-lui profesor Ion Ceauşu, fratele diplomatului, care ne-a încredinţat
manuscrisul şi ne-a îngăduit să-l prezentăm cititorilor.
[Noiembrie 1952]…După câteva ceasuri de muncă, ne-am

împrăştiat pe porumbiştea din vecinătate, prin grădinile de
zarzavat, pe unde se mai găsea ba un castravete, ba un
glojdean de porumb uscat, ba o gâgâlice de pepene acoperită
de buruieni. Totul era comestibil pentru gurile noastre
flămânde. Oamenii cu organizarea muncii ne-au întors, însă
, la treabă, unde aveam norme de îndeplinit. Pe la orele
patru după amiaza, un băiat pe care nu-l cunoşteam, mi-a
propus să fugim acasă. Ne-am furişat către liziera perdelei
de copaci de lângă calea ferată, şi am pornit rapid pe
marginea acesteia către Bucureşti. Se făcuse deja noapte.
Am străbătut o pădure şi am ajuns la şoseaua ce duce spre
capitală. Pe această şosea circula un autobuz. Eu nu aveam
decât 25 de bani, pentru tramvai. Ne-am urcat, totuşi, în
autobuz. Taxatoarea, de cum am urcat, ne-a luat în primire,
Dumitru Ceauşu.
ameninţându-ne că va opri autobuzul şi ne va da jos. Am
relatat pe scurt mica noastră odisee. Singurul care a reacţionat a fost un ofiţer de armată.
Acesta a scos patru lei şi a plătit cele două bilete de autobuz. Am coborât undeva la gara de
est. Tramvaiele mergeau, dar eu nu aveam bani decât pentru traseul de pe linia Obor-
Andronache. Am pornit pe jos. Când am ajuns la şoseaua Mihai Bravu, de foame nu mai
ştiam punctele cardinale. Am luat-o la stânga. Numai când am ajuns la şoseaua Iancului
mi-am dat seama că greşisem. M-am întors şi am ajuns în staţie la Obor pe la miezul
nopţii. Am avut noroc şi am prins ultimul tramvai. Întorcea la capătul lui unu, aşa că am
continuat pe jos încă doi kilometri până acasă în Andronache. Tata mai avea în cratiţă
mâncare de cartofi. A fost cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată.
A doua zi, la şcoală, am aflat că s-au dat paltoane copiilor săraci. Eu n-am fost
prezent şi nimeni nu s-a gândit să-mi oprească şi mie unul. Şi iarna următoare am făcut-o
în vechiul surtuc făcut de mama dintr-o jiletcă rămasă de la tata din timpul războiului,
căreia îi pusese mâneci dintr-o pătură de învelit caii. Din acel an am m-am hotărât să nu fiu
absent niciodată de acolo unde ar trebui să fiu prezent. Nu se ştie niciodată ce se poate
întâmpla în acel loc. Poate se vor da paltoane!
Palton, primul în viaţa mea, am avut abia la vârsta de 20 de ani. Mi l-a cumpărat,
pe puncte, fratele meu de la magazinul sătesc din Corbu. Cu un an în urmă, când a murit
vărul meu Nelu, m-am aşteptat să mi se dea de pomană paltonul acestuia. Fiind iarnă,
mătuşa mea a decis ca mortul să fie îngropat cu paltonul pe el. Mătuşa mea era încredinţată
că pe lumea cealaltă este şi acolo tot iarnă iar fiul ei trebuia să fie îngropat în mod
corespunzător.
***
Casa bunicului dinspre mamă este în satul Ursoaia, cândva comună autonomă. Acum ţine
de comuna Icoana. Cu şase decenii în urmă, casa era plină de viaţă. Numai două fete se
măritaseră. Mama a fost cea mai mare din cei şase fraţi şi surori. Odată măritată, plecase la
soţul ei, în Buzeşti. În casa bunicului rămăseseră cei trei fraţi ai mamei şi mezina, Rozica.
În timpul războiului, doi dintre unchii mei erau pe undeva, pe la Cotul Donului. Numai
Mite, cel mai mic dintre toţi, rămăsese acasă. De fapt, el urma încă cursurile liceului Radu
Greceanu din Slatina. La bunicii în Ursoaia mergeam frecvent, de sărbători şi de multe ori
vara. Totdeauna, bunica, mama Sinica, avea ceva bun pentru mine.
După ce mai crescusem îmi dădeau şi mie să sorb din paharele cu vin. Bunicul,
căruia îi ziceam Tuţu, avea un vin roşu, din berbecel cu boabele „bătute”. Era extrem de
tare şi foarte bun la gust. Într-o toamnă mai
caldă, cred că a fost prin 1945, Tuţu a tras
vinul în butoi fără să aştepte să fermenteze
suficient. Vinul a continuat să fiarbă şi, într-o
zi, presiunea acumulată în butoi a făcut să
sară dopul ca un proiectil, ridicând podeaua
de la beci. Dopul a lovit tavanul cu o
asemenea forţă încât a făcut o gaură în
Dumitru Ceauşu (jos, stânga) în
tencuială. Şi acum, după aproape şase decenii,
mijlocul familiei. se mai văd urmele în tavan. Când, după mulţi
ani, am întrebat dacă mai există viţă de vie
din acel soi, nimeni nu a mai găsit aşa ceva în întreg satul.
Via lui Tuţu era pe dealul din apropierea satului. Să urci coasta pe poteca de la vie
nu era treabă uşoară. Tuţu construise în mijlocul viei un „pătuiag”, adică un mic foişor,
înalt de 3-4 metri, de unde, noi copiii, păzeam via când strugurii dădeau în pârgă. De multe
ori, toamna, petreceam şi eu câteva zile ca paznic de zi la vie. Noaptea, păzea bunicul sau
unchiul Mite. În 46, a păzit vărul meu Nelu. Acesta, de câte ori observa pe cineva prin
apropiere, ţipa ca din gură de şarpe „hoţii, hoţii”. Bunicul, sărmanul, o lua la fugă pe coastă
în sus ca să alunge hoţii. Într-o zi, a alergat de câteva ori până la vie. Ultimul urcuş i-a fost
fatal. A făcut un infarct şi a murit pe loc, era prin septembrie şi era extrem de cald. Până au
venit rudele de la oraş, pentru înmormântare, cadavrul bunicului se umflase de nu mai avea
loc în coşciug. L-am condus pe ultimul drum către cimitirul aflat în vârful aceluiaşi deal,
într-o căruţă trasă de două perechi de boi. Pentru mine, oarecum insensibil la această
pierdere pentru familia mamei, ceremonia înhumării lui Tuţu a rămas strâns asociată cu
mirosul de cadavru în descompunere.
În acel an, în primăvară, la rugămintea lui Tuţu, eu l-am ajutat să răriţeze
porumbul pe o tarla aflată în apropierea satului nostru, lângă calea ferată, „la canton”.
Sarcina mea era foarte penibilă. Trebuia să merg aplecat pe lângă plug şi să ţin cu mâna
firele de porumb ca să nu fie acoperite în întregime de brazdele de pământ răsturnate de
cormanele răriţătoarei. Tuţu era un om ursuz şi nu prea avea ce să-i spună nepotului său de
nouă ani. Am rămas cu o amintire neplăcută din această asociere cu Tuţu, ceea ce s-a
răsfrânt în mod negativ asupra imaginii de ansamblu care mi-a rămas despre el. De fiecare
dată când mergeam la Ursoaia, călătoria era în sine o plăcere. Cei cinci kilometri, pe care îi
parcurgeam, întotdeauna pe jos, erau o adevărată expediţie. Întâlneam pe drum oameni pe
care nu-i cunoşteam, dar pe care mama îi ştia. Tot ea îmi spunea cine locuieşte în fiecare
casă de pe şosea, sau a cui este o tarla sau alta. La început, mergeam pe şoseaua comunală,
cam doi km., după care o luam pe o potecă ce trecea peste ogoare şi prin izlazul comunal.
Traversarea râului Plapcea era, de fiecare dată, un eveniment. Puntea pe care trebuia să
trecem de multe ori lipsea sau era făcută dintr-un lemn prea îngust. Odată trecută Plapcea,
poteca şerpuia pe malul râului, în aval, până la grădina bunicilor. În acei ani, râul era
mărginit de un crâng de sălcii, plopi şi alţi copaci, inclusiv pomi fructiferi. Apa râului era
leneşă şi, pe alocuri, forma bazine adânci cărora noi le spuneam gâldău. Acolo, în
adâncime, apa era foarte rece, (recent, un văr dinspre mamă mi-a explicat de ce apa este
aşa de rece. Din acele locuri ies izvoare de apă rece).
În adolescenţă, după ce învăţasem să înot, făceam adesea baie în zonele adânci ale
râului. Într-un an, am venit, vara, la bunica numai pentru a face baie şi a înota. După
drumul de cinci kilometri, prin arşiţă, m-am aruncat cu capul în jos într-un gâldău şi am
simţit cât de rece era apa. Până în seară am făcut o otită puternică de care îmi voi aminti cât
voi trăi. Plapcea era plină de peşte, între care o specie numită de localnici soreaţă. Era
albicioasă, lătăreaţă şi plină de solzi argintii. Se prindeau şi raci şi ţipari. Pescuitul se făcea
cu plasa sau cu alăul. Nici acuma nu înţeleg de ce se pescuia numai noaptea, la lumina
felinarelor.
În magazia bunicilor se găseau tot felul de scule pentru lucrat lemnul, precum şi o
mică maşinărie pentru scos firele de mătase din gogoşile viermilor de dud. Maşina era din
lemn şi avea o pedală pentru a învârti o roată pe care se aduna în scul mătasea trasă din
gogoşile fierte. Când bunica şi, mai târziu, mama creşteau viermi de mătase, şedeam
ceasuri întregi lângă mesele pe care erau aşezaţi viermii şi priveam fascinat cum aceştia
mâncau frunzele de dud. Îi priveam apoi pe viermii graşi cu începeau să se învelească cu
fire de mătase până nu se mai vedeau. La fel de interesant era să priveşti fluturii pufoşi,
ieşiţi din gogoşile păstrate pentru sămânţă , cum depuneau sutele de ouă pe hârtia de ziar
de sub ei. Dar sericicultura însemna şi culesul frunzelor de dud, treabă anevoioasă la care
trebuia să particip şi eu.
***
Pe bunicul patern – tata-mare – l-am pierdut când aveam opt ani. Cred că avea
aproximativ optzeci de ani când s-a prăpădit, în 1945. Nu-l mai ţin bine minte cum arăta,
fizic. Ţin minte doar că avea o chelie respectabilă şi purta mustaţă. De muncit nu mai
muncea, pământul dându-l în parte, sau îl lucra cu oameni luaţi cu ziua. Mi-au zis alţii că
tata mare şedea tot timpul la umbră, sub căruţă, de unde îi supraveghea pe pălmaşi.
Mam’mare îi aducea mâncare separat de cea pentru zilieri. În restul timpului, tata-mare
trebăluia prin curte sau dormea.
Când aveam 5-6 ani, mi-a confecţionat, dintr-o doagă, un puşcoci a cărui ţeavă era
dintr-o creangă de soc prinsă de patul puştii. Gloanţele erau confecţionate din câlţi făcute
guguloaie. Le introduceam în ţeava din soc, câte unul la fiecare capăt, după care
împingeam cu o vergea de lemn. Presiunea făcută prin comprimarea aerului făcea să sară
cu forţă dopul de la celălalt capăt al ţevii. Această mică explozie producea şi un mic pocnet
care mă umplea de bucurie. Prima victimă a puşcociului meu a fost tata, căruia i-am tras un
dop de câlţi în ureche.
Priveam la tata-mare cum făcea coşuri din nuiele de răchită culese de pe margine
gârlei. Şi acum ştiu să confecţionez un asemenea coş, după modelul lui tata-mare. Iarna,
tata-mare şedea mai tot timpul în casă. În jurul prânzului, îşi bea ţoiul cu ţuică, pe care îl
umplea scufundându-l, legat cu sfoară, în butoiul aflat în spatele uşii, în camera de dormit.
Bea ţuică tacticos, plimbându-se prin cameră cu paşi rari. Eu îl urmăream cu privirea,
jinduind la băutura din ţoi. Când ajungea la fundul ţoiului, se oprea şi-mi întindea ţoiul
zicând: bea şi tu nepoate! Cum ţoiul avea un fund foarte gros, pentru mine nu mai
rămâneau decât câteva picături.
Tata-mare s-a stins într-o toamnă răpus de septicemia provocată de prostată de care
a suferit fără să se trateze în vreun fel. Recunosc că nu l-am iubit. Atitudinea mea faţă de el
a fost determinată de faptul că în timpul războiului, când tata a fost în concentrare, bunicul
a persecutat-o pe mama. Deseori, o ameninţa că o dă afară din casa lui unde mama şi cei
cinci copii ai săi ocupau o cameră şi o mică bucătărie. Desele certuri dintre tata-mare şi
mama m-au făcut chiar să-l urăsc.
***
La Şcoala Normală am intrat în 1951, prin concurs. Am avut mare teamă că nu voi
fi admis, deoarece sunt afon. Întradevăr, la acea dată, proba de ureche muzicală era
eliminatorie. Am intrat cu frică în sala de festivităţi a liceului Matei Basarab, unde se
dădea proba la muzică, deoarece acolo se găsea pianul. În afară de nota la, pe care trebuia
să o vocalizăm, a trebuit să cântăm ceva. Eu am cântat o strofă din imnul naţional de la
acea dată. Aşa se face că şi acum pot să cânt acea strofă: Zdrobite cătuşe în urmă rămân,
în frunte-i mereu muncitorul…De fapt eu cântam: ,,Zdrobit de cătuşe în urmă rămân’’
(adică, eu sunt acela care rămâne în urmă fiind zdrobit de cătuşe…).
În timpul Şcolii Normale, locuiam la o mătuşă, în Andronache, într-o cameră cu
pământ pe jos, cu o uşă care dădea direct în curte. Iarna, când viscolea, zăpada intra în
cameră prin spaţiul dintre uşă şi tocuri iar apa din găleată îngheţa frecvent. Cel mai mare
inconvenient erau şobolanii care, din magazia învecinată, săpaseră galerii până în cameră.
Noaptea, intrau în cameră după mâncare şi uneori săreau şi în pat. Ca să mă apăr, puneam
reteveie de lemn lângă pat şi, când îi auzeam, aruncam reteveiul după ei. S-au răzbunat pe
mine într-un mod extrem de original. În toamnă, pusesem, cu tata cu care locuiam, o putină
cu varză la murat. Putina era aşezată în pivniţa de sub magazie. Varza a ieşit bună. Am
mâncat din ea până în primăvară. Când, prin aprilie, am terminat-o, am scos putina afară în
curte ca să o spălăm. Pe fundul ei, zăcea cadavrul unui şobolan, bine murat. Dar în
viaţa mea de normalist s-au întâmplat şi lucruri mai plăcute. În primăvara lui ’53, în anul
doi de şcoală, profesorul de matematică m-a înscris la olimpiada de matematică. Din clasa
noastră, cel mai bun la matematică era şi a rămas Anton Ion, care, de altfel, a şi făcut o
frumoasă carieră tehnică. La faza pe capitală, n-am făcut mare brânză. Cum, se pare, nici
alţii n-au făcut mare ispravă, eu şi colegul Anton am fost promovaţi la faza pe ţară a
olimpiadei. Competiţia se derula separat pe licee şi şcoli pedagogice, şi, bineînţeles, pe
fiecare an de studii. Am mers la Universitate, unde a avut loc competiţia. N-am avut cu ce
scrie, dar cineva mi-a dat un creion. În mod surprinzător pentru mine, am reuşit să rezolv
toate cele trei probleme. Corectarea s-a făcut pe loc şi am avut plăcuta surpriză să fiu
proclamat premiant, singur pe locul întâi. Pe locurile următoare s-au clasat colegul meu
Anton şi o elevă de la Buzău. M-am întors acasă în triumf. Aveam pe braţe două teancuri
de cărţi- premiile- legate cu o panglică tricoloră. Am coborât din tramvai şi am străbătut
drumul de un km până acasă ca un general roman, pe Via Appia, având convingerea că
toată lumea mă admira.
Din păcate, cariera mea de matematician
s-a oprit aici. În anul trei de şcoală, am învăţat mai
mult metodica predării matematicii la clasele
primare şi aproape deloc algebră şi geometrie. Aşa
se face că tentativele mele la concursurile de
admitere la Politehnică au eşuat. De fapt, la a doua
tentativă reuşisem să intru la examenul oral. Aici,
proba de limba rusă a fost aceea care m-a făcut să
ratez admiterea.
În timpul şcolii, am dat de gustul cititului.
Cineva, nu-mi mai amintesc cine, m-a dus într-o zi
la Biblioteca Municipală, pe strada Fotografia din ,,Informaţia Bucureştiului”, mai
Batiştei, în clădirea în care se află acum 1955, Dumitru Ceauşu la Biblioteca Municipală.
casa de cultură Friedrich Shiller. Acolo am dat peste o adevărată comoară de cărţi. Am
petrecut acolo zile întregi, nemâncat, devorând zeci de volume de beletristică. O lume
mirifică se oferea astfel minţii şi sufletului meu. Timp de doi ani am fost un cititor constant
şi asiduu la Biblioteca Municipală. Există şi o fotografie cu mine , în sala de lectură,
publicată în ziarul Informaţia Bucureştiului, cândva prin luna mai 1955.
După ce am devenit un drogat al cărţii, în timpul vacanţelor nu aveam linişte dacă
nu aveam ceva de citit. Norocul meu a fost că unchiul Minică avea o bibliotecă
impresionantă. De fapt, era biblioteca soţiei sale, la care se mutase după căsătorie, tot în
comuna Ursoaia. De la el împrumutam cărţi în fiecare vacanţă. Le citeam zi şi noapte, până
îmi stingea mama lampa cu petrol. Le citeam şi pe câmp, mergând cu vitele la păscut. Am
citit şi Mizerabilii, ţinând de lanţ două vaci, cu o mână, iar cu cealaltă, cartea.
**
În afară de premiul la olimpiada de matematică, la Şcoala Normală nu m-am
evidenţiat cu ceva până în ultimul an pe care l-am încheiat cu note maxime. Am avut,
totuşi, probleme cu…muzica, ce era disciplină de studiu pe tot parcursul şcolii. La sfârşitul
lui trei, mi-am dat seama că, pentru a primi indemnizaţie de merit, trebuia să obţin nota 4-
cinci era nota maximă- şi la muzică, mai precis la vioară. Amicul meu T.B. s-a oferit să mă
înveţe un solfegiu. Era obligatoriu să posed şi o vioară. Am mers cu tata la talciocul care,
pe vremea aceea, se ţinea pe un loc viran în Andronache. Acolo am găsit o vioară
mucegăită, într-o cutie jerpelită, pe care am cumpărat-o cu o sută de lei. Eram astfel
echipat pentru a da ochii cu profesorul de muzică. Amicul meu T.B., care mă instruise
temeinic ceasuri întregi, m-a însoţit la examen, eu fiind restanţier. Profesorul mi-a cerut să
interpretez ce ştiu eu mai bine. Am interpretat solfegiul învăţat. Când să-mi scrie nota în
catalog, a intrat peste el amicul T.B., care aşteptase la uşă. Profesorul i-a spus că mă trece,
deci îmi dă nota trei. Amicul meu a început să-l implore să-mi dea nota patru, ca să pot
primi indemnizaţia de merit. Practic, l-a împiedicat să-mi scrie nota în catalog, ţinându-l de
mână. Până la urmă amicul meu a avut câştig de cauză şi am primit nota cerută. Explicaţia
acestui acces de devotament pentru mine, din partea amicului meu, este următoarea: Când
l-am rugat să mă înveţe solfegiul, i-am promis că, dacă reuşesc să iau nota râvnită, îi voi da
jumătate din indemnizaţia de merit pe două luni. M-am ţinut de cuvânt. Cu acelaşi solfegiu
am luat nota patru şi în anul următor, ultimul. Aceasta a fost singura notă de patru, celelalte
fiind de cinci.
Aşteptând concursul de admitere la facultate din anul următor, m-am angajat ca
învăţător la şcoala elementară din satul natal, Buzeşti, unde fratele meu mai mare era
director. După anul nou, fratele meu a fost promovat inspector de învăţământ la raion, iar
eu am fost numit director interimar. O afacere de familie.
Lucrul cel mai interesant care mi s-a întâmplat în cele şapte luni de directorat la
şcoală au fost alegerile pentru Marea Adunare Naţională din martie 1956. Având calitatea
de director de şcoală, am fost numit secretar al comisiei electorale de circumscripţie, din
care mai făceau parte, ca membri, învăţătorii Cioroianu şi Ionel Marinescu, amândoi trecuţi
de 60 de ani. Dl. Cioroianu fusese ţărănist, iar dl. Marinescu-liberal. În ziua alegerilor,
oamenii nu s-au prezentat în număr mare la urne. În această situaţie, pentru a îndeplini
sarcina privind procentul participării la vot, când s-a apropiat ora închiderii scrutinului, eu
şi cei doi învăţători luam buletine de vot pe care le introduceam în urnă, bifând de pe liste
numele unor alegători. Cred că dintr-o mie de alegători noi am făcut „să voteze” cel puţin
două sute. La sfârşit, le-am spus celor doi: ,,Cred că am votat pentru tot restul vieţii mele”.
Şi ca să sărbătorim „victoria” candidatului nostru, de undeva a apărut şi o sticlă de ţuică,
fapt strict interzis în regimul „democrat-popular”. Cei de faţă şi-au trecut sticla din mână în
mână, practic smulgându-şi-o reciproc, până ce dl. Cioroianu a strigat la cineva: ,,Ho, bă,
că-mi rupi dinţii”. Dl. Cioroianu avea în gură o frumuseţe de dinţi dintr-un fel de aluminiu
numit viplă.
În primăvara acelui an au început presiunile asupra ţăranilor ca să se înscrie în
colectivă sau în asociaţie. Ca director de şcoală, eu trebuia să particip „la munca de
lămurire”. Am creat o asociaţie agricolă în care am înscris-o şi pe mama cu două hectare şi
am participat la arătura primei tarlale de teren comasat. Când am văzut că gluma se
îngroaşe, cei de la raion insistând să facem o colectivă, i-am zis dl-lui Marinescu: ,, Eu îi
bag pe toţi în mă-sa şi plec la facultate”.
Şi dus am fost din sat pentru următorii 50 de ani.
Am intrat la drept, în 1956, primul dintre 1700 candidaţi pe o sută de locuri.
(va urma)
Fugit irreparabile tempus

Viorel Dianu
Zboară timpul ireversibil… Dar memoria are puterea magică de a reînvia pentru noi
clipele trecute, de a ni-i readuce în minte pe cei dispăruţi, alăturându-i celor în viaţă, ori de
a derula pe dinaintea ochilor noştri evenimentele trăite. Acest lucru încerc să-l reliefez
acum, amintindu-mi de perioada slătineană a anilor 1995-2000, perioadă rodnică pentru
mine din punct de vedere editorial, când am publicat aproape câte o carte anual. Un
deceniu mai devreme nu izbutisem să tipăresc nimic: fuseseră anii de cenzură ideologică
drastică, dinainte de Revoluţie, apoi anii de cenzură economică acerbă, postrevoluţionară.
Cărţile mele, pe care nu încetam să le scriu, adăstau răbdătoare prin edituri, intrate în
colaps, să iasă la lumină, aşa cum se întâmpla şi cu ale altor autori.
Publicarea romanului „Suplinitorul” în anul 1986 mă făcuse cunoscut ca scriitor, cartea

devenind repede populară. În Slatina, tirajul comandat (cu totul insuficient faţă de cereri)
s-a epuizat spontan, romanul s-a citit cu fervoare – de cei care căutau să se recunoască
printre personaje s-a parcurs chiar cu înfrigurare –, a circulat din mână în mână, s-a
comentat în multe şi varii ocazii. Asta a făcut ca intervalul deşertic, de vreo nouă ani, de
care vorbeam, să pară suportabil. Şi a mai fost ceva: am publicat consistent în acest răstimp
în revistele literare: patru-cinci apariţii anuale.
Aşadar, în anul 1995, după şapte ani de la redactare, mi-a apărut în sfârşit romanul
„Crucea perpetuă” la Editura Semne. Fusese planificat a se edita de Cartea Românească în
1990, dar survenind evenimentele din Decembrie… Pe 28 septembrie a avut loc lansarea la
Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu”, la care a participat un numeros şi select public. „O
zi fastă pentru destinul literar al Slatinei” îşi va intitula ampla relatare Victor Ursu din „Olt
Press” (30 septembrie): „După cuvântul de deschidere al directorului bibliotecii, Paul
Matiu, cartea şi semnificaţiile ei au fost relevate de trei oameni de litere: poeţii Elena
Cruceru şi Nicolae Zărnescu şi prof. Cecilia Romaniuc. Aceştia au caracterizat romanul ca
pe o carte document de epocă (a fost scris între 1985-1988), o parabolă a înstrăinării faţă
de satul românesc, faţă de Mamă, faţă de matca originară. În cuvântul său, Ilie Dumitru,
consilier cultural şef al judeţului, a apreciat participarea activă a scriitorului la viaţa
spirituală a Slatinei şi a judeţului.” Seara s-a transmis evenimentul pe postul local de
televiziune „Novel”, împreună cu un scurt interviu al meu. Vor comenta romanul Nicolae
Zărnescu în Nr. 1 al revistei „Semne”: „Un roman al marilor remuşcări, al înstrăinării de
sat şi de părinţi”, prof. Cecilia Romaniuc, într-un articol din „Olt Press” despre care mi-a
vorbit, însă pe care nu l-am văzut, George Enache în „Olt
Press” (21 octombrie ): „A repovesti Crucea perpetuă este a o
demitiza. Inefabilul care o învăluie – totuna cu sufletul
tulburat al creatorului – nu poate fi tăiat în felii, tot aşa cum
nu poţi despărţi de trup durerea sau de priviri lumina. Crucea
perpetuă se cuvine mângâiată cu inima, aşa cum ai mângâia
părul mamei aflate pe năsălie, care nu mai porunceşte, nu mai
suferă, dar lasă pe chip să i se vadă împăcarea care poate să
însemne că ea a ştiut că are cine suferi în continuare – a suferi
fiind totuna cu a trăi. Ea nu a trăit degeaba. Crucea – perpetuă
– este dată în stăpânire, chiar prin ordinea firii, cui nu o poate
refuza: urmaşului”, Elena Cruceru în „Anotimp magazin”
(octombrie-noiembrie): „Purtăm o cruce perpetuă şi o taină, ne învaţă romanul domnului
Viorel Dianu. E bine să ne-o cunoaştem fiecare şi să refacem, în felul nostru, drumurile
întortocheate ale satului românesc, fiindcă satul nu se duce nicăieri”, Paul Dogaru în
„Gazeta Oltului” (17 ianuarie 1996), în recenzia „Crucea perpetuă – roman metaforă”.
Dintre criticii literari, vor scrie despre carte Dan-Silviu Boerescu în „Luceafărul” (13
decembrie 1995) şi Mircea Moisa în „Ramuri” (Nr. 4-5-6 1996). Romanul a mai fost lansat
pe 23 octombrie şi la Râmnicu-Vâlcea, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, după
care au urmat întâlniri cu elevii de la Liceele „Mircea cel Bătrân” şi „Alexandru Lahovari”.
În 1995 am mai realizat un lucru important: în august am terminat de scris romanul
„Înălţarea”, la care am lucrat cinci ani, şi i l-am predat lui Viorel Ştirbu la Editura Viitorul
Românesc, care îmi promite că îl va include în plan pe 1996 şi va face tot posibilul să-l
publice.
Deci anul 1966 s-a consumat cu peregrinările mele la Bucureşti, având drept scop
tratativele cu Editura Viitorul Românesc pentru publicarea romanului. Întrucât tipărirea se
împinge spre toamnă, cartea, care poartă pe pagina
de titlu anul de apariţie 1996, mai întârzie o zăbavă
până a ajunge la mine.
În februarie 1997 o prezint la cercul
pedagogic al profesorilor de limba română
desfăşurat la Şcoala „Eugen Ionescu”, conducător de
cerc fiind Nicolae Dorobanţu, iar susţinător al
activităţii Constantin Voinescu. Pe 6 martie va avea
loc şi lansarea la Biblioteca Judeţeană „Ion
Minulescu”, amfitrion – Paul Matiu. „Momentul s-a
constituit într-un veritabil eveniment al vieţii noastre
culturale”, va scrie peste două zile Victor Ursu în
„Olt Press”. Ecoul stârnit în rândul publicului a fost
larg, vădit prin prezenţa unei numeroase asistenţe,
formate îndeosebi din oameni ai şcolii: profesori,
inspectori şcolari şi elevi. Dintre personalităţile
locale au vorbit, ca şi data trecută, Elena Cruceru şi
Cecilia Romaniuc, dar şi Nicolae Fulga, iar dintre
bucureşteni: Matei Gavril-Albastru, redactorul de carte, şi Viorel Ştirbu, directorul Editurii
Viitorul Românesc. Discursul lui Nicolae Fulga a fost distonant în comparaţie cu al
celorlalţi, cârtind despre carte, deşi uzanţa cerea ca la o asemenea festivitate ori să lauzi,
ori să taci. Îi sta în obicei să îmboldească, dar acum greşise omul. Interesant e că pe mine
m-a deranjat mai puţin gestul ca pe alţii. Nicolae Tiţa va replica indignat în „Anotimp
magazin”: „Această lansare a lăsat să răbufnească multe refulări ale celor care mânuiesc
cultura slătineană. Autorului i s-a imputat că acuză prea tendenţios vechiul regim
comunist. Cei nemulţumiţi de noile vremuri n-au putut să se abţină, să piardă prilejul de a
se etala, de a disculpa vechile dragoste roşii. Nu e posibil să vii cu afirmaţia: Eu îl respect
pe Ceauşescu şi tot ce a făcut el, la o lansare de carte care acuză tocmai ceea ce a făcut el
din societatea românească timp de 25 de ani.” Se pare că Nicolae Fulga a avut însuşi
remuşcări, după cum mi-au mărturisit cutare şi cutare, iar într-o zi chiar m-a vizitat acasă
pentru a şi le exprima. Am atenuat elegant incidentul. Eram prieteni. Postul de televiziune
Novel, în seara de 7 martie, şi postul de Radio Craiova, pe 8 martie, într-o emisiune a lui
Constantin Dumitrache, au reflectat evenimentul lansării romanului meu. Pe 11 martie,
Dan-Silviu Boerescu prezintă „Înălţarea” pe TVR 2, la emisiunea „Cu cărţile pe masă”.
Despre carte a scris în „Olt Press” (5 aprilie) Ionel Nicolescu, directorul meu drag de la
Liceul Textil, unde am funcţionat nişte ani frumoşi: „Structurat
în şapte capitole, în cele peste trei sute de pagini, romanul
cuprinde fapte şi întâmplări locale din domeniul învăţământului,
culturii, datini şi obiceiuri, fără a fi neglijate aspecte social-
politice şi religioase, relatate de autor în două perioade distincte:
înainte şi după 1989, la care sunt antrenate instituţii şi o
mulţime de persoane. Un loc principal îl ocupă şcoala – ca
instituţie, elevii şi profesorii – ca indivizi, detaşându-se, în mod
cu totul aparte şi destul de vizibil, profesorul Mihai Abur.” Alţi
colegi ai mei, Maria Ionică, în „Simbol”, revista trimestrială a
elevilor Liceului „Ion Minulescu”, şi Ilie Dumitru, în
„Leregeul”, revistă a Liceului „Radu Greceanu”, amândouă
apărute în luna mai, mă comentează de asemenea. Ilie Dumitru zice: „Mihai Abur vădeşte
o imensă nevoie de a crede. Crede în oameni, crede în vremuri, crede în Dumnezeu, crede
în sine. Prin aceasta se înalţă ca om. Înălţarea este cartea vremurilor pe care le trăim.”
Poetul Virgil Dumitrescu, fost director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Slatina, acum
stabilit la Craiova, publică în „Cuvântul libertăţii” din noiembrie un articol intitulat „Mihai
Abur c`est moi”, parafrazându-l pe Flaubert: Madame Bovary c’est moi. Însă cronica de
referinţă rămâne desigur cea a lui Ioan Stanomir din „Luceafărul”, 16 iulie 1997.
Aşa cum procedasem cu romanul „Crucea perpetuă”, duc şi „Înălţarea” la Rm.
Vâlcea: nu puteam să ocolesc judeţul în care m-am născut şi liceul pe care l-am absolvit. şi
atât la Liceul „Alexandru Lahovari”, cât şi la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, au
loc emoţionante întâlniri cu cititorii la care rostesc cuvinte elogiative despre carte şi despre
mine Emil Constantinescu, Teodor Firescu, Costea Marinoiu şi Marian Creangă.
La mijlocul lunii aprilie se desfăşoară la Slatina Zilele dedicate poetului Ion
Minulescu, la care sunt invitaţi oaspeţi aleşi: Mioara Minulescu, fiica poetului, D.R.
Popescu, Viorel Ştirbu, Matei Gavril Albastru, Alexandru D. Lungu (de la Bucureşti), Al.
Firescu, Ilarie Hinoveanu, Virgil Dumitrescu (de la Craiova). Au loc lansări de cărţi,
concurs de poezie, comunicări. În cadrul simpozionului susţin şi eu o comunicare, cum
făceam de altfel în fiecare an cu această ocazie.
„Înălţarea”, cel mai impunător roman al meu, atrage în siajul său publicarea altui
volum: „Iubiri alese”. Pe 6 octombrie îl duc la Viitorul Românesc, unde îmi creasem vad.
Aici îl găsesc pe Matei Gavril-Albastru, care îmi ia volumul să-l citească şi, dacă merge, să
mi-l publice la editura lui, România Press. În seara zilei următoare mă sună spre a-mi
spune că a citit cartea şi i-a plăcut. O va da imediat la cules, aşa încât să apară de sărbători.
Ţineam cu ardoare să-mi văd şi cartea asta publicată, pe care o zămislisem prin anii 80,
într-o perioadă senină a vieţii mele, şi luptam s-o scot la lumină de 15 ani. Ba: 16-17. Dar
nu mă amăgeam că va apărea chiar în acest an.
Între 20-25 aprilie 1998, au loc la Slatina mari festivităţi, Zilele oraşului: 630 de
ani de la atestare. Extrag din jurnalul meu: „Luni, 20 aprilie, la Biblioteca de la Casa de
Cultură a Sindicatelor, lansarea unei cărţi cu autori slătineni, în care sunt şi eu inclus.
Marţi, 21 aprilie, concert extraordinar de muzică populară susţinut de Sava Negrean-
Brudaşcu şi Dumitru Fărcaşu. Joi, 23 aprilie, lansare la Biblioteca Judeţeană, a unei
monografii muzicale de A.C. Stanciu, la care particip şi
vorbesc. Miting. Vineri, 24 aprilie, dimineaţa, la
Biblioteca judeţeană, fac parte din juriul de poezie „Ion
Minulescu”, după-amiaza, la Biblioteca de la Casa de
Cultură a Sindicatelor se lansează cartea despre Theo
(Theodor Trăşculeasa), în care am şi eu un text omagial;
lume multă. Sâmbătă, se sting evenimentele. O săptămână
încărcată, cu mici bucurii. Dacă mi-aş fi văzut şi cartea
proprie publicată ar fi fost cu totul altceva.”
Ziua de 11 mai va fi aceea, când mergem, eu cu
soţia, la Bucureşti şi luăm „Iubirile alese” de la Matei
Gavril-Albastru. Cele 14 povestiri se adunaseră până la urmă Theo, carte apărută la
între copertele unei cărţi. Din totalul povestirilor, 13 Editura Casa Ciurea din
apăruseră de-a lungul timpului în revistele literare: Slatina.
„Luceafărul”, „România literară”, „Ramuri”, „Contrapunct”,
„Suplimentul literar artistic al Tineretului liber”. Volumul însuşi făcuse parte din planul
Editurii Eminescu pe anii 1988 şi 1989. Ah, drăguţa cenzură!…
Hotărăsc să schimb tipicul, de a face lansarea tot la
Biblioteca Judeţeană, ci la liceul meu, „Radu Greceanu”, fapt inedit
pentru Slatina. Dar în avanpremieră, invitat de prietenul meu prof.
de română Nicolae Drăghici, particip la o întâlnire cu elevele
Liceului Pedagogic, organizată în sala de spectacole, plină ochi,
unde prezint cartea şi le ofer fetelor – o impunea sala, nu? – un
spectacol sui-generis, citindu-le povestirea Criteriul Gabriela, care
le încântă şi pe care o aplaudă. Apoi, a doua zi, pe 21 mai, de
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, are loc festivitatea de lansare
de la „Radu Greceanu”. Vorbesc Ilie Dumitru şi Silviu Gorjan. În
sală au fost prezente câteva personalităţi ale vieţii culturale slătinene, precum pictorul
Nicolae Truţă şi poetul Gheorghe Mihail. Despre Nicolae Truţă s-a crezut că ar fi autorul
ilustraţiei de pe copertă, dar nu, în realitate el îmi executase un portret în 1996, la atelierul
său din centrul vechi al oraşului, care a apărut în „Gazeta Oltului”: „Un crochiu pentru
eternitate”. Au scris despre lansare Victor Ursu în „Olt Press”: „Iubiri alese de Viorel
Dianu, o carte luminoasă a unui scriitor consacrat” şi Valentin Ciurea în „Gazeta Oltului”.
Valentin Ciurea va reveni cu o cronică în acelaşi ziar, urmându-i Ionel Nicolescu în „Olt
Press” (16 iunie), chiar de ziua mea aniversară: „Viorel Dianu – cel mai prolific scriitor
oltean contemporan”, apoi Aurel Gagiu, de asemenea în „Olt Press” (10 iulie), „IUBIRILE
ALESE sau poruncile actului creaţiei”, din care citez: „Această carte este o superbă biblie
a sufletului supersensibil… Personajele, cu o vastă vibraţie sufletească, sunt obsedate de a
nu violenta sensibilitatea semenilor, fiind capabile să-şi transfere chiar culpe imaginare.
Este nevoie de un talent autentic pentru a detecta astfel de nuanţe superioare. Îndrăznesc să
zic că iubirile lui Viorel Dianu sunt, de fapt, travaliul actului creaţiei, „extrem de
mofturos”, care are nevoie de o perpetuă primenire, dureroasă, dar controlată, pentru a nu
plonja ineluctabil într-o dramă sterilă. Doar talentul poate să salveze cu o viguroasă
iluminare „o lume” care se zbate în ea însăşi, fără să solicite nici un fel de ajutor, fără a
culpabiliza existenţa.” Sensibilă este şi vasta cronică a doamnei Maria Ionică din ziarul
„Slatina – 630”: „Citind cartea domnului Viorel Dianu te poţi considera intrat în universul
unui adevărat roman, în care iubirea acordează versetele unui duios şi tulburător imn întru
slăvirea eternului feminin.” Dumitru Şerban Drăgoi, care îşi publică recenzia „Sub semnul
lui Eros” succesiv în „Olt Press”, „Jurnalul de Olt” şi „Ramuri”, spune şi el: „Iubirea, care
la Dante Aligheri mişca soarele şi norii, este liantul universului conturat de aceste
povestiri. Ea schimbă ceva din existenţa oamenilor. E ca o tresărire de soare peste lunga
cărare a vieţii către moarte…”
Anul 1999 debutează fericit: în ianuarie, Editura Semne îmi tipăreşte volumul de
proze „Ochiul Demiurgului”. Povestirile din această carte, scrise între anii 1969-1979, au
fost selectate din volumele „Revelaţie în Do minor” (Editura Scrisul Românesc, 1979) şi
„Apoteoza Meşterului” (Editura Eminescu, 1984), la care s-au adăugat cele cenzurate din
al doilea volum („Vocea din off”, „Urmărirea”, „Scrisorile oraculare” şi „Judecătorul din
turn), publicate după Revoluţie în revista „Luceafărul”. Scopul propriu-zis acesta era, de a
recupera prozele eliminate din volumul „Apoteoza Meşterului”.
Pe 11 februarie, chiar înainte de lansare, „Olt Press” publică prima cronică la
cartea mea, intitulată „Ochiul Demiurgului sau triumful singurătăţii”, semnată de Aurel
Gagiu: „Aceste admirabile povestiri, ţesute în filigranul unei autentice scrupulozităţi
artistice, pot constitui un roman din moment ce relevă angoasa existenţială a unui singur
personaj care apare cu o onomastică diferită. Neliniştea, „disconfortul psihic” sunt aceleaşi
într-un itinerar al singurătăţii în care se află, faţă în faţă, creatorul şi realitatea inepuizabilă,
adesea covârşitoare, dominantă, tentaculară. În acest context tulburător, personajele se află
într-o perpetuă alergare, într-o infatigabilă mişcare; aceste vibraţii, să le numim, impropriu,
spaţiale, „copiază” fluidul interior al scriitorului, care pentru a găsi un reazim în
ameliorarea presiunii lăuntrice, evadează în real pentru a supravieţui, pentru a descoperi
soluţii, repere consistente. Realul nu are darul decât de a epuiza o alternativă, singura
posibilă, căci se dovedeşte a fi ineficient, adesea potrivnic, opac, neîndurător. Cu totul
remarcabil este faptul că aceste evadări dramatice ţin în surdină angoasele, nu le dau voie
să se exprime eclatant, beneficiind de o surprinzătoare decenţă, dovadă superioară,
admirabilă de talent viguros care nu cedează strigătului, prin porta-voce, de a şoca. Viorel
Dianu are obsesia durabilităţii actului creator, temă devoratoare, mistuitoare, care străbate
cu frisoane „Ochiul demiurgului”. Mai evidenţiem „un amănunt” solar: epicul clasic,
împănat cu întâmplări palpitante, este înlocuit cu TENSIUNEA ABSORBANTĂ a
neliniştii interioare, încât interesul cititorului rămâne viu, dominat „atroce” de desfăşurarea
evenimentelor. Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”
O primă lansare a volumului are loc pe 23 februarie în sala de spectacole a Casei
de Cultură din Drăgăneşti-Olt. „În deschiderea evenimentului a vorbit prof. dr. Dumitru
Drăgoi, care face o scurtă retrospectivă a vieţii şi operei autorului, ajuns la a şaptea carte
publicată, apoi au luat cuvântul doamna Filoteea Popescu (profesoară de limba şi literatura
română) şi domnul Constantin Safta (profesor de matematică)”, scrie Costel Mirea în
„Economistul de Olt”. În 4 martie cartea se lansează şi la Liceul „Ion Minulescu”, în sala
de festivităţi arhiplină cu elevi şi profesori. „Cartea de literatură este la ea acasă” e titlul
din „Olt Press” al lui Victor Ursu: „Prof. Maria Ionică, într-un cuvânt plin de sensibilitate,
relevă semnificaţia noii apariţii editoriale, care încununează cei 30 de ani de creaţie ai
scriitorului. La rândul său, ziaristul Petre Cazangiu a evidenţiat calităţile de bază ale
scrisului lui Viorel Dianu: puterea de analiză, pătrunderea psihologică, imaginaţia suplă,
viziunea dramatică şi verva.” Valentin Ciurea insistă şi el asupra evenimentului,
comentându-l în „Tribuna Oltului”.
După cronica preliminară a lui Aurel Gagiu au urmat recenziile semnate de d-na
prof. Maria Ionică („Olt Press” 11 martie), Nicolae Tiţa („Anotimp magazin” 9-15 martie)
şi Petre Cazangiu („Economistul de Olt” 11-17 martie). Întrucât din primii doi am mai
citat, i-a venit rândul acum, pe drept, şi lui Petre Cazangiu: „În OCHIUL
DEMIURGULUI, de Viorel Dianu, ni se confirmă certificatul de adevărat arhitect al
cuvântului şi al frazei. Construcţia epică este zidită cu migală, pornind de la o temelie
robustă, turnată inginereşte de un fin observator de mare profunzime, şi terminând artistic,
cu acoperişul inconfundabil, împletit din irizări metaforice, meditativ-filosofice, de aceeaşi
adâncime… Întâlnim în toate cele 16 povestiri calităţile unui prozator consacrat, adică:
putere de analiză, pătrundere psihologică, imaginaţie suplă, viziune dramatică, vervă. Într-
o graduare crescândă, fiecare povestire poate fi apreciată ca un studiu de caz, de situaţie,
culminând cu alegoria de adevărat maestru, de final, din Apoteoza Meşterului. În fond, o
apoteoză a Demiurgului, a creatorului Manole care, acum, ca să-l parafrazăm chiar pe
autor, după ce a înălţat cea de-a şaptea mănăstire, nu-i va păsa că, laolaltă cu
predecesoarele, vor rămâne pentru posteritate în bătaia vânturilor şi zgâlţâirea
cutremurelor, în potopul ploilor şi ninsoarea zăpezilor. Pentru că ele sunt protejate de
ochiul pururi luminat de certitudinea valorii artistice autentice.” Ca un corolar vine cronica
lui Simion Bărbulescu, „O binevenită reluare editorială”, din „Luceafărul” 5 mai 1999.
Eram mulţumit de realizările mele editoriale, totuşi terminasem de publicat cărţile
care adăstaseră în sertar, plus „Ochiul Demiurgului”, reprezentând ediţia a II-a a
povestirilor mele de început. Ce urma? De câţiva anişori buni, mai precis: din august 1995,
nu mai aşternusem un rând pe hârtie, agăţând lira în cui. Deci la treabă: să scriu o carte
nouă! Am hotărât să fie de povestiri. Însă cu povestirile era altă
taină decât cu romanele, realiste, inspirate din viaţă. Aceste
ficţiuni nu puteam să le elaborez decât dacă mi se revelau. Şi am
privegheat ca să aud şoaptele. Pornind să vină şi ascultând de
ele, din februarie, când am reluat scrisul după acea lungă
întrerupere, şi până în decembrie am dat gata volumul „Şapte
care mai de care”.
Pe 17 ianuarie 2000, plec la Bucureşti şi-l încredinţez
Editurii Semne, cu care colaborasem fructuos până aci.
Directorul editurii promite că va fi gata în două săptămâni.
Într-adevăr, nu tocmai în două săptămâni, dar pe 10 februarie
merg cu soţia şi luăm cartea. A ieşit frumoasă, parcă râdea.
„Luceafărul” îi anunţă în mod festiv apariţia: pe ultima pagină, cu fotografie. Pe 29
februarie sunt invitat la emisiunea TV Novel, „Cafeaua cu lapte”, unde acord un scurt
interviu şi prezint volumul. De data aceasta, cronicile încep să curgă în ziarele locale
înainte de a se face lansarea. Deschide seria Petre Cazangiu, în „Jurnalul de Olt” (16
martie), semnând un text foarte frumos: „Viorel Dianu plămădeşte pentru cititorii săi o
bijuterie, ce vine să confirme maturitatea unui creator împlinit. Şapte care mai de care,
volum apărut recent la Editura bucureşteană Semne, într-o ţinută grafică pe măsura stilului
elegant al autorului, cuprinde „întâmplări năzdrăvane din vremuri contemporane”. După
ce le-am parcurs, am rămas cu senzaţia că am cutreierat tărâmuri de vis din realitatea
imediată, presărată cu fiinţe de basm. Naraţiunile sunt tot atâtea fişe psihologice, un fel de
monografii halucinante despre actuala viaţă de provincie, reală şi ireală în acelaşi timp,
prin decrepitudinea unei tranziţii pline de mistere. Autorul, înzestrat cu o intuiţie
superioară, demonstrează capacitatea de a trece dincolo de ficţiune şi de aparenţe,
descoperind esenţa relaţiilor interumane, adevăratele tensiuni din societatea românească a
acestui sfârşit de secol. Dialogurile, în special monologurile interioare ale eroilor, dau
lecturii vivacitate, într-un crescendo dramatic. O ironie subtilă dezvăluie cu discreţie
punctul de vedere al autorului asupra multor situaţii. Fabulosul, fantasticul, oniricul
completează naturalul, într-o imagine originală. Nu ştiu de ce, la sfârşitul lecturii, am
rămas cu senzaţia că Viorel Dianu a făcut în Şapte care mai de care un ultim exerciţiu
înaintea lansării unui mare roman care să-i consacre definitiv meritul de prozator valoros în
literatura românească, la graniţele dintre secole şi milenii.” O surpriză plăcută pentru mine
mi-a rezervat-o Carmen Nedeloiu, care m-a intervievat pe coridoarele Liceului „Radu
Greceanu” şi a scris în „Jurnalul Tineretului” (10-16 martie) nişte rânduri incitante şi
deopotrivă subtile: „Noua apariţie editorială a domnului profesor Viorel Dianu se inspiră
din faptele ieşite din comun, adică aiuritoare, zăltate, bezmetice ale unor oameni din zilele
noastre, care străbat această epocă de tranziţie, ea însăşi absurdă, şuie, abracadabrantă.
Cele şapte povestiri ale cărţii se numesc care mai de care pentru că atât întâmplările, cât şi
personajele, sunt unele mai deconcertante decât altele. Stilul este deosebit faţă de al cărţilor
anterioare. E un stil comic, satiric, coroziv, care ajunge până la grotesc, pentru a fi, prin
formă, adecvat conţinutului. Personajele sunt alese din cele mai diverse domenii:
politicieni, profesori, poeţi, poliţişti, preoţi, patroni… Totuşi, atitudinea autorului faţă de
personajele sale nu este demolatoare, ci numai persiflatoare.” Valentin Ciurea, care mi-a
urmărit consecvent cărţile, dar din care nu am exemplificat încă, scrie în „Olt Press” (17
martie): „Titlul cărţii, Şapte care mai de care, vrea să sugereze o invitaţie la parcurgerea
celor şapte povestiri din volum, una mai şocantă şi mai originală decât alta, sau ne poate
duce cu gândul la cele şapte cărţi anterioare. Volumul aduce ca noutate localizarea
temporală a acţiunilor, toate fiind ancorate în realitatea ultimilor ani de după decembrie
1989. Povestirile au şi o tentă fantastică, cu înţelesuri dificile şi multiple, farmecul cărţii
constând în punerea la încercare a fanteziei şi imaginaţiei celui care o lecturează.” În
„Jurnalul de Olt” (4 aprilie), Aurel Gagiu mă gratulează din nou cu un articol, „Şapte care
mai de care. Expansiunea talentului”, din care nu mă pot abţine să nu citez iarăşi: „Viorel
Dianu scrie elaborat, cu o profundă responsabilitate pentru destinul personajelor, mai clar
spus, condeiul pătrunde în coala albă după o profundă şi neliniştitoare căutare în materia
tulburătoare a existenţei umane, altfel n-ar fi posibil ca naraţiunea să se închidă într-o
formă perfect rotundă, fără nimic de prisos. Noua sa carte relevă încă o dată forţa de a nu
ceda hazardului, de a nu lăsa condeiul să alerge prin lume fără un scop bine definit, căci
oricât de insolite ar fi întâmplările, ele trebuie să ilumineze un destin, fără meandre facile,
cum se întâmplă adesea, pentru a prinde cititorul în capcane desuete. Viorel Dianu posedă
excepţionala capacitate de a face dintr-un fapt divers, din întâmplări pe lângă care trecem
nepăsători, impresionante şi fascinante borne existenţiale.” În fine, Florin Chintescu, tot în
„Jurnalul de Olt” (8 aprilie), cu un text superb, „Şapte care mai de care – sub semnul
fericirii de a scrie”, m-a făcut fericit: „Recenta lucrare, prin concentrarea epicului,
stăpânirea deplină a mijloacelor de expresie şi maniera inedită de abordare, se dovedeşte
pentru Viorel Dianu, pentru noi deopotrivă, şi pentru scrisul românesc contemporan, un
câştig preţios. Cele şapte povestiri care alcătuiesc volumul sunt una mai interesantă decât
alta, dezvăluind cititorului o lume burlescă, alunecoasă, cu oameni, fapte, întâmplări
verosimile la prima vedere, deviată însă de la realitate, progresiv, într-o manieră
spectaculoasă prin fantast şi oniric şi, mai ales, surprinzător de binevoitor prin happy-end.
Să scrii o carte cu final fericit înseamnă să fii tu însuţi cu sufletul senin.” Păcat că din
cronicile amintite de-a lungul acestei evocări, care ar fi meritat reproduse integral, am fost
constrâns să extrag doar scurte pasaje, şi nu din toate, păcat… Dintre cei mari, Horia
Gârbea caracterizează succint cartea în „Luceafărul” din 22 martie.
Abia pe 12 aprilie se produce prima ieşire cu volumul în public, când mă întâlnesc
cu elevii Liceului „Tudor Vladimirescu” din
Drăgăneşti-Olt. Activitatea este iniţiată de inimosul
profesor Dumitru-Şerban Drăgoi. Iese frumos. Sunt
asaltat de întrebările copiilor. Pe 17 aprilie are loc şi
lansarea la Liceul Industrial de Construcţii de Maşini.
În paranteză fie spus: voiam să impun o tradiţie în
Slatina, aceea de a se lansa cărţi în cadrul liceelor.
Aici, la IPTAPA, sufletul festivităţii a fost doamna
Veronica Constantin. Au participat profesori şi elevi,
cărora le-au vorbit doamnele profesoare Maria Ionică,
de la Liceul „Ion Minulescu” şi Cecilia Romaniuc, de
la Liceul Pedagogic, Muzică şi Arte Plastice. Se
organizează şi o expoziţie de carte. Mi se ia un
interviu pentru Radio Craiova. Manifestarea s-a dat pe Viorel Dianu.
postul TV Novel şi a relatat despre ea Valentin Ciurea în ziarul „Olt Press”.
Din toamna anului 2000 mai consemnez un episod demn de reţinut, vizita
inopinată de pe 16 noiembrie, la Liceul „Radu Greceanu”, a unei delegaţii selecte,
constituită din ambasadorul României la Paris, Dl. Dumitru Ceauşu, cu soţia acestuia –
doamna Mihaela Mihai, cu scriitorul George Astaloş şi altă suită. Directorul liceului mă
deleagă pe mine să îndeplinesc oficiile de gazdă şi accept cu plăcere. De ce oare îşi declină
rolul? Inabilităţile structurale, hai, s-ar fi depăşit, dar îmi miroase şi niscaiva
incompatibilităţi politice, care, vai, nu puteau fi surmontate. Oh, oh!... Eu îi conduc pe
oaspeţi în amfiteatrul liceului, îi urc pe scenă şi dirijez dezinvolt manifestarea.
Ambasadorul Dumitru Ceauşu relatează despre relaţiile noastre cu Franţa, George Astaloş
vorbeşte despre Eugen Ionescu şi citeşte din baladele sale argotice, care fac deliciul
elevilor. Îi propun doamnei Mihaela Mihai, în şoaptă, să le cânte ceva elevilor, ea îmi
răspunde că ar fi bucuroasă, dar nu poate s-o facă fără acompaniament muzical.
Bineînţeles. Din partea poetului George Astaloş primesc, cu dedicaţie, cartea lui de versuri
Pe muche de şuriu. La masa protocolară îi ofer şi eu volumul Şapte care mai de care, pe
care îl cercetează îndelung. Vizita a fost o reuşită.
Despre anul 2001 voi povesti puţine lucruri, pentru că îl desprind din perioada
fastă pe care am delimitat-o la început. Deşi, din punct de vedere editorial, public ediţia a
II-a a „Iubirilor alese” la Editura Eminescu, în condiţii grafice excelente. Dar nu mai lansez
cartea, nu-mi mai doresc şi nu mai e nevoie ca redactorii de la ziare să scrie despre ea, ci
doar să ajungă în mâinile cititorilor care o râvnesc. Încep, de asemenea, lucrul la un alt
roman şi reuşesc să închei din el două capitole. Dar anul 2001 este înnegurat pentru mine şi
familia mea: boala lui Cristian-Mihail, băiatul nostru cel mare, se agravează până în pragul
fatalităţii. Era să-l pierdem deja în două rânduri. Inevitabilul se produce în ianuarie 2002.
În vară ne vom muta la Bucureşti şi astfel ia sfârşit epoca noastră slătineană. Exceptând
finalul, bogată şi frumoasă.
Dedic acest material memoriei celor evocaţi aici şi plecaţi dintre noi. Celorlalţi le
mulţumesc pentru căldura prieteniei lor.
Remember. Colonel (r )Traian Ion Dumitru Popescu

General de brigadă (r) Petre Udroiu
Autorul acestei evocări s-a născut la data de 20 aprilie 1952, în comuna Leleasca,
judeţul Olt, localitate situată la jumătatea distanţei dintre Piteşti şi Drăgăşani, pe drumul
pe care l-a parcurs Tudor Vladimirescu la 1821, în fruntea pandurilor săi. Deşi mai avea trei
fraţi mai mari cu peste 7 ani, o soră şi doi băieţi, copilul Petre Udroiu nu a fost un răsfăţat
al familiei, ci un copil căruia toţi ai casei i-au îndrumat paşii cu răbdare şi atenţie,
dobândind o creştere frumoasă, în spiritul cinstei, fricii faţă de Dumnezeu şi dragostei de
trecutul glorios al neamului românesc. Avându-l ca model pe tatăl său Gică, un om exigent,
cinstit şi omenos, şi ca educatoare pe mama sa Lucica, o femeie cu privirea luminoasă,
blândă şi harnică, Petre Udroiu a început să desluşească literele alfabetului, să numere şi
să memoreze poezii cu mult înainte de a păşi în incinta şcolii primare din comuna natală.
Anii copilăriei i-a petrecut în sânul familiei, fiind nevoit să-şi ajute părinţii la muncile
câmpului sau mergând cu animalele la păşunat încă de la o vârstă fragedă. În toamna
anului 1959, împlinind vârsta de 7 ani, a păşit pragul şcolii primare din comună, având drept
ghiozdan o traistă de fire din cânepă, confecţionată de mama sa. A fost primit cu dragoste
de învăţătorul Dumitru Popescu, care i-a insuflat dragostea de învăţătură. A fost nevoit să-
şi facă lecţiile mai mult noaptea la lumina unei lămpi cu gaz, fiindcă ziua trebuia să-şi ajute
părinţii în gospodărie sau la muncile câmpului. După terminarea celor 8 clase primare în
comuna natală, părinţii săi au făcut unele sacrificii materiale pentru ca fiul lor , premiant în
toţi anii şcolari, să urmeze cursurile Liceului economic din Piteşti, actualul Colegiu
economic “Maria Teiuleanu”. Perioada liceului, 1967-1971, a coincis cu cei mai frumoşi şi
tumultoşi ani ai adolescenţei sale. Promoţia sa a avut şansa de a avea la catedră reputaţi
profesori. În ciuda anilor care s-au scurs, generalul de brigadă Petre Udroiu răscoleşte
adesea prin scrinul amintirilor, numele unuia dintre numeroşii profesori care i-au călăuzit
paşii şi dorinţa de carte în cei 4 ani de liceu, profesorul de contabilitate şi director al
liceului Florea Guţă care, aducând argumente despre funcţiunea conturilor, în timp ce
vorbea despre conturile din activul şi pasivul bilanţului, umplea tabla cu teuri, înscriind în
acelaşi timp cu ambele mâini, sume în debitul şi în creditul conturilor.
Începând cu 01.01.1971, a intrat în vigoare un nou Plan de conturi pentru unităţile
economice şi instrucţiunile de aplicare a acestuia. Pe baza cunoştinţelor teoretice şi a
deprinderilor practice acumulate la cursuri şi pe timpul practicii la Combinatul de
prelucrarea lemnului şi Uzina de autoturisme Piteşti, elevul Petre Udroiu în lucrarea
practică de contabilitate susţinută în faţa comisiei de examen de bacalaureat a propus o
serie de îmbunătăţiri în funcţiunea unor conturi, care au fost transmise de către
conducerea liceului Ministerului Finanţelor şi au fost însuşite, fiind introduse în
reglementările contabile ale acelei perioade.
După absolvirea cursurilor liceale, datorită lipsurilor materiale, a ales să urmeze o
instituţie de învăţământ militar care i-a asigurat condiţii gratuite pentru învăţătură, hrănire
şi echipare. Astfel, în perioada 1971-1974, a urmat la Sibiu cursurile Şcolii militare de
ofiţeri activi ”Nicolae Bălcescu”, secţia finanţe. Multe, plăcute şi interesante sunt
amintirile din timpul şcolii . La Sibiu, a avut posibilităţi materiale mai mari, ceea ce i-a
permis, având la dispoziţie şi timpul necesar, să beneficieze de ofertele oraşului istoric şi
cultural care a devenit în zilele noastre Capitala Culturală Europeană. Aşadar, muzeul
Bruckenthal, teatrul, casa armatei şi celelalte lăcaşe de cultură şi de formare a tinerilor,
frumuseţea Dumbravei, taberele militare de la Crinţ şi Daia şi tinereţea elevului Petre
Udroiu au mai atenuat din rigiditatea regulamentelor militare şi financiare. Cu înaltă
veneraţie şi respect, generalul de brigadă Petre Udroiu îşi aduce aminte de o parte din
profesorii din şcoala militară: col. Gheorghe Cumbari- decedat, locţiitor pentru învăţământ-
finanţe şi intendenţă, om de o înaltă ţinută profesională şi morală; col. (r) Constantin Lupu,
o adevărată enciclopedie în domeniul finanţării armatei; col. Mihai Constantinescu-
decedat, ofiţer cu o temeinică pregătire de specialitate şi un foarte bun pedagog; col. (r)
Constantin Tătaru, ofiţer cu o foarte bună cultură de specialitate, cu înalt simţ
organizatoric.
În ziua de 20 august 1974, pe platoul din faţa Academiei Militare, promoţiile de
absolvenţi din toate instituţiile de învăţământ militare din ţară şi-au dat mâna, în faţa
şefului statului, printre care a avut onoarea să facă parte şi proaspătul locotenent de
finanţe Petre Udroiu. La absolvire, a fost repartizat în funcţia de ofiţer cu activitatea
financiară (contabil şef) la Regimentul 3 Geniu în Cetatea Unirii din Alba Iulia, unde a avut
printre altele şi sarcina de a închide din punct de vedere financiar-contabil partea de nord a
şantierului care a construit drumul Transfăgărăşean.
După 5 ani ( 1974-1979) de activitate la regimental din Alba Iulia, tânărul ofiţer
Petre Udroiu, în urma susţinerii examenului de admitere, a urmat cursurile Academiei
Militare, secţia Servicii, specialitatea finanţe. Anii 1979-1981, au constituit pentru ofiţerul
elev Petre Udroiu, o etapă nouă pentru pregătirea sa, o etapă absolut necesară. În cei doi
ani de studiu, ofiţerul şi-a completat pe plan superior cunoştinţele acumulate în liceu şi
şcoala militară. Printre profesorii deosebiţi din Academie de care îşi aduce cu plăcere
aminte generalul de brigadă Petre Udroiu sunt: generalul maior Constantin Diaconescu-
decedat, şeful facultăţii de logistic, un profesor extraordinar, un ofiţer cu foarte multă
experienţă, un mare om de omenie şi un camarad de excepţie; col.(r.) Mihai Teianu,
profesor bun, cu experienţă, model de sobrietate, dar şi de cumpătare; col.(r) Dumitru
Ţuţuianu, profesor bun şi foarte apropiat de ofiţerii elevi; col(r) Mihai Florenţu- şef de
catedră-ofiţer cu o foarte bună pregătire militară şi de specialitate.
După absolvirea Academiei Militare, a îndeplinit diferite funcţii în Direcţia
Financiară, Marele Stat Major, Ministerul Economiei şi Finanţelor- Garda financiară central,
Cabinetul ministrului şi alte structuri ale armatei, fiind avansat succesiv: la gradul de
căpitan la 20 august 1983, maior la 22 decembrie 1989, locotenent-colonel la 31 iulie 1995,
colonel la 31 iulie 2003 şi general de brigadă la 10 aprilie 2007.
Ca proaspăt absolvent al Academiei Militare, având doar gradul de locotenent, a
fost încadrat în funcţia de şef de Birou financiar şi apoi şef de Birou contabilitate la
Sectorul Militar de Construcţii nr. 2 Bucureşti, din subordinea Direcţiei Investiţii Construcţii
şi Cazarea Trupelor. Activitatea desfăşurată la o unitate militară de construcţii militare a
fost încununată de sucese, deoarece aici tânărul ofiţer a găsit mediul să valorifice
cunoştinţele acumulate în Academia Militară şi să-şi perfecţioneze pregătirea profesională
prin introducerea programelor informatice din sistemul de evidenţă contabilă a
materialelor. Fiind avansat la gradul de căpitan, Petre Udroiu a fost promovat în vara anului
1983 în funcţia de ofiţer 2 în Biroul Bugete la Direcţia Financiară, funcţie pe care a
îndeplinit-o cu rezultate foarte bune până în anul 1990. În această funcţie s-a ocupat în
principal cu probleme de planificarea fondurilor Ministerului Apărării Naţionale pentru
înzestrare, învestiţii, construcţii şi cercetare-dezvoltare.
Cu respect şi admiraţie ofiţerul îşi aduce aminte de generalii Gheorghe Cetină,
Constantin Vasile, Dumitru Furtună şi coloneii Traian Popescu, Mihail Ciocârlan şi
Gheorghe Muşat care l-au ajutat şi i-au acordat încrederea necesară pentru parcurgerea
drumului lung şi anevoios în cariera militară, presărat de muncă şi sudoare, dar şi de marile
satisfacţii ale împlinirilor. Între anii 1990-1992, a îndeplinit funcţia de ofiţer 1 în Secţia
organizare din Marele Stat Major, perioadă în care a lucrat la elaborarea noilor state de
organizare pentru structurile central ale ministerului, la corelarea salarizării personalului
militar în raport de atribuţiile funcţiilor şi de gradul de răspundere cerut de îndeplinirea
acestora, precum şi la armonizarea reglementărilor din domeniul salarizării şi la elaborarea
unor noi acte normative. A fost o perioadă grea pentru tânărul maior Petre Udroiu, întrucât
după evenimentele din decembrie 1989, au urmat multe transformări în structurile
organizatorice ale ministerului. Cu calm şi răbdare, fiind ajutat de generalii Gheorghe
Ştefan şi Vasile Stelian, a depăşit cu bine acea perioadă din cariera sa militară.
Între anii 1992-1995 a exercitat funcţia de comisar principal şi comisar general
adjunct la Garda Financiară Centrală din Ministerul Economiei şi Finanţelor, contribuind
alături de generalul de brigadă (r) Gheorghe Florică la organizarea şi conducerea celui mai
important organism de control financiar al statului. Această perioadă a fost cea mai
frumoasă din activitatea sa, atât prin faptul că a cunoscut
oameni de excepţie ca profesorii universitari Florian Bercea şi
Mircea Boulescu, ministru şi respectiv secretar de stat în
Ministerul Economiei şi Finanţelor, ci şi pentru că deşi tânăr a
reuşit să rezolve probleme grele privind organizarea, dotarea,
echiparea, asigurarea spaţiilor şi nu în ultimul rând activitatea
propriu zisă de control a Gărzii financiare central şi a
unităţilor teritoriale. În toamna anului 1995, la cerere, i-a
încetat detaşarea la Ministerul Finanţelor, fiind numit ofiţer
specialist la Cabinetul Ministerului Apărării Naţionale. Până în
luna august 1998 s-a ocupat de expertizarea documentelor
elaborate de structurile Ministerului Apărării Naţionale sau
primite de la alte instituţii publice pentru a fi semnate sau
aprobate de ministru. Şi-a desfăşurat activitatea pe timpul cât
G-ral Petre Udroiu. funcţia de ministru al apărării naţionale a fost îndeplinită de
domnii: Gheorghe Tinca, Victor Babiuc şi Dudu Ionescu. Din vara anului 1998 a revenit la
Direcţia Financiară, fiind încadrat succesiv în funcţiile de şef de Birou reglementări
salarizare personal militar , 1998-2000; şef de Birou reglementări salarizare personal militar
şi civil, 2000-2001; şef Secţie plăţi cheltuieli de personal organe central, 2001; şef Secţie
execuţie bugetară şi extrabugetară, finanţe şi contabilitate, 2003-2005; şef al serviciului
finanţare, execuţie bugetară, analiză economic, financiar-contabilă şi contabilitate central,
2005-2007 şi şef al Serviciului bugete, finanţare şi execuţie bugetară, începând cu 02. 04.
2007 până la data de 20.04.2007, când prin Decretul Prezidenţial nr. 110\2007, a fost trecut
în rezervă, ca urmare a pensionării.
În vederea perfecţionării pregătirii sale profesionale, generalul de brigadă Petre
Udroiu a urmat între anii 1997-1998 cursul postuniversitar de perfecţionare şi conducere a
activităţii economic-financiare din cadrul Colegiului de Comandă şi Stat Major, iar în anul
2003 a absolvit cursul postuniversitar de perfecţionare în conducere strategică din cadrul
Colegiului Superior de Stat Major din Academia de Înalte studii Militare. În anul 1999,
alături de col. (r) Vasile Mihai, lt. col. (r) Gheorghe Anton şi Mircea Badiu, şi-a adus
contribuţia la elaborarea şi aprobarea Legii nr. 138\1999 cu privire la salarizarea şi alte
drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică
şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din
aceste instituţii şi a Normelor metodologice de aplicare a legii.
În ultimii şase ani, generalul de brigadă Petre Udroiu şi-a desfăşurat activitatea
sub coordonarea generalului maior dr. Constantin Năstase, şeful Direcţiei Financiar-
Contabile şi a fost ajutat de lt. col Florin Jianu, lt. col. Constantin Luca, lt. col. Niculescu
Viorel, lt. col. Stănescu Anghel, maior Adrian Popa şi de întregul personal din subordine
pentru a duce mai departe tradiţia înaintaşilor săi şi pentru asigurarea unui management
financiar-contabil în concordanţă cu practicile europene şi internaţionale.
În perioada de peste 20 de ani cât a îndeplinit funcţii de conducere, s-a străduit să
respecte personalitatea şi demnitatea subordonaţilor, iar în situaţiile când erau
disfuncţionalităţi nu a adresat niciodată cuvinte grele, ci din contră cu calm şi răbdare a
găsit modalitatea cea mai potrivită pentru îndreptarea situaţiei.
Pentru merite deosebite în serviciu a fost decorat cu ordine şi medalii ale
României. Este căsătorit din anul 1983 cu Mariana Vasian, de profesie economist şi au o
fată Simona Mihaela, absolventă a Academiei de Studii Economice, secţia germană.
În întreaga activitate de 36 de ani, generalul de brigadă Petre Udroiu s-a străduit
să-şi îndeplinească cât mai bine responsabilităţile ce i-au revenit, cu toată puterea şi
priceperea de care a fost în stare, cu onestitate, corectitudine şi loialitate, cu devotament
şi credinţă în mai binele Armatei Române, pe care a slujit-o.
După pensionare, generalul de brigadă Petre Udroiu şi-a continuat munca la
Ministerul Finanţelor Publice- ANAF- Garda Financiară- Comisariatul General, îndeplinind
funcţia publică de conducere de şef serviciu, reuşind să realizeze organizarea şi
managementul resurselor umane pe baza obiectivelor de modernizare a sistemului
administraţiei publice româneşti.
În urma apariţiei Legii nr. 329\2009, prin care s-a interzis cumularea pensiei cu
salariu la instituţiile publice, începând cu luna aprilie 2010, generalul de brigadă Petre
Udroiu şi-a încheiat cariera în rândul funcţionarilor publici de conducere şi a început o nouă
activitate, în domeniul privat, ocupând funcţia de auditor financiar, într-o companie
multinaţională RDS-RCS având ca obiect de activitate serviciile de televiziune şi de
internet, precum şi furnizarea de telefonie fixă şi mobilă
Traian Ion Dumitru Popescu s-a născut la data de 03 iulie 1928 în comuna Gostavăţu,
sat Brezuica, judeţul Romanaţi ( astăzi Olt), localitate aşezată pe malul drept al Oltului, nu
prea departe de locul în care acesta se varsă în
Dunăre, fiind fiul lui Dumitru şi Maria Popescu.
Încă de mic copil a vădit interes pentru cărţi şi
uşurinţa de a asimila învăţăturile primite de la
părinţii săi, oameni cu dragoste pentru ştiinţa de
carte, reuşind ca de la vârsta de 3 ani să
desluşească literele alfabetului şi să citească pe
abecedar sau titluri scrise cu litere mari în ziarele
pe care tatăl său le citea cu sete de cunoaştere. Îi
plăceau poeziile, mai ales cele cu caracter
patriotic, pe care i le citea tatăl său şi pe care le
memora încetul cu încetul. Aceasta a făcut ca în
clasa I să recite cu talent la o serbare şcolară poezia
“Banul Mărăcine” scrisă de Vasile Alecsandri, iar
în clasa a II-a să recite da capo al fine poezia
Col. Traian Ion D-tru Popescu. “Peneş Curcanul” a aceluiaşi autor, fapt ce a atras
elogii din partea inspectorului şcolar care asista la serbare.
După absolvirea şcolii primare în vara anului 1939, a urmat cursurile Liceului
comercial Gheorghe Chiţu din Craiova pe care l-a absolvit în iunie 1947. În septembrie
1947, promovează examenul de admitere la două facultăţi: Academia de Înalte Studii
Comerciale şi Industriale şi Facultatea de Comerţ şi Cooperaţie, ambele în Bucureşti. În
anul 1948, ca urmare a reformei învăţământului, iniţiată de guvernul de atunci, cele două
facultăţi sunt desfiinţate şi în locul lor ia fiinţă Institutul de Ştiinţe Economice şi
Planificare, pe care îl absolvă în 1950, deoarece durata de şcolarizare s-a redus de la 4 la 3
ani. Începând cu anul 1949, concomitant cu continuarea cursurilor, s-a angajat la Primăria
Municipiului Bucureşti, mai întâi ca ajutor de contabil şi mai apoi ca inspector la spaţiul
locativ, unde a lucrat până în primăvara anului 1951. Educaţia patriotică primită în familie,
viaţa colectivă trăită la internat, portul uniformei de străjer din clasa I de liceu, cât şi
uniforma liceului, l-au făcut să fie atras de uniforma militară, de spiritul de ordine şi
disciplină care caracterizează domeniul militar. Ca urmare, la terminarea facultăţii solicită
Ministerului Învăţământului, care se ocupa de repartizarea în câmpul muncii a
absolvenţilor de facultate, să îl repartizeze la Ministerul Forţelor Armate, unde este primit
în cadrele active ale armatei la data de 20 iunie 1951 cu gradul de locotenent–major. Data
de 20 iunie 1951 este o dată de referinţă în viaţa sa, deoarece pe de o parte intra în
rândurile oştirii române ca ofiţer, iar pe de altă parte i-a oferit marea şansă a vieţii sale,
după cum singur o afirma, de a fi încadrat în cel mai înalt for al activităţii economico-
financiare din armată, Direcţia Financiară, unde a găsit un mediu deosebit de propice
pentru formarea sa profesională. A fost înconjurat cu atenţie şi grijă din partea şefilor şi
colegilor de muncă, iar atmosfera de lucru caracterizată prin spirit de îndrumare şi ajutor
l-au făcut să treacă mai uşor prin greutăţile începutului, şi încet-încet, odată cu trecerea
timpului, să-şi însuşească problemele specifice armatei, să-şi îmbogăţească cunoştinţele
profesionale, putând astfel să facă faţă cerinţelor şi exigenţelor muncii din Direcţia
Financiară. Prima funcţie în care a fost încadrat a fost cea de şef de Birou plan casă la
Secţia plan financiar din cadrul Sectorului contabilităţii centrale. Ca şef de Birou plan casă
avea ca sarcină principală planificarea plăţilor în numerar ce se efectuau de unităţile din
structura Ministerului Forţelor Armatei, plăţi care se efectuau în limita unor plafoane
stabilite trimestrial şi lunar împreună cu Banca Naţională a României, pe baza propunerilor
primite de la ordonatorii secundari de credite, cu desfăşurarea pe unităţile subordonate
acestora. În toamna anului 1953, a apărut o problemă la dosarul de cadre, deoarece în etapa
ascuţirii luptei de clasă la sate, tatăl său a fost încadrat la categoria socială chiaburi şi ca
efect, urmează o perioadă de mutări, astfel:
-ofiţer 3 la compartimentul contabilitate al Sectorului 444 Lucru ;

- ajutor pentru planificare financiară la Corpul 81 Artileria Antiaeriană, unde la 23
august 1954 este avansat la gradul de căpitan;
- ofiţer 3 la Biroul calcul al Serviciului pensii militare;
- şef Serviciu financiar la Întreprinderea Militară pentru transport şi utilaje de
construcţii-unitate economică organizată pe principiul gospodăriei chibzuite-, unde
a lucrat până în martie 1959, când unitatea s-a desfiinţat. La 23 august 1958, a fost
avansat la gradul de maior;
În luna martie 1959 este mutat din nou în Direcţia Financiară. Unde îndeplineşte succesiv,
până în iunie 1976, funcţiile
- ofiţer 2 cu probleme plan casă la Secţia planificare financiară;

- ofiţer 2 la Secţia studii;
- ofiţer 1 cu probleme ale unităţilor militare economice şi autofinanţare din cadrul
Biroului contabilitate în care a lucrat timp de 12 ani. La data de 30.12. 1963 este
avansat la gradul de lt. col., iar la 30.12.1970 la gradul de colonel.
În prima parte a activităţii în această funcţie, la solicitarea şefului Direcţiei Financiare, în

anul 1970, s-a implicat într-un domeniu nou pentru acea vreme, introducerea sistemului
automat de calcul în activitatea financiar-contabilă din armată. Participă la un curs de
pregătire organizat de Centrul de Calcul al Ministerului Apărării Naţionale unde se iniţiază
în tainele programării şi lucrului cu maşinile electromecanice şi electronice de calcul. La
terminarea cursului, Direcţia Financiară este dotată cu o maşină electromecanică de
contabilizat de tip Asota şi organizează pentru prima dată în armată ţinerea evidenţei
contabile în sistem mecanizat. Continuă apoi, împreună cu analişti din cadrul Centrului de
Calcul al Ministerului Apărării Naţionale, la elaborarea primului program de întocmire în
sistem automat de calcul, a ştatelor privind plata retribuţiilor personalului militar şi civil.
Acţiunea este încununată de succes, iar şeful direcţiei ia măsura extinderii calculului
automat şi în domeniul pensiilor militare, moment în care problema lucrului în sistem
automat de calcul trece de la Biroul contabilitate la Oficiul de calcul, structură nou
înfiinţată în cadrul Direcţiei Financiare. Din acest moment, activitatea sa de bază o
constituie rezolvarea problemelor care privesc unităţile economice şi autofinanţate,
executând lucrări de analiză şi centralizare a bugetelor de venituri şi cheltuieli şi dărilor de
seamă contabile, trimestriale şi anuale. Pe măsură ce activitatea de autofinanţare se
dezvoltă ca urmare a participării armatei cu militari şi mijloace tehnice la activităţi
economice în economia naţională, a colaborat cu Marele Stat Major şi comandamentele de
armată şi de armă care dădeau oameni şi mijloace tehnice, la redactarea convenţiilor ce se
încheiau cu ministerele beneficiare, precum şi la elaborarea unor acte cu caracter normativ
privind drepturile personalului care participa la activităţi în economia naţională. De
asemenea, în această perioadă a fost numit direcţional din partea Ministerului Apărării
Naţionale în problemele care priveau activitatea economico-financiară a aviaţiei civile,
care la un moment dat a trecut în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Această
ultimă sarcină l-a pus faţă în faţă cu problemele specifice aviaţiei civile, nemaiîntâlnite
până atunci, dar a căror rezolvare l-a atras de la început, reuşind să soluţioneze cu succes
aspecte din cele mai diferite, mai ales în domeniul preţurilor şi tarifelor practicate de
aviaţia civilă, domeniu în care existau litigii în special cu Ministerul Turismului şi
Ministerul Agriculturii. Aspectele nou întâlnite în domeniul preţurilor şi tarifelor l-a
convins de necesitatea înfiinţării unui compartiment de preţuri şi tarife la nivelul Direcţiei
Financiare, ca principal organ de specialitate în domeniu, al Ministerului Apărării
Naţionale, fapt materializat în statul de organizare. Mutarea de mai multe ori dintr-o
funcţie în alta nu l-a descurajat, ci dimpotrivă, a luat-o ca pe o provocare menită să-l
determine să intre cât mai repede în problemele specifice fiecărei funcţii, reuşind să
rezolve cu succes noile sarcini cu care s-a confruntat. Ca urmare şi-a îmbogăţit bagajul de
cunoştinţe, acumulând multă experienţă practică. Aşa a ajuns să stăpânească problemele
privind finanţarea ordonatorilor de credite secundari şi unităţilor militare subordonate
acestora, problemele unităţilor care aveau activitate economică şi a celor autofinanţate.
Întregul bagaj de cunoştinţe căpătate în perioada menţionată îi va fi de mare ajutor în
activitatea de mai târziu.
La data de 01.07.1976 a fost numit şef al celei mai importante secţii din structura
Direcţiei Financiare, Secţia plan financiar şi contabilitate, al cărei obiect de activitate îl
constituia asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor armatei privind
înzestrarea, instruirea, întreţinerea şi repararea tehnicii din dotare, retribuirea personalului,
hrănirea şi echiparea militarilor şi alte nevoi. Conştient de marea răspundere ce-i revenea
în noua calitate, şi-a mobilizat întreaga energie, puterea de muncă şi experienţa acumulată
pentru realizarea la parametrii cât mai înalţi a obiectivelor ce constituiau activitatea de zi
cu zi a întregii secţii. În primul rând şi-a propus ca prin exemplul personal, activitatea
subordonaţilor să înregistreze un plus de calitate care să se materializeze în întocmirea
unor bugete de venituri şi cheltuieli care să asigure în condiţii optime necesarul de resurse
financiare ale armatei. A urmărit cu perseverenţă ca repartizarea şi utilizarea creditelor să
se facă în limitele aprobate prin buget şi în strictă concordanţă cu prevederile legale în
vigoare. S-a preocupat permanent de îmbunătăţirea evidenţei contabile, astfel încât aceasta
să reflecte fidel şi în strictă conformitate cu legea şi realitatea financiar-contabilă. A situat
în central activităţilor sale realizarea unui nivel de calitate cât mai ridicat al lucrărilor
efectuate în cadrul secţiei. Pentru realizarea acestui obiectiv a manifestat permanent o
exigenţă sporită cu privire la conciziunea textelor redactate de subordonaţi şi a cifrelor, la
aplicarea corectă a regulilor gramaticii limbii române pentru a asigura o cursivitate logică a
ideilor, un mod de exprimare simplu şi concis. În situaţiile în care anumite lucrări ce i se
prezentau nu erau la un nivel de calitate pe care-l aştepta, făcea recomandările pe care le
credea de cuviinţă sau, în multe cazuri, nu pregeta să-şi folosească stiloul pentru a face
corecturile, completările sau reformulările pe care le aprecia ca necesare.
În toată activitatea sa nu a admis şi nu a promovat nici o lucrare dacă nu
corespundea nivelului de calitate pe care îl dorea . Aceasta nu era o manifestare de orgoliu
personal, ci numai dorinţa de a realiza lucruri de calitate. Această atitudine este posibil să
fi deranjat pe unii dintre subordonaţi, care deşi se străduiau să întocmească lucrări la
nivelul cerinţelor, nu reuşeau uneori să le realizeze la nivelul exigenţelor. Dacă o lucrare
promovată la şeful Direcţiei Financiare nu întrunea nivelul exigenţei manifestată de acesta,
îşi lua asupra sa întreaga responsabilitate pentru nereuşită, considerându-se singurul
vinovat. Timp de 10 ani cât a exercitat această funcţie, niciodată nu şi-a manifestat
nemulţumirea şi nu a adus reproşuri subordonaţilor. Cu foarte multă răbdare şi calm le
comunica acestora recomandările şefului direcţiei şi împreună refăceau lucrarea fără a
transmite subordonaţilor starea de spirit creată. Dimpotrivă, căuta să creeze o atmosferă de
lucru destinsă care să faciliteze obţinerea de rezultate superioare în muncă. Prin exemplul
personal a cultivat spiritual angajamentului total în muncă, principiu care s-a materializat
uneori prin desfăşurarea unor activităţi timp de 24 ore din 24, dacă unele lucrări erau
importante şi trebuiau finalizate într-un termen foarte scurt, ca urmare a solicitării
conducerii ministerului.
Pentru el constituia o mângâiere faptul că după predarea unei lucrări executate în
asemenea condiţii nici un subordonat nu se gândea să solicite acordarea de timp liber
pentru orele lucrate pe timp de noapte, considerând că efortul lor se înscria în aria
responsabilităţilor ce le reveneau pentru funcţiile îndeplinite. Adept al proverbului vorba
dulce mult aduce, s-a străduit să respecte personalitatea şi demnitatea subordonaţilor, iar în
situaţiile când constata lacune sau aspecte negative ale muncii lor nu-i apostrofa şi nu le
adresa cuvinte grele, ci din contră le împărtăşea gândurile sale cu calm. Convins fiind că
lucrul de calitate şi performanţele superioare se pot obţine numai cu oameni foarte bine
pregătiţi, cu caractere frumoase, a militat pentru încadrarea în secţie a unor ofiţeri care
s-au evidenţiat la absolvirea Academiei Militare, la cursuri de perfecţionare, sau în
activitatea practică. Ca urmare, toţi ofiţerii din cadrul secţiei erau notaţi numai cu
calificativele Foarte Bine şi Bine deoarece manifestau competenţă, spirit de răspundere,
disciplină. Ca un un corolar al muncii depuse de col. Traian Popescu şi subordonaţii săi
timp de 10 ani, se poate spune că în această perioadă s-a asigurat integral necesarul de
fonduri al armatei, neexistând cazuri de neîmplinire a unor sarcini din lipsă de fonduri. Nu
s-a semnalat nici o încălcare a legilor sau erori în fundamentarea cifrelor de buget ori pe
parcursul executării acestuia. Nivelul ridicat al cunoştinţelor de specialitate,
conştiinciozitatea şi seriozitatea cu care s-a angajat în muncă, rezultatele bune şi foarte
bune obţinute în perioada de 10 ani cât a exercitat funcţia de şef de al Secţiei buget şi
contabilitate au făcut din col. Traian Popescu unul dintre cei mai longevivi şefi de secţie
din Direcţia Financiară. Schimbarea sa din această funcţie a fost rezultatul promovării în
funcţia de Director economic la Direcţia Construcţii Lucrări Irigaţii, unde a lucrat până la
desfiinţarea acesteia, după Revoluţia din Decembrie 1989, fiind pensionat pe data de 1
decembrie 1990. Astfel s-a încheiat o carieră militară încununată cu rezultate frumoase, a
celui care a exercitat timp de 15 ani funcţii prevăzute cu gradul de general şi care a purtat
cu demnitate timp de 20 de ani gradul de colonel.
Colonelul în rezervă Traian Ion Popescu a decedat la Paris în data de 18 martie
2014.
Dispariţia col.(r) Popescu Ion Traian a constituit o pierdere grea pentru ANCMRR
la activitatea căreia şi-a adus întreaga contribuţie în Comisia de cenzori, precum şi pentru
colegii săi, care l-au apreciat şi iubit. Col (r) Popescu Ion Traian va rămâne în inimile celor
care l-au cunoscut ca un exemplu de profesionalism în finanţe şi contabilitate, modestie şi
dragoste de oameni. Dumnezeu să-l aşeze lângă cei Aleşi, acolo Sus, în Ceruri, la loc de
odihnă luminoasă şi pace veşnică! Copiii săi, Bogdan şi Ruxandra de profesie medici,
precum şi nepoţii, îi vor fi mereu recunoscători pentru tot ceea ce a făcut pentru creşterea şi
educarea lor.
Pentru Biblioteca dumneavoastră…
dumneavoastră…
Ion Andreiţă-
Andreiţă- Mătura de pelin,
pelin, Editura eLiteratura, 2014, 344 p. La 75 de ani scriitorul
născut la Perieţi ne oferă această antologie (din care Memoria Oltului a prezentat câteva
episoade) care constituie o premieră în bibliografia lui Ion Andreiţă (care ,,într-o viaţă de
om a publicat mai puţin decât şi-ar fi dorit şi mai mult decât ar fi trebuit’’) pentru că nu
conţine nici poezie, nici proză şi nici publicistică. Cartea este autobiografia unui
non-conformist, autorul prezentând cu umor întâmplări şi personaje de pe meleagurile
copilăriei petrecute la Perieţi, ale adolescenţei petrecute la Liceul ,,Radu Greceanu’’ din
Slatina, din peregrinările de jurnalist. Îl însoţim pe tânărul oltean pe şantier în munţi, la
Perieţi unde se întoarce ca notar, la Greci ca profesor suplinitor, la Bucureşti ca student (în
sfârşit!). Anii de gazetărie aduc experienţe şi prieteni noi pe care prozatorul ni-i expune cu
metodă (Adrian Vasilescu, Neagu Udroiu, Vasile Răvescu, Dumitru Matală, Nicolae
Dragoş, Ştefan Mitroi, Gheorghe Cucu, Valeriu Tanasoff, Nicolae Dan Fruntelată, Ilie
Purcaru, Adrian Păunescu, Ioan Barbu, ş.a.)
Lansarea volumului a avut loc la 24 iulie 2014 la Centrul
Cultural al Primăriei Sectorului 2 din Bucureşti în prezenţa unui
public numeros, format din foşti şi actuali colegi ai autorului,
unii regăsindu-se în paginile cărţii.
Au luat cuvântul: Florentin Popescu, Nicolae Dan
Fruntelată, Emil Lungeanu, prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan, Ioan
Barbu, prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan, Geo Stroe, Geo
Călugăru şi editorul Vasile Poenaru.
Dorim şi noi maestrului Jean Andreiţă la intrarea în cel
de-al 16-lea lustru de viaţă condei inspirat, tinereţe de spirit şi credem asemenea lui Emil
Lungeanu că ,, bastonul cu care îl vezi azi măsurând caldarâmul nu e bastonul lui. E
creanga de alun a fântânarului tatonând pământul în căutarea izvoarelor subterane ascunse
ale poeziei”.
Tudor Dănacu-
Dănacu- Cezieni, pagini de monografie,
monografie, Slatina, 2014, 240 p. Lucrare apărută cu
ocazia celei de-a XXX-a ediţii a ,,Sărbătorii iilor” cu sprijinul
Consiliului local Cezieni şi al Centrului Judeţean pentru
Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt. Date
interesante despre arta populară, tradiţiile şi trecutul localităţii
pomenită pană pe la 1846 şi cu numele de Corlăteşti, stăpânită de
boierii din familia Cesianu, înrudiţi cu Jienii din Romanaţi. Aici se
păstrează până astăzi conacul principelui C. Basarab-Brâncoveanu
(căsătorit cu Nicolette Cesianu), figură politică marcantă în
Romanaţi în primele 3 decenii ale secolului XX.
Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi
Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
TOVĂRĂŞIA, organ al Uniunii Cooperativelor din judeţul Romanaţi, comuna Dobrun

(Romanaţi), apoi Bucureşti. Prima serie apare între aprilie 1908- noiembrie 1909; seria a
II-a între 20 dec. 1909- mai/iunie 1910, sept.1910-august 1911, nov. 1911-1 august 1916.
Apare o dată pe lună, tipografia Iorgu Petrescu, Caracal, 15 bani numărul, 1,80 lei anul.
Redacţia şi administraţia la sediul Uniunii, la Banca Populară Dobruneanu, jud. Romanaţi.
În primul număr ,apare articolul program ,,Rostul nostru”, semnat de D.G. Drăgănescu , în
care se precizează: ,,Mişcarea de întovărăşire a societăţilor cooperative , născută din nevoia
unei lucrări mai cu spor, sub două chipuri se poate înfăptui: sau se unesc societăţile fără
deosebire (bănci , magazine, obşti, etc) cu gândul de a se sfătui şi întruni unele pe altele, de
a se apăra împreună şi a se prezenta astfel ca o singură fiinţă cu o simţire şi acţiune
uniformă, sau se unesc societăţile numai după felul (specia) lor pentru a-şi procura uşor
cele de care au nevoie pentru operaţiunile lor: bani, mărfuri, etc (după cum sunt , bănci sau
magazine de consum). Prima formă a unirei dintre societăţi se cheamă ,,Uniune”. Uniunea
nu este doar o asociaţiune comercială , ci o asociaţiune morală... A doua formă a unirei
dintre societăţi se cheamă ,,Federaţiune”. Federaţiunea nu cuprinde decât societăţi de
acelaşi fel (numai bănci ori numai magazine) şi este o asociaţiune comercială ce are de
scop de a uşura nevoile materiale ale fiecărei societăţi... Aceste două feluri de întovărăşiri
ale societăţilor trebuiesc însă a se naşte odată şi să lucreze împreună , căci ele sunt ca cele
două părţi care alcătuiesc fiinţa omenească: sufletul şi trupul.”
După cum se precizează, au avut loc în zilele de 21 noiembrie şi 16 decembrie
1907 , două consfătuiri la Banca Populară din Dobrun , în care s-au pus bazele ,,Uniunii”,
elaborându-se şi regulamentul. Uniunea constituindu-se a ales provizoriu un comitet
executiv compus din D.G.Drăgănescu, Popescu Popa (Dobrun), I.Iliescu (Piatra),
N.Marinescu (Cezieni), St. Iliescu (Golfin) şi M.Georgescu (Popânzăleşti). Sunt reproduse
din presa centrală articole semnate de Nicolae Iorga sau versuri de Octavian Goga
(,,Cântecul muncii”, nr. 3/februarie 1910). În nr. 7-8/oct.-nov.1908, găsim necrologul
preotului D.Predeanu din Dranovăţu-Izvoru, Romanaţi. În nr. 6/sept. 1909 se află un articol
închinat părintelui tovărăşiilor săteşti – Frederich Wilhelm Raiffeisen.
Colaboratori: I.D.Răducanu, D.G. Drăgănescu, P.Procopiescu, A.G. Stellorian , Ion Rusu,
Dimitrie G.Vasiliu, I.Mihalache, Titu Stănescu (Buzău), N.O.Popovici Lupa, Ion Ţăranu,
C.T. Ionescu (Paşcani), Sebastian Moruzzi. (B.A.R. P.I. II. IV. 3854, F.42x30cm )
Bibl.Paul Lică-Istoria Presei Romanaţene,p.28 ; P.P.R. ,tom.II, p.659.
TREPTE , revistă de cultură şi de ...bune intenţii scoasă de un colectiv de la Colegiul

Naţional Agricol ,,Carol I” din Slatina. Apare din decembrie 1998 (an I,nr.1) 24 pagini .
Editura Casa Ciurea. Din colectivul redacţional fac parte: Alina Stoichicescu,Cristina
Ioniţă , Ileana Plimbăţoiu, Adriana Apostu, Alina Gugiu, Alina Molfea , coordonaţi de
profesorii: Iuliana Tudose, Ecaterina Alexandru, Mariana Mitruţ, Lidia Recşulescu.
Ulterior , coordonatorul revistei este prof. Gh. Stan, responsabil de număr (apr. 2002)
Petrescu Carmina. Primul nr. apare cu ocazia
sărbătoririi a 115 ani de la înfiinţarea Şcolii de
Agricultură de la Strehareţi (1883) şi a 80 de ani de la
Marea Unire. Conţine un cuvânt de salut al directorului
Gheorghe Stan,care face şi un scurt istoric al instituţiei.
Este prezentat în context documentul din 29 august
1893 prin care Carol I punea piatra de temelie la noul
local al Şcolii de Agricultură de la Strehareţi. Apare şi o
fotografie despre care se afirmă că ar reprezenta vizita
regelui Carol I la Slatina , pe strada Lipscani. Este
vorba în realitate de vizita reginei Maria din 31 mai
1925 la Slatina , vizită prilejuită de dezvelirea
monumentului Ecaterinei Teodoroiu, eroina de la Jiu.
Sunt publicate vechi imagini ale şcolii. Prof. inginer
Sanda Naiden evocă personalitatea inginerului Cornel Stănescu, fost director al şcolii.
Apare un medalion dedicat poetului Ion Lazu, semnat de Veronica Lazu, nepoata poetului.
În rubrica ,,Poesis” apar mai multe creaţii lirice semnate de elevi (Bianca Popescu,
Mihaela Alexandru, Mariana Bălăşan, Andra Calciu). Apare un interviu cu bibliotecarul
şcolii, d-na Lidia Nedelea. Alte rubrici: ,,Aforisme”, ,,Umor şcolar”, maxime, epigrame.
Pe ultima pagină apare ,,Imnul liceenilor agricoli” propus de prof. Ecaterina Alexandru.
(Arhiva autorilor, F.24x14 cm).
Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii din satul Milcov-Deal, comuna Milcov
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
În comuna Milcov, aşezată pe Valea Oltului şi pe valea

Urlătoarea stăpânită în trecut de boierii Dinu şi Matei
Milcoveanu (Ştirbei), nu a fost ridicat încă un monument în
cinstea eroilor din cele două războaie mondiale. Se păstrează
însă în incinta bisericii cu hramul Sf. Dumitru, ctitorită (1781)
de Comisul Matei Milcoveanu, soţia sa Maria şi Ion Polihron
(un urmaş al lui, Dem A. Polihron deţinea în Milcov, anul
1886, o suprafaţă de 470 ha, iar cu 10 ani în urmă ridicase
biserica din satul Milcov Vale), un frumos tablou cu numele şi
prenumele eroilor din cel de-al doilea război mondial. Numele
eroilor şi celelalte înscrisuri sunt trecute pe o foaie albă
de hârtie, aflată în spatele unei plăci de sticlă şi fixată pe
o sculptură în lemn, un mic templu grec în miniatură. În
faţa aceleiaşi biserici, lateral stânga de aleea ce duce
spre intrarea în locaşul de cult se înalţă un monument
sculptat în marmură, având 2,5 m înălţime şi ridicat în
memoria Sofiei Radu Ioanovich, născută la 1802 şi
moartă la 24 aprilie 1876. De-o parte şi de alta a acestei
construcţii au fost ridicate două cruci mai mici, ambele
cu fotografii pe suport de porţelan ale unor ostaşi.
Trecerea timpului a şters mare parte dintre înscrisurile
aflate pe cele două cruci, fiind greu de descifrat, iar una Monumentul funerar al Sofiei
dintre fotografii a fost vandalizată. Din Anuarul Radu Ioanovich.
judeţului Olt-1924, aflăm că, în războiul reîntregirii
neamului au murit 61 de oameni din satele care între 1923-1924 formau comuna Milcov,
respectiv: Milcov Deal, Milcov Vale, Prooroci şi Stejaru.
Eroii din al doilea război mondial, fii ai satului Milcov Deal, care nu se vor mai întoarce
niciodată la cei dragi:
1. Caporal Ene A. Gheorghe, Reg. 3 Dorobanţi, decedat 23. VII. 1941
2. Caporal Rădulescu Franţ, Reg. 3 Dorobanţi, decedat 28. VII. 1941

3. Caporal Rădulescu I. Petre, Reg. 3 Dorobanţi, decedat 10. X. 1941
4. Caporal Ostroveanu Nicolae, Reg. 3 Dorobanţi, decedat 18. VIII. 1941
5. Serg. Maj. Ene Gh. Alexandru, Reg. 3 Dorobanţi, decedat 10. X. 1941
6. Plut. Maj. Ene N. Istrate, Reg. 21 Artilerie, decedat în 1942
7. Soldat Cioplonea N. Dumitru, Reg. 3 Dorobanţi, decedat în 1943
8. Soldat Ristache C. Apostol, Reg. 3 Dorobanţi, decedat în 1943
9. Soldat Creţu A. Marin, Reg. 21 Artilerie, decedat în 1944
10. Soldat Alecu D. Marin, Reg. 21 Artilerie, decedat în 1944
11. Caporal Dumitru Nicolae, Reg. 21 Artilerie, decedat în 1944
12. Caporal Ene Gh. Petre, Reg. 21 Artilerie, decedat în 1944
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’,
cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii,
nr.96, tel. 0724219925; 0728057172; e-mail: tilvanoiu.ionel@yahoo.com.

Memoria Oltului

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Memoria Oltului

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

An. III, nr.

8 (30), august 2014 MEMORIA OLTULUI

Munca patriotică a fost un criteriu pentru

să fim împreună definitiv: reunuiuni la Prundeni-Vâlcea (2013).

la noi, în România, sau la ea, în Franţa; sau şi colo şi colo.

Boierii Brâncoveni (II)

Casele boierilor din Brâncoveni

Curţile de la Brâncoveni (după Weiss).

O descriere exactă a aşezării, cu toate particularităţile ei, ne-a lăsat-o episcopul

După moartea martirică a lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, curtea

Biserica-paraclis a curţii domneşti Sf. Nicolae

Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin

Cu prilejul împlinirii a trei secole de la dramaticul deznodământ al strălucitei domnii

bizantin Ioan al VI – lea Cantacuzino (1341 –

Imperiului Otoman. Brâncoveni.

Scriitorul şi gazetarul Mircea Damian (n.Izvoru-

[1] [Bucureşti] 25. V. 935

[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Academiei Române din

[2] [Bucureşti] 20 mai 938.

Dragă maestre, [1]

[Originalul acestei scrisori se găseşte la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti,

[3] [Bucureşti] 20. IV. 929.

Onorate domnule profesor [1],

Mircea Damian văzut de Marcel Iancu, Neagu Rădulescu şi Silvan.

[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti,

[5] [Bucureşti] 20. 10. 930.

Lucrurile stau aşa: Acum câteva luni, prin mai

[Originalul se păstrează la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, cota S 5

[6] [Bucureşti] 5. X. 931.

[7] Văcăreşti, 15. X. 931,

[8] 20. X. 931.

[9] 29. X. 931.

[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca

[10] Bistriţa, la 9.X. 925.

[Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca Academiei Române, cota S 40

[11] Bistriţa, la 21. X. 925.

[12] Bistriţa, 11. XI. 925.

[13] Bacău, 2. XII. 927.

[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Academiei Române din

[14] Scumpe maestre [1],

[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Academiei Române din

[15] [Bucureşti]16. VI. 937.

[Originalul acestei scrisori se păstrează la Biblioteca Academiei Române din

[16] [Bucureşti]19. VI. 937.

Domnului Nichifor Crainic, Ministrul propagandei

[Originalul acestei telegrame de protest reprodusă şi

1.La 14 mai 1941 ziarul ,,Bucureşti” condus de Mircea

La un secol de la declanşarea Primului

1 Ianuarie 1917. Am intrat în anul 1917, cu încredinţarea că ne va aduce bine. De ieri,

Cercul Militar din Bucureşti în timpul ocupaţiei.

Apostrofe electorale fără piper

Lupta-ncepe şi pe locul Care-atât de drag vi-e vouă

Fraţi alegători aflaţi

,,Apucatu-s-a Ţui Căci în orice dimineaţă

Ziarul SORCOVA , săptămânal independent al jud. Romanaţi (1923), surprinde în paginile

,,Când nu sunase încă ora Iar după ce mi-ai spus minciuna

Spicuiri din presa vremii (1942-1944)

Informaţiile mărunte din presa

Un mare filantrop slătinean: Niţă Dobrescu.

- Niţă Dobrescu, comerciant Slatina, Cantacuzino 23: lei 30000.

Mai depun pe numele fiilor şi copiilor fiilor mei aflaţi la datorie:

Total lei 100.000.

Inaugurarea dumbrăvii eroilor din comuna I. C. Brătianu [Coteana]. Duminică 18