Memoria Oltului

An. III, nr.
11 (33), noiembrie 2014 MEMORIA OLTULUI
MEMORIA OLTULUI
Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor
Anul III, nr.11 (33), noiembrie 2014
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redactie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, Nicolae
Scurtu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Georgeta
Nedelcu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian.
Planşele noastre:
1.Două imagini de epocă din Slatina aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române: Moara
,,Olteanca” şi Liceul ,,Radu Greceanu”
2. Ne-a părăsit un dascăl şi un istoric, Constantin Cojocaru de la Brâncoveni.
3. Profesorul Viorel Dianu în mijlocul elevilor de la liceul ,,Radu Greceanu” din Slatina (1972).
4.Monumentul eroilor de la Schitu.
CUPRINS
1. Al. Stănciulescu-Bârda- Măria Ta, Ţăran Român! (III)………………………………….……….…../ 2
2. Ion Andreiţă- Stupul cu albine colorate…………………………………………………………….…..../4
3. Jeana Pătru- Fundaţia Culturală Regală ,,Principele Carol”şi satul model Dioşti, judeţul
Romanaţi…………………………………………………………………………………./20
4. Ion D. Tîlvănoiu- Mircea Damian în corespondenţă……………………………………………….…/28
5. Dumitru Botar- Cu bastonul prin Caracalul de altădată (VI)…………………………………….…/42
6. Dr. Badea Cireşeanu- De la Spineni la Ierusalim (II)…..……………………………………………./46
7. Viorel Dianu- Jurnal lapidar. Perioada slătineană (II)…..………………………………….…./57
8. Calendarul Memoriei Oltului. Noiembrie………………………………………………………./64
9. pr. Constantin Drăgan- In memoriam Constantin Cojocaru (1934-2014)…………………………./66
10. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Documente din fondul Poroineanu…………………………..../69
11.Pia Alimăneşteanu- Sub ocupaţia germană (VII)………………………..….……………...……….../81
12. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Întregiri la bibliografia lui Florin Dumitrana………………………../87
13. Eveniment. Expoziţia Spiru Vergulescu la Palatul Parlamentului……………………………../91
14. Pentru biblioteca dumneavoastră……………………………………………………………..../92
15. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi …………….../94
16. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi.
Monumentul eroilor din satele Schitu şi Greci- Olt…………………………………………...……../97
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. III, nr.11 (33), noiembrie 2014 MEMORIA OLTULUI
Măria Ta, Ţăran Român! - (II
(III)
Pr. Al. Stănciulescu – Bârda
Ai trecut veacurile cu bine şi cu rău, cu bucurii şi cu dureri, cu lacrimi sfinte şi

poveri. Ai fost plugar, ai fost cioban, ai fost ostaş, ori meşter bun la toate, ai fost poet,
artist, cântăreţ, pictor, zidar, tipograf, şi multe altele, dar în primul rând ai fost Om.
Cuvântul ţi-a fost cuvânt, contract nescris şi legământ de veci, pe răboj ţi-ai însemnat
numărul zilelor, oilor, lacrimilor şi speranţelor.
L-ai avut pe Dumnezeu din cer tovarăş pe
drumul veşniciei şi-ai avut codrul şi munţii ca cetăţi,
reazim, scăpare, prieteni şi fraţi. În umbra codrilor
seculari te-ai gătit de luptă, în întunecimea pădurilor
ţi-ai învins duşmanii. Codrul te-a apărat, te-a
încălzit la vreme de viscol, te-a înţeles la greu, ţi-a
mângâiat sufletul cu cântecul şi freamătul lui, ţi-a
dat bărbăţie şi speranţă în izbândă. Pădurea ţi-a dat
lemnul din care ţi-ai făcut şi casă, şi masă, şi pat, şi
altar, şi cruce, şi grajd, şi car, şi fluier, şi vioară, şi
ghioagă, şi puşcă, şi plug, şi scaun, şi sicriu. Când
ţi-a fost viaţa mai grea, când ţi-a fost ceas de
cumpănă, te-ai afundat în codru şi te-ai regăsit pe
tine. Când mai marii lumii te-au nedreptăţit, te-au
Ţărancă din Romanaţi.
umilit, ţi-au răpit libertatea, copiii, pământul,
nevasta, ţi-ai luat lumea-n cap şi te-ai dus în
codri, de unde ai luptat cum numai tu ai ştiut, ca
haiduc, ca ostaş, ca partizan. Codrii şi munţii te-au
apărat, te-au ascuns, te-au hrănit, te-au înarmat şi
ţi-au dat puterea de care aveai nevoie ca să
învingi. Ei au rămas mărturie peste veacuri pentru
izbânzile tale pe câmpul de luptă. Ar fi destul să
amintesc în acest sens de Codrii Cosminului lui
Ştefan cel Mare din Ţara Bucovinei. Codrii ţi-au
adus ploile la vreme potrivită, ca să-ţi rodească
holdele de grâu şi merii în livadă. Codrii şi-au
înfipt rădăcinile în stâncile munţilor şi n-au lăsat
puhoaiele să-ţi ia casa, şi grădina, şi pomii, şi
lanurile de tot felul. Munţii şi dealurile ţării, văile
Miri din Romanaţi.
şi şesurile erau acoperite de plapuma pădurilor.
Codrii Teleormanului erau zid de netrecut cândva pentru vrăjmaşi. Codrii au făcut să fie
o rânduială în lumea şi în viaţa ta şi a neamului tău. Nu te-ai ruşinat niciodată, când s-a
spus: ,,codru-i frate cu românul!”
Măria Ta, ţi-e sufletul rănit ca un vultur lovit de vânător. Codrii tăi de altădată,
care au făcut parte din viaţa şi din istoria ta, sunt doar pâlcuri răzleţe de copaci, de
tufişuri şi de mărăcini. Nici iepurii nu-şi mai pot găsi adăpost în hăţişul lor. Munţii sunt
ca nişte capete pleşuve, chelite de prea multele tăieri de păduri. Dealurile sunt uscate şi
aproape pustii. Dumbrăvile răcoroase de altădată le vedem în filmuleţe pe ecranele
calculatoarelor. Mii şi mii de hectare de păduri au fost vândute pe nimica toată şi
lemnul a fost scos din ţară pe bani grei. Au ars focuri în fiecare an şi au mistuit mii şi
mii de hectare de păduri seculare. Au fost falsificate acte, au fost duşi martori mincinoşi
în instanţe şi astfel s-au trezit peste noapte
,,proprietari” de munţi şi de codri indivizi
care altădată aveau doar băţul cu care
mutau ţestul pe vatră. Au tăiat drujbele
copacii, i-au cărat maşinile şi trenurile, i-
au prelucrat combinatele, ori i-au vândut
ca lemn simplu la străini. Aurul verde al
ţării şi al Măriei Tale s-a risipit în cele
patru vânturi. Deşertul şi pustiirea au
luat locul încet-încet pământurilor
mănoase de altădată. Grânarul Europei a
ajuns un câmp de mărăcini, de scaeţi şi
pălămizi. Ne-au secat izvoarele
pământului. Norii au înţărcat. Din când în
când se mai sparge câte un rezervor al
cerului şi puhoaiele cad peste noi cu
sălbăticie: ne iau casele, pământurile,
oamenii şi vitele şi lasă-n urma lor ogaşe
Port popular din Romanaţi.
şi prăpăstii înfricoşătoare. Animalele
pădurilor de altădată le mai găsim în cărţi, în reviste, în filme, în amintiri.
Fratele dintotdeauna al românului a ajuns un străin flămând şi gol, rănit şi
betejit, abia trăgându-şi sufletul. Plângi, Măria Ta în taină, dar suspinul nu ţi-l aude
nimeni şi lacrimile nu ţi le zăreşte decât Dumnezeu. Dar chiar mai exişti cu adevărat,
Măria Ta?
Stupul cu albine colorate
Ion Andreiţă
La absolvirea Facultăţii se iviseră două şanse de a lucra în Bucureşti. Prima: viitor

diplomat în Ministerul de Externe. Cu vreo trei luni înainte de Licenţă, fusesem invitat la
Cadrele Externelor să completez o fişă, detaliată până la a 99-a spiţă de neam, urmând să
fiu propus pentru Cursurile post-universitare de relaţii internaţionale, timp de doi ani, după
care, înarmat cu două limbi străine şi codul manierelor diplomatice, împreună cu alţi
aspiranţi (de la diverse alte facultăţi) urma să fim trimişi la ambasadele noastre din
străinătate. Visam locuri exotice de pe continente îndepărtate, visam Parisul luminilor
ucigătoare ale consacrării ori Roma lui Badea Cârţan. Mărturisesc că mă tenta, deşi mă
mânca podul palmei după condeiul de ziarist; mai ales că la „Scânteia tineretului” eram ca
la mine acasă. Greu de decis. Eram în stare să dau cu banul, când Cadrele au rezolvat totul
dintr-un condei. Chemat la Externe, mi se spune că nu mai sunt pe lista de opţiuni. Fără
comentarii. Cred că dibuiseră totul: şi notăreala tatălui, şi politica lui târzie ca membru în
Partidul Social-Democrat (în pofida faptului că în 1948 fusese vărsat în Partidul
Muncitoresc Român) şi, pe deasupra, mi se descoperise şi un unchi, învăţătorul Gheoghe
Lincă, frate bun cu tata, simpatizant al
legionarilor.
Deschid aici o paranteză. Întâmplarea
s-a petrecut astfel. Pe şosea treceau cântând
vreo patru-cinci legionari tineri, în cămăşi verzi
şi cu pistoale la brâu. S-au oprit în dreptul porţii
noastre, strigându-l pe unchiu-meu, abia întors
de la un stagiu de câţiva ani de dăscălie în
Transilvania. Îl cheamă să meargă cu ei. El
refuză. Unul scoate pistolul. Altul, probabil ca
să dezamorseze încleştarea – se cunoşteau, erau
de aceeaşi vârstă – îi zise: „Adu, bă, Gheorghe,
o găleată de vin, că ni s-a uscat gâtul!”. Se duce
unchiul în grajd, la butoi – nu aveam pivniţă – Învăţătorul Gheorghe Lincă (arhiva
aduce găleata plină cu vin. Beau băieţii până prof. Mihai Barbu- Perieţi).
spre fundul vasului. Cel cu pistolul ridică
găleata şi-i aruncă restul de vin lui unchiu-meu în faţă. Trage o înjurătură – şi pornesc toţi,
veseli, mai departe, pe drum, lălăind. Astfel s-a trezit unchiu-meu cu consemnarea, mai
târziu, în dosarul de cadre: simpatizant al legionarilor, după ce făcuse şi nouă luni de
Gherlă (de care, personal, nu ştiam).
Toate acestea mi le-a comunicat tovarăşul Gripcă, de la Cadrele UTM (al cărei
organ de presă era „Scânteia tineretului”) mână-n mână cu Cadrele PMR. Şi, totuşi, am
fost acceptat la ziar. Partidul se dovedise mai înţelegător decât Externele, deşi ochiul lui
vigilent nu slăbea nici o clipă.
Pe 15 octombrie 1963, după cele trei (şi ultime) luni de armată petrecute la
Botoşani, între Cimitirul evreiesc şi Ipoteştii lui Eminescu, pe mult hulita Vale Drezleuca
(pe care eram fugăriţi cu masca pe figură, sub „bombele” aviaţiei inamice) m-am prezentat
la redacţie. Eram trei proaspăt absolvenţi, cu „bastonul de mareşal” în traistă: Ioan
Timofte, de la ASE, Ion Marcovici, colegul meu de la Filologie, şi subsemnatul.
Redactorul şef, Anghel Paraschiv, ne cheamă în biroul său şi ne invită să ne alegem orice
secţie, cu condiţia ca unul dintre noi să opteze pentru Agrară. Sare Marcovici: „Ca filolog,
cred că sunt bun pentru Cultură; am şi preocupări speciale în acest domeniu”. „Foarte
bine” – este de acord şeful. Timofte: „Eu, ca economist, aş prefera Secţia Industrie; m-am
pregătit chiar în acest domeniu”. „Perfect” – aprobă şeful. Andreiţă: „Cum n-a mai rămas
nimeni, iar dumneavoastră aţi recomandat ca absolut necesară Secţia Agrară, cred că nu
mai este cazul să optez”. Redactorul şef zâmbeşte, ne strânge mâna şi ne urează succes.
Nu voi insista asupra felului cum ne-am descurcat, fiecare, în noile noastre locuri
de muncă. Adevărat este că, după trei-patru luni, se produce o rotaţie neaşteptată: Timofte
este trecut la Secţia Externă, eu la Învăţământ, iar Marcovici la Agrară. Timofte, harnic şi
în graţiile evreului Edgar Oberst (alias Eugeniu Obrea, M. Ramură şi alte pseudonime…
naturale) şeful secţiei, care voia să îmbunătăţească compoziţia etnică a colectivului pe
care-l păstorea – Timofte, deci, devine un bun documentarist de Externe; este trimis şi în
străinătate. Eu, după doi an de sluj pe lângă tovarăşa Lustig – alături de Nicolae Arsenie şi
Adrian Vasilescu – sunt vânturat prin mai toate secţiile ziarului, cu intenţia de a fi format
ca reporter bun la toate, avându-se probabil în vedere aşa-zisa mea lejeritate la scris.
(Deşi, de câte ori făceam vreo boacănă, eram pedepsit cu câteva luni la „batalionul
disciplinar”: Secţia Agrară). Marcovici a continuat să scrie articole şi anchete din mediul
rural: bune, necesare – şi, din când în când, frapant-originale (ca acea „masă rotundă”, la
care a „invitat” să participe vacile unui CAP – Joiana, Cornuta, Bălţata… – să-şi spună
păsul, ca apoi să-i ia la refec pe îngrijitori şi pe ingineri).
La „Scânteia tineretului” am întâlnit, în redacţie, toate naţionalităţile conlocuitoare
ale patriei: evrei, ruşi, basarabeni, unguri, lipoveni, sârbi, armeni, bulgari – şi, bineînţeles,
români (mai mult sau mai puţin autentici). Un stup cu albine colorate, fiecare cu mierea ei
specifică, pentru umplerea fagurelui naţional.
Aş dori să trec în revistă câteva astfel de albinuţe, care îmi zumzăie şi acum prin
memorie: unele, pentru răcoarea cu care mă îmbiau, prin freamătul generos al aripilor lor;
altele, pentru acul otrăvit cu care mă înţepau (să mă învăţ minte, tovarăşi!) pe furiş ori pe
faţă.
Nicolae Arsenie (Nae) – băiat săritor, întreprinzător, bun la toate, inclusiv la dat
din coate. Eram de-o seamă. El absolvise Ziaristica. Venise la ziar cu un an înaintea mea.
Stăteam la acelaşi cămin, la „Zoe” (Madam Baltă). Casă – garsonieră, apartament – nu se
primea decât după 5 –7 ani de aşteptare; mai ales, dacă erai celibatar. Ne-am împrietenit.
Lucram amândoi la Doamna Lustig. Bun gazetar, Nae Arsenie. Adesea, făceam echipă de
teren. La cârciumă, tot cam împreună. Nu ţinea la băutură. Uneori, îl căram în spinare,
noaptea, până la cămin. A doua zi se auzea în redacţie că „iar s-a îmbătat Andreiţă!”.
La primirea mea în partid (el era membru!) m-a săpunit vreo jumătate de ceas, de
l-a determinat pe Nicolae Dragoş, redactorul şef, să izbucnească: „Măi Arsenie, după cum
vorbeşti tu, ar fi vorba de-o excludere, nu de-o primire…”. Răspunde Nae: „Tovarăşe
redactor şef, sunt mai sever ca să nu se creadă că, fiind prieten cu Andreiţă, ţin neapărat
să-l laud”. A urcat repede treptele afirmării: şef de secţie, secretar general de redacţie. Apoi
l-a luat Adrian Păunescu la „Flacăra”; aghiotantul său.
Ion Marcovici (Nelu, Lulu – cu vajnice rădăcini sârbeşti). Gazetar bun. Cu toane.
Cu lecturi bogate. Ne ştiam din Facultate. Original în scris, original în şedinţe. Parcă nu-şi
găsea locul. Sau nu era înţeles de ceilalţi. Un timp am locuit în aceeaşi cameră, la „Zoe”.
Era îndrăgostit de o colegă mai mică, de la Franceză: Simoneti. În ultimul nostru an de
şcoală, o curtam trei prieteni: Ion Marcovici, Adrian Vasilescu şi subsemnatul. Ne
plimbam împreună, în sesiune, pe sub teii din Cotroceni. Se pare că acela care a iubit-o cu
adevărat era el, Marcovici – care a continuat s-o întâlnească şi după absolvire. De ce nu s-a
împlinit această iubire? – greu de spus. Se ducea la întâlnire cu ea, se plimbau, discutau –
şi, deodată, din nimic, lui îi sărea ţandăra: o înjura şi-o urca în tramvai, să se întoarcă
singură la căminul ei studenţesc. Apoi, se întorcea şi el la căminul nostru…burlăcesc, intra
în cameră, încuia uşa, se urca în pat – şi se pornea pe plâns, luându-mă martor la drama lui.
Se jelea, se blestema. Vorbea atât de frumos despre ea, că s-ar fi putut scrie un nou roman
„Manon Lescaut”. Simoneti s-a căsătorit cu un absolvent al Cursului de relaţii
internaţionale. Pleca omul la post – şi trebuia să se însoare repede. Cum a găsit-o, nu ştiu.
Ştiu însă că mult mai târziu, când am ajuns la Paris (graţie nevestei mele, Lia-Maria,
diplomat) l-am cunoscut pe soţul său, pe numele lui, Dumitru Ceauşu, ambasador
[Memoria Oltului 22/2013, 23,24,26,27,28,29,30,31,32/2014]. Între timp, Simoneti murise,
lăsând în urmă doi copii: un băiat şi o fată – bolnavi.
În legătură cu Ion Marcovici, os de haiduc sârb, mai păstrez o poveste interesantă.
Locuiam, cum spuneam mai sus, la Căminul „Zoe” (din Aleea Zoe; azi strada Atena, sediul
al PSD) în aceeaşi cameră. Într-una din zilele de vară-primăvară – nu pot preciza anul; am
locuit la „Zoe” din 1963 până prin 1966-1967 – îl văd, pe fereastră, pe Ion venind agale, de
mână cu un copil de vreo 3-4 (poate 5) ani, îmbrăcat într-un frumos costum albastru (de
„marinel”?). Discutau de mama focului. Intră în cameră – şi mi-l prezintă: „El este
Iepurilă”. Apoi completează: „Iar eu sunt Moş Martin”. Şi, către Iepurilă, arătându-mă: „El
este nenea Jean; dar o să mergem într-un parc sau într-o pădure şi-o să-i căutăm şi lui un
nume, ca al nostru”. De atunci, Iepurilă a devenit, din când în când, musafirul nostru cel
mai de preţ. Mergeam împreună prin parcuri, la cofetărie; l-am luat şi la redacţie, stârnind
admiraţia şi invidia colegelor, măritate sau nu.
Sigur, cei doi – Moş Martin şi Iepurilă – petreceau mult mai mult timp împreună;
după cum îmi povestea, uneori, Lulu Marcovici. Astfel am aflat câte ceva din biografia
micului Iepurilă. Era fiul unei distinse şi frumoase doamne, funcţionară la Policlinica X
(situată la câteva sute de metri de căminul nostru) de care beneficiam şi noi, ziariştii, unde
ne făcusem nişte prieteni: doctoriţa Dana Buşilă, doctorul Oşanu; ambii specialişti neuro-
psihiatri, de la care mai vedeam câte un mic concediu medical ori bilet de odihnă. Doamna
respectivă era căsătorită cu un bătrân general (evreu?) mult mai în vârstă decât ea, care
luptase în Brigăzile Internaţionale (Roşii) în războiul civil din Spania. Locuiau împreună
într-o casă-vilă de pe lângă Televiziune. Iepurilă, însă, fusese făcut cu un alt bărbat: un
poet. Ceea ce a dat naştere la tot felul de impedimente, unele chiar scandaloase. Tatăl n-a
recunoscut fiul; paternitate obţinută greu, în justiţie – demers la care prietenul meu Ion
Marcovici s-a implicat trup şi suflet. Aşa cum s-a implicat şi mai târziu, la moartea tatălui
şi împărţirea moştenirii.
Copilul a crescut frumos, beneficiind de şcoli bune – şi (subînţeleg) şi de ochiul
discret-veghetor al lui Moş Martin. În liceu şi-a descoperit pasiunea pentru Filozofie, pe
care a dorit s-o transforme în profesie. N-a
izbutit, datorită unei scrisori trimise la
Europa Liberă. Atunci s-a luat decizia să
urmeze Facultatea de Teologie – şi ca
lucrurile să nu se împiedice de vreo
„şopârlă” de dosar prin Bucureşti, s-a optat
pentru Sibiu. Unde a şi devenit student; ceva
mai târziu s-a transferat la Teologie, în
Adrian Vasilescu vorbind la lansarea
Capitală.
unui nou volum de Ion Andreiţă.
După absolvirea acestei Facultăţi –
pe această cale ecleziastică – s-au deschis multe posibilităţi de împlinire (inclusiv
filozofică) şi afirmare: burse în străinătate, doctorat etc. Au apărut la orizont chiar şi
tentante ţinte politice şi diplomatice…
Ei, l-aţi recunoscut pe Iepurilă – cel pe care îl plimbam, de mână, cu Ion
Marcovici, prin parcuri? El se numeşte, astăzi, Theodor Baconski.
Adrian Vasilescu. Prieten de nădejde şi gazetar de excepţie. Mai ales pe aridul,
alunecosul teren al propagandei. Grav, blând, prevenitor. Meditativ. Trata totul cu
seriozitate, în căutarea soluţiei optime. Am stat în acelaşi cămin studenţesc, „6 Martie”.
Era ceva mai mare; făcuse armata, unde exersase şi gazetăria. Student la Drept, era de o
conştiinciozitate rară. Pasiunea pentru gazetărie i-a jucat, totuşi, un renghi: pentru că
devenise nelipsit la „Scânteia tineretului” (aş zice şi de neînlocuit) a pierdut un an de
facultate. Era coleg cu viitorul foarte apreciat judecător Ovidiu Zărnescu, cu viitorul
universitar Ion Traian Ştefănescu, om politic şi de stat: ministru, prim secretar de judeţ de
partid – şi cu Brânduşa devenită Ştefănescu, prin căsătoria cu Ion Traian, profesoară
universitară şi judecătoare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe toţi patru, dar mai ales
pe cei trei bărbaţi, i-a legat o prietenie de-o viaţă.
Adrian Vasilescu – exemplul de neînlocuit al „Scânteii tineretului”. A fost
promovat la „Scânteia”; acelaşi exemplu. După Revoluţie, am lucrat un timp, împreună, la
„România liberă”. Eu eram mai de mult aici – şi aici am rămas. El şi-a luat repede zborul:
Doctorat, dascăl de ziaristică economică la ASE. Apoi, demnitar la Banca Naţională, unde
trudeşte şi astăzi. Şi unde a scris o carte – „Biletul de ieşire din criză”, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2011 – în care se logodesc, la superlativ, calităţile de publicist cu cele de
specialist economico-financiar.
Cum spuneam, am fost şi am rămas buni prieteni. I-am cunoscut mama, o bătrână
deosebită, de la Buzău, rămasă văduvă de tânără – care îl iubea ca pe ochii din cap. Îl
diviniza. Când, după aşteptările de rigoare, a primit apartament, şi-a adus mama la
Bucureşti. Era fericită. Am fost martor şi la căsătoria lui: cu Adriana Dumitrescu,
absolventă de Filologie, corectoare la
„Scânteia tineretului” (vremurile!) dar
oricând în stare să mânuie cu talent
condeiul publicistic – ceea ce, în timp, a
şi arătat.
În casa lor mi-am cunoscut
viitoarea nevastă; mi-au fost, aşadar,
într-un fel, naşi.
Adrian Vasilescu – cântecul
superb al unei prietenii cum rar se
întâmplă. Ion Andreiţă între prieteni.
Vasile Barac. Prieten bun. Şi vechi. Mi-a fost naş la însurătoare. Dumnezeu i-a dat
cât îi trebuia, iar norocul a completat. Şi el şi nevastă-sa, Gicuţa, lucraseră la Tg. Jiu, ca
economişti. Au coborât la Craiova, unde el a devenit corespondent regional al „Scânteii
tineretului”. De aici, a fost adus în redacţie, la Secţia Agrară. A tras puternic. Apoi la
Industrie. Iar a tras. Scria bune articole de analiză economică. Avea o ţinută sobră, care
impunea. Altfel, apropiat, comunicativ, pentru cine ştia să-l descopere. A fost promovat şef
de secţie, secretar general de redacţie. Funcţii importante şi pe la Comitetul de partid pe
presă. Încă un pas, după o vechime considerabilă şi aprecieri deosebite: activist la Secţia de
Presă a Comitetului Central al Partidului. Răspundea de ziarele judeţene – înfiinţate în
1968, odată cu noua împărţire teritorială a ţării.
După Revoluţie, a continuat să facă gazetărie, la revista „Agricultura”, alături de
Gheorghe Fecioru şi Alexandru Brad.
Constantin Stănescu, şeful Secţiei Cultură. Fost coleg de facultate; mai mare cu un
an. Doxă de carte şi inteligenţă. Talent de critic literar. Manifestat din plin. Orice şi
oriunde ar fi scris, cuvântul lui era căutat – şi respectat. A avut şi detractori; pigmei. Când
a devenit redactor şef-adjunct, în locul lui, şef de secţie, a rămas Mihai Ungheanu (coleg
de an, la Facultate). Care i-a călcat pe urme. Apăsat.
Neagu Udroiu. Venit, la ziar, la un an după mine. Ne-am împrietenit din prima
clipă, deşi eram/suntem firi diferite. Cred că rădăcinile noastre, ţărăneşti, s-au căutat pe sub
pământ: ale mele din Olt, ale lui din Vlaşca – aceeaşi moşie, distanţă de câteva pogoane. A
avut o copilărie grea, dar frumoasă: în frumoasa lege a grâului, a Câmpiei Eterne (vorba
poetului Alboiu).
M-a impresionat teribil când mi-a povestit cum, din lipsă de bani, a bătut drumul
din satul lui (Cartojani) până la Bolintin Vale, la Liceu, cale de vreo 30 de kilometri, pe jos
(dus-întors – 60 de kilometri). Din aceleaşi lipsuri materiale, n-a continuat liceul. A urmat
examenul la Profesională, la Vulcan-Bucureşti, cu bani doar de dus; întoarcerea, împreună
cu mama, pe jos, 45 de kilometri. Avantaj Profesională, totuşi: masă, casă şi haine –
gratuit. Liceul – la seral. Cartea – nelipsită din mână. Firea – curioasă, iscoditoare, dornică
de cunoaştere, de instrucţie. Facultatea a venit de la sine: Politehnica. Reîntoarcerea la
locul uceniciei: Uzina Vulcan. Inginer. Nu singur: cu o colegă de facultate (Marieta) soţie.
Inginer, repet: proba de foc a profesiei şi a meşterilor care îi puseseră pila în mână – trecută
cu brio. Apoi, ziarul. Adus de acelaşi tovarăş Gripcă (avea fler, cadristul!).
Ziarul i s-a supus repede. De fapt, el a supus ziarul. Cu tact, cu pricepere – şi cu
incontestabil talent de gazetar. Şi treptele i se aştern sub picioare, una după alta. După un
stagiu de şef de secţie economică, este promovat la Secţia de Presă. Prin nu ştiu ce
întâmplare favorabilă, beneficiază de o bursă în America, de specializare în gazetăria mare.
La întoarcere, este alt om. De fapt, vine îmbrăcat în hainele pe care personalitatea lui le
merita. Apar şi şansele: la „Scânteia”, la Radio-Televiziune (redactor şef). Între timp, scrie
şi publică mai multe cărţi de publicistică – reportaj, eseu. Excelente. „Reporter pe
Mississippi” – periplul american – taie, prin sinceritate şi talent, tot ce s-a scris până la el
despre America.
Următoarea treaptă: Agenţia Română de Presă AGERPRES, în care îşi desfăşoară
adevărata vocaţie profesională (deloc în contradicţie cu condeiul de scriitor, care rodeşte,
în continuare). Ajunge repede piesa de bază, indispensabilă într-o agenţie. Călătoreşte mult
în lume; voiajuri încheiate prin cărţi tulburătoare.
După Revoluţie este numit, pe deplin (şi întârziat) merit, director general al
Agenţiei Române de Presă. În noile condiţii politice, se strecoară cu inteligenţă (Ulysse)
printre Scylla şi Carybda, conducând nava cu măiestrie, cu ireproşabilă îndatorire
profesională şi patriotică.
Platoul de vârf al afirmării sale l-a constituit învestirea cu rangul de ambasador în
Finlanda şi Estonia (de către preşedintele Ion Iliescu) de unde a revenit cu două cărţi-punte
de prietenie şi colaborare.
Vasile Răvescu (Bazil, Bebe). Un om cu totul aparte. Cu destin variabil, dar cu
acul magnetic arătând totdeauna generozitatea, camaraderia, voia bună. A terminat
Filologia la puţin timp după mine. Ne-am cunoscut la ziar. Şi cine nu-i devenea prieten,
după ce-l cunoştea? În ciuda naturii vesele şi vorbăreţe, era/este de o discreţie dezarmantă.
Puţini îi ştiu trecutul dramatic; poate, în fişele lui, doar tovarăşul Gripcă; de-asta a şi fost
ţinut, un timp, pe post de corespondent prin diferite judeţe din ţară. Mânca pe apucate,
dormea pe unde se nimerea – dar de scris, scria; scria bine, scria foarte bine: orice, de
oriunde, oricând (la miezul nopţii dacă era trimis, până la prânz venea cu articolul scris!).
Acesta era/este Bebe Răvescu; cel de fiecare zi: gata să se lase pe sine, ca să te ajute pe
tine.
Uneori, aveam sentimentul că suntem fraţi, atât ne simţeam inimile de apropiate.
Atunci îmi mărturisea câte ceva despre el, despre ai lui. O familie distrusă de tăvălugul
socialismului victorios. Părinţii – morţi înainte de vreme. Tatăl şi nişte unchi, băgaţi în
puşcărie, pe motive politice ori de chiaburie. Sora – omorâtă de un nenorocit de profesor
de sport, care a forţat-o să alerge până s-a prăbuşit la pământ. Fratele – plecat prin
Dobrogea, să-şi piardă urma; dascăl la Mangalia, căsătorit cu o tătăroaică. Iar el, Bazil,
făcând o veritabilă echilibristică, să se menţină în sfera gazetăriei, pentru care avea vocaţie
certă. Nu mai ştiu cine l-a adunat de pe drumuri şi l-a fixat, definitiv, în redacţie: poate
Nicolae Dragoş, poate Eugen Florescu…
Am locuit împreună într-un apartament-cămin, situat la capătul cartierului Militari
(strada Apusului). Acolo, în patru camere, ne înghesuiam vreo 15-16 inşi, toţi ziarişti la
„Scânteia tineretului”. Bazil botezase locul, cu umor, şerpărie. „Distincţie” acordată astăzi,
tot de către el, subsolului în care fiinţează Editura RAWEX COMS (şefă, Raluca Tudor)
care editează revista „Bucureştiul literar şi artistic”, la care chibiţez şi eu, cu o rubrică,
„Vitralii”, mai fiind menţionat şi în colegiul de redacţie, prin amabilitatea fondatorilor:
scriitorii Coman Şova şi Florentin Popescu.
Mă bucur că acum, cu destulă întârziere, dar niciodată prea târziu, Vasile Răvescu
şi-a luat în serios vocaţia de literat, de creator de literatură, care-i însoţeşte personalitatea
de gazetar. Verva şi umorul lui s-au contopit în câteva volume de epigrame – şi sunt semne
că rodesc, în continuare. Şi-a câştigat dreptul (mai vechi) şi poezia. Am stăruit pe lângă el
şi a alcătuit o cărticică de incontestabilă valoare; de o prospeţime care atestă că izvorul este
puternic. M-am oferit, cu bucurie, să-i scriu câteva cuvinte, pe care le-a aşezat pe coperta
IV a cărţii („Rime târzii”, Editura Detectiv Literar, 2012). Iată-le: „Vasile Răvescu (Bazil,
Bebe – cum i se spune îndeobşte) este un scriitor care nu s-a prea luat în serios. Dintr-o
prea mare dragoste de viaţă şi risipire în semeni. Dacă nu cumva aceste însuşiri îl arată a se
fi luat totuşi în serios, dar într-un mod aparte, mai greu de pătruns. Gazetar de talent,
poezia pulsa în reportajele sale discret şi elegant, „Roşie ca o mireasă / Aşteptată la altar /
Înflorită, neculeasă”.
Dar poezia propriu-zisă, poezia – ca să zic aşa – a celor patru versuri împerecheate
în rime, întârzia să apară. Până mai acum, când a irupt ca un râu ţinut prea mult în zăbala
subterană a pământului. A irupt cu forţă, cu nostalgie, cu întregul alai al dragostei de viaţă
şi de semeni.
Da, nostalgia este nota dominantă
a poeziei sale, chiar şi atunci când –
paradoxal – cunoaşte şi culori ale
imprecaţiei. Cu gândul tot mai des acasă
(acasa poetului Nichita; în care Răvescu se
întâlneşte mai ales cu cugetările „bucolice”
ale lui Ion Pillat) cu inima înflorită ori
răvăşită de iubire, neistovit în căutări de
trăiri noi ori tânjind după „les neige
d’antant”, înflăcărat ori tandru, tânguitor şi
protestatar, Bazil Răvescu parcurge cu pas
grăbit toate ipostazele poeziei. Citez „Măr
Domnesc”: „Fă-mă, Doamne, măr
Domnesc / Primăvara să-nfloresc / Vara-
toamna să rodesc / Iernile să le hrănesc / /
Şi când toate se sfârşesc / Să rămân tot măr
Autorul oferind un autograf. Domnesc”.
Vasile Răvescu este din Domneştii de Argeş. Fie bine venit în livada poeziei
româneşti”. Citind poeziile din carte, criticul şi istoricul literar Ioan Adam (şi el, un timp,
coleg la „Scânteia tineretului”) i-a spus: „Bazile, să ştii c-a avut mână bună, Jean
Andreiţă”.
Dumitru Matală. (Mitică, pentru prieteni; Mi, alint, pentru soţia lui, Nela). Tot
filolog. Nu ne-am cunoscut în Facultate; era cu vreo trei-patru ani mai mare. Adus la ziar,
de la Biblioteca Raională din Tecuci, de către Nicolae Dragoş, când a devenit redactor-şef.
Ne-am împrietenit repede. Avea/are ceva imprevizibil în reacţii, dar corect şi cinstit până la
autoflagelare. Se zice că era cel mai bun poet al generaţiei sale, din faimosul Liceu din
Turnu Severin. Gazetar de analiză; adesea, psihologică. Din trei nume şi-o idee scria un
articol sau reportaj de patru-cinci pagini. Convingător. El a inventat, în jocul nostru de-a
gazetăria, concretul aparent: meşteşugul de a da contur unor lucruri adesea improbabile.
Tărăşenia mirosea a proză. Gen către care Mitică s-a aplecat cu toată forţa – şi cu de
necontestat talent.
Am mers de câteva ori împreună, la Slănic Moldova, cu bilete de Sindicat, să ne
tratăm ulcerele, hepatita şi alte nobile „distincţii” profesionale, cu apa minerală
tămăduitoare. De bază; Izvorul 5, dar şi 7, 8 şi 1. Sigur, nu neglijam nici Izvorul 36, unicul
restaurant din staţiune, unde se consuma un nemaipomenit sirop de trandafiri, pe care noi îl
întăream cu binecuvântatul coniac, prea-slăvita ţuică bătrână sau dinamita-palincă Turţ;
sau şi una şi alta, un carcalete, pe care-l botezasem ţurgumerol ambartonat cu bicfus şi
târnosit cu abadix.
Nu ne culcam devreme. Era vară – şi miezul nopţii ne prindea prin parc, la
vânătoare de năluci. Dimineaţa, trăgeam de mine, să nu pierd micul dejun, între 8 şi 9.
Alături, în patul lui, Mitică era de mult treaz; pe burtă, cu perna sub piept, scria. Aşa a scris
prima lui carte grea (după studenţeasca „Cele patru puncte cardinale”): „Locul” (idee,
literară şi identitară, care l-a frământat toată viaţa) în care mi-a dedicat una din cele trei
nuvele, „Fericirea la domiciliu”.
La ziar, a ajuns repede redactor-şef adjunct. Apoi – pentru că nu ieşea nimeni la
pensie de la „Scânteia tineretului” – a fost şeful unei Case de film.
Cred c-a mai lucrat şi pe la Ministerul Culturii şi pe la nişte edituri. Peste tot, cu
profesionalism şi seriozitate. Şi peste tot a lăsat loc de bună ziua.
Nicolae Dragoş (În buletin: Nicolae Răcănel; pe care cred că şi l-a schimbat, mai
târziu, şi în acte). Nae, pentru apropiaţi. Eu i-am vorbit totdeauna cu dumneavoastră, deşi
(oltean fiind!) el nu ţinea cu orice preţ la etichetă. În Facultate (Filologie) a fost coleg şi
prieten cu Mitică Matală, Nelu Oancea şi Sebastian Costin. (Din această prietenie s-a
inspirat Matală de-a scris romanul de debut, „Cele patru puncte cardinale”).
Dragoş avea un neastâmpăr oltenesc şi un condei la fel de vioi. Colabora la „Viaţa
studenţească”; în ultimii doi ani de facultate (IV şi V) avea chiar o jumătate de normă
(plătită!). La absolvirea facultăţii, printr-o bravură gratuită, a ajuns profesor în provincie
(la Tg. Cărbuneşti) deşi avea post asigurat (şi meritat) în presă. Peste un an, a revenit în
Bucureşti, redactor la „Viaţa studenţească”. S-a ocupat, între altele, de Cenaclul literar al
Universităţii, pe unde încercam şi eu nemurirea cu degetul. A îngrijit şi prefaţat o antologie
a membrilor cenaclului: „Dialectica zborului”, în care mi-a publicat două (sau trei?) poezii.
Ascensiunea i-a fost rapidă. În scurt timp (nişte ani, totuşi) a devenit şef de secţie, redactor
şef-adjunct, redactor şef – la „Scânteia tineretului”. Pentru ziar, a constituit un adevărat
reviriment. Se scria liber (atât cât se putea! dar fără chingi fricoase, fals protectoare)
original, alert, variat. Ziarul se culturalizase, în sensul cel mai bun. Această culturalizare,
însă – ajunsă la urechile Secţiei de Presă – i-a fost fatală redactorului şef. A fost înlocuit
(ca să nu zic destituit) – şi trimis la reeducare la „Scânteia”, compartimentul Probleme
cetăţeneşti (pieţe, zarzavaturi, precupeţe). În locul lui a fost adus – să pună lucrurile la
punct, tovarăşi!; să ne dea pe brazdă, adică – Ion Bucheru, căruia însuşi numele îi
deconspiră personalitatea (un… bucher!) om de încredere al Partidului (a călcat din şefie
în şefie: ziare, Radio, Televiziune etc.) care, la rându-i, şi-a adus cei doi ciraci de încredere
(însoţitorii lui peste tot, în aceste pelerinaje de pus lucrurile la punct) care aveau menirea
să ne re-înveţe cum să scriem: Andrei Banc şi Costel Buzdugan.
A fost o zi tristă această „schimbare de ştafetă”. Îl priveam pe Dragoş cum stătea
resemnat, palid, la masa prezidiului, cu braţele încrucişate pe piept, crucificat de acuzele
mai-marelui de la Secţie şi de angajamentele sforăitoare ale Bucherului. Şi mi-a venit în
minte pilda cu „fiul rătăcitor” din Biblie – şi am început să însăilez nişte gânduri-versuri în
carnet, care, în final, au luat chipul unei poezii („Jertfa utilă”) arătând astfel:
Mă rog,
Viţelul cel gras
Zâmbeşte satisfăcut
A fost sacrificat;
Mulţimii –
Bucuraţi-vă,
În cinstea ta
Înfruptaţi-vă din el,
Viţelul cel gras
Ciuguliţi-i carnea,
A fost sacrificat!
Sugeţi-i măduva,
Degustaţi-i creierii – Bucură-te şi uită
În sfârşi, Că mâine,
Viţelul cel gras Printr-o ciudată
A fost sacrificat! Metamorfoză,
Viţelul cel gras
Bucură-te, fiu rătăcitor,
S-ar putea să fii tu.
Bucură-te şi râzi,
Matală îmi e martor. Stătea lângă mine, în sală, urmărind împreună spectacolul
tembel de la prezidiu. I-am şi arătat ce însăilam pe hârtie. Mai târziu, când poezia a căpătat
conturul final, mi-am uitat carnetul vreo două zile în sertarul biroului. Nu l-am mai găsit la
locul lui, ci pe birou, cu foaia îndoită la locul cu pricina. Atunci, speriat de ce interpretare
ar putea lua „opul” meu în cine ştie ce „recitări”, l-am rugat pe Mitică Matală să confirme,
dacă va fi cazul, de unde a pornit totul şi cine sunt personajele poeziei. Nu s-a întâmplat,
însă, nimic deosebit, iar poezia cu pricina este inclusă într-una din cărţile mele.
Nicolae Adam. (Nicu, pentru noi; Nicuşor, pentru Domniţa Văduva, alături de care
petrecea/petreceam vorbe în seri frumoase). Coleg de Facultate. Am stat şi prin nişte
cămine studenţeşti. Ne-am împrietenit, însă, la ziar. Nu ştiu cine l-a adus; poate Dragoş, cel
atent la valori… rătăcitoare (ca şi pe Mihai Ungheanu, cred ). Un tip reflexiv, care însă nu
pregeta să dezbată, savant, orice subiect. De cele mai multe ori, în deplină cunoştinţă de
cauză; în celelalte situaţii, de un bun simţ convingător. Poet. Autorul unor poezii de certă
valoare, publicate într-un volum cu titlu (oarecum) insolit: „Mare delfină” (ca şi poeziile,
de altfel). În redacţie nu-şi prea găsea locul; poate la Cultură ar fi fost mai nimerit, dar el
era pe post de reporter. Adesea, „sufeream” la batalionul disciplinar Secţia Agrară,
sancţionaţi de A. I. Zăinescu, redactor şef-adjunct, un fel de Napoleon în izmene.
La un moment dat – nu mai ştiu în ce an – fiind într-o călătorie particulară în
Franţa, a rămas în Ţara Hexagonului. La început, s-a descurcat greu cu cele „şase puncte
cardinale” ale fals-ospitalierului pământ francez. Cu tot ajutorul scriitorului George
Astaloş, stabilit mai de mult; cu cheag material şi suprafaţă literară.
În anul 1996, când am ajuns şi eu în Franţa (pe post de „prinţ consort” al nevestei
mele, diplomat) l-am redescoperit. Bibliotecar la Secţia Carte Românească a Bibliotecii
Internaţionale Contemporane, ce funcţionează pe lângă Universitatea Sorbona X, din
Nanterre, orăşel satelit al Parisului. Despre care am şi scris în corespondenţele mele la
„România liberă”. Căsătorit cu o colegă, franţuzoaică, Danielle. Ne-am văzut des. Ne-am
făcut vizite… la domiciliu.
Îşi descoperise un nou talent: pictura. Nu departe de insolitul poeziei; dar foarte
aproape de valoare. I-am organizat o expoziţie la Centrul Cultural Român din Paris. Apoi,
Universitatea Nanterre i-a organizat o integrală pe simezele sale. Succes deosebit. În
paralel, nu l-a părăsit nici poezia.
În anul 2000 s-a încheiat stagiul nostru la Paris. Am ţinut legătura prin mail, prin
telefon. Nicolae Adam a publicat, între timp, în România, încă un volum de poezii; apoi,
încă unul. Intransigentul critic literar Constantin Stănescu – fost coleg de redacţie – i-a
consacrat un articol pozitiv în revista „Cultura”. Vorbim şi acum, din când în când: la
telefon, prin internet. Mereu cu speranţa că, într-o zi, ne vom revedea…
Emil Marinache. Argeşean bonom din frumoasa comună Teiu. Absolvent al
Facultăţii de Drept. Lucra la „Scânteia”. Gazetar onest. Dar pentru că era de la „Scânteia”,
a fost „transferat” la „Scânteia tineretului”, ca să se mai frâneze din entuziasmul mânjilor.
Fenomenul nu constituia o excepţie; era o politică de cadre bine gândită: întronarea
spiritului cazon al „Scânteii” (organ „militarizat” al Partidului) în toată presa românească.
Aşa că, odată cu Marinache, au mai aterizat doi colegi, pe posturi corespunzătoare: Ioan
Adam, şeful Secţiei Cultură şi Constantin Dumitru, şeful Secţiei Economice (săltat repede
la rangul de redactor şef-adjunct). Din fericire, toţi trei s-au dovedit a fi buni colegi, fără
ifose, cu certe calităţi profesionale. Ioan Adam dezvăluia de pe atunci însuşirile criticului şi
istoricului literar de mai târziu. O paranteză: Din acelaşi deziderat, cum şi din teama de-a
nu ne scăpa din mână, Partidul „transfera” la ziarul tineretului şi activişti de la CC al UTC;
unii sunt astăzi senatori în Parlamentul României.
Emil Marinache a venit direct pe postul de secretar general de redacţie, săltând
repede pe cel de redactor şef. Ne-am
împăcat bine. Nu doar eu; cam toţi.
Avea un stil ţărănesc de a şti să ţină
balanţa; din acest punct de vedere
(şi din multe altele) se asemăna cu
Vasile Barac.
De mai multe ori s-a nimerit
să fim împreună în concediu, la
Mare. Aflase că mă lăudasem că
soacră-mea ştie să prepare nişte
castraveciori muraţi, de vară, o
minune. Atunci, Emil a hotărât: Tu
aduci borcanul cu castraveţi, iar eu Ion Andreiţă vorbind despre ultima sa carte.
aduc vodca (aia adevărată, rusească: Stolicinaia, Krepkaia…). Câteva veri ne-am regalat
astfel.
Tot Emil Marinache (desigur, împreună cu ceilalţi din conducerea ziarului) m-au
regalat, în 1983, la câteva luni după ce plecasem de la „Tineret” la „România liberă” (la
invitaţia lui Octavian Paler) cu Premiul „Scânteii tineretului” pentru Reportaj în Volum,
pentru cartea mea proaspăt apărută, „Drumuri esenţiale”.
Ştefan Mitroi. Fiu de ţărani sănătoşi din Teleorman, căptuşit cu carte bună în Iaşii
lui Ibrăileanu şi Sadoveanu. L-am cunoscut, la Iaşi, pe când era student în ultimul an la
Drept; dar contaminat definitiv de nobilul virus al literaturii. Era şeful revistei studenţeşti
„Opinia”, în care publicase câteva schiţe, pe care le-am citit într-o noapte; acolo, în
„dulcele târg” (de altfel, foarte efervescent, spiritual). Paharul cu vodcă, apoi, ajutat de
poezie, a legat o prietenie care dăinuie şi astăzi.
Am pus umărul la aducerea lui la „Scânteia tineretului”; ceea ce s-a şi întâmplat,
după un scurt şi obligatoriu ocol (Cadrele!). După Revoluţia din 1989 a devenit chiar
redactor şef; era vremea când se schimbau şefii ca-n Marea Revoluţie din Octombrie.
Reporter înnăscut, poet înnăscut, prozator înnăscut. Poezia l-a lansat; proza l-a
consacrat. După Revoluţie – care, orice s-ar spune, a dezlegat unele izvoare latente. Un
roman i-a fost premiat de Academia Română; ceea ce înseamnă, dincolo de posibilii
creiţari, o incontestabilă recunoaştere a valorii (mă rog, atât cât sunt de incontestabili
nemuritorii). Alte romane aşteaptă botezul literei tipărite. Să fie într-un ceas bun!
Gheorghe Cucu. Gică pentru noi. Al doilea dintr-o dinastie de fotografi de artă,
fondată de fratele mai mare, Ion Cucu. Primul venit la „Scânteia tineretului” a fost Ion;
Nelu. A revoluţionat ilustraţia ziarului. Fotografiile lui aveau ceva spectaculos şi uman, în
acelaşi timp. Văd şi acum, cu ochiul minţii, un om însetat, cu pălăria dată pe ceafă, bând
apă dintr-o ciutură aşezată pe ghizdurile fântânii, în timp ce apa taie râuri pe pieptul lui
dezgolit, iar lumânarea fântânii înclinând cerul odată cu cumpăna. Văd liniori acrobaţi pe
cer, întinzând firele electrice la Calea Ferată. Văd peisaje industriale în construcţie, aidoma
unor baze de lansat nave cosmice. Toate acestea se petreceau pe vremea şefiei lui Nicolae
Dragoş. El îi atrăsese la ziar pe mai mulţi scriitori tineri – poeţi, prozatori – din care
alcătuise echipe, pe care le trimitea în ţară să se documenteze şi să scrie. Mi-i amintesc pe
Florenţa Albu, Nicolae Velea, Grigore Hagiu, George Ţărnea. La întoarcere, redactorul şef
le rezerva totdeauna câte o pagină-două de ziar. Le şi plătea, desigur, pe cât putea de bine.
Nelu Cucu era nelipsit din aceste brigăzi de presă. Fotografiile lui erau la înălţimea
semnăturilor scriitoriceşti. Cred că aici se află un argument care l-a îndemnat să treacă de
la cotidian la săptămânalul literar. Loc stabil: „Luceafărul”. Apoi: „România literară”.
Uneori, în paralel, la ambele publicaţii, ţinând cu îndemânare balanţa fragilă dintre cele
două „baricade”.
La plecare, l-a lăsat, în loc, pe fratele Gică, pe care-l formase după chipul şi
asemănarea lui. Asemănare, mai ales în profesie; altfel, Gică era de o blândeţe, modestie şi
generozitate rar întâlnite. El nu s-a mai desprins de „Scânteia tineretului” şi de redactorii ei
(în înnoiri succesive) mulţi ani; până când acel personaj neiertător, purtător de coasă,
pentru prea mult zelul depus l-a luat cu aparat cu tot, să fotografieze şi alte tărâmuri.
După Gică, a rămas – cu aparat fotografic nou – nepotul lui, Mihai Cucu, să poarte
blazonul dinastiei în lumea presei. Din aceeaşi dinastie face parte, fără a fi rude de sânge,
fotoreporterul Valeriu Tanasoff, format la şcoala marilor Cuci; adică Duci.
Valeriu Tanasoff. Bulgar; după nume – şi nu numai. Limba bulgară însă n-o ştia
nici taică-său şi, se pare, nici bunicul. Un străbunic venise de peste Dunăre şi se stabilise
lângă Bucureşti, la Bragadiru, alături de alţi bulgari, ocupându-se cu cultivarea legumelor,
vândute în pieţele Capitalei. El, Vali, făcuse liceul – şi, după o nereuşită la facultate, a
urmat exemplul tatălui: s-a calificat şofer (după doi ani de şcoală mecanică serioasă!).
Şofer pe un ARO, la BTT (Biroul de Turism pentru Tineret) de unde era împrumutat de
către ziar pentru deplasarea brigăzilor de presă, organizate cu prilejul zilelor însemnate (23
August, 1 Decembrie) şi al campaniilor agricole. Aşa ne-am cunoscut. Pe teren, la sfârşitul
zilei de muncă (documentare, scris, transmis) noi ne trăgeam la umbra unei sticle cu
băutură. Vali scotea o carte şi citea. Avea totdeauna cu el, în geantă, două-trei cărţi de
literatură. În timpul documentărilor, fotoreporterul Gică Cucu îl ţinea alături de el, să-l
ajute. Îi mai dădea şi aparatul de fotografiat. I se publicau imagini făcute şi semnate de el:
Foto: Valeriu Tanasoff. Şi astfel a ajuns – la început, laborant foto; apoi, fotoreporter în
regulă – în redacţia „Scânteii tineretului”. Graţie, desigur, calităţilor lui, dar şi generozităţii
redactorului şef Nicolae Dan Fruntelată.
Cu Vali Tanasoff m-am împrietenit de pe vremea brigăzilor. Apoi, ne-am şi
înrudit: s-a căsătorit cu sora mea, Maria, asistentă medicală.
Deschid aici o acoladă, în care vreau să spun câteva cuvinte nu despre un coleg de
redacţie, dar despre un coleg de breaslă: Ioan Barbu. Oltean, din acelaşi judeţ cu mine;
comuna Corbu. Absolvent al aceleiaşi Facultăţi: Filologia. Un timp, profesor: la un liceu
de artă în Capitală; apoi (pedeapsă!) la Casa de copii din Siliştea Gumeşti-Teleorman (în
satul lui Marin Preda). Din 1968, odată cu înfiinţarea judeţelor, intră în presă; în oraşul
Rm. Vâlcea, la ziarul judeţean „Orizont”. În această perioadă ne-am cunoscut, ca urmare a
deplasărilor mele pe teren. Între 1972-1973 am fost colegi la Cursul post-universitar de
presă de pe lângă Universitatea „Ştefan Gheorghiu”. Prilej cu care ne-am împrietenit.
Treptat, am devenit ca fraţii; poate chiar fraţi. Poposeam adesea la Vâlcea, croind vise „din
cuţite şi pahare”. Ne ţinea isonul Doru Moţoc şi George Ţărnea. Precum şi un erou al
reportajelor noastre: Ion (Cici) Gârniţă (redescoperit; fost coleg de liceu la „Radu
Greceanu” din Slatina) cioplitor de drumuri în toţi munţii din zonă: pe Lotru, pentru
construcţia hidrocentralelor; pe Cozia, la Releu – şi alte „cărări” suitoare de maşini grele.
Revoluţia din Decembrie 1989 schimbă destinul lui Ioan Barbu. În chiar iureşul
evenimentelor, pe 19 ianuarie 1990, Ioan Barbu şi alţi câţiva confraţi pun mână de la mână,
îşi amanetează casele la Bancă – şi înfiinţează un nou ziar: „Curierul de Vâlcea”; care
apare fără întrerupere, zilnic, de 24 de ani. Momentul coincide şi cu lansarea lui Ioan
Barbu în publicistica de înaltă clasă, în literatură. O „preumblare”
pe cărările Ortodoxiei Româneşti îl poartă din Ungaria până în SUA şi Canada, trecând
prin Austria, Germania, Franţa, Italia – pelerinaj finalizat în tot atâtea cărţi, în care ia
pulsul „la zi” al credinţei
noastre strămoşeşti,
cunoscând şi discutând cu
sute, cu mii de români trăitori
pe acele plaiuri.
Ispita literaturii
(propriu-zise) rupe zăgazul şi
debutează victorios. Cărţi de
povestiri, romane ies din pana
inspirată a lui Ioan Barbu cu o
frecvenţă accelerată. Nu le
mai numesc aici; ele sunt la
îndemâna oricui, în librării şi
pe Internet. Cu scriitorul Ioan Barbu.
În această perioadă post-revoluţionară, Ioan Barbu şi-a descoperit încă o vocaţie:

aceea de animator cultural, în cea mai nobilă accepţie a cuvântului. Din 1990, an de an,
organizează, în zilele 18-19-20-21 ianuarie, Festivităţi de sărbătorire a ziarului „Curierul
de Vâlcea” (al cărui unic patron a rămas) soldate cu premii şi bună dispoziţie.
De câţiva ani – poate trei, poate patru – iniţiază o altă manifestare de cultură:
Salonul Naţional de Literatură şi Artă „Rotonda Plopilor Aprinşi” (apud Bartolomeu
Valeriu Anania, născut pe plaiuri vâlcene) al cărui preşedinte de onoare este scriitorul
academician Mihai Cimpoi. Se desfăşoară primăvara, în jurul zilei de 15 mai, timp de o
săptămână – la care sunt invitaţi valoroşi scriitori şi artişti din ţară şi de peste hotare. Au
loc lansări de cărţi, târguri de carte, expoziţii de artă plastică, recitaluri de poezie, mese
rotunde; premii multe, între care Trofeul „Cerurile Oltului” (apud tot Anania). Ioan Barbu,
împreună cu soţia sa, Silvia şi fiul lor Sorin (cel care îl înlocuieşte, în prezent, la
conducerea ziarului) se îngrijesc să nu le lipsească nimic celor 25-30 de oaspeţi (casă,
masă; gratuit, desigur) şi sutelor de participanţi la eveniment. La despărţire, fiecare pleacă
însoţit de o butelie de vin „Crâmpoşie” (vechiul vin dacic, regenerat) ori chiar de un bidon
de Drăgăşani.
Am închis acolada.
Nicolae Dan Fruntelată – o poveste întreagă. O rezum la maximum. După vreo
doi-trei ani de gazetărie, tocam ( pe merit) un bilet de odihnă la Sinaia, la Cumpătu. Aici
mă împrietenesc cu un oltean de toată isprava; un juvete din Bălăciţa-Vânju Mare. Îl
chema, trăieşte, Ionete. Era învăţător. Împreună dam iama prin oamenii muncii de gen
feminin, aflate şi ele la odihnă. Nu iertam nici câte o cârciumă, mai îngăduitoare la preţ. La
despărţire, ne-am promis să ne scriem – şi ne-am ţinut de cuvânt. Într-o scrisoare îmi
vorbeşte despre învăţătorul lui, Fruntelată (ce nume ciudat – şi frumos!) al cărui fiu era
student la Filologie, pe terminate. ”Scrie poezii frumoase şi ar vrea să se facă ziarist” – mă
asigură prietenul juvete. Aşa l-am cunoscut pe studentul Nicolae Dan Fruntelată. Eram
deja impresionat de numele lui: Fruntelată! Acum m-a cucerit şi purtătorul numelui: un
tânăr înalt, subţire, efigie de cocon de voievod desprinsă din pronaosul unei mânăstiri.
Răspundeam pe atunci de o pagină (săptămânală) culturar-turistică – şi acolo a
debutat, cu un reportaj (despre Spătarul Nicolae Milescu) viitorul mare gazetar şi poet
Nicolae Dan Fruntelată. La absolvire, a optat pentru „Viaţa studenţească” – şi bine a făcut.
Cu Niculae Stoian eram şi eu prieten, dar nu mai ştiu dacă am fost, în vreun fel, şi eu naş
(mic!) la această opţiune. Revista studenţilor – câmp generos de iniţiativă şi afirmare a
talentelor veritabile. Fruntelată a urcat cu paşi voievodali toate treptele măririi, până la cea
de redactor şef.
…Într-o dimineaţă, ne-am trezit cu el redactor şef la „Scânteia tineretului”. Ar fi
multe şi frumoase de spus acum. Nu voi zice că pentru mine a început o perioadă de dolce
farniente. Nu! – pentru că n-a fost aşa. Dar am fost repus la adevărata mea valoare; mă
găsise surghiunit la „batalionul de pedeapsă” – Secţia Agrară.
A fost cea mai fastă perioadă a „Scânteii tineretului”. Eliberată de şabloane şi
poncife (unele eliminate mai înainte de Nicolae Dragoş, dar repuse la loc de cei care i-au
urmat) cu ferment împrospătat pentru iniţiativa valoroasă şi răsplată pentru rezultatele bune
(inclusiv prin trimiteri în străinătate; lucru rar şi jinduit de către redactorii de rând)
publicaţia adresată tinerilor putea concura cu orice soră de pe mapamond. Timpul liber? –
la ştrand, la fotbal; cu nea Fănuş Neagu, cu Ion Băieşu şi alţi corifei ai condeiului sportiv.
La bere, după meci, tot împreună.
Din păcate, nu după mult timp, marele domn Nicolae Dan Fruntelată ne-a fost luat.
Şi instalat, ca redactor şef, în fruntea valoroasei reviste literare „Luceafărul”. Pe care a
continuat-o, conferindu-i strălucirea caratelor personalităţii sale. O publicaţie literară a
valorilor autentice, care nu făcea din patriotism monedă de schimb.
Concomitent cu greaua şi frumoasa răspundere la revistă, poetului Nicolae Dan
Fruntelată continuă să-i apară, ritmic, mai multe volume de poezii, la înălţimea crezului şi
talentului său recunoscut.
După Revoluţie, a îndeplinit funcţia de secretar de stat, şef al Departamentului de
Informaţii. A lăsat şi aici amprenta personalităţii sale; peste care s-au trântit apoi,
zgomotos, ştampile grosolane şi vinovate. Tot după Revoluţie – nu mai ştiu dacă înainte
sau după ministeriat – a creat şi condus ziarul „Românul” – altă faţă a talentului şi crezului
său.
Obosit şi scârbit, s-a retras în taina ocrotitoare a familiei: Doina, soţie devotată şi
excelentă ziaristă de politică externă (un timp, colegi la „Scânteia tineretului”); Anuca şi
Anda (Anucanda) fiice: una, strălucit medic cardiolog; cealaltă, conferenţiară universitară
la (se putea altfel?) Facultatea de Litere (fosta noastră Filologie: a mea, a lui Dan şi a
Doinei). Aici, în taina ocrotitoare a familiei, a scris câteva cărţi, care dau samă (vorba
cronicarului) de acest timp al „marilor manevre”. Aş aminti, în mod deosebit, volumul
„Poeme de scris pe ziduri” (Editura Semne, 2012) din care transcriu două poezii:
Undeva
schimbă-mi timpul şi locul

Undeva, undeva dă-mi tătari şi dă-mi huni
este şi ţara mea dă-mi şi turci, sunt mai buni
este şi mama mea decât jalea de-acum
sub pământ, sub pământ umilinţa de-acum
toţi ce-au fost, toţi ce sunt fără cer, fără drum
iar deasupra-i teroare fără nici o fereastră
jaf şi neîndurare în etern noaptea noastră
sunt străini, dar şi-ai mei undeva, undeva
tot barbari şi mişei unde-o fi ţara mea?
tupeişti şi golani unde-o fi mama mea?
ei n-au sânge, doar bani unde-o fi ce mi-au luat?
ei n-au mamă şi tată când prezentu-i furat
Patrie – niciodată Dumnezeu e trădat
ei, născuţi din coşmar de cei care l-au luat
într-o lume-n zadar şi l-au scos la mezat
Doamne, ’ntoarce-mi norocul într-un timp blestemat…
Vina
Eu nu pot spune: Noapte bună,
Os în gâtul balenelor lumii
România,
Momeală vie
Oriunde te-ai afla!
E noapte prelungă în Est
Pentru că tu nu te mai afli
Zi n-a fost aproape niciodată
nicăieri
Sunt vinovat că m-am născut aici
Decât, poate, în inima mea
Vinovaţi şi voi, mamă şi tată
Într-o stare de veghe chircită
Eu nu pot spune: Noapte bună,
Într-o stare de frică
România,
Aşteptând judecăţi şi sentinţe
Oriunde te-ai afla!
Ţara mea veche şi mică
Pentru că tu nu te mai afli
Vândută mereu, răstignită mereu
nicăieri
Pe cruce, pe stea, pe vecie
Decât, poate, în inima mea
…Cred că Nicolae Dan Fruntelată este cel care m-a înţeles şi m-a apreciat la adevărata mea
valoare; atât cât era ea. Poate m-a şi iubit; un pic.
*
Despre alţi colegi de la „Scânteia tineretului” – albine colorate, într-un stup cu reguli date
– despre care s-ar putea scrie, o las pe mai târziu. Sau vă invit să-i cunoaşteţi, răsfoind
colecţia ziarului.
Miercuri, 14 august 2013. La Negoeşti
P. S. La data când transcriu această evocare – noiembrie 2013 – lui Nicolae Dan Fruntelată
i-a apărut o nouă care: „Gazetăria, viaţa şi dragostea mea”, Editura RAWEX COMS,
Bucureşti, 2013, pe care mi-o oferă cu dedicaţia: „Fratelui oltean, scriitorului, omul cu care
am dănăcit împreună, lui Jean Andreiţă, cu dragoste multă”. Este un succint periplu
gazetăresc prin redacţiile prin care a trecut, lăsând frumoase, elocvente şi de neşters urme.
Carte în care îmi consacră nişte cuvinte de apreciere ce-l fac pe distinsul poet şi cărturar
Titus Vîjeu, profesor doctor la Universitatea de Teatru şi Film, să-mi dea telefon şi să mă
felicite. Carte-mărturisire de credinţă, carte ars-poetica unei nobile îndeletniciri, care ar
trebui să stea la butoniera profesiei fiecărui gazetar.
Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” şi satul model – DIOŞTI,

judeţul Romanaţi (II)
Profesor Pătru Jeana

Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal
Istoricul fundaţiilor regale. Pentru a cunoaşte măreaţa operă de refacere a unui sat, din
propria-i cenuşă, după un incendiu mistuitor, petrecut în ziua de 1 aprilie 1938, este absolut
necesar să cunoaştem, pentru început,
instituţia sub patronajul căreia s-au derulat
lucrările reconstrucţiei satului,devenit
model, Dioşti: Fundaţia Culturală
Principele Carol. La 3 mai 1891, regele
Carol I adresa o scrisoare preşedintelui
Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu,
în care scria urmând pilda bunilor Domni
din trecut, şi spre amintirea faptelor
împlinite în acest pătrar de veac, vroim a
Clădirea Fundaţiei Carol I - 1895 înfiinţa un aşezământ spre binele
tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, al cărui scop va fi de a procura
studenţilor un loc de întrunire, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor
putea satisface iubirea lor de studiu; de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii care
întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor sau pentru tipărirea tezelor;
cum şi de a da subvenţii acelora care,
din lipsă de mijloace, ar fi siliţi să
întrerupă studiile lor în dauna culturii
generale a Ţării.
Spre împlinirea acestui scop,

facem danie, de pe acum, Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice o casă
ce se va clădi pe cheltuiala Noastră, de
pe planurile aci alăturate, pe un loc
aşezat în faţa palatului Nostru. Punem
totodată la dispoziţia aceluiaşi minister
suma de 200 000 lei în rentă română 5 Clădirea Fundaţiei în 1914
la sută. Pentru ca acest aşezământ să
poată lua dezvoltarea dorită şi să se întindă cât mai mult efectele sale binefăcătoare,
dorim ca el să fie recunoscut ca persoană morală şi vă rugăm, D-le Preşedinte al
Consiliului, ca, împreună cu colegii D-voastră, să aduceţi în sesiunea actuală a
Corpurilor Legiuitoare un proiect de lege în acest sens. Aşezământul va purta numele
Fundaţia universitară Carol I1.
Publicată în Monitorul Oficial, Nr. 27 din

5/17 Mai 1891, scrisoare este săpată cu litere de
aur în lespedea de marmură din sala de lectură a
Bibliotecii, slujind ca îndreptar pentru conducerea
instituţiei şi pentru glorificarea, în veci, a
întemeietorului ei.
Locul pe care avea să se ridice viitoarea
construcţie însuma 1 200 m.p. şi aparţinuse
Marelui Vornic Ion M. Manu; în 1879, urmaşii
acestuia vânduseră locul Casei Regale.
La 7 mai 1891, Carol I dona suma de
200 000 de lei Ministerului Instrucţiunii, gestul
nobil al Suveranului fiind urmat de alte persoane
şi instituţii: Societatea de asigurări “Dacia
Română”, prin directorul ei, Szekulics, donează
Fundaţiei o rentă anuală de 1 000 de lei, Bank of
Actul inaugurării clădirii Fundaţiei Roumania oferă 1 500 de lei rentă anuală,
Carol I – 14 martie 1895 cunoscutul bancher bucureştean Evloghie
Ghiorghieff dăruieşte Fundaţiei importanta sumă
de 200 000 de lei, în rentă română 5%.
Lucrările de construirea clădirii Fundaţiei au început în august 1891, după
planurile arhitectului francez P. Gottereau. Amenajarea construcţiei a fost astfel concepută,
de Suveran, ca parterul să servească drept magazine, ca din închirierea lor să se asigure un
venit regulat instituţiei; la etaj urma să fie amenajată biblioteca. Lucrările au fost finalizate
în ianuarie 1893, mobilierul fiind comandat în străinătate. Averea Fundaţiei, constând din
numeroasele donaţii consemnate la Casa de Depuneri, a fost administrată, între 1891-1895,
de Ministerul Instrucţiunii, închirierile magazinelor de la parter au fost lăsate pe seama
Casei Regale. Din veniturile încasate s-au cumpărat cărţi, s-a amenajat Biblioteca
Fundaţiei.
Clădirea Fundaţiei universitare a fost inaugurată pe 14 martie 1895; biblioteca –
aceasta a fost menirea principală a noii instituţii – avea, la inaugurare, 3 400 de volume2.
Primul director al instituţiei a fost numit, prin Înalt Decret Regal, G. Dem
Teodorescu, Ministrul Instrucţiunii Publice, ajutat de un Consiliu format din trei persoane:
Titu Maiorescu, rectorul Universităţii din Bucureşti, Nicolae Culianu, rectorul Universităţii
din Iaşi şi Ion Kalinderu,
administratorul Domeniilor
Coroanei, din partea Casei
Regale. La propunerea lui
Titu Maiorescu, a fost numit
director al bibliotecii
Fundaţiei Constantin
Rădulescu-Motru, doctor în
filosofie şi magistrat.
Deşi inaugurarea
Fundaţiei nu s-a bucurat de
aprecierea studenţimii care
se lăsase prinsă în jocurile
Regele Carol I citeşte Decretul inaugurării noii
politice ale vremii, după un
clădiri a Fundaţiei – 9 Mai 1914
an de funcţionare locurile la
sala de lectură se vor rezerva
pe bază de permis.
Regulamentul de funcţionare al
Fundaţiei s-a modificat, funcţia de
director fiind încredinţată celui care va
fi rector al Universităţii din Bucureşti.
Între 1899 – 1911, această funcţie a fost
deţinută de C. Dumitrescu-Iaşi. Din
1899, bibliotecarul Fundaţiei devine, în
urma numirii prin Înalt Decret Regal,
Alexandru Ţzigara-Samurcaş3, bursier al
Fundaţiei.
Creşterea semnificativă a
numărului studenţilor care frecventau
biblioteca Fundaţiei a cerut extinderea Amfiteatrul, vedere generală.
clădirii; astfel, în 1911, au început
lucrările unei clădiri noi. Noua clădire a fost inaugurată pe 9 mai 1914. Această zi va
deveni memorabilă, deoarece atunci a rostit bătrânul rege ultimul său discurs în public.
Dincolo de imensul serviciu adus studenţimii bucureştene, în perioada interbelică,
prin sala sa de conferinţe, Fundaţia Carol I a devenit un for de prim rang al elitei politice şi
culturale.
Cea de-a doua fundaţie regală, înfiinţată
în 1922 – Fundaţia Culturală Regală “Principele
Carol”- a fost creaţia regelui Carol al II-lea, pe
atunci principe moştenitor. Aceasta, spre
deosebire de prima fundaţie, urmărea educarea
populaţiei satelor; scopul acesteia consta în
instituţionalizarea transferului de cultură în
mediul rural, pe de o parte prin înfiinţarea de
cămine culturale, pe de altă parte prin
organizarea şi trimiterea în zonele rurale a unor
aşa – numite misiuni culturale care să viziteze şi
să lumineze pe săteni, în toate domeniile, de la
igiena personală până la istoria naţională.
Fundaţia a înzestrat bibliotecile rurale, a editat
revista Albina şi Buletinul Căminului Cultural, a
iniţiat înfiinţarea unor muzee regionale, a
participat la expoziţii cu subiecte rurale.
În perioada interbelică, au mai fost
înfiinţate fundaţii culturale: Fundaţia Regele Dimitrie Gusti (1880-1955)
Ferdinand I, cu sediul la Iaşi, fundaţie
universitară întemeiată prin actul din 11 februarie 1926, Institutul de Cercetări Ştiinţifice
Carol II, cu sediul la Cluj, instituţie legalizată prin actul din 27 iulie 1931, Fundaţia pentru
Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea.
Numirea lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiei Culturale Principele Carol aducea
o schimbare de atitudine, prin unirea tuturor fundaţiilor într-o uniune, dar şi prin
implicarea, pentru prima dată, a
studenţilor, în misiunea de luminare a
ţăranilor. Aceasta nu era prima tentativă
a lui Gusti de a sistematiza educarea
ţăranilor. Misiunea lui Gusti consta în
introducerea unei concepţii clare şi
eficiente în munca de educare a satului,
cu implicarea masivă a tineretului.
Prima noutate, adusă de Gusti la
Fundaţie, consta în selecţia, pregătirea
şi conducerea echipelor studenţeşti care
urmau să facă munca de culturalizare la
Carol al II - lea în mijlocul echipelor studenţeşti
ţară. Au fost invitaţi, la Fundaţie, o
regale. Sursa: Ilustraţiunea română, Nr. 24 serie de monografişti care înţelegeau
( Anul X), 8 Iunie, 1938 şi acceptau să pună accentul pe
educarea ţăranului, şi mai puţin pe cercetarea lui. Aşa au ajuns la Fundaţie H.H. Stahl,
Octavian Neamţu, Anton Galopenţia, Gheorghe Focşa. Studenţii şi tehnicienii, reuniţi într-
o echipă, trebuiau să ducă o muncă susţinută în domeniul culturii muncii, culturii sănătăţii,
a minţii şi a sufletului. Echipele, formate din studenţi de la medicină, de la agronomie,
medicină veterinară, de la educaţie fizică, de la teologie, sociologie, la care se adăugau
maestre în gospodărie şi alţi specialişti, trebuiau să coaguleze satul în jurul Căminului
Cultural, menit să devină focar de inovare al satului. În domeniul culturii sănătăţii,
accentual se
punea pe
igiena
generală, pe
alimentaţia
sănătoasă,
ocrotirea
sănătăţii şi pe
educaţia
fizică. În
cultura
muncii, în
prim plan se
aflau Echipele studenţeşti pe un şantier de lucru
metodele noi Sursa: Ilustraţiunea română, Nr. 24 ( Anul X), 8 Iunie, 1938
din
agricultură, creşterea animalelor, activitatea de cooperaţie, amenajările comunale legate de
îngrijirea drumurilor, podurilor, albiilor unor râuri. Prin cultura minţii, se înţelegeau aşa-
numitele şcoli ţărăneşti, organizate după modelul danez care presupunea organizarea de
biblioteci populare, serbări, şezători. Cultura sufletului urmărea întărirea legăturii dintre
biserică şi comunitate, prin repararea bisericilor, a cimitirelor şi rezolvarea conform
preceptelor religioase a situaţiilor de concubinaj.
Activitatea acestor echipe era pregătită de o cercetare rapidă a satului, pentru a
identifica problemele cu
care se confrunta; urma
proiectarea programului de
activităţi. Această strategie
a fost sensibil diferită de cea
a legionarilor care s-au
mobilizat în număr mare în
tabere de muncă, organizate
paramilitar. Scopul
acţiunilor lor era
propagandistic – mărturisit -
Echipa monografică de la Goicea Mare. Sursa: , atât în interiorul taberei,
Ilustraţiunea română, Nr. 24 ( Anul X), 8 Iunie, 1938. cât şi în rezultatele vizibile
ale muncii lor: drumuri,
biserici, fântâni construite. Evident, nici în munca echipelor regale nu a lipsit componenta
propagandistică, dar nu în munca depusă în sat, ci în prezentarea rezultatelor echipelor
studenţeşti regale care au constituit tot atâtea prilejuri de evidenţiere a legăturii lui Carol al
II-lea cu tinerii intelectuali şi cu ţăranii. Expoziţiile, serbările echipelor studenţeşti regale
au fost larg popularizate
de presa vremii.
Campania a
început în anul 1934 când
au fost organizate 12
echipe studenţeşti; printre
zonele selectate s-a
numărat şi Goicea Mare.
Fiind vorba despre o
activitate de pionierat,
echipele studenţeşti au
fost alcătuite astfel încât
să fie reprezentate toate
domeniile: 17 medicinişti, „Echipieri” la lucru şi la şezătoare.
10 doctori veterinari, 14
agronomi, 28 de studenţi în litere, 11 în drept, 5 în ştiinţe, 7 în teologie, 6 eleve ale şcolilor
de menaj; în total 98 de studenţi, repartizaţi în 12 echipe. Acestora şi s-au adăugat 56 de
tehnicieni: 12 doctori, 9 ingineri agronomi, 7 medici veterinari, 6 surori de ocrotire, 6
maestre de gospodărie, 16 profesori şi studenţi de la Oficiul Naţional de Educaţie Fizică.
Sarcina de a pune la dispoziţia echipelor materialul farmaceutic, necesar înfiinţării
dispensarelor umane, revenea Camerelor de agricultură din judeţele respective; Fundaţia
Culturală “Principele Carol” a oferit 12 biblioteci, 1 200 icoane, alte obiecte.
Alegerea satelor în care au fost trimise echipele s-a făcut astfel: pentru fiecare
regiune istorică a fost selectat un sat, avându-se în vedere ca satele de câmpie, de munte
sau din luncile apelor să fie în număr egal4.
Din rapoartele echipelor studenţeşti, aflate la sediul Fundaţiei, echipele studenţeşti
au fost întâmpinate cu neîncredere de săteni; prezenţa unui grup atât de mare în sat era un
fapt neobişnuit. Această stare de neîncredere a fost spulberată după ce echipele studenţeşti
au trecut la treabă: au construit dispensare, în care zi şi noapte erau îngrijiţi bolnavii, fără
plată, au săpat şanţuri şi au desecat bălţile, medicii veterinari, agronomii au început să
lămurească ţăranii de bunele intenţii ale tinerilor, astfel că, treptat, neîncrederea s-a
transformat în conlucrarea sătenilor cu studenţii şi cu specialiştii.
Primele rezultate consemnate în rapoartele echipelor studenţeşti demonstrau o
muncă asiduuă: 18 012 consultaţii medicale şi tratamente, 5 381 injecţii, 590 vizite
medicale la domiciliu, 155 analize şi 12 farmacii model. În domeniul muncii, s-au dat
3 340 consultaţii agronomice, s-au ţinut 22 de conferinţe şi activităţi practice-model, s-au
arat şi însămânţat sistematic 345 ha, s-au deparazitat şi altoit 3 473 de pomi. În privinţa
acţiunilor edilitare s-au construit 22 de poduri din ciment, 397 poduri de lemn, 30 600 m
de şanţ, 60 450 m şosea, 1 500 m2 teren de sport, s-au vopsit şi reparat 200 de case, s-au
construit 16 grajduri, s-au reparat 6 şcoli, 2 biserici şi 5 silozuri cu o capacitate de 53 000
kg.
Şi în anii următori au fost oraganizate echipe studenţeşti care mergeau în satele
româneşti, contribuind la ridicarea culturală a acestora. În anul 1938, echipele studenţeşti
au primit, ca sarcină, să execute un număr de anchete sociale care depăşeau, cu mult,
cercetările întreprinse până atunci. Motivele unei acţiuni de o asemenea amploare erau
multiple: fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti, mortalitatea excesiv de mare, deficitul de
naşteri în anumite regiuni, analfabetismul. Au fost implicate 60 de echipe studenţeşti care
au vizitat tot atâtea sate. Din Oltenia, au fost selectate 3 sate: Costeni (Gorj), Dobrun şi
Dioşti (Romanaţi)5 . Despre aşezarea satelor studiate, rapoartele întocmite precizau
următoarele: Dobrun, sat aşezat în lunca Olteţului, mare, dar nu concentrat; era alcătuit din
cătunele Blaj şi Chilia şi număra 1 293 de locuitori. Spineni, sat aşezat în lunca râului
Vedea, era alcătuit din 3 cătune: Vineţi, Cuza-Vodă şi Davideşti şi număra 2 500 de
locuitori. Cercetarea echipelor studenţeşti scotea în evidenţă faptul că satele din Oltenia –
Dobrun şi Costeni/Gorj
erau slab populate, în
comparaţie cu celelalte
sate cercetate. Datele
sunt, însă, statististice.
Mult mai interesante sunt
cele despre Apele Vii,
judeţul Romanaţi şi
Spineni, judeţul Olt.
Studiile făcute
asupra satului Spineni
arată că acesta este
aşezat la confluenţa
dintre câmpie şi deal,
acest lucru reflectându-se
în ocupaţia locuitorilor
Dimitrie Gusti în mijlocul echipierelor. satului. Aceştia cultivă
grâul şi porumbul, dar au şi livezi cu pomi şi viţă de vie. Un fenomen specific satului este
apariţia şi dezvoltarea marchitaniei6. Această ocupaţie a fost influenţată de cel puţin două
cauze: lipsa unei activităţi iarna şi posibilitatea unui câştig uşor, în situaţia în care în
gospodăria ţărănească se câştiga puţin de pe urma pământului. Un alt fenomen înregistrat
de echipele studenţeşti era acela al migraţiei sătenilor spre oraş – Bucureşti -, unde speră să
găsească de lucru. Activităţile pe care le desfăşoară în capitală sunt amenajările parcurilor
şi grădinilor, fiind angajaţi cu luna. Plata încasată se ridică la 50 – 60 de lei pe zi şi, cum
sunt economi din fire, câştigă în câteva luni de zile parale bunicele7. Unii dintre spineni
rămân în Bucureşti, aducându-şi aici familia, dar cei mai mulţi se reîntorc în sat, odată cu
venirea primăverii. Fenomenul migraţiei este privit de cercetători din două unghiuri
diferite: unul pozitiv - câştigul bănesc - şi altul negativ – bolile venerice, o nouă
mentalitate privind obieciurile, îmbrăcămintea. Unii se îmbracă nemţeşte, uitând
frumoasele porturi naţionale şi ironizând pe cei care le iubesc. Despre femei şi fete nu mai
vorbim, pentru că ele se duc şi dau ultimul ban jidanului pe crep-de-chine sau pe satinul
pe care nu ştiu să-l întrebuinţeze, cum nu ştiu să folosească roşul de buze sau pudra prin
care vor să imite pe doamnele de la oraş. Banii câştigaţi cu trudă apucă, aşadar, o cale
străină, iar specificul satului se pierde.
Despre celălalt sat studiat de echipele studenţeşti, Apele Vii, constatările sunt
laudative: una dintre cele mai frumoase comune din Oltenia, cu aspect orăşenesc8. Pe
uliţele comunei era curat, negăsindu-se niciun fir de iarbă! Apa ploilor se scurge printre
firele de nisip, astfel că în Apele Vii nu se întâlnea noroi, specific multora dintre satele
cercetate. Atestarea documentară a localităţii coboară, potrivit cercetătorilor, la 1680, când
câteva familii fugite din Puţuri s-au aşezat pe liziera pădurii de la sud de Zănoaga. Aceste
familii au împărţit pământul grecului Iani, despre care se crede că a fost omorât. Pentru că
pământul era nisipos şi nu se putea face agricultură, sătenii au defrişat pădurile şi au redat
acel pământ agriculturii. Pădurile au dispărut, cu timpul, rămânând ici, colo, câte un stejar
pe post de mejdină între curelele de pământ moştenite de localnici de la înaintaşii stabiliţi
aici. Numele curelelor de pământ se cheamă Popa sau Popescu, Negreanu etc. după
numele acelor moşi veniţi aici, la 1680. Curiozitatea cercetătorului a mers până acolo încât,
în schimbul unei sume modice, plătite unui bătrân, a rămas surprins să afle că fetele nu
primeau pământ, la căsătorie, ci numai bani şi “de-ale casei”. Dacă o familie nu avea
băieţi, ci numai fete, pământul era cumpărat de cele mai apropiate rude. În comuna Apele
Vii nu au pătruns niciodată străini, nu s-a vândut niciodată pământ. Nici revoluţiile nu au
afectat-o, deoarece aici nu au existat “ciocoi”.
Deoarece nu ne-am propus să facem o “recenzie” a activităţii echipelor studenţeşti
regale, ne vom opri doar la aceste succinte informaţii, pentru a putea face trecerea spre
numărul viitor al revistei “Memoria Oltului”, cu activitatea aceloraşi echipe în localitatea
romanaţeană Dioşti. Aceasta a intrat în preocuparea cercetărilor gustiene, dar întâmplarea
nefericită a făcut ca ea să coincidă cu devastatorul incendiu petrecut în ziua de 1 aprilie
1938.
Note:
1
Al. Tzigara-Samurcaş, Fundaţiunea Universitară Carol I, 1891-1931, Bucureşti, 1933.
2
Zoltan Rostas, Strada Latină, nr. 8, Curtea Veche, Bucureşti, 2009, pp.12.
3
Zvonurile vremii l-au plasat pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca fiu natural al regelui Carol I.
Şerban Cioculescu relata, mai târziu, despre o întâmplare petrecută la Palat, între marele istoric
Nicolae Iorga şi regale Carol II. Istoricul, vajnic duşman al lui Al. Tzigara-Samurcaş, a cerut regelui
să-i ia toate funcţiile cu care era însărcinat, dar acesta i-ar fi replicat: Nu-l pot da afară pe unchiul
meu! Părerile despre acest subiect au fost şi sunt controversate.
4
Au fost selectate următoarele sate: Sadova (Câmpulung, Bucovina), Năpădeni (judeţul Bălţi),
Nerej (Vrancea), Văcăreni (aşezare de pescari şi agricultori, români şi lipoveni, de pe marginea
Dunării), Miron Costin (Moldova), Ferdinand I (judeţul Constanţa, cu populaţie română, germană şi
tătărască), grupul de sate Stăneşti, Corbi şi Nucşoara (judeţul Muscel, de pe valea Doamnei, în care
o migraţie de ungureni a dat naştere unui tip de muscelean deosebit de cel al moşnenilor vechi,
băştinaşi), Goicea Mare (judeţul Dolj), Fibiş (judeţul Timiş), Leşului (Năsăud).
5
S-a alăturat şi satul Spineni, din judeţul Olt.
6
Comerţ ambulant, cu lucruri mărunte.
7
Sociologie românească, Anul 2, nr. 4, aprilie 1937, p. 183-184.
8 Sociologie românească, Anul II, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1937, p. 474-475.
Mircea Damian în corespondenţă
Ion D. Tîlvănoiu
Pentru întregirea biografiei scriitorului şi gazetarului oltean Mircea Damian (Memoria

Oltului 13, 14/2013,
14/2013, 29, 30, 32/2014) o importanţă aparte o are cunoaşterea corespondenţei.
Pe lângă scrisorile ce s-
s-au păstrat în diferite colecţii publice ori particulare, de la gazetarul
născut la Izvoru-
Izvoru-Romanaţi au rămas şi mai multe scrisori-
scrisori- primite ori trimise-
trimise- prin
prin
intermediul presei. Acestea vin să întregească profilul unui nonconformist total, un om
,,de-
,,de-a curmezişul’’ tuturor în care numai prietenii apropiaţi şi statornici au descoperit omul
generos, sensibil, adevăr.
însetat de dreptate, iubitor de cultură şi de ad evăr. Cercetători mai
harnici, înaintea noastră au făcut cunoscute scrisorile deschise adresate prinţului regent
Nicolae publicate de Mircea Damian în revista ,,Cronica Politică şi Parlamentară’’ în 1929,
1929,
cele adresate ministrului propagandei Nichifor Crainic
Crainic şi generalului Ion Antonescu în mai
1941 (vezi : ,,Un scriitor uitat : Mircea Damian. Cum am scris ,,Celula nr. 13’’, de Dumitru
Hâncu în ,,România Literară” nr. 50/2007). Aducem şi aceste mărturii mai puţin cunoscute
descoperite întâmplător în câteva volume memorialistice şi în colecţiile publicaţiilor
păstrate la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.
Este cunoscută această scrisoare adresată de Mircea Damian confratelui Corneliu

Moldovanu (Institutul de Istorie şi teorie literară, inv.1229, reprodusă în volumul ,,
Corneliu Moldovanu în corespondenţă », ediţie îngrijită de Julieta Moldovanu, Ed.
Minerva, 1982, p.47). Deşi nedatată, scrisoarea trebuie să fie de prin 1929.
,,Stimate domnule Moldovanu,
Felul cum m-aţi susţinut în comitetul Societăţii Scriitorilor

deunăzi, m-a emoţionat. Trebuie să vă spun însă, cum
dealtfel i-am spus lămurit şi d-lui Rebreanu că ,,dama” cu
care trăiesc la hotel este soţia mea. ,,Dama” aceasta împarte
cu mine mizeria şi au fost zile când a plătit ea chiria şi masa.
E singura persoană pe care o am lângă mine şi alături de
care trăiesc zile pe care le bănuiţi. Toată nădejdea îmi era în
ajutorul pe care îl speram de la Societate. Când însă dl.
Rebreanu a folosit cuvântul ,,damă” şi când dl. Minulescu
afirma cu tărie că a făcut mult pentru mine, deşi n-a făcut
absolute nimic,- veţi înţelege ieşirea mea şi o veţi ierta.
Acum sunt bolnav în pat de ieri iar de o săptămână eu şi cu
soţia mâncăm mezeluri cu brânză, o dată pe zi. Astăzi
trebuie să achit nota la hotel. Vă rog domnule Moldovanu Mircea Damian.
să-mi împrumutaţi 2500 de lei până la 15 februarie. Dau termen fiindcă de la 11. II. sunt angajat
în redacţia ,,Dimineţii”. Vă rog să fiţi pe deplin încredinţat că vă voi restitui suma şi că ajutaţi pe
un om foarte cinstit şi foarte recunoscător.
Al d-voastră, Mircea Damian”.
În 1929 Mircea Damian a luat o serie de interviuri unor scriitori pe teme de actualitate.
Acestea au apărut în ,,Vremea’’ şi în ,,Adevărul literar şi artistic”. Ca răspuns la
chestionarul său, poetul Ion Minulescu îi trimite o scrisoare amuzantă publicată în ziarul
,,Vremea” din 7 noiembrie 1929:
,,Dragă Damiene,
Vasăzică nici aici nu scap de tine! De ce nu te astâmperi măi băiete? Urmăreşti omul
şi-n gaură de şarpe. Ce? Nu mă pot odihni o lună de zile din pricina ta? Dar du-te dracului cu
anchete cu to, mai fă-te şi tu prin lumea negustorilor, care au de spus lucruri mult mai
interesante decât noi, scriitorii. Ce mă plictiseşti cu Opera? Dar tu nu ştii că sunt funcţionar?
Sau vrei să mă dea afară să rămân pe drumuri? Ce-ţi pasă ţie de Operă, mă? Îşi găseşte ea
adăpost, nu te-ngriji. Îngrijeşte-te mai bine de tine, c-o să vie iarna şi-ţi trebuie palton şi lemne…
Îmi scrii că la Capşa s-a văruit şi că toată vara acolo ţi-ai făcut cura. Puteai să ţi-o faci
în Cişmigiu şi-n cimitirul Bellusau la ştrand, unde sunt femei goale…
Cu prietenie, I. Minulescu.
P.S. Spune-i te rog lui Cazaban să nu-şi mai bărbierească mustăţile că seamănă cu
Stere”
Observaţia din final la adresa scriitorului Al. Cazaban, vestit în lumea scriitorilor şi
prin calităţile sale cinegetice (circula pe seama sa gluma: Doi iepuri făceau dragoste în pădure.
Deodată femela spune:,,-Să fugim, un vânător!”. La care masculul răspunde: ,,-Linişteşte-te, e
Cazaban!) este în legătură cu o altă epistolă adresată de acesta de la Paris lui Mircea Damian,
publicată în ,,Vremea” din 8 august 1929:
,,Dragă Damian,
Îţi scriu din Paris unde mă aflu de câteva săptămâni, ca să mă-njuri iarăşi în ,,Bilete de
papagal”, ticălosule şi nemernicule.Dar te ert, fiindcă eşti tânăr…
Măi băiete, aici e bine şi frumos al dracului. Birjarii şi chelnerii ştiu toţi franţuzeşte. Eu
mă cam poticnesc, de aceea vorbesc mai mult prin semne…
Parisul e mare, păduri nu are şi nici ogoare, aşa că nu pot să vânez.Dealtminteri, n-am
luat nici arma cu mine…
P-aici nu mă cunoaşte nimeni, închipuieşte-ţi! Lucrul acesta mă întristează şi oraşul mă
plictiseşte. Aş fi vrut să fiu trimis în altă parte , în Muntenegru sau în Macedonia unde socot că
sunt multe (bunăoară) sălbăticiuni. Aici e civilizaţie mare… Ce să fac eu în muzee, măi băiete?
Afară de asta, franţuzii sunt şmecheri ai dracului şi ştiu mai multe anecdote decât mine…
Mi-i dor de Capşa şi de Minulescu şi abia aştept ziua reîntoarcerii. Ce voi scrie, nu ştiu,
fiindcă am văzut Parisul, dar din Paris n-am văzut nimic. N-am învăţat nici chiar să mănânc şi
să mă spăl, pentru că treburile astea se fac cu caznă şi cu socoteală. Şi eu sunt om bătrân… Treci
pe la ,,Universul” şi spune-i lui Cecropide să-mi rezerve locul în pagina ,,Din Duminică în
Duminică” şi să aranjeze un bon de plată cu directorul, că mă-ntorc jumulit.
Cu bine, Al. Cazaban, român.
Paris, Turnul Eiffel, 20. VII. 929
P.S. Mi-am bărbierit mustăţile ca să arăt mai parizian . Dacă-l întâlnesc pe Stamatiad,
am să-l sfătuiesc să facă la fel”.
Poetul Al. Th. Stamatiad, în stilu-i bombastic, îi scrie şi el din Arad lui Mircea
Damian o epistolă (apărută tot în ,,Vremea” din 8 august 1929):
,,Tinere,
Am scăpat până la toamnă de Capşa, localul acela infect , unde nu mai ai loc de atâtea
genii. Te compătimesc că eşti forţat să rămâi în timpul verii acolo. Imbecilii şi obraznicii aceia
uită că eu scriu literatură de douăzeci de ani şi am fost premiat de Academie şi de Societatea
Scriitorilor. Dar nu mă sinchisesc. Mă-ncred în judecata posterităţii… Viaţa mea e limpede ţi
curată ca un cristal şi ca o floare. În vinele mele curge sânge princiar. Ţi-am mai spus eu.
La Paris plec la 1 septembrie. Să afle canalia de Camil Baltazar şi Lovinescu care m-a
înjurat în ,,Istoria Literaturii” unde te-a lăudat pe dumneata, că un traducător al maximelor lui
Baudelaire şi al cântecelor chinezeşti trebuia să meargă la Paris.
N-am vrut să merg odată cu Cazaban fiindcă e flecar, nu ştie franţuzeşte şi habar nu are
de etichetă. Ori înţelegi că nu vreau să mă compromit.
Bună ziua.
Al. T. Stamatiad, poet născut iar nu făcut.
Arad (România) 23. VII. 929”
Şi în ziarul ,,Facla” al lui Ion Vinea găsim două epistole ale gazetarului oltean. Astfel în
1935, după ce ziarul prezintă elogios recenta sa carte de reportaje ,,Bucureşti” – cap de
serie al colecţiei ,,Oraşe’’- apărută prin ianuarie-februarie, şi după un schimb de replici cu
Eugen Ionescu (care afirmase cu umor că se teme de Mircea Damian pentru că e foarte
urât), aflăm în ,,Facla” nr. 1319/26 iunie 1935 următoarea epistolă:
,,Domnule redactor,
În ,,Dimineaţa” de ieri a apărut un manifest sau
aşa ceva semnat de vreo douăzeci de inşi – vreau să spun :
de vreo treizeci de scriitori, poeţi şi pictori. De patruzeci
din ei eu n-am auzit până ieri nici că sunt foarte viteji
precum se susţine, îmi închipui, în manifestul acela , nici
că sunt ceea ce pretind că sunt în parantezele din dreptul
fiecăruia. Cam în fruntea listei, mi-am citit şi numele meu.
Hârtia, probabil că am iscălit-o... Da, mi-aduc aminte: am
iscălit-o în treacăt pe Calea Victoriei. Nu ştiu cine mi-a
ieşit cu ea înainte şi mi-a spus că este un lucru foarte
serios. Dar văd că nu este. De aceea vă rog să spuneţi că
eu mă şterg, ca să zic aşa din manifest.
Cu cele de cuviinţă, Mircea Damian.“
Mircea Damian.
În urma publicării acestei scrisori, Mircea Damian va
fi apostrofat în ,,Cuvântul liber’’ iar gazetarul revine în ,,Facla’’ nr.1324/1 iulie 1935 cu o
altă epistolă :
,,Domnule redactor,
Vă rugasem deunăzi să spuneţi la gazetă că mă retrag din manifestul unor domni
scriitori şi artişti şi tineri care se plângeau nu ştiu de ce lucruri şi care se grozăveau totodată că
au să întoarcă pământul pe partea cealaltă. Eu semnasem manifestul fără să-l fi citit , pe Calea
Victoriei. Pe urmă, când am cunoscut din gazete textul, şi mai ales, când am văzut cine mai
semnează , am demisionat ca să zic aşa . Şi uitasem. Dar în ,,Cuvântul liber’’, ultimul număr, un
domn care a uitat pesemne să-şi iscălească opera, mă ameninţă sever cu deştiul, şi-mi spune tot
sever că plutesc în nori. Să spun drept, în nori eu n-am plutit niciodată. Dimpotrivă, am impresia
că umblu prea pe pământ. De aceea mi-am retras semnătura. Spuneam că domnul care scoate
limba la mine în ,,Cuvântul liber” nu-şi arată şi capul. Îmi pare rău fiindcă aş fi vrut să-l cunosc.
Şi să-i spun că am citit de când sunt scriitor manifeste multe, mai incendiare decât cel cu pricina
şi am cunoscut ,,revoluţionari” mult mai fioroşi. La început m-au impresionat grozav de mult şi
manifestele şi d-nii revoluţionari. Pe urmă m-au amuzat.
Pământul am vrut să-l întorc şi eu pe partea cealaltă. Dacă nu pentru altceva, măcar să
văd cum arată. Întotdeauna am avut însă ambiţia să fac treaba singur şi fără manifeste. Unele
tovărăşii mai mult încurcă iar manifestele nu mai prezintă nici o seriozitate. Poate fiindcă prea
laudă şi prea fac din oricine o personalitate.
Îl sfătuiesc însă pe domnul care nu-şi semnează la gazetă căcărezele, să nu mai
vorbească de reforme şi mai ales de curaj.
Mircea Damian.”
Mai scurtă şi enigmatică este şi epistola din ,,Facla”nr. 1340/20 iulie 1935:
,,Domnule redactor,
Vă rog mult să-mi comunicaţi pe orice cale
vă convine, dacă stilul şi ortografia articolului ,,Tot
în chestiunea versurilor lui J.H.M.Levet” publicat în
,,Facla” nr. 1338, an. XV, datată joi 8 iulie 1935, sunt
ale autorului acelui articol sau ale redacţiei.
Cu mulţumiri, Mircea Damian.”
În articolul incriminat, Mihai Dan reproşa lui

Andrei Tudor că deşi a tradus din poeziile lui Levet,
a uitat să precizeze că e vorba despre o traducere.
În ,,Mărturisirile unui anonim” ale lui Ion
Th. Ilea (Ed. Cartea Românească, 1974), pe lângă
alte amintiri legate de activitatea şi personalitatea
lui Mircea Damian, găsim reprodusă şi o epistolă
din 1936 a gazetarului romanaţean. Acesta fusese
solicitat de Ilea să ofere un articol la revista ,,Eu şi
Europa” . Mircea Damian îi scrie :
Mircea Damian între autorii
,,Domnule director,
incluşi în programul literar al
Îmi ceri un articol pentru gazeta dumitale şi
editurii ,,Alcalay”.
mi-l ceri cam de mult. Nu ştiam despre ce anume să
scriu, vezi dumneata, când scriu zilnic, cum mă nărăvisem în ultima vreme, găseşti subiecte şi
oameni. Când subiectele se adună şi oamenii se îngrămădesc, nu poţi să nu mai scrii despre
nimic, fiindcă ai vrea să scrii despre toate, să strângi lumea de beregată aşa cum ai strânge un
singur individ, şi s-o scuipi în crucea ochilor. D-aia te-am amânat. Poate că nici acuma nu ţi-aş
fi dat rândurile astea atât de făgăduite, dar mi-a căzut sub ochi tânguirea unui tânăr scriitor care
se vaietă că moare de foame şi de neînţelegere, împreună cu toată generaţia lui sfântă prin ea
însăşi şi sfinţită prin suferinţă şi, cum spune mai sus, prin neînţelegerea contemporanilor, veşnic
aceeaşi. Dealtminteri, ai putut să vezi şi d-ta că de la o vreme ,,generaţia’’ se agită la gazetă şi
munceşte la cafenea, genială, ţâfnoasă şi intransigentă. Nu pretind să aibă toată lumea dinţi ca
să scrâşnească şi să muşte . Dar nu-mi plac în general ţaţele. Supără şi indispun. Scriitorul tânăr
în sus, scriitorul tânăr în jos ; tânărul scriitor moare de foame şi de talent. Tânărul scriitor e
oropsit. Dar uite că tânărul scriitor nu munceşte şi nu se zbate. Se mulţumeşte să fie genial, să
atace la gazetă şi să umble cu pălăria în mână şi în pălărie cu toată mândria, cu toată
demnitatea, cu tot talentul. Aşa zisul scriitor tânăr nu ştie nici să trăiască nici să moară ca lumea
şi dintr-o dată…
Dumneavoastră d-acolo de la ,,Eu şi Europa’’ văd că nu vă plângeţi, nu schelălăiţi.
Aveţi o ţinută şi o răspundere. E bine. Şi frumos. D-aia are omul ochi, să se uite drept, să vadă şi
să se vadă în ei. Ascultaţi-mă pe mine : te deprinzi să stai drept şi înfipt şi când eşti flămând. Eu
cred că burta nu are nici o legătură cu şira spinării…
Al d-tale, Mircea Damian.“
Ironiile la adresa Generaţiei Tinere îl vizau în special pe Mircea Eliade, considerat cel mai de
seamă reprezentant al ei. În revista ,,Floarea de foc’’, Mircea Damian are un alt articol plin
de ironii la adresa autointitulatei Generaţii Tinere (vezi ,,O generaţie de imbecili” în ,,Floarea
de foc” nr.19/11 iunie 1936, reprodus din ,,Pumnul” din 6 ianuarie 1933).
Un eveniment deosebit pentru viaţa literară l-a constituit intenţia criticului E.
Lovinescu de a deveni membru al Academiei Române. La sfârşitul lui mai 1936 au avut loc
alegeri la secţia literară unde fuseseră propuşi E. Lovinescu, Lucian Blaga şi pictorul G.
Petraşcu. În urma atitudinii ostile a istoricului Nicolae Iorga, criticul E. Lovinescu a fost
definitiv respins, fiind ales numai G. Petraşcu iar pentru L. Blaga votul urmând a se repeta.
Mai fuseseră aleşi cu acest prilej ca membri corespondenţi ai Academiei Române G. Catzaroff
la secţia istorică şi Ion Pillat, Ilie Torouţiu, D. Caracostea şi Orest Tafrali la secţia literară.
Prieten al criticului şi unul dintre cei mai activi participanţi la şedinţele cenaclului
Sburătorul pe care acesta îl patrona la locuinţa sa din str. Câmpineanu, Mircea Damian
adresează cu acest prilej o scrisoare deschisă istoricului Nicolae Iorga evidenţiind meritele
literare ale lui E. Lovinescu pe care îl considera îndreptăţit a figura printre ,,nemuritori’’.
Scrisoarea a apărut în ziarul ,,Raza’’ din 2 iunie 1936 iar titlul ei aparent lipsit de deferenţă
trebuie pus în legătură cu o altă scrisoare ,,cuviincioasă’’ adresată tot lui N. Iorga de un alt
confrate şi apărută tot în ,,Raza” cu câteva zile mai înainte.
,,Scrisoare deschisă şi necuviincioasă domnului N. Iorga,
Ca şi toţi cei de.o seamă cu mine şi mai bătrâni, am deschis ochii pe dumneata, domnule
profesor.Te-am stimat, te-am admirat şi te-am iubit mai întâi din zvon. Iar mai târziu, când am
citit cărţile dumitale şi ţi-am cunoscut fapta, am crezut cum a crezut o ţară întreagă şi întregită ,
că dumneata eşti apostolul nostru sub a cărui barbă savantă şi ocrotitoare cresc şi se înmulţesc
generaţii după generaţii. Nu voi pomeni aici, domnule profsor,niciunul din lucrurile bune şi mari
pe care le-ai realizat în fantastica dumitale viaţă, şi unică. Dumneata eşti Neculai Iorga, şi
Neculai Iorga înseamnă cincizeci de ani din istoria ţării . sub toate aspectele ei. Din viaşa
dumitale, în vârstă de numai 65 de ani (anii sărbătoriţi se socotesc dublu) nu se poate trage şi
pune deopartenumai o singură faptă, numai o singură carte. Dumneata eşti un bleo, eşti un sfânt
şi eşti o teroare, domnule profesor. Ai fost mereu în inima faptelor, ai fost mereu buricul ţăriişi
mereu ai avut cel puţin două păreri diametral opuse într-un singur gând şi asupra aceleiaşi
persoane. Cuvântul dumitale a fost totuşi ascultat cu respect deşi cu zâmbete echivoce, prăjina
făpturii dumitale a fost mereu înconjurată cu linguşiri, cocolită şi stimată. Ai fost un om mare, în
amândouă sensurile, de la început. Lumea te-a văzut aşa tot de la început, te-a considerat aşa, şi
a crezut în cuvântul dumitale , s-a închinat la barba dumitale şi a îngenuncheat umilă şi umilită
la picioarele dumitale. Nesăţios însă, mai mare decât poate fi cineva omeneşte mare şi
pământeşte, dumneataai spus în toate împrejurările că eşti un om mare. Lumea a afirmat în
extaz, însă dumneata tot nu te-ai mulţumit, fiindcă ai fost mereu atât de mare, încât nu ai putut
să ajungi. Şi ţara n-a înţeles…
Domnule profesor, de cincizeci de ani şi sub trei regi dumneata munceşti, îndemni,scrii,
te contrazici, sugi şi te vaieţi. De cincizeci de ani dumneata eşti, domnule profesor, unul din
oamenii cu care ne fudulim, care ne terorizează zi cu zi şi ceas cu ceas, care ne bârfeşte, care ne
înjură şi ne dispreţuieşte.De o jumătate de veac eşti marele Apostol al neamului şi marele Milog,
veşnic nemulţumit, veşnic ţâfnos, veşnic indispensabil. Apărut imediat după eliberarea de sub
jugul turcilor, ne-ai pus la jugul dumitale şi ne mâi cu biciul vorbei şi cu ameninţarea braţelor
dumitale nesfârşit de lungi. Ai reuşit, domnule profesor, prin merite incontestabile, desigur, să te
înfigi în toate gândurile, să fii prag pentru toate evoluţiile şi singurul cap dintr-o ţară cu destule.
De cincizeci de ani încoace n-a avut nimeni voie să te depăşească, nimănui nu i-a fost îngăduit să
aibă în faţa dumitale altă părere, trebuind să aibă două, când dumneata ai avut două; Iorga în
sus, Iorga în jos; Iorga a zis aşa, Iorga a zis altminteri; Iorga este de aceeaşi părere, Iorga nu
mai este de aceeaşi părere; Iorga este şi el însuşi, dar este şi Argetoianu… În toate domeniile eşti
prezent şi în frunte şi cu păreri hotărâtoare, pentru că dumneata fiind tot, te pricepi la toate. În
viaţa politică- Iorga; În viaţa literară-Iorga; În viaţa artistică-Iorga; În viaţa culturală-Iorga; În
viaţa ştiinţifică-Iorga; La Academie-Iorga; La Universitate-Iorga. Pretutindeni cu o vorbă
dojenitoare , cu o ţâfnă, cu o ameninţare, cu o idee izbăvitoare, mereu cu barba în vânt şi cu
umărul peste nivelul umărului vecin, mereu cu gura şi cu umbrela şi cu ,,ţeara”. Lumea se uită
în gura dumitale şi zice: ,,să nu-l supărăm pe Iorga”.
Domnule profesor. Au fost deunăzi nişte alegeri la Academie. Trebuia să intre ca
membru activ la secţia literară şi scriitorul E. Lovinescu. Care, dacă e vorba să fim drepţi, nu a
prea făcut coadă la uşa caşcavalului şi n-a prea umblat după onoruri. Nici la uşa Academiei nu
s-a înghesuit, deşi, să fim iar drepţi, ar fi dorit să se găsească sub cupolă şi ar fi meritat.
Dumneata însă, mereu prezent precum spunea, mereu priceput şi în toate, mereu cu cuvânt
hotărâtor, te-ai opus cu îndârjire şi cu citate din opera ultimă a lui E. Lovinescu, pe care o găseşti
de-a dreptul pornografică. Şi E. Lovinescu a căzut. Pe urmă Academia, la îndemnul dumitale aş
putea spune, la ordinul dumitale aş putea spune, a dat un comunicat în urma unui interviu cinstit
şi sincer al profesorului Al. Rosetti, prin care comunicat veştejeşte operele lui E. Lovinescu şi T.
Arghezi şi condamnă totodată pe profesorul Al. Rosetti care în calitate de director al editurii
Fundaţiilor Regale a tipărit pe cele mai pornografice dintre ele. Mi se pare domnule profesor că
domnul Al. Rosetti a fost printre cei dintâi profesori care a îndrăznit să se uite în ochii dumitale
de Apostol şi de Ţaţă şi să-ţi spună cinstit şi cu curaj că are alte păreri. După lovitura Giurescu,
lovitura Rosetti a fost, desigur, usturătoare. Asta te-a enervat rău, şi eşti, desigur, hotărât să-l
reclami regelui. Înţeleg. Numai că, vezi, ultimele alegeri de la Academie au cam plictisit. Nu ştiu
întrucât se resimte E. Lovinescu după cădere, nu ştiu întrucât se sinchiseşte Arghezi de veşnicele
dumitale ţâfneli, nu ştiu întrucât se sperie profesorul Al. Rosetti de ameninţările şi ştiutele
dumitale fulgere. Dar ştiu că din toată afacerea asta, dumneata ai ieşit cu barba pârlită şi cu
prestigiul pe care îl mai aveai înnămolit în mocirla propriilor dumitale combinaţii. Am impresia,
domnule profesor, că alegerile astea înseamnă pentru dumneata începutul unui sfârşit. Era
timpul, prea ne-ai terorizat, domnule profesor. Prea vrei să fii mereu întâiul, prea vrei să înăbuşi
totul, prea vrei să fii mereu altar şi ultimă instanţă.Un singur cap e un singur cap, domnule
profesor, oricât ar fi de încăpător şi de atoateştiutor. O ţară e şi mai mare, însă nemurirea lungă
şi cuprinzătoare. Dumneata ai însemnat în ţara asta ceea ce ştie toată lumea , dar află că deşi îţi
suntem foarte recunoscători, nu va muri odată cu dumneata tot neamul românesc. Eşti istoric şi
eşti mare şi ştii lucrurile astea mai bine decât mine.
Aşadar noi vrem să-ţi respectăm bătrâneţele, vrem chiar să-ţi mai facem cadou câteva
căsuţe, preţuim cum se cuvine fabuloasa dumitale activitate în toate domeniile,- dar te somăm
totodată să laşi libere drumurile şi să nu mai fii proptea uşilor. Mare în unele activităţi,
dumneata ai fost nedrept şi meschin în unele aprecieri. Ţi-a plăcut întotdeauna să fii linguşit şi ai
aplicat adesea mirul recunoaşterii şi uneori al nemuririi pe frunţile unor slugi şi ale unor
imbecili. Nepăsător faţă de Ţara care te-a ridicat în slăvi şi care îţi arde tămâie la picioare de
cincizeci de ani fără întrerupere,- eşti veşnic impresionat de laudele şi de milogelile viermilor ce
mişună în jurul dumitale şi care ajung pe rând profesori universitari, deputaţi, miniştri şi membri
ai Academiei, premiaţi naţionali şi directori de muzee. În vreme ce oamenii cu adevărat capabili
dar care ştiu să stea drept şi să se uite drept, când sunt chemaţi sub o cupolă sau pe o catedră, se
împiedică de atitudinea dumitale dârză şi de fiinţa dumitale răşchirată ca o sperietoare şi ca un
blestem. Eşti prea mult, domnule profesor, şi ai prea mult, ca să te mulţumeşti cu ceea ce eşti şi
cu ceea ce ai. Căci oricât te-ai înălţa,- în creştet tot n-o să te-ajungi.
Mircea Damian.
Un capitol aparte în activitatea de ziarist a lui Mircea Damian îl constituie relaţia sa de

prietenie cu dramaturgul Camil Petrescu. Se cunoaşte că în toamna anului 1928, Mircea
Damian a debutat la ,,Universul Literar” aflat sub conducerea lui Camil Petrescu. Acesta a
fost dealtfel o prezenţă vie în presa interbelică, a întemeiat şi condus publicaţii proprii.
Ulterior autorul ,,Sufletelor tari” a declarat prin 1937 că a terminat-o cu scrisul şi s-a ţinut de
promisiune aproape 7 ani. Conform unor amintiri târzii, Liviu Bratoloveanu pe când lucra în
redacţia ziarului ,,Fapta” condus de Mircea Damian a avut ideea de a-l readuce pe dramaturg
pe tărâmul scrisului (vezi ,,Cum a revenit Camil Petrescu în presă” interviu luat de Traian
Stoica lui Liviu Bratoloveanu, în ,,Almanahul literar” 1987, p.60-64).
Mircea Damian luase apărarea dramaturgului şi cu alte ocazii, spre exemplu atunci
când fusese atacat de Toma Vlădescu în ,,Informaţia” (vezi ,,Acum judec eu!”, de Mircea
Damian, în ,,Fapta” din 6 mai 1943). Lui Mircea Damian i se alătură şi tânărul Geo
Dumitrescu, acesta remarcând că Toma Vlădescu ,, se răzbună pe un scriitor valoros şi
inteligent fiind silit de propria-i indignare, de propria-i ranchiună, să extindă, să
generalizeze”.
În ziarul ,,Fapta” din 6 mai 1943 apare sub semnătura lui Petre I. Ionescu şi articolul
,,Critica literară şi dl. Camil Petrescu’’ în care autorul ia apărarea dramaturgului atacat de
Toma Vlădescu în ,,Dumineca”.
La 5 martie 1944, comedia lui Camil Petrescu ,,Iată femeia pe care o iubesc”, jucată
la Teatrul Naţional se bucură de o cronică favorabilă în ,,Fapta” (,,…una din frumoasele
biruinţe ale literaturii dramatice originale”) iar la 19 martie 1944, sub titlul ,,Mare răzmeriţă
în critica dramatică”, ziarul ia partea dramaturgului contra celor de la ,,Curentul”, ,,Bis”,
,,Acţiunea”, ,,Cortina” şi ,,Porunca vremii” şi alături de ziarele ,,Spectator”, ,,Poporul”,
,,Vremea”, ,,Universul”, ,,Viaţa”, ,,Universul Literar”, ,,Rampa” şi ,,Seara” în timp ce
publicaţii precum ,,Ordinea” şi ,,Timpul” se păstrează în rezervă.
Faţă de aceste manifestări de bunăvoinţă, Camil Petrescu adresează lui Mireca
Damian această scrisoare:
,,Dragă Mircea Damian,
Am cetit deunăzi în Fapta d-tale un articolaş plin de bunăvoinţă pentru autorul dramatic
Camil Petrescu, în care ceri să se reprezinte
,,Danton”. Asta mi-a amintit că acum destul de
mulţi ani drumurile noastre într-ale scrisului au
fost un timp comune şi că tot mai există oameni
care nu uită totul. Numai te-aş ruga să-mi dai
voie să fac două mici rectificări de amănunt a
unor scăpări comise în grabă de redactorul
respectiv. Astfel pronumele [sic !] lui Danton nu
este Jacques ci Georges , deci Georges Danton.
In al doilea rând, piesa, deşi aprobată în
unanimitate de comitetul Teatrului Naţional încă
din 1928 sau 1929- deci acum 15 ori 16 ani- nu a
fost încă reprezentată, numai din cauza
caracterului ei strict revoluţionar.
Dar să trecem peste asta. Personal nu
mă interesează jucarea lui Danton decât pentru că mi-ar da poate mijloacele materiale să pot
pune la punct lucrarea de filosofie a cărei redactare am început-o acum 7 ani.
Dar dacă nu se poate, nu se poate. Mă voi întoarce iar la gazetărie, reluând lucrurile de
pe unde le-am lăsat prin 1937. Şi drept să-ţi spun aş prefera să fac acest lucru în paginile
independente ale Faptei dacă ţi-ai reînnoi invitaţia de acum câtăva vreme şi dacă ai conveni şi
d-ta să consideri cu totul independentă de orice consideraţii editoriale această colaborare… Dacă
eşti de acord, îţi ţin la dispoziţie cel dintâi articol, pentru că recenta intrare a unui grup de
intelectuali în partidul social-democrat mi-a amintit că am scos cândva ,,Munca intelectuală’’ şi
că ani de zile de atunci încoace am scris despre o aşa numită Noocraţie.
Cu veche prietenie, Camil Petrescu’’
Directorul faptei îi răspunde prompt:
,,Dragă Camil Petrescu,
Nu ştiu la care din multele lucruri pe care mi le spui să-ţi răspund mai întâi. La reproşul
că s-a tipărit Jacques în loc de Georges atunci când era vorba de Danton ? Este desigur o
greşeală. Dar despre Danton chiar şi ziariştilor le este îngăduit să ştie numai atât că se numea
Danton. Pronumele sunt necesare pentru ca să evite confuzii de identificare. Dar pe Danton cine
să-l confunde- şi cu cine ? Important în chestia aceasta este altceva ; că piesa aşteaptă în
cartoane de 15 ani şi nu a fost încă reprezentată. Dacă abuzul acesta a avut până acum o
explicaţie din cauza caracterului revoluţionar al piesei d-tale, astăzi reprezentarea ei se impune.
Şi sunt convins că d. Victor Eftimiu care este şi el un revoluţionar- chiar dacă nu este un
Danton- nu va întârzia să dea această satisfacţie cuvenită şi eroului piesei şi publicului nostru de
teatru.
Să trecem mai departe. Desigur n-am uitat că d-ta eşti vinovatul principal al pribegiilor
mele pe drumul de spini al
scrisului. Cum aş putea să uit
vreodată că mi-ai făcut…
deserviciul acesta ? Nu, nu te-am
uitat dragă Camil Petrescu şi dacă
până acum nu ţi-am spus-o, este
pentru că nu sunt dintre oamenii
cu efuziuni sentimentale. Ţin
minte, şi plătesc şi eu când pot…
Şi acum iată-ne la ultima parte şi
cea mai impresionantă pentru Debutul lui Mircea Damian la
mine, aceea în care îmi oferi ,,Universul Literar” (sept. 1928) cu
colaborarea d-tale la Fapta. prezentarea lui Camil Petrescu.
Consider această propunere un
dar pentru cititorii ziarului meu. Coloanele Faptei sunt deci şi ale d-tale. Utilizează-le cum vrei.
Dar deşi îmi pui în prealabil condiţia independenţei de orice consideraţie editorială, lasă-mă
totuţi să-ţi fiu director şi să-ţi pun la rândul meu o condiţie : dacă vrei să scrii la Fapta, trebuie să
scrii aşa cum am învăţat eu de la d-ta, cum am fost amândoi de-atunci mereu, cum este Fapta şi
cum vrea să rămână, desigur spre mulţumirea d-tale liberă.
Al d-tale, Mircea Damian.” [Apărute în Fapta nr. 105/ 17 noiembrie 1944, p. 2].
Răsfoind colecţia ziarului ,,Fapta’’aflăm că autorul notei prin care se cerea
reprezentarea lui ,,Danton” a fost tânărul Liviu Bratoloveanu care a scris respectiva notă la
sugestia directorului Mircea Damian (vezi ,,Georges sau Jacques” de Liviu Bratoloveanu,
în ,,Fapta” nr.106/18-20 noiembrie 1944, p. 2).
În urma acestui dialog epistolar, Camil Petrescu îşi începe colaborarea la ziarul
,,Fapta’’ condus de Mircea Damian. Primul articol semnat de marele dramaturg apare în
,,Fapta”, nr. 105/17 nov. 1944 şi este intitulat ,,Intelectualii spre stânga”. Vor urma şi
altele. Din păcate colaborarea lui Camil Petrescu nu va fi de lungă durată deoarece la 17
decembrie 1944 în ziarul ,,Fapta’’apare un atac contra poetului Tudor Arghezi (vezi
,,Tudor Arghezi flaşnetarul’’, semnat ,,Fapta’’) prin care se afirmă că pamfletul acestuia
,,Baroane’’ apărut în ,,Informaţia zilei’’ nu fusese adresat baronului Killinger şi prin
urmare Arghezi nu este îndreptăţit să pozeze în martir. Urmează şi alte atacuri semnate de
Valeriu Popovici (,,Domnule Arghezi’’, în ,,Fapta” nr.132/19-21 decembrie 1944;
,,Atitudini”, în ,,Fapta” nr.133/22 dec. 1944; ,,Domnul Arghezi recunoaşte” în ,,Fapta”
nr.134/21 dec. 1944; ,,D. Arghezi şi
lucrătorii” în ,,Fapta” nr.135/22-24 dec.
1944; ,,Martirul Tudor Arghezi” în Fapta”
nr.136/23-25 dec. 1944). Este de remarcat
că pe acest subiect se pronunţă şi Miron
Radu Paraschivescu în ,,România Liberă”
(,,Un impostor: Tudor Arghezi”).
Dramaturgul Camil Petrescu s-a
simţit dator să ia apărarea lui Arghezi care
procedase la fel în toamna lui 1943 când
dramaturgul fusese atacat în mod superficial
şi injust de Toma Vlădescu în ,,Dumineca”.
Redacţia ,,Faptei” în 1945.
Atunci Arghezi şi-a încetat colaborarea la
numitul ziar în semn de protest faţă de acest atac. Camil cere lui Mircea Damian să publice
o notă în ziarul său spre a putea să-şi continuie colaborarea. Nota respectivă menţiona că
,,…articolul de puternică protestare ,,Baroane” nu l-a vizat în prima lui formă pe Killinger,
ci acesta simţindu-se prosteşte lezat şi arestând pe poet a dat un răsunet imens acestui
articol”. Conţinutul notei dădea dreptate celor de la ,,Fapta” dar directorul ziarului refuză
publicarea ei ceea ce conduce la încetarea colaborării lui Camil Petrescu căruia Mircea
Damian îi scrie aceste rânduri:
,,Dragă Camil,
M-am gândit la nota în chestiune, m-am mai consultat şi cu alţi oameni, fără să mai pui
la socoteală amănuntul că TOATĂ redacţia mea este împotrivă- aşa că nu poate fi publicată. Îmi
pare rău- aşa cum nu i-a părut rău lui Arghezi într-o împrejurare pe care ţi-a povestit-o
nevastă-mea şi cum n-a regretat niciodată că a atacat pe cine a vrut, de cele mai multe ori fără
pricină şi fără scop. Sub trecutul regim, eu am făcut 9 luni de puşcărie şi n-am cerut graţierea
guvernului ţării mele, aşa cum a căzut el în genunchi în faţa lui Killinger, după trei luni de lagăr
clasa I-a. Pentru ca să vie astăzi să afirme cu literă mare că a făcut şi a dres. Vezi deci, că
chestiunea are mai multe laturi. Dumneata alege !
Cu toată dragostea,
Mircea Damian”.
Rămâne pierdută probabil definitiv o ,,Scrisoare deschisă către dl. Stelian Popescu, marele
român”, inserată de Mircea Damian în ziarul ,,Fapta” din 25 noiembrie 1943 dar care fiind
publicată fără acordul cenzurii a dus la confiscarea ziarului de la chioşcurile din capitală şi
provincie şi la suspendarea pe termen de o săptămână a ziarului. Fragmentar, ea va fi redată
în ,,Fapta’’, nr.77/7-9 oct. 1944. Celor de la ,,Universul” li se reproşa lipsa de curaj, interesul
material, faptul că foşti redactori ai ziarului au murit în sărăcie (Ion Dragomir, C. Bacalbaşa)
ori trăiesc în mizerie, cazul lui C. Fântâneru care ,,străbate străzile capitalei flămând şi pe
jumătate nebun”, că ginerii lui Stelian Popescu s-au sustras serviciului militar în vreme ce
unicul său fiu este în Elveţia.
Totodată, gazetarul continuă în numerele viitoare ale ziarului să acuze tăcerea celor
de la ziarul ,,Universul”-Stelian Popescu şi I. Lugoşianu- din perioada dictaturii lui Ion
Antonescu.
O interesantă epistolă apare în ziarul

,,Fapta’’ nr. 45 din 1 septembrie 1944.
Semnată de marele actor Ion Iancovescu, ea
este urmarea unei note nesemnate, apărute
în numărul precedent al ziarului sub titlul
,, Numeroşi actori filo-germani se retrag din
viaţa artistică”, în care se vorbea despre
actorii care au jucat la Odessa şi despre
necesitatea unei epurări între slujitorii
scenei româneşti. Ea are următorul cuprins:
,,Stimate d-le Damian,
În numărul de miercuri al ziarului dvs. ,,Fapta” am citit un reportaj nesemnat în care se
afirmă despre mine o serie de neadevăruri care m-au surprins. Nu ştiu şi nu mă interesează dacă
onorabilii mei confraţi vizaţi în acelaşi reportaj vor căuta să lămurească insinuările zelosului şi
anonimului dvs. redactor. Mie însă îmi vei permite d-le Damian să lămuresc cu puţinătatea
mijloacelor mele scriitoriceşti , afirmaţiile redactorului anonim. Şi abuzez de preţioasele d-tale
clipe, încurajat fiind de omenescul d-tale articol din ,,Ecoul” apărut în aceeaşi zi ,,Despre
înţelepciune” şi pe care îl citisem cu o oră numai înainte de a desface ,,Fapta”. Sunt sigur d-le
Mircea Damian că reportajul la care mă refer şi care… m-acuză, a fost strecurat în coloanele
apreciatului d-tale ziar fără să ştiţi, aşa cum de multe ori se
întâmplă. Sunt sigur că dacă d-ta ai fi luat cunoştinţă de el
înainte de a apărea, l-ai fi oprit şi ţi-ai fi mustrat redactorul care
n-a reuşit să cunoască gândurile d-tale atât de clar şi de
umanitar tălmăcite în ,,Ecoul” şi care în loc să scrie- dacă este
un pasionat al vieţii teatrale- despre moartea atât de nefericită a
talentatului regizor şi om de teatru Soare Z. Soare, şi-a pierdut
timpul să scrie injurioase neadevăruri , cel puţin în ceea ce mă
priveşte. Pentru că, stimate d-le Damian am crescut călare pe
coama Oltului, am auzit în copilăria mea zvonul de doină al
valului izbit de Cozia, am înserat acolo alături cu umbrele
măreţe ale celor ce stau sub lespezile Sfintei Mănăstiri, şi oricât
de semănătorist şi de desuet ar fi azi cele ce scriu eu aici, toate
astea, şi încă tradiţia familiei mele- n-au putut să mă facă şi să
Ion Iancovescu.
rămân decât numai român. Ar fi suficient, cred, să-ţi amintesc că am pornit la vale dintre
moşnenii din Mălaia-Vâlcea, ca d-ta pornit la fel spre acelaşi înşelător oraş din dealurile
Arceştilor- Romanaţi, să n-ai nici un dubiu asupra sentimentelor mele. Dar anonomul d-tale
redactor a scris ce a scris în completă necunoştinţă de cauză. Şi anume:
1. Vorbind despre ,,Corabia lui Noe”, piesă pe care intenţionez să o reprezint cu Birlic la
,,Colorado”, a scris că ar fi ,,fascistă”. Mă mulţumesc doar să-i spun redactorului dumitale că
piesa ,,fascistă” a fost tradusă tocmai pentru cu totul alte motive decât cele bănuite de către
onorabilul anonim redactor, de către dl. N. Carandino, ziarist, critic dramatic, şi …tot pe atât de
democrat cât este imprudentul anonim redactor şi de dr. L. Schineanu. Îl invit totuşi ca la
reprezentarea ei să se convingă şi dumnealui de ce eu mă-ndoiam că cenzura fostului regim ar fi
putut să o încuviinţeze.
2. Sunt acuzat şi dl redactor îmi cere sau crede că voi
trage consecinţele – de faptul că am jucat numai piese
,,fasciste”. Şi la acest punct preopinentul meu se află
într-o completă ignoranţă. Cred că n-a văzut niciuna
din ele, ceea ce mă doare foarte mult, şi regret că n-a
venit să-i ofer un bilet de favoare.
Stimate d-le Damian, piesele pe care le-am
jucat nu erau deloc ,,fasciste”. D-ta care eşti prezent la
toate premierele ştii prea bine. Îi voi aminti însă
zelosului redactor că arta nu are ţară, nu cunoaşte legi
rasiale, şi frumosul
rămâne numai frumos.
În completare, îi voi
spune aceluiaşi domn
redactor că se-nşeală
dacă dumnealui crede
că n-am încercat să joc
şi altceva… nefascist. Am printre documentele mele foarte
interesante, pline de savoarea epocii pe care ursiţi am fost să o
trecem, amuzante şi instructive documente pe care în
,,Suvenirurile” mele le voi reproduce, dar pe care le ţin astăzi şi
orişicând la dispoziţia curioşilor… Zic, am o adresă a Serviciului
Cenzurii prin care îmi respinge piesa evreului francez Alfred
Savoir ,,Îmblânzitorul sau Cum a mâncat englezul” , era vorba
de lupta dintre idee şi forţă, forţa fiind reprezentată de un
îmblânzitor de animale şi ideea printr-un englez- pe motiv că
piesa este ,,antifascistă”. Şi probabil chiar dumnealui se indigna
atunci în tăcere auzind că piese de mari autori americani,
englezi, francezi, erau oprite, libere să fie reprezentate numai
anumite lucrări dramatice. Deci şi în această privinţă, anonimul
d-tale redactor greşeşte.
1. Dar să vedem ce rămâne din cea mai teribilă acuzaţie a d-lui: Odessa. La teatrul din Odessa
am fost un simplu angajat. Ceiace am câştigat acolo puteam să câştig oricând la Bucureşti. Am
plecat la Odessa pentru că mi s-a oferit prilejul să-mi satisfac patima de a juca ,,Cyrano de
Bergerac”, la Bucureşti, din motive pe care nu le pot dezvălui aici , fiind în permanenţă boicotat.
,,Cyrano de Bergerac” – după cum cred că ştie (oare să mă-nşel ? )- şi redactorul dumitale, este
o piesă din clasica literatură franceză, fiind
reprezentată la Moscova şi în multe oraşe din
U.R.S.S. În ceea ce priveşte interpretarea pe
care i-am dat-o lui Cyrano, îi aduc la
cunoştinţă preopinentului meu că Radio
Moscova m-a lăudat spunând că ,,am făcut
din erou un revoltat contra nedreptăţilor şi
nobilimii asupritoare”. Şi-l mai informez pe
acelaşi anonim că pe listele publicate în
ziarele sovietice, nici ca propagandist, nici ca
jefuitor sau criminal [nu figurez] deşi am
fost… la Odessa.
2. Despre ,,propaganda nazistă” făcută la
cafenea, e o copilărie să vorbim. Şi în
legătură cu asta însă îi voi reaminti că deşi în
plin război cu U.R.S.S., deci în pericol de a
trage consecinţele, ziarul ,,Porunca Vremii”
Ion Iancovescu văzut de Sell.
m-a înjurat o săptămână în şir, pentru faptul
de a fi fost prieten cu tovarăşul Lavrentiev, fostul ministru sovietic la Bucureşti [obligat să
părăsescă România împreună cu întreg personalul legaţiei la 22 iunie 1941, n.r.].
Stimate d-le Damian, aş mai avea multe de amintit zelosului redactor. De exemplu,
printre altele, că am donat reţeta pe cinci zile de
reprezentaţie cu casa închisă a ,,Împăratului”
pentru ,,Ajutorul Roşu” şi încă multe. Să
terminăm ca să nu abuzez de bunăvoinţa d-tale.
Dar înainte, intervin în ajutorul
imprudentului redactor al d-tale rugându-te să-i
ierţi nesocotinţa, pentru că, sunt convins, aceste
nedrepte şi injurioase afirmaţii, sunt rezultatul
intervenţiilor vreunui actoraş dojenit poate de
mine în nervii repetiţiilor sau refuzat spre binele
lui, de a juca un rol al meu dintr-o piesă peste
puterile lui. Cunoscând sentimentele d-tale de
apărător al adevărului şi onoarei omului, sunt
convins că vei dispune publicarea acestor rânduri
Mircea Damian văzut de Sell. în ziarul d-tale, pentru ca publicul românesc,
pentru care m-am dăruit pătimaş şi care mă iubeşte, să ia la cunoştinţă că n-am nici un motiv să
mă ,,retrag” din viaţa teatrală, ci, din contră, voi juca foarte curând la ,,Colorado” cu Birlic
,,Corabia lui Noe”.
Primeşte te rog, stimate d-le Damian, odată cu mulţumirile şi frumoasele mele
sentimente, o caldă strângere de mână.
Ion Iancovescu.”
În arhiva învăţătorului Ion S. Dumitrescu din Izvoru am descoperit şi această interesantă

scrisoare trimisă de Piroşka Damian, soţia gazetarului, adresată fiicei învăţătorului, Zoe:
,, Dragă Zoe,
Un proverb vechi spune: ,,Cauţi pe cineva când doar ai nevoie”. Dar cazul nu-i chiar
aşa cu mine. Nu ţi-am scris şi nu m-am interesat de tine atâta vreme fiindcă multă vreme am fost
foarte bolnavă şi lipsită din Bucureşti .Am stat aproape 2 luni la Avrig, la aer şi la Ocna Sibiului
pentru băile sărate. Acuma sunt bine şi de o lună sunt acasă.
Te rog din suflet Zoe, trimite-mi cât mai urgent lucrurile de acolo căci am absolută
nevoie de ele. Saltelele lui Dănuţ s-au stricat şi din lipsă de lână nu pot da la reparat. Fiind aşa,
bietul copil doarme mai mult decât chinuit.
Dovedeşte-mi încă o dată prietenia ta cu graba cu care îmi vei împlini rugămintea.
Crede-mă, nu aş insista atât dacă nu ar fi absolută nevoie.
Ce mai faceţi? Când vii la Bucureşti? Vino, dragă Zoe să mai petrecem câteva zile şi
împreună. Am prea multe bilete de teatru şi cinematografe şi e păcat să nu ai parte şi tu de ele.
Scrie-mi şi tu câteva rânduri. La tine trebuie să fie mare veselie, doar culesul, şi anul ăsta am
auzit este unul excepţional de bun. Fii sigură, deşi ne întâlnim aşa de rar, eu tot ţi-am rămas cu
aceleaşi sentimente şi mare bucurie aş avea revăzându-te.
Trimite-mi aşadar cât te lasă inima de urgent ce te-am rugat, iar pentru sufletul meu
caută puţin timp liber să-mi scrii. Iată adresa exactă: str. Carol 52, et.1, ap. 1, tel. 44909. Îţi scriu
fiindcă nu-i în carte.
Salutări şi complimente părinţilor iar pe tine te sărută,
Piri. 24. X. 943”.
Mircea Damian văzut de Neagu Rădulescu şi Lilly Verea.
CU BASTONUL PRIN CARACALUL DE ALTĂDATĂ (VI)
Dumitru Botar
Prăfuită şi uitată, presa romanaţeană interbelică încă mai are ceva de spus şi vă asigur că
lectura ei este reconfortantă, fermecătoare cu parfum de epocă. Iată, avem în faţă colecţia
ziarului VREMEA (1928-1934), organ independent, cultural-social-economic-politic, din
care reţinem pentru început o ştire, privind sărbătorirea ELENEI FARAGO în seara zilei
de 6 iunie 1928 la Teatrul
Naţional Caracal, din iniţiativa
ATENEULUI caracalean cu
ocazia împlinirii a unei jumătăţi
de secol. Primarul G.D.
SOREANU deschide
festivitatea, în prezenţa
intelectualilor din oraş veniţi în
număr mare, apoi s-au rostit şi
alţi participanţi între care
scriitorul craiovean ŞTEFAN
BĂLCEŞTI, din partea revistei
RAMURI, toţi aducând laude
sărbătoritei pentru activitatea sa
literară, pentru poezia ei de
mare sensibilitate şi fior artistic.
Aflăm tot din acest ziar,
că unul din fruntaşii oraşului
TOMA HAGICHIREA, în
vârstă de 90 de ani s-a stins din
viaţă (27.01.1929), lăsând
amintirea unui om cinstit, Familia Hagichirea din Caracal în 1919.
harnic, paşnic fără duşmani. A fost negustor, cunoscut în Romanaţi, avea brutărie şi un
hotel ce-i purta numele, vis-a-vis de HOTEL TEODORU, în centrul oraşului, pe care îl
vinde lui NICHITA BICESCU, preşedintele Camerei de Comerţ a jud. Romanaţi, acesta îi
schimbă numele în HOTEL VICTORIA, dar şi el îl vinde altui negustor, NICU
IVĂNESCU. A fost un părinte fericit, toţi cei 5 băieţi pe care i-a avut s-au întors sănătoşi
din războiul de reîntregire, unul din ei AHIL HAGICHIREA, ajungând general, iar altul
JEAN HAGICHIREA, contabil la BNR, era cunoscut în oraş şi judeţ, drept un foarte bun
violonist, fiind nelipsit la seratele muzicale organizate cu diferite ocazii.
Răsfoind colecţia găsim, date interesante despre o pictoriţă caracaleancă, mai puţin
cunoscută: ECATERINA BOLDOIU, care o perioadă (1942-1943) a predat Desenul la
Liceul Comercial din Caracal, era fiica lui Ioniţă Boldoiu, funcţionar la primărie. În anul
1929 expune, cu mare succes la SALON TUILLERIES (PARIS) la secţia pictură:
PORTRETUL UNEI COPILE. Diplomată şi laureată a ŞCOLII NAŢIONALE DE ARTE
FRUMOASE din Bucureşti, pentru pictură şi sculptură, primeşte o bursă pentru a merge la
Paris să se perfecţioneze, devenind diplomată a Universităţii din Paris (Sorbona) şi a
Şcolii Superioare de Arte Frumoase, studiind pictura cu LUCIEN SIMON, iar sculptura cu
A. E. BOURDETTE. Înainte de prezenţa pariziană a fost cunoscută în Bucureşti încă din
1924, la Caracal se mai află doar un tablou al ei: VAS CU DALII (ulei pe pânză) şi poate
fi admirat în PINACOTECA – MARIUS BUNESCU.
Acelaşi ziar, pe fază la absolut toate evenimentele
ce se derulau în Caracal şi judeţ, ne spune că în
primele zile ale anului 1930, mai precis în
seara de revelion, s-a inaugurat CERCUL
MILITAR CARACALEAN, sufletul acestui
eveniment fiind colonelul
CONSTANTINESCU, comandantul Reg. 19
infanterie şi preşedinte al acestui cerc, care a
rostit cu acest prilej o cuvântare mult apreciată
şi aplaudată de cei prezenţi în frunte cu
prefectul judeţului şi primul procuror. Întregul
corp ofiţeresc a insistat a se aproba ca în
fiecare sâmbătă să aibă loc serate de dans atât
pentru ofiţeri şi familiile lor, cât şi pentru
invitaţii civili din oraş, comitetul de conducere
fiind de acord.
Ofiţeri ai Reg. 19 Romanaţi în faţa În continuare, VREMEA din 1932 ne
monumentului închinat eroilor din
relatează încă de la începutul acestui an, două
războiul de independenţă.
decese ale unor personalităţi caracalene şi
romanaţene, este vorba de ALECU CONSTANTINESCU, fost primar, prefect, deputat şi
senator, plecat la cele veşnice în ziua de 16.01.1932. A fost membru devotat al
P.N.Liberal, om corect în viaţa politică şi privată s-a bucurat de stima tuturor. Un alt mare
dispărut acum, este PETRE BECHERESCU (25.02.1932) mare proprietar din ZĂNOAGA
(Romanaţi) şi el membru al P.N.Liberal. Fost prefect de Romanaţi (1914-1915) doctor în
medicină la Berlin, controversat, deşi unii l-au considerat cinstit şi moral, se retrage în final
scârbit de politică la moşia sa, practicând o agricultură model pentru acele timpuri.
Apelând la altă publicaţie romanaţeană de mare succes la timpul său:
ROMANAŢUL (1914-1915; 1926-1945), director ŞTEFAN OPRESCU, pentru reapariţia
din 1926-1945, organ independent, găsim şi aici pulsul politic-cultural şi social al
Caracalului de altădată desigur cu bune şi rele sau ştiri de senzaţie. Din numărul din
25.09.1927, aflăm că în Caracal a luat fiinţă clubul sportiv VULTURII, pentru cultivarea şi
dezvoltarea tuturor ramurilor de sport, gimnastică, ciclism etc. preşedinte fiind ales
FRANTZ FUNK, iar ca vicepreşedinte NICOLAE MITTELBRUN, care promite multe
îmbunătăţiri clubului, pentru o activitate sportivă sănătoasă la nivelul oraşului.
Cineva care nu semnează, îi adresează o epigramă poetului TRAIAN
DEMETRESCU, apropo de o stradă din oraş care-i poartă numele:
,,Tu mulţumeşte Primăriei/ Poete, blând ca un copil/ Ştiindu-te bolnav îţi dete/ O
stradă aproape de... Azil’’.
Ne-a impresionat plăcut chiar ne-a tulburat o poezie scrisă de maior AL.
TEODORIAN, fost subprefect de Romanaţi în 1927-1928, publicată de ROMANAŢUL
(19.12.1937) pe care pentru frumuseţea şi sensibilitatea artistică ce o respiră o încredinţăm
şi cititorilor revistei noastre.
ULTIMA DORINŢĂ
Când voi trece pragul vieţii Să mă ducă pe-nserate

Şi-oi păşi pe drum de veci Într-un car, cu patru boi
Aş dori să fie afară Şi să-mi cânte o fanfară
Timp frumos de primăvară Ca prin somn să mi se pară
Cu parfum de lilieci. Că merg iarăşi la război.
Nu vreau flori şi nici discursuri Şi nici bocete nu vreau

Forme goale fără rost Când capacul au să-l pună
Doar părintele să-mi zică Numai mândra să se plece
O psaltire cât de mică Peste gura mea cea rece
Ca un bun creştin ce-am fost. Şi să-mi spună, noapte bună.
Cununia religioasă a Sandei V. Leontopol cu maiorul Petru Petrovici din garda

Palatului. Naşi au fost contesa Beckendorf şi inginerul Gică Urdăreanu.
Evenimentul a avut loc la vila părinţilor miresei de la Comani-Olt în 1938
(după Realitatea Ilustrată).
Foarte interesant ni s-a părut şi un anunţ matrimonial găsit în ROMANAŢUL

(30.05.1940), privitor la căsătoria lui ALICE LEONTOPOL, fiica cunoscutului proprietar
VASILE LEONTOPOL, care s-a logodit cu tânărul MARIUS IONESCU, licenţiat în drept
şi mare proprietar în jud. Ialomiţa. Evenimentul a avut loc în splendidul şi poeticul conac
din COMANI, în prezenţa unei asistenţe selecte, care a fost delectată de orchestra condusă
de celebrul artist, LIMBĂ. Scripcarul LIMBĂ, cânta la Restaurantul CINA din Caracal,
prilej pentru ŞTEFAN RICMAN, directorul ziarului VREMEA de a-i adresa lui JEAN
POPESCU, şeful liberalilor din Romanaţi (1927-1928) căruia îi plăcea „ghersul” dulce al
lui LIMBĂ, următorul catren, mult gustat în epocă:
Limba-i bună, cu măsline
Bună fără de pereche
Ţie-ţi place însă LIMBĂ
Când îţi cântă la ureche.
Undeva într-un colţ, zăresc un ziar destul de prăfuit şi rupt, îl iau şi citesc în el
acest superb colind, semnat de ION POTOPIN (FĂCLIA 25.12.1940).
Veler, Doamne, velerim Clopote de-azur încearcă

Cine cântă oare-n tindă? Să vestească-n sat minuni
Glas de tineri serafimi Troienit de cântec parcă
Creşte-n glastre, de colidă. Trec pe uliţi, îngeri buni.
Veler Doamne, veler iar

Albe parcuri, ning de sus
N-are cântecul hotar
Când se naşte-n slăvi IISUS.
Într-un număr viitor al revistei noastre vom reveni cu

alte fapte şi evenimente, în special din viaţa cultural-
artistică a Caracalului de altădată, făcând cunoştinţă cu
mari actori ai ţării care au vizitat oraşul dar şi cu
actorii caracaleni în frunte cu COCA GHEORGHIU şi
VIRGIL PRICA.
De la Spineni la Ierusalim. Călătoriile lui Badea Cireşeanu la Locurile Sfinte (II)
Dr. Badea Cireşeanu
Continuăm în acest număr prezentarea călătoriilor doctorului în teologie Badea Cireşeanu

(n. Spineni-Olt) la Locurile Sfinte. Dr. Badea Cireşeanu (Memoria Oltului 2/2012, 32/2014)
este autorul monumentalei lucrări ,,Tezaur Liturgic” apărut în trei volume în 1910, rod al
unei munci de cercetare de peste 17 ani. Textul original al Călătoriilor a apărut în revista
,,Biserica Ortodoxă Română” din 1906-1907 şi se reproduce cu grafia originală. Titlul
aparţine redacţiei noastre. Intervenţiile noastre în textul original au fost încadrate între
paranteze drepte.
prof. Nedelcu Georgeta, C.N.V. ,,N. Titulescu”- Slatina
Sfântul Munte Athos
Foarte frumoasă formă are acest

munte din peninsula Chalcidica. El intră în
apele arhipelagului aproape în chipul unei
insule, căci trei părţi dint’ânsul sunt
încongiurate de apa mărei. Muntele are 115
kilometri în a lui circonferinţă şi 1940 metri de
înălţime. Pretutindeni el e înverzit cu păduri
tinere, pomi, vii, măslini, s.a.. Cei vechi
credeau că el este unul din cei mai înalţi munţi
de pe pământ. Xerxe porunci să se facă
într’ânsul un canal pentru a trece cu flotele
sale; lucrarea însă fiind cu neputinţă, nu s’a
putut aduce dorinţa monarhului la îndeplinire.
Aproape la începutul creştinismului Muntele
Athos era prea bine cunoscut lumei de atunci,
şi avea asupra lui aceste cinci cetăţi: Dion,
Olofiscus, Acreatu, Zissus şi Cleone. Pe vârful
cel mai înalt al muntelui, era în vechime chipul
Dr. Badea Cireşeanu.
zeului Apolon, acoperit mai totdeauna de ceaţă
şi nouri, ca ori ce vârf de munte. Când zilele erau senine, idolul era văzut de pe mare din
depărtări însemnate. Locuitorii cetăţilor amintite, fiind închinători de idoli, multe jertfe
crunte se aduceau înaintea zeilor lor şi mai ales înaintea lui Apolon cel de pe înalţime.
Odată cu înflorirea creştinismului, începându-se şi viaţa ascetică în legatură cu sfintele
învăţături ale Domnului nostru Iisus Hristos, se distinseră mulţi bărbaţi în vieaţa lor curată
şi ferită de grijile lumeşti. Insuşi Dumnezeescul nostru Răscumpărător se retrase în pustie
40 de zile şi 40 de nopţi, pentru a pregăti opera mântuirei noastre.
I) Deşertaciunile lumeşti. In lume este o luptă nesfârşită între om şi semenul său, din
cauza foloaselor personale şi a goismului individual. Mai fiecare om caută o superioritate
cotropitoare asupra fratelui său, apoi mărire şi avuţie fără de sfârşit. Dar toate aceste lupte
trupeşti şi sufleteşti, sbuciumă sufletul nostru, îi răpesc timpul de a se bucura de dulceţile
spirituale pe cari ni le-a dăruit Dumnezeu, şi fac ca viaţa noastră să fie amară şi plină de
necazuri, căci noi voim această tulburare nesfârşită. Acum înţelegem pentru ce marii
filozofi ai lumei, în căutarea şi cercetarea principiilor folositoare omenirei, se depărtară de
luptele lumeşti, şi aşa în păduri şi în văile ascunse ale munţilor, alcătuiră învăţăturile
frumoase pe cari le dădură lumei pentru a ei fericire. Iar sfinţii asceţi ai creştinismului, încă
se retraseră din lume, ca în taină şi rugăciune să’şi petreacă restul zilelor. Pentru aceea şi
filozoful arab Abu Iusuf (800 d. Chr), încărcat de bătraneţe şi experienţă se exprima aşa:
“ am privit lumea cu ochiul veghetor, şi nu am văzut în ea ceva mai bun de cât de a o
părăsi”.
S’a cunoscut de marii învăţători de pe pământ, că ori ce ranguri lumeşti, ori ce
avuţii materiale, ori ce dulceţi trupeşti, ori ce desfătări lumeşti, bucură sufletul o clipeală
de ochi; iar după aceea necazurile şi nevoile isvorăsc cu îmbelşugare din cauza acestor
desfătări. Dulceaţa se schimbă în amărăciune; iar bucuria în plângere şi bocire adâncă.
Dulce este păcatul când îl săvârşeşte omul; dar cumplit este după a lui săvârşire. Nu de
mult timp, un american miliardar, chemat fiind la un ospăţ, acolo el s’a ridicat, şi între
altele a rostit aceste cuvinte în faţa oaspeţilor: “ Toată fericirea legată de bogăţie, stă în
speranţa de a putea aduna . După ce a adunat milionale şi miliardele, începe grija amară
şi calculul infinit, pentru a le putea spori, să se poate perde într’o clipă, ceea ce a fost
adunat cu atâta sudoare, este o nelinişte chinuitoare. Bogăţia prin urmare nu este o
fericire. Omul cel mai fericit este acela ce se multumeşte cu ce are”. Iată dar confesiunea
unuia dintre aceeia pe cari noi îi credem fericiţi! Iar un alt bogătaş mare, american, fiind
sătul de grijile lumeşti, prin anul 1901, a părăsit nesfârşitele sale avuţii şi de bună voe s’a
retras într’o peşteră depărtată, din pădure, ca acolo singur şi uitat de lume, să trăiască
fericit, îmbrăcat în frunze şi hrănit de poame sălbatice, adunate de dânsul cu osteneală. In
peşteră el nu mai auzea zgomotul lumii chinuită după câştig, nu mai auzea vestea de
câştiguri şi perderi colosale din averea sa împrăştiată pe tot pământul. Acum el dormea
liniştit şi nu mai tresărea în somnul său de grija aurului şi argintului. Când era bogat,
bucăţica lui de pâine era amară din cauza supărărilor. Toate boalele il copleşiseră ca pe
orice bogat. Acum în săracie, asculta în linişte cântecul păsărilor şi murmurul apelor din
apropiere. Sănatatea il îmbraţişase ca pe orice sărac. Când era bogat, nu mai avea timp să
se închine la Dumnezeu şi să se îndulcească din priveliştea câmpului, a florilor, pădurilor
ale tuturor bunătăţilor date omului de Creatorul său. Viaţa lui era un chin. Pretutindeni era
urmărit de servitorii săi numeroşi şi de toata lumea, pentru a’i cere sfaturi la purtarea
bogăţiilor. O clipă el nu era lăsat în pace fără să se supună calculelor grele. Moşiile sale
fără sfârşit, munţii săi plini cu bogăţii, corăbiile plutitoare pe ape, argintul său dat cu
chibzuială in grămezi mari celor ce aveau nevoie, toate acestea erau de o grijă şi durere
fără încetare pentru stăpânul lor. Iată pentru ce acest bogat a îmbrăcat liniştea în locul
tulburărei.
II). Cugetul asupra monahismului Mulţi lumeni nesocotiţi în cugetul lor, aduc
învinuiri monahismului, zicând printre altele, că de ce omul să se retragă la pustie şi să nu
ducă în lume povara vieţei ca fiecare cetăţean? Eu în contra acestora îndreptat’am de multe
ori graiul şi acum scrisul, zicându-le acestea: Omul este liber asupra faptelor sale; unul
vieţuieşte în lume, altul în pustie. Şi unul şi altul aduc foloase ţărei: cel d’ântâiul cu cele
materiale, iar ce din urmă cu cele spirituale. Lumeanul aduce prinos ţărei şi bisericii
ajutorul său material; monahul aduce şi el prinos dintru ale sale: închinăciunea înaintea lui
Dumnezeu şi rugăciunea nesfârşită pentru binele obştesc şi pentru înflorirea ţărei. Fiecare
om având libertatea dată de Dumnezeu, răspunzător este de ale sale isprăvi. Faptele bune
au bună răsplată; faptele rele dobândesc pedeapsă. Dar oare toţi lumenii aduc folos ţărei?
Criminaliştii, tâlharii, bandiţii, şi tot soiul de oameni răi, ce folos aduc în lume? Apoi
idioţii, lenşii, turburătorii de ordine, ce isprăvi săvârşesc în ţara lor? Prin urmare, nu fiecare
lumean este folositor, din contră, mai mulţi sunt răi de cât buni. Apoi dacă omul este liber,
lumeanul nu poate învinovăţi pe monah, pentru viaţa lui retrasă, cum nici monahul nu
învinovăţeşte pe lumean pentru viaţa lui din lume. Nu toţi pot să fie în lume, cum nu toţi
pot să fie monahi. Nu toţi oamenii au una şi aceeaşi fire. Unul este mai îndrăzneţ, altul mai
ruşinos. Unul mai vorbăreţ, altul mai tăcut. Celui dintâi îi place zgomotul lumesc, celui din
urmă îi place liniştea potrivită firei lui. Cel dintâi rămâne în lume; cel din urmă se duce în
mânăstire. Şi unul şi altul sunt multumiţi de chemarea lor; însă să nu se învinovăţească
între dânşii pentru alegerea vieţii lor de bună voie.
Dar lumenii nedreptăţiţi în cugetul lor, mai zic că monahii se lenevesc şi duc o
viaţă plină de dulceată, bun traiu şi adună bogăţii. Unora ca acestora eu le răspund, că
viaţa de monah numai lenevoasă nu este. A fi necontenit în rugăciune, în biserică ziua şi
noaptea, la lucrul câmpului, la lucrul grădinei, a legumelor, în lucrul de mână, în cetiri
sfinte, în curăţenia chiliilor, îngrijirea hainelor, la pregătirea hranei pustniceşti, şi alte fapte
de acest fel, însemnează că monahul nu trăieşte în lenevire, căci şi cinul său îl opreşte de la
aceasta. Si apoi nici în dulceaţă nu trăieşte după cum arătam mai sus. Iar dacă monahul
român adună şi el bogăţie doi dinari, aceştia nu sunt împărţiţi la săracii din lume? Cei care
au puţine mijloace dintre monahi, nu zidesc biserici, nu ajută la săparea fântânelor, la
sădirea pomilor? Iar Ierarhii Români cu dare de mână, nu înfiinţeaza şcoli, aziluri, ajutoare
pentru ştiinţă, şi fac fapte de milostenie? Oare mai deschisă este mâna lumeanului de cât a
monahului la ajutarea săracilor? In casa monahului, ori cât de sărac ar fi el, totuşi călătorul
găseşte o bucată de pâine şi un pahar cu apă; în casa lumeanului acestea se găsesc mai
greu. Bine înţeles că nu toţi lumenii sunt la fel. Apoi limba românească nu s’a păstrat în
graiul poporului şi în mânăstirile noastre? Manuscriptele din bibliotecile ţărei, iconografia
religioasă şi naţională, odoarele sfinte, nu s’au păstrat în aceste sfinte locaşuri? Şi apoi
Ierarhii noştri nu iau parte la bucuria şi întristarea ţărei? Nu dau sfatul lor înţelept în trebile
mari ale statului? Şi monahii de rând, fraţii noştri, nu râd cu cei ce se veselesc? Şi nu plâng
cu cei întristaţi? Destui oameni răi avem în lume cari nu se mai gândesc la cele sfinte; cel
puţin în cuiburile monastireşti se mai găsesc oameni cu frica lui Dumnezeu şi cari nu fac
nimănui vr’un rău. Iată pentru ce trebuie să sprijinim mânăstirile noastre româneşti,
înfiinţate de strămoşii noştri.
III). Principiile monahismului în crestinism. Propăşirea omenească este căutată de tot
insul; dar iarăşi este ştiut că propăşirea lumei nu constă în lupta maliţioasă a omului cu
fratele său, pentru câştigarea cât mai în belşug a lucrurilor de bun trai. Propăşirea constă
însă în armonia omului cu semenul său, în frăţia cu toată lumea, şi în mulţumirea cu mult
şi cu puţin, cu atât cât dă Dumnezeu, căutând mai pe sus de toate acestea, bucuria
sufletească, liniştea vieţei şi împlinirea poruncilor sfinte. Aceasta e viata propăşirei,
potrivită învăţăturilor dumnezeeşti. In creştinism s’au înţeles prea bine aceste principii de
linişte sufletească, pentru a se da timp să cugete omul la sine şi la Creator, şi cu aceasta
să’şi mântuiască sufletul. De aceea încă din timpurile începătoare ale Bisericii, se aleseră
cete de oameni, şi se depărtară în pustietăţi, ca acolo să duca o viata spirituală şi în cugetări
religioase. Aceste cete, potrivit constituţiunei lor fizice şi darului sufletesc, îşi aleseră
modul de vieţuire cât mai aspru, după puterea fiecărui ins. De aici se născu monahismul
întemeiat pe porunca Domnului: “De voeşte cineva să vina după mine, să se lepede de
sine, să’şi ia crucea sa şi să’mi urmeze mie” .
Dar în creştinism nu întâlnim la monahi chinuirea nesocotită a corpului, ca a unei
materii rău făcătoare, isvorâtă de la spritul cel rău, aşa cum fac Budiştii şi cugetătorii
vechei religiuni persane; ci în creştinism, atât sufletul cât şi corpul sunt de la Dumnezeu.
Trupul trebuie numai supus spiritului şi purtat de acesta; iar nu trebuie a fi distrus prin
chinuri fără chip şi rânduială cum obişnuiesc fachirii şi eremiţii din văile Gangelui şi ale
Tibetului. Aceştia cu gândul că vor intra în Nirvana, îşi spintecă părţile corpului, privesc
neclintit în razele fierbinţi ale soarelui, să îngroapă de vii ca să fie dezgropaţi după puţin
timp, stau îndelungat în poziţiuni nenaturale, ş. a. , fapte neaprobate de Biserică şi
neobişnuite în monahismul nostru. Vedem prin urmare în creştinism urmatoarele feluri de
monahi:
1. Asceţii sau anahoreţii cari trăiau în înfrânare cât mai aspră de mâncare şi băutură,
după pilda profetului Ilie şi a lui Ioan Botezătorul. Căpeteniile lor fură marii asceţi Pavel
Tibeul din părtile Tebaidei Egiptului. Sozomen în Istoria sa Bisericească ne spune că
anahoreţii purtau cuculton pe cap, erau îmbrăcaţi cu piei, ori cu tunici fără mâneci, încinşi
cu brâu, şi se hrăneau cu fructe, erburi ferte şi cu pâine. Ei locuiau ori în peşteri ori în
chilii, ocupându-se de cetirea sfintei Scripturi şi cu lucrul mâinilor.
2. Cenobiţii amintiţi şi în codicele lui Teodosie cel Mic şi trăitori într’o viaţa cu totul
comună. Antonie cel Mare (m. 356) fu întemeitorul vieţei cenobiale, în locul de pe lângă
un braţ al Nilului la Fayum din Tebaida sau Egiptul de sus. Pahomie, discipolul lui
Antonie, înfiinţă şi el o colonie monahală în Tabena , o insula a Egiptului de sus. Iar în
Egiptul de jos se ilustrară marii eremiţi ca Macarie cel Mare (m.390), Macarie ce Mic
(m.404) ş. a.
3. Sarabaiţii din Egipt, după cum ne spune Ieronim, locuiau doi ori trei la un loc, dar
masa o aveau în comun. Cel care îi puse în ordine fu Ioan Cassian(m. 432) care înfiinţă
două mănăstiri lângă Marsilia. Din sarabaiţi eşiră mai târziu ordinele apusene, minoriţii,
dominicanii, carmeliţii, ş. a.
4. Stâlpnicii, erau pustnici trăitori în stâlpi prin secolul al V-lea si al VI-lea în părţile
Siriei. Cel mai iscusit eremit stâlpnic fu Simion cel Mare (m. 459).
5. Achimiţii sau neadormiţii, trăiau într’o mânăstire “Studion”din Constantinopole
prin secolul al V-lea. Ei nu adormeau nici ziua, nici noaptea, toţi deodată, ci parte din
monahi vegheau în rugăciune, făcând de rând unii după alţii.
6. Nebunii pentru Hristos luau litera textului din epistola I-a către Corintieni 4, 10:
”noi suntem nebuni pentru Hristos”, cum zice Apostolul Pavel, şi se expuneau râsului şi
batjocurei din partea oamenilor, şi pe toate acestea le purtau eremiţii cu mulţumire pentru
dragostea lui Hristos.
Toti eremiţii mari, întemeietori de mânăstiri, dădură monahilor lor regule monahale,
şi toţi se supuneau de bună voe superiorului sau părintelui lor ori povăţuitorilor lor. In
România, în loc de cuvântul “egumen” ori egumenă, se întrebuinţează adesea ori
intitularea slavonă “stareţ” şi “stareţă”, adică bătrânul, bătrâna.
Cu timpul se înfiinţează pretutindenea mânastiri mari, ori mici, adică schituri. Iar
mânăstirile populate cu îndestulare fură numite lavre. Cei care erau primiţi în comunitate
se chemau începători şi erau supuşi la o încercare de răbdare pentru veaţa călugărească.
După aceea treceau între rasofori adică purtători de rasă.
Imbrăcămintea monahilor era de obicei neagră. Sozomen (III, 16) ne spune că ea se
compunea din o tunică fără mâneci şi din o manta din piele de oaie ori capraă; iar pe cap
purtau cuculion peste care atârna un val numit ”camelauhion” cu simbolizarea de a nu
vedea monahul deşertaciunile lumeşti.
Monahul preoţit se numea în vechime ca şi acum ieromonah; iar diaconul monah se
zicea ierodiacon, cum se obişnuieşte şi în zilele noastre.
Afară de monastirile de monahi, se aflau în secolul al IV-lea şi mânastiri de maici
numite în limba greacă monahe adică vieţuitoare în singurătate, mai târziu călugăriţe, ceea
ce însemnează “bătrâne evlavioase”. Superioara se chema în Egipt, amma, adica “mama”
ori “maică”. Cea mai cunoscută eremită a timpului vechi fu Maria Egipteanca care făcu
penitenţă 48 de ani în pustiul Iordanului. Timpul vieţuirei ei se aşază de mulţi scriitori prin
secolul al VI-lea.
Mânastirile de maici au avut aceeaşi rânduială ca şi cele de monahi; dar monahinele nu
au avut nici odata dreptul de a oficia sau a se amesteca în cele sfinte. Rânduielile vechi
monahale se păstrează şi astazi făra nici o schimbare.
Cu privire la tagma monahală este nevoie a se cunoaşte aceste orânduiri canonice:
a. Călugarul ori călugariţa datoreşte supunere egumenului ori egumenesei, şi sunt sub
jurisdicţiunea epicopului eparhiot (can. 4 şi 8 sinod IV ecumen.).
b. Fără îngăduirea episcopului eparhiot, nimenea nu poate intra în tagma monahală (can. 4
sinod VI ecumen.).
c. Călugării nu au voie a mânca carne (can. 15 apost. în Pidalion).
d. Nu le este ertat a fi căsătoriţi (can. 16 Sinod IV ecumen.).
IV). Monahii din Sfântul Munte. Incă din vechime monahii se bucurară de mare
cinste în lumea creştină, pentru viaţa lor sfântă şi pentru că se împotriviră cu multă putere
împăraţilor prigonitori ai Bisericei, împăraţilor iconoclaşti, precum şi tuturor celor cari
încearcă să facă rău aşezămintelor creştine. O consideraţiune deosebită în lume caştigară
mai ales monahii de pe Muntele Athos, din peninsula Chalcidica. De şi ei se aşezară aci
încă din timpurile vechi creştine, totuşi eu istoriceşte vorbind, abia de la secolul al IX-lea
încoace am găsit orânduiri împărateşti cu privire la aceste sihăstrii. In acest secol şi anume
pe la 867 se stabili pe Muntele Athos pustnicul Ioan supranumit “schilodul”, vestit prin a
sa viaţa sfântă şi împlinitor cu căldură al regulelor monahale. Priveliştea măreaţă din
Muntele Athos spre mare, clima cea dulce a locului şi alte frumuseţi fireşti din sfântul
Munte, făcură ca în curând să se umple toate înălţimile lui cu vieţuitori eremiţi, vrednici
închinatori întru Domnul. Impăratul bizantin Vasile Macedoneanul , un mare binefăcător al
Bisericei şi iubitor de podoaba casei Domnului, dărui cu hrisoave împărateşti, tot muntele
sihastrului Ioan şi urmaşilor lui, numindu-se de atunci şi pâna astazi”Sfântul Munte Athos”.
Pe lângă sihaştri, veniră kinoviţi cari întemeiară mânăstiri, iar între acestea se înfiinţă acum
chiar o mânastire principală Lavra, alături de altele mai mici.
In secolul al X-lea aceşti monahi începură a întinde între dânşii si discuţiuni cu
privire la modul lor de vieţuire. Unii susţineau numai vieţuirea contemplativă şi în
nesfârşită rugăciune; alţii, pe lângă aceste ocupaţiuni, primeau şi lucrul câmpului şi meserii
manuale. Monahii cari erau de socotinţa dintâiu, se numiră “Isihaşti”, adică vieţuitori în
linişte. Aceste discuţiuni erau de multe ori prea iuţi, şi pentru aceea fu nevoie de
autoritatea împărătească ca să înceteza neînţelegerea. În secolul al XI-lea, unii dintre
monahi, depăşiră cercul activităţii lor sihastrice şi se dădură ocupaţiunilor comerciale.
Incepându-se acum iarăşi neînţelegerea între isihaşti şi între cei de felul al doilea, ocupaţi
şi cu fapte neguţătoreşti, isihaştii purtară biruinţa spirituală asupra fraţilor lor. Tot acum se
iviră în sfântul Munte, două curente de vieţuire: Una curat comuna sau kinovială având
adică monahii chilii în mânastire, masă obştească şi mergând toţi la biserică ori la lucrul
câmpului trebuincios chinovei lor; iar al doilea fel de vieţuire consta în aceea că monahii
deşi se adunau toţi la serviciul divin şi apoi aveau hrană comună, totuşi fiecare locuia în
chilia sa de sine însuşi şi chiar în afara de chinovie. Felul acesta de vieţuire fu numit
“idioritmic”. De aceea cele două feluri de vieţuire se numiră chinoviale ori idioritme, iar
mânastirile fură intitulate şi ele chinovii şi idioritme după felul traiului monahal. Cu toate
că se petreceau şi între aceşti monahi atoniţi mici neînţelegeri, totuşi se bucurau necontenit
de mare respect în lume şi aveau o puternică influenţă în biserica de la răsărit. Pe lângă
Lavra de care am vorbit, în cursul timpului următor se mai ridicară multe alte mânastiri şi
schituri. Din cauza marei consideraţiuni a monahilor din Sfantul Munte, principi iberi,
sârbi, bulgari, ruşi şi români, înfiinţară asupra lui peste tot locul, pană în timpul mai nou ,
multe mânstiri, şi le înzestrară cu daruri bogate. Afară de mânstirile greceşti, se înfiinţară
în Muntele cel sfânt mânăstiri iberiene, sârbe, bulgare, ruse şi române. Mai vechi şi mai
înseminate din acestea sunt: mânasatirea Iberilor, a Bulgarilor precum şi a Sârbilor fondată
în finele secolului al XII-lea (an 1195), de Sava şi tatăl său Ştefan Nemanici principele
Serbiei (1151-1195), mai tarziu monah cu numele Simeon
V). Cearta Isihastică. In secolul al XIV ochii lumei religioase se îndreapta spre monahii
atoniţi, isihaşti cari provocară o discuţiune mistică însemnată. In timp de 60 ani şi anume
de la anul 1340 şi până pe la anul 1400, discuţiunea fu neîntreruptă. Ea se ivi din învăţătura
mistică sau din teologia contemplativă, şi avu sfarşitul ei în teologia filozofică. La această
discuţiune a venit în ajutor modul de traiu al monahilor atoniţi, cari se dădură în acest secol
la o viaţă curat contemplativă, liniştită sau isihastică, pe când monahii de mai înainte se
ocupau şi cu lucrul. Cei cu viaţă liniştită erau dedaţi misticei, cum fac toţi cei ce poartă o
viaţă singuratică religioasă. Ei erau însufleţiţi de cărţile mistice zise ale lui Dionisie
Areopagitul, cum şi de învăţăturile lui Simeon zis si Noul Teolog, un vestit mistic vieţuitor
în Constantinopole în secolul al XI-lea. Mulţi dintre monahii isihaşti credeau că ei prin
meditaţiuni adânci religioase, pot să ajungă la o apropiere de Dumnezeu, aşa în cât să vadă
cu ochii lor lumina dumnezeească.
Felul acesta de meditaţiuni mistice, a fost hrănit de singuratatea Muntelui Athos, de
izolarea lui de lumea cealaltă, de frumuseţea lui cu deosebire în timpul primăverei, de
murmurul necontenit al valurilor mărei ce încongiura muntele, de singurătatea pădurilor ce
erau pe atunci în localitatea sihastrică, cum şi de cugetările nesfârşite ale monahilor,
asupra deşertaciunilor lumeşti. La acestea se mai adaogau şi ajunările legate de viaţa
monahală, precum şi istorisirile lor necontenite asupra pietăţei pustnicilor vechi.
Isihaştii învăţau între altele, că ascetul trebuie să se aşeze într’un colţ al chiliei sale, şi
să şază cugetând întru sine îndelungat, cu ochii ficşi şi neclintiţi asupra veri unui obiect, şi
aşa după oare care timp el va vedea lumina dumnezeească, pe care o văzură Apostolii în
muntele Tavorului, când Domnul s’a schimbat la faţă.
Pe la anul 1340 auzind de unele ca acestea, egumenul răsăritean Varlaam din Italia
sudică, începu a scrie în contra Isihaştilor, tăgăduindu-le curaţenia misticismului lor. Din
partea Isihaştilor se iuţi învaţatul Grigorie Palama şi scrise în contra lui Varlaam, zicând
că nu ar fi cu neputinţă ca cineva să vadă lumina dumnezeească, cum au văzut-o şi
Apostolii in muntele Tavorului. Lumina aceasta, zise Palma, vine de la Dumnezeu, dar e
deosebită de fiinţa lui cea nevăzută. Cearta aceasta întinzându-se prea departe, un sinod din
Constantinopole ţinut în anul 1341, învinovaţi pe Varlaam. Acesta mânios fiind, se înapoie
în Italia, trecu la biserica romană şi scrise mai departe în contra Isihaştilor şi în contra
bisericei răsăritene din care eşise. După moartea lui întâmplată în anul 1348, ucenicul său
bizantin, Grigorie Achindin, duse mai departe lupta în contra atoniţilor mistici. Mai multe
sinoade ţinute la Constantinopole pentru a se pronunţa în această privinţă, condamnară
învăţăturile lui Varlaam si ale lui Achindin. Insuşi patriarhul constantinopolitan Ioan
Kalekas părtinitor a lui Varlaam şi Achindin, fu depus şi depărtat din al său scaun.
Sinoadele constantinopolitane hotărâră că învăţăturile lui Varlaan şi Achindin sunt
erezii; iar lumina din muntele Tavorului, se deosebeşte de fiinta dumnezeească, dar este
necreat şi nedesparţită de fiinţa dumnezeească şi atârnă de ea .
Cearta isihastică făcu atâta răsunet în apus şi în răsărit, încât preoţii din patriarhia
constantinopolitană au trebuit să mărturisească solemn că ei nu se ţin de erezia
varlaamitica. Grigore Palma (m. 1360) apărătorul Isihaştilor a fost aşezat între sfinţi. Mari
ocrotitori ai Isihaştilor mai fură şi Nil Cabasilas (m. 1361), Nicolae Cabasilas (m. 1371),
Simeon al Tesalonicului (m. 1429), Marcu Eugenicul din Efes (m. 1447) şi alţi învăţaţi
răsăriteni, mult lăudaţi pentru a lor sârguinţă.
VI). Monahismul din muntele Athos în zilele noastre. In timpul de faţă sfântul Munte
Athos, nu mai stă în strălucirea lui monastică de odinioară. In timpul de demult, erau acolo
foarte mulţi părinţi rugători înaintea Domnului. Astăzi s’au împuţinat şi chinoviile şi
părinţii. Zidirile măreţe făcute în vechime, acum în mare parte stau în ruină şi cam
neîngrijite. Cu toate acestea ele şi în această stare, poartă urmele strălucirei de alta dată.
Incă de la înfiinţarea chinoviilor pe sfântul Munte Athos, femeea, ori cine ar fi ea, nu are
voe de a călca pe acest pământ sfânt, absolut sub nici un motiv
Cauza scăderilor materiale din sfantul Munte, a fost necontenitele rasboaie din orient
resimţite şi în liniştea pustnicească a monahilor. Apoi şi unele neînţelegeri frăteşti, dintre
monahii dieferitelor naţiuni, încă au adus paguba obştei monahale. Veniturile mănăstireşti
din secolele trecute, s’au împuţinat într’un chip destul de simţitor. A cerceta însă chinoviile
şi sfintele locaşuri atonite, chiar şi în zilele noastre, este de mare folos pentru tot omul
ştiinţei şi al pietăţei. Acolo se păstrează încă cu sfinţenie, slujba dumezeească după tot
ritualul său. Cântările liturgice şi bisericeşti se intonează după toată ştiinţă imnologiei
ortodoxe. Privegherile la hramuri se fac toată noaptea, cu cântări şi cetiri frumoase. Cetirile
religioase, meditaţiunile sfinte, datinele vechi monastice, salutările frăţeşti, respectul
ierarhic monahal, se păstrează în sfântul Munte fără vr’o ştirbire. Numai acolo îşi face
cineva idée de viaţa monahală şi rânduielile ei. Pentru aceea acolo şi închinătorii din toată
lumea nu lipsesc nici odata. Călătorul este primit şi găzduit în orice mânstire, dându-se lui,
fără deosebire de naţie, ospăţul şi îngrijirea patriarhală. Cu toată reducerea lor de mijloace,
încă se păstrează în mânastiri arhondarii pentru drumeţi şi închinători. În unele locaşuri
sfinte, până acum de curând, mesele frugale ale ospăţului, sau pâinea şi apa cu merindea
pustnicească, nu se ridicau niciodată. Orice oaspete este bine venit; orice închinator este
poftit în camara de hrană.
Aceste frumoase şi prea mult lăudate datine, sunt întocmite pe porunca Domnului
nostru Iisus Hristos: “Fiecăruia ce cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce ia ale tale, nu cere
înapoi. Şi precum voiţi să vă făcă vouă oamenii, asemenea le faceţi şi voi. Dar de iubiţi pe
cei ce vă iubesc pe voi, ce har aveţi?... Şi de faceti bine celor ce va fac vouă, ce har aveţi
voi?... Şi de daţi împrumut celor de la cari sperati a lua, ce har aveti voi?... Daţi împrumut
nimic sperând, şi va fi plata voastă mare, şi veţi fi fiii celui Prea Inalt” ( Luca 6, 30-35)
Aici în sfântul Munte se păstrează şi picturile lucrate în stilul bisericii ortodoxe.
Urmele picturei şterse de veacuri, dar lucrate de vestitul meşter Panselin (sec. XVI) par a fi
cele de pe pereţii mânastirei ”Protatos”; iar urmele picturale făcute de discipolii lui
Panselin se păstrează în mânastirea Lavra. Foarte frumoasă pictură şi iconografie
împodobeşte şi biserica mânstirei Ivirul, şi alte locaşuri sfinte. Nu puţine biblioteci
însemnate sunt pe lângă mânăstiri şi schituri. Manuscripte vechi şi valoroase sunt cu
deosebire în mânastirile greceşti, păstrate cu multă îngrijire.
Cântăreţii străluciţi ai orientului, încă făcură să răsune vocea lor îngerească în sfintele
locaşuri din muntele Athos. Cântările de toată noaptea, liturgiile cele bogate, şi pomenirile
ctitoriceşti, erau asculatate de pioşi şi monahi cu toată sfinţenia, mâhnindu-se fiecare că nu
se întind aceste glăsuiri pe un timp nesfârşit. Timbrul răsunător al vocei, dulceaţa
atrăgătoare, ondulaţiunile cântărilor, liniştea monastică, luminile strălucitoare din sfintele
locaşuri, toate acestea chemau din ţări depărtate închinători la hramurile mari atonite. Intre
aceşti cântăreţi vestiţi în lume, amintesc aici pe Ioan Cucuzel din secolul al XII-lea.
Biografia acestui neîntrecut cântăreţ fu împodobită în sfântul Munte cu atâtea cununi
poetice, încât împrejurul persoanei sale s’au adunat tot felul de poveşti frumoase,
asemănătoare cu istorisirile ce sunt legate de fiinţa lui Orfeu. Dar povestirile minunate, nu
se croesc decât împrejurul persoanelor ce se ridică prin meritul lor d’asupra celorlalţi
muritori de rând. În mânstirea Lavra, Cucuzel a uimit lumea cu glasul său fermecator. Aici
într’o chilie mică îşi pregătea el cântările, şi apoi la serbatori mari şi la hramuri, îndulcea
mulţimea părinţilor adunaţi din Munte, şi pe lumenii închinători, sosiţi anume ca să asculte
pe Cucuzel.
Nu de puţină laudă se bucură în sfântul Munte, după cum eu însumi am auzit aceasta
acolo la faţa locului, şi vestitul cântareţ român, Ieromonahul Nectarie (m. 1898), născut în
Moldova la Huşi, dar vieţuitor în schitul românesc “Prodromul” din Muntele cel sfânt,
până în finele secolului al XIX-lea, când a adormit întru Domnul. Acest protopsalt a fost o
podoabă bine aleasă în tot muntele Athos. Hramurile mânăstirilor mari, liturgiile
strălucitoare, privegherile solemne, erau cântate pretutindenea de Nectarie. Era poftit
pentru aceasta, de cei mai aleşi preoţi mânăstireşti. Vocea lui puternică, răsunătoare,
meşteşugită dulce, liniştită, plină de căldură şi simţul religios făcea ca Nectarie să fie
cunoscut în lumea bisericească din Europa orientală ca şi în cea din Asia Mică. Oamenii
din toate ţările ortodoxe, se adunau ca să asculte pe Nectarie. Dar pe lângă aceste figuri
mari, au fost şi alţii destul de iscusiţi în meşteşugurile lor psaltice, picturale, ori vestiţi prin
ştiinţa lor şi viaţa lor cea sfântă. Iată pentru ce sfântul munte Athos este atât de cunoscut în
toată lumea prin ascetismul sădit aci din vechime şi înflorit până în ziua de astăzi.
Acum în zilele noastre sunt 20 de mânătiri mari zise împărăteşti, cari au în stăpânire
tot pământul sfântului Munte prin hrisoave şi danii întărite. Mânăstiri greceşti sunt 17;
1 bulgară ; una rusească şi una sârbească. Dar pe lângă aceste mari locaşuri, mai sunt în
sfântul loc multe schituri, chilii şi colibe aşezate pe pământul stăpânit de veci de una din
cele 20 de mânăstiri; pentru aceea schitul ori chilia plăteşte o dare către mânăstirea pe al
cărei pământ se află. Toţi monahii din sfântul Munte se ridică la numărul total de
12- 14000, după cum am aflat aceasta la faţa locului. In vechime erau vr’o 30000.
VII). Monahismul românesc din sfântul Munte. 1) In aceste condiţiuni de supunere se
află şi schitul nostru românesc “Prodromul”, aşezat pe teritoriul mânăstirii grecesti Lavra,
căreia îi plăteşte anual 60 de lire otomane. Gândul Românilor atoniţi de a înfiinţa un schit
românesc se născu în anul 1816; dar tocmai în anul 1852 se împlini acest gând prin zidirea
schitului Prodromul. El este întreţinut de statul român şi din pământul ce’l cultivă monahii.
Are 90 de monahi şi 10 ieromonahi. Acum superior în Prodrom se află ieromonahul
prahovean Antipa Dinescu, un iscusit bărbat.
2) Mai este în sfântul Munte şi schitul românesc “Lacul” pe pămânatul mânăstirii
greceşti Sfântul Pavel. Schitul acesta este făcut în forma unui sat monahal. Are o biserică şi
14 paraclise pe la case cu vr’o 75 monahi.
Dar mai sunt şi chilii româneşti în sfântul Munte; iar prin numirea şi clădirea
“chiliilor”, nu înţeleg o cămara, o odae, ci toată curtea unei clădiri cu câte se află în
lăuntrul ei, cuprinzându-se şi un paraclis; apoi pe lângă acestea se mai află pe lângă chilie
grădini cu poame şi chiar puţină pădure. Ne fiind acestea complete, zidirea nu se chemă
“chilie”, ci colibă. Chilii de acestea sunt:
a) Chilia “Cucuvinu” întemeiată de Româniii Thesalieni din “Cucuvinu”, dând
numirea locului lor natal schitului întemeiat. Chilia aceasta rămânând apoi în posesiunea
monahilor români din Basarabia, fu înflorită de aceştia cu clădiri şi o bibliotecă. În acest
asezământ se adapostesc 2 monahi şi 4 ieromonahi. Superiorul chiliei este acum
Ieromonahul Teodosie Soroceanu, român din Basarabia, un energic şi inteligent monah.
Chilia “Cucuvinu” plăteşte anual monastirei Lavra, pe al cărei pământ se află, 5 lire
otomane. E întreţinută de statul român, şi din cele 60 pogoane de pământ ale chiliei.
b) Chilia “Catafighi” sau “Provata” cumpărată tot de Românii din Basarabia
stăpânitorii chiliei “Cucuvinu”. Pentru aceea chiliile “Cucuvinu” şi “Provata”, fac o
singură frăţie, scrisă şi pe sigiliul lor cu aceste cuvinte: “Comunitatea fraţilor Români,
sfântul Ioan Teologul, chilia Cucuvinu-Provata, din Muntele Athos”. Superior în Provata
este românul basarabean, Ieromonahul Ilarion Mârza având în ascultare 7 monahi şi 2
c) ieromonahi. Se întreţine din cultura a 60 de pogoane pământ
d) Chilia “Vigla” întemeiată cu o biserică în anul 1870 de ieromonahul Antim din
Craiova. Superior acum se află schimonahul Toma, care are în ascultarea sa un monah.
e) Chilia “Morfono” cu un superior monah Climent, având în ascultarea sa un monah.
Se întreţine din cultura a 30 pogoane de pământ.
f) Chilia “Sfântul Prooroc Ilie” (Provata) locuită de 2 monahi, are superior pe
românul basarabean arhimandritul Spiridon. Se întreţine din venitul celor 40 pogoane de
pământ. Afară de cele două schituri româneşti şi cinci chilii mari, mai sunt în sfântul
Munte şi alte chilii tot româneşti mai mici, precum şi 45 de colibe. Acestea din urmă se
află în ţinuturile: Sfântul Vasile, Capsocolibi, Catunache, ş. a. Toţi monahii Români din
sfântul Munte se ridică la numărul de 584; iar fraţii sunt un numar de 51, sau în total : 635
monahi şi fraţi. Din Basarabia sunt cei mai mulţi români adică în număr de 354; iar după
aceea vine rândul celor din România în număr de 127; cei din Transilvania 88, etc.
Strămoşii noştri au fost foarte darnici faţă de toate mânăstirile atonite. Pretutindenea
în cercetările mele din sf. Munte, am văzut urmele pietăţei lor. Drept recunoştinţă însă a
celor din sfântul Munte, iată că noi, nici până azi nu avem vr’un schit românesc de acolo,
ridicat la treapta de mânăstire. Grecii, Ruşii, Bulgarii şi Sârbii, au mânăstirile lor
independente, şi iau parte la marele consiliu administrativ, care conduce tot Muntele sfânt,
iar noi din cei 635 Români, nu avem nici unul în marele consiliu administrativ, compus din
20 de membri, egumenii celor 20 de mânăstiri zise împărăteşti pe cari le-am numărat mai
înainte. In marele consiliu sunt aşa dar: 17 Greci, 1 Rus, 1 Bulgar, 1 Sârb şi nici un Român,
pe motivul ca nu avem nici o mânăstire independentă.
De datoria noastra românească este prin
urmare, să dăm tot sprijinul nostru moral şi
material fraţilor noştri monahi din muntele
Athos, cari ne reprezintă în mijlocul celorlalate
naţiuni cu tot patriotismul românesc şi fac
dumnezeească slujbă, cântare şi rugăciune în
dulce limbă românească. Mare mulţumire
sufletească cuprinde pe adevăratul român, când
în văile frumoase şi pe colinele muntelui Athos,
aude răsunând graiul nostru strămoşesc. Mare
mulţumire mai cuprinde pe român, şi mândru se
simteşte întru sine, când după o călătorie printre
străini, se vede primit frăţeşte în locaşurile sfinte
româneşti din muntele Athos. Acolo înţelege
mai bine fiecare român, ce va să zică religia
strămoşească, graiu românesc şi naţiune
Dr. Badea Cireşeanu.
românească
Jurnal lapidar- perioada slătineană (II)
Viorel Dianu
Continuăm prezentarea jurnalului inedit al scriitorului Viorel Dianu, fost profesor de
limba română la Slatina şi prezenţă activă în viaţa culturală a urbei de pe malul Oltului. In
anii cenuşii ai epocii totalitare, sfidând criza alimentară, raţionalizarea benzinei,
,,economia’’ de curent electric ori apă caldă, intelectualul nu renunţă la menirea sa de a-şi
vedea tipărite cărţile, fiind nevoit pentru asta să facă uneori sacrificii dureroase spre a se
conforma rigorilor cenzurii.
1984 Un an straniu, capricios, fericit şi nefericit, cu decepţii uriaşe, cu bucurii mari. Nu

am făcut de-a lungul lui nici o însemnare în aceste file de calendar. Singurele însemnări la
zi sunt ale copiilor şi soţiei. Ceea ce notez acum se întâmplă pe 28 decembrie, încercând să
reconstitui din memorie faptele mai importante.
2-20 ianuarie. În această vacanţă lungă, nu ne-am realizat proiectul de a pleca undeva, la
munte. I-am vizitat, totuşi, pe cei bătrâni, la Drobeta Turnu-Severin. Eu am mers la
Bucureşti pentru a-mi vedea de romanul de la Eminescu. Adrian Anghelescu, redactorul-
şef, a citit 10-12 pagini (el susţine că 50) şi pretinde să fie eliminat începutul (cred şi eu!)
ori schimbat radical. Am luat romanul acasă şi am făcut mai multe modificări: din 42 de
pagini, am redus primul capitol la vreo 12-13. Am mers din nou la Bucureşti să-i predau
redactoarei manuscrisul pentru ultima lectură a dumneaei. D-na Elisabeta Donoiu se
grăbeşte şi dânsa; se află în ultimul concediu, după care se va pensiona şi vrea să lichideze
cu ultimele datorii faţă de editură. Cred că această ultimă întâlnire cu dânsa va fi avut loc
spre sfârşitul vacanţei de iarnă, pe 20 ianuarie aproximativ.
17 februarie (vineri). Romanul meu Suplinitorul a fost preluat de altă redactoare: Ioana
Cracă, venită de la corectură. L-a lecturat şi dânsa, i-a plăcut; are de făcut totuşi unele
observaţii. Să mă duc la Bucureşti, să discutăm. Problema e aşa: textul trebuie curăţit de tot
ceea ce ar putea fi inconvenabil din punct de vedere ideologic. Să înnebuneşti! Dar ce poţi
face? Am luat din nou manuscrisul acasă pentru remanieri. Deci, titlul, în nici un caz
Suplinitorul (nu există, zice Adrian Anghelescu, în nici un document de partid vreo referire
la suplinitori), nici Profesor din toamnă în toamnă (A. A. a sărit în sus), fiindcă înseamnă
acelaşi lucru. Să admitem, provizoriu, Profesorul de română (le convine tuturor). Dar cum
să edulcorezi viaţa unui suplinitor şi să i-o îmbraci în haine roz?... În fine, am remaniat
ceea ce bunul simţ permitea şi am trimis romanul prin poştă la Bucureşti. Am telefonat
după vreo săptămână. Redactoarea spune că merge şi acum speră să nu mai fie probleme.
12-25 iulie. Am avut tot felul de examene: mai întâi, testarea cu elevii care intră în treapta
I de liceu, apoi examenul de bacalaureat. Zile întregi de corectat lucrări. Foarte obositor.
Examenele astea şi corectarea tezelor trimestriale ale elevilor reprezintă pentru mine partea
cea mai dezagreabilă din foarte frumoasa meserie de profesor.
14 iulie (sâmbătă). Ioana Cracă îmi telefonează că A. A., redactorul-şef şi (mai ales)
secretarul de partid al Editurii Eminescu, mi-a respins romanul. L-a citit integral, după doi
ani de când promite s-o facă, şi nu merge. Mă îmbolnăvesc, nu mai sunt bun de nimic. Şi
acum, când notez aceste gânduri, mă cutremur.
16 iulie (luni). Am fost la Bucureşti pentru o discuţie lămuritoare asupra romanului. Am
stat de vorbă cu Anghelescu (în prezenţa redactoarei Ioana Cracă). „Sărim în aer! Sărim în
aer, publicând acest roman!” Măcelar spiritual, o frână pentru literatură, rămas, cu putere
de decizie în domeniu, din timpurile pe care le regretăm astăzi. De fapt, nu rămas de
atunci, fiindcă e tânăr, dar ca el mi-i închipui şi pe cenzorii din deceniul şase românesc.
În locul romanului, se va lua în discuţie volumul de povestiri Ochiul Demiurgului (9
titluri), predat editurii din 1979. (Romanul era din 1977). Dar redactoarea îmi spune că îi
va fi foarte greu să se ocupe acum de volumul meu fiindcă are fata care dă a doua oară la
facultate şi… I-am urat succes fetei!
18-27 iulie. Cu această dispoziţie sufletească am plecat şi eu cu ai mei în concediu. Mai
întâi la mare. Ne-am instalat cortul în Campingul Olt din Eforie Sud, la umbră de arţari.
Cristian a plecat după vreo 4-5 zile, pentru că trebuie să participe la Sesiunea de referate de
matematică de la Piteşti, faza pe ţară (a câştigat locul I la faza judeţeană.) Ne-a părut rău că
a plecat, fiindcă noi vom vedea multe locuri frumoase fără el. De pildă, am fost la
Adamclisi. Am trecut prin Medgidia, am traversat Canalul Dunăre-Marea Neagră pe
podurile noi. La întoarcere, am oprit mai mult în Constanţa. Zile de plajă; vreme splendidă.
Într-o seară am fost la restaurant, în Eforie, la Cazinou. Ne-au cântat Janina Matei
(furoare!) şi Cornel Constantiniu.
27- 30 iulie. După 10 zile de mare, am luat-o, într-o zi cu ploaie nemaivăzută vreodată,
spre Tulcea. Am vizitat, în drum, Istria – cetatea, muzeul. A mai stat ploaia. Am ajuns spre
seară la Tulcea. Aici era senin. Am găsit cameră (de hoteluri nu te atingi) la o familie. A
doua zi am făcut excursie în deltă. Douăsprezece ore pe canalele ei. Extraordinară! A stat
Gabriel numai la prora vaporului. Ne pare atât de rău că nu e şi Cristian cu noi. A treia zi,
vizitat oraşul, muzeul, monumentul de pe colnic… Plecăm spre casă.
Trecând prin Bucureşti, am dat pe la editură. Ioana Cracă a citit volumul (nu cred
că în întregime), nu este încă edificată. Anghelescu a făcut-o ca pe dracu pentru romanul
meu; a dat-o în şedinţă; e speriată de tot. Nu ştie ce să mai zică. I-a reuşit fata la facultate.
3-12 august. Am sosit, deci, de câteva
zile de la mare. Ne pregătim să facem
o excursie la munte. Ne îmbarcăm.
Vedem Vâlcea. Aici iau legătura cu
Petre Petria de la Biblioteca Judeţeană
care colaborează la redactarea unui
dicţionar cu personalităţile judeţului.
Mi se solicită şi mie nişte date
personale pe care i le dau.
George Enache, Virgil Dumitrescu şi Viorel Dianu.
Bistriţa. Vizităm Peştera cu Lilieci, terifiantă, apoi urcăm cu maşina (la curaj) pe
munte, la Mănăstirea Arnota. Da, nu-mi lipseşte curajul. Cu ce frumuseţe ne este însă
răsplătit! Se pune ploaia. Ajungem la Polovraci. Aici închiriem o căsuţă pentru o noapte.
Nu era propice pentru cort. Vizităm Mănăstirea Polovraci. Seara le fac alor mei un foc
nemaipomenit. Dimineaţa, la plecare, incident cu recepţionera de la camping. Vedem
Peştera Muierilor. Trecem prin toate catacombele.
Prin Târgu-Jiu, spre Tismana. Ne-am instalat cortul pe malul râului, între brazi. A
doua zi, mergând la slujbă, a slujit Mitropolitul Olteniei. Ne întoarcem o parte din drum
(pe la Padeş!) şi intrăm pe Valea Jiului. Oprim la Lainici. Instalăm cortul. Am nimerit în
preziua unei mari sărbători: Schimbarea la faţă (luni, 6 august). Aici, la Lainici, vedem o
foarte frumoasă şi autentică manifestare populară (cu nimic regizat). La Biserică a slujit
Mitropolitul Olteniei. Am plecat marţi dimineaţa spre Haţeg (unde reuşim să luăm 5 l de
benzină). Hunedoara, vizităm castelul Huniazilor, intrând prin toate hrubele cu copiii.
Înapoi, prin Haţeg, am luat-o spre Sarmisegetuza romană. Oprit, vizitat Cetatea, muzeul.
Nu ne-a convenit să înnoptăm şi am plecat mai departe. Băile Herculane. După ce parcăm
maşina, pe jos până la 7 izvoare, unde nu mai fusesem. Plecăm din Herculane. Ne
instalăm cortul la Slatina-Timiş, lângă Biserica Rupestră. O noapte frumoasă, cu mulţi
străini pe malul Timişului. A doua zi, la Severin: 10 august (vineri). Rămânem la cei
bătrâni şi mergem şi la Şişeşti (sâmbătă).
12 august (duminică). Plecăm dimineaţa, fiindcă luni, pe 13 august, Nora trebuie să fie
neapărat la şcoală să ia parte la pregătirile ce se fac în vederea zilei de 23 August. E
comandanta pionierilor. Va să zică: un concediu foarte frumos la mare, de zece zile, o
excursie de neuitat în deltă şi încă o excursie la fel de interesantă – la munte. Am petrecut
o vară minunată. Avem motive să fim mulţumiţi. Trăiască maşinuţa noastră!
13 august (luni). Cristian a plecat într-o altă tabără, de astronautică, la Târgovişte, de 10
zile. Ne scrie din tabără şi ne atenţionează să urmărim o anume emisiune la radio, să-l
ascultăm vorbind. Într-adevăr, a vorbit mult şi frumos. Suntem mândri de el.
22 august (miercuri). Se întoarce Cristian din tabără entuziasmat. Ne arată cele trei
diplome (loc I, II, III) obţinute la concursurile la care a participat. Lui Gabriel i-a adus o
rachetă, pe care n-au lansat-o nici până acum (28 decembrie).
23 August (joi). Cu toţii la defilare! Zi frumoasă.
15 septembrie (sâmbătă). Începerea cursurilor noului an şcolar 1984-1985. Sărbătoare
pentru toată familia.
17 septembrie (luni). După mai multe telefoane, am fost la Bucureşti să vorbesc cu Ioana
Cracă. A citit volumul. Unele povestiri nu-i convin (îi e frică!). I-am dus, spre înlocuire,
două povestiri din Iubiri alese, mai recente şi acceptabile ideologic: Pe l-apus de soare şi
Luminoasa revelaţie. Promite să se ţină de Anghelescu să citească şi el volumul. Să dea
sfântul!
26 septembrie (miercuri). Telefon de la Ioana Cracă, de la Eminescu. E foarte bucuroasă
(săraca!) pentru că Anghelescu a aprobat (trunchindu-l sever) volumul meu de povestiri. Îi
va da drumul spre tipar în aceste zile, Slavă lui Dumnezeu!
8 octombrie (luni). Am fost la Bucureşti. Am făcut corectura la volum. Mi-au schimbat
titlul în Apoteoza Meşterului (după ultima povestire) şi mi-au scos încă două bucăţi (aşadar
5 din totalul de 9). Sumarul conţine acum doar 6 povestiri (4 din volumul iniţial plus 2
rupte din Iubiri alese). Cartea are acum 132 de pagini.
15 noiembrie (joi). Telefon de la Bucureşti că mi-a apărut cartea.
4 decembrie (marţi). Am fost cu o ocazie la Bucureşti să-mi ridic exemplarele mele la
cartea Apoteoza Meşterului. Stupoare: nu sosiseră. Abia mi-a dat secretara un exemplar din
cele ale editurii. Am scris pe el: exemplar personal. E un volum micuţ, dar frumuşel,
cochet.
5 decembrie (miercuri). Mergând la şcoală (Liceul Textil), am arătat volumul meu de
povestiri colegilor. S-au bucurat şi m-au felicitat. Am aflat (cu uimire) că în Slatina, chiar
ieri, 4 decembrie, a intrat în librării cartea mea, pe care au cumpărat-o şi câteva dintre
elevele mele. În librăriile din Bucureşti nu intrase. Ce să mai crezi?
6 decembrie (joi). Cristian a colindat librăriile din Slatina şi mi-a făcut rost de vreo zece
exemplare din volumul meu. Am dăruit câte un exemplar fiecărui membru al familiei.
8 decembrie (sâmbătă).Am fost în oraş şi am dus Apoteoza Meşterului personalităţilor
mai de marcă ale municipiului şi judeţului.
11 decembrie (marţi). Am început să redactilografiez romanul Suplinitorul (readucându-l
şi la forma iniţială) pentru a-l încredinţa Editurii Cartea Românească. Pe măsură ce bat la
maşină şi văd însemnările lui A. A. pe text şi pe manşetele paginilor, îmi dau seama cât de
cumplit de îndoctrinat e acest om.
26 decembrie (miercuri). Am terminat romanul de dactilografiat şi de corectat. Au ieşit
301 pagini. Nu l-am putut duce la Bucureşti fiindcă s-a pus dintr-o dată o iarnă grozavă.
În afară de asta, am răcit şi sunt destul de bolnav. Urmez, la pat, cu medicamente.
28 decembrie (vineri). Am început să scriu la însemnările din acest calendar, de la 1
ianuarie până în prezent. Am întrerupt cu însemnarea privind excursia la munte. Voi
continua mâine.
29 decembrie (sâmbătă). Mi-am mai revenit după boală. Am telefonat la Bucureşti, la
Cartea Românească. Am vorbit cu D-na Lungeanu, nu l-am găsit pe Cornel Popescu. Pot
duce romanul şi după Anul Nou. Nu se circulă în toată ţara din cauza zăpezii. Am
continuat cu însemnările întrerupte ieri şi am ajuns la zi.
1985
5 ianuarie (sâmbătă). Mi-a telefonat Constantin Dumitrache, de la Ramuri, şi a zis să mă
duc luni la Craiova să mă întâlnesc cu Marin Sorescu. Dacă ar fi vreme frumoasă şi ar
porni maşina.
7 ianuarie (luni) Împreună cu Nora şi Gabriel, înotând cu maşina prin nămeţi, am fost la
Craiova. Nora cu mine l-am cunoscut pe Marin Sorescu. Mie mi-a dat să completez cerere
de intrare în Uniunea Scriitorilor şi mi-a explicat procedura de a deveni membru al U.S.
A fost o zi geroasă, dar maşina noastră s-a dovedit vitează, iar noi am fost foarte curajoşi
că ne-am încumetat la drum.
8 ianuarie (marţi). Se interzice oficial circulaţia cu maşinile proprietate personală.
17 ianuarie (joi). Iarna s-a îmblânzit, dar nici un semn de uşurare pentru noi. Restricţia cu
privire la circulaţia autoturismelor nu s-a ridicat şi nici nu se aude a se ridica.
20 ianuarie (duminică). Am citit toată ziua. Am terminat romanul Ulise de James Joyce.
Început romanul Numele trandafirului de Umberto Eco. Seara, discuţie îndelungată cu
prozatorul Marian Victor Buciu, înzestrat cu ascuţit spirit critic.
24 ianuarie (joi). Bucureşti: - Discutat cu Cornel Popescu: mă propune în plan pe 1986
cu Suplinitorul, la Cartea Românească; - Ridicat exemplarele de autor de la Editura
Eminescu; - Discutat cu Herta Spuhn, redactoare la Editura Albatros, pe marginea
volumului Iubiri alese; - La reviste (Luceafărul, România literară), nimeni; - În oraş,
mi-am văzut Apoteoza Meşterului expusă central
în vitrină la Librăria Eminescu. M-am bucurat
foarte.
toate astea, Nora a plătit lunar câte 500 de lei
„căldura”. Curentul electric se întrerupe toată ziua
şi toată noaptea. Apă caldă nu este decât duminica
şi miercurea, câte o oră, abia prididim să ne facem
baie. Apa rece nu curge nici ea, decât pe sponci.
Când intri în casă şi dai de frig, şi e întuneric, şi
nu ai cu ce te spăla pe mâini, îţi vine să-ţi iei
Constantin Dumitrache, redactorul-
câmpii. Trăim foarte rău.
şef al ,,Agorei Literare” (Slatina,
1990).
S-a anunţat că mâine se va da drumul la
circulaţia maşinilor. După trei luni de aşteptare, a dat Dumnezeu să-şi aducă şi ei aminte.
Taxa de 1000 de lei am plătit-o însă din ianuarie. ADAS-ul, 1300 lei, plătit şi el. Iar noi am
stat încremeniţi atâta timp. În fine… Dar benzină ne vor da?
29 martie (vineri). Acţiune frumoasă la Râmnicu-Vâlcea: lansarea volumului Apoteoza
Meşterului la librăria centrală, vizavi de Palat. Au vorbit Costea Marinoiu şi Octavian
Nica.
30 martie (sâmbătă). „Personalităţi vâlcene pe meleaguri natale”: Viorel Dianu, Octavian
Nica, Dumitru Verdeş, Ion Verdeş, Gh. Creangă. La Stoileşti, comună care a încorporat şi
satul meu, Bârsoiu. Manifestare foarte reuşită.
5 aprilie (vineri). Ziarul „Orizont” al judeţului Vâlcea anunţă acţiunea desfăşurată la
Stoileşti în ziua de 30 martie: „Irezistibila chemare a plaiului natal”.
13 aprilie (sâmbătă). De acest Paşte ne-am împărtăşit cu toţii: copiii la Turnu-Severin,
duminică – de Florii, Nora cu mine, astăzi, în Slatina. După-amiaza am pornit spre
Bârsoiu. Pe ploaie.
14 aprilie (duminică). Sfintele Paşti. La Bârsoiu. M-am întâlnit cu mulţi cunoscuţi. A fost
bine şi frumos.
15 aprilie (luni). Începerea cursurilor şcolare, trimestrul III. Prin urmare, de când s-a dat
drumul la circulaţie, am fost la Rm.
Vâlcea (şi Stoileşti), la Turnu-
Severin, la Bucureşti şi la Bârsoiu.
1.100 Km.
Mă rog pentru inspiraţie şi
nădăjduiesc să nu mai intervină
evenimente care să-mi întrerupă
treaba.
8 mai (miercuri): A venit la
Salonul literar Ilarie Hinoveanu,
directorul Editurii Scrisul
Românesc (la care mi-a apărut
Revelaţie în do minor). Cu el (şi
alţi prieteni) la Parc Hotel, de la ora
Viorel Dianu, Elena Cruceru, dr. Popescu la o
manifestare culturală în Slatina.
13.00 la 23.00.
11 mai (sâmbătă): La Salonul
literar Marin Gheorghe, redactor Editura Albatros, Arcadie Donos, actor şi poet şi Dumitru
Constantin, autor Mondo umano. A fost o săptămână încărcată şi frumoasă.
15 mai (miercuri). Cu Ionel Nicolescu la o inspecţie de grad la o profesoară de română de
la Izvoare. S-a organizat şi o întâlnire a mea cu elevii şcolii. Le-am citit povestirea Mie de
ce nu mi-au spus? din Revelaţie în do minor. S-a mâncat şi s-a băut bine. De condus
maşina, a condus-o colegul nostru de matematică. Ne-am întors spre seară. Am mai rămas
la liceu să joc un şah. A plouat zdravăn.
18 iulie – 1 august. În noaptea asta (18 iulie, ora 2.30) am plecat la mare: eu, Nora şi
Gabriel. Sosim la 10.20. Cristian a rămas acasă: va merge cu referatul său la Sesiunea de
comunicări de la Iaşi.
20 iulie (sâmbătă): Azi am sărbătorit 18 ani de la căsătoria civilă. Am fost cu Nora la
Hanul Hora. A cântat şi dansat un ansamblu folcloric din Gorj. Servit meniu-ul hanului.
Ne-am simţit foarte bine.
27 iulie (sâmbătă): Ultimele zile de mare; plajă. Ne-am bronzat foarte frumos.
Astăzi s-a întors Cristian de la Iaşi, unde a participat la Sesiunea ştiinţifică de referate, faza
naţională. A obţinut menţiune, deşi i se putea acorda Premiul III, cu nota 9.10. Călduroase
felicitări!
31 iulie (miercuri): Am plecat de la mare, la ora 7.00 dimineaţa. Pe drum ne-a venit ideea
să ne abatem pe la Iazu (Slobozia), unde a funcţionat Nora în primii săi ani de învăţământ.
Întâlnire cu familiile Moroianu şi Udor: amintiri de acum 20 de ani. Ideea de a trece pe aici
a fost bună.
1 august (joi): Plecat din Iazu. Zi de Bucureşti: Ne-a dat Aurel Udor 20 l. benzină. Trecut
pe la Cartea Românească, vorbit cu Cornel Popescu. Sunt prins în plan cu romanul pentru
1986. Drum întins spre casă. Ajungem la ora 14.00.
27 august – 6 septembrie. Cristian în Tabăra de astronautică de la Târgovişte. A obţinut
Premiul I cu referatul său Discipline conexe. A avut şi surpriza „să-şi audieze” propriul
referat, de anul trecut, prezentat de un participant de la Tulcea. A dat în vileag plagiatul. A
obţinut alte premii I şi II cu colegul de echipă. A făcut cinste judeţului.
21 septembrie (sâmbătă). Mi-a apărut în Nr. 39 al revistei „Luceafărul” povestirea O
bucurie întârziată (scrisă în anul 1980). Un eveniment şi o mare bucurie pentru mine, deşi
atât de „întârziată”.
7 octombrie (luni). După trei săptămâni de practică agricolă, a început propriu-zis şcoala.
Mi-am cunoscut noii elevi dintr-a IX-a. Îi voi vedea şi pe aceştia crescând sub ochii mei.
Câtă inocenţă!
16 octombrie (miercuri). Am fost cu Cristian la Bucureşti, cu maşina.
- Am trecut pe la Ovidiu, pe la Ministerul Turismului, şi i-am lăsat cărţile de care are
nevoie Mirela să se pregătească pentru examen.
- Duc la Editura Eminescu volumul cu povestirile de dragoste, care a staţionat un pic la
Albatros.
- La „România literară”, îi las lui Vasile Băran o povestire.
- La „Luceafărul”, vorbit cu Iulian Neacşu şi Nicolae Dan Fruntelată şi las de asemenea o
povestire.
- La Cartea Românească, discuţie cu Maria Graciov asupra romanului.
23 octombrie – 12 noiembrie. Am făcut ultimele revizuiri la Suplinitorul, roman la care
lucrez de 12 ani. Bătut la maşină paginile noi.
18 noiembrie (luni). S-a pornit o iarnă cumplită. A nins şi a viscolit ca în Siberia. Suntem
izolaţi, în Slatina, de restul lumii. Nu avem apă.
26 noiembrie (marţi). I s-a publicat lui Cristian o problemă în „Gazeta matematică” Nr.
10/1985. Bucurie pentru întreaga familie.
20 decembrie (vineri). Ieri şi astăzi am bătut la maşină cele două capitole ale romanului
Crucea perpetuă (18 pagini). Se cheamă că am reluat lucrul (întrerupt pe 31 mai) la
această carte.
Calendarul Memoriei Oltului - Noiembrie
- nov. 1477, prima atestare documentară a localităţii Balş.
- 17 nov. 1538, prima atestare documentară a oraşului Caracal.
- 9 nov. 1602, maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul dăruieşte mânăstirii Cozia
Frăsinetul şi Studiniţa din judeţul Romanaţi.
- 9 nov. 1753, conform pisaniei s-a terminat zidirea bisericii ”Episcopia” din Balş,
ctitor protopopul Radu Căzănescu.
- 17 nov. 1793, Vodă Moruzi surghiuneşte la Arnota trei boieri olteni: Gigârtu,
Milcoveanu si Vulturescu.
- 20 nov. 1795, m. filantropul slătinean Ionaşcu Cupeţul, ctitorul bisericii Ionaşcu, al
şcolii şi spitalului din Slatina. Înmormântat la ctitoria sa de la Slatina.
- 17 nov. 1820, se termină pictura la Biserica Tuturor Sfinţilor din Caracal.
- 24 nov. 1821 n. în com. Leu Romanaţi N.B.Locusteanu, om politic (Memoria
Oltului nr.1 / 2012).
- nov. 1853 n. Ion St. Cesianu, senator de Romanaţi 1904-1907, mare proprietar la
Gura Padinii.
- 7 nov. 1855, n. la Slatina violonistul Nicolae Buică (Memoria Oltului 8/2012).
- 1 nov. 1856, apare la Brusa publicaţia ,,Conservatorul”, scoasă de N.B.Locusteanu
aflat în exil.
- nov. 1865, ia fiinţă la Slatina prima şcoală preparandală pentru învăţătorii comunelor
rurale din Olt si Teleorman.
- 16 nov. 1866, Ioan Varipati lasă prin testament Slatinei averea spre a se întreţine
,,şcoală cu clasuri mai înalte”. Urmează un proces lung cu Casandra Varipati la
sfârşitul căruia primăria Slatina, cu ajutorul juristului C. Dissescu intră în posesia
donaţiei.
- 17 nov. 1866 ,,Ateneul Român” din Bucureşti îşi inaugurează conferinţele, P.S. Aurelian,
susţinător alături de C. Esarcu şi alţii al înfiinţării Ateneului, va fi primul conferenţiar.
- 22 nov. 1870, n. Gh. Popescu Bragadiru, fost profesor de muzică la Liceul ,,Radu
Greceanu”.
- 4 nov. 1871, n. prinţul Barbu Al. Ştirbei la Buftea. A stăpânit moşia Ştirbei (Iancu Jianu)-
Romanaţi.
- 1 nov. 1874, n. Ilie Constantinescu la Dioşti- R-ţi, profesor şi colecţionar din Caracal.
- 8 nov. 1874, n. la Colibaşi Romanaţi g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr.3/2012).
- 1 nov. 1875 , n. prinţul C. Basarab Brâncoveanu în Franţa, botezat de fostul domn al
Moldovei Mihai Sturdza. A fost senator de Romanati.
- 19 nov. 1881, n. la Slatina ing. I.G.Tiberius Sfinţescu, fiul profesorului I. G.Sfinţescu.
- 28 nov. 1884, n.Vasile Alimăneşteanu, senator P.N.L. de Olt.
-4 nov. 1894, Take Gazan termină la Verguleasa volumul ,,Ore de nelucru”. -
- 15 nov. 1894, n.la Slatina juristul Mihai Chirculescu.
- 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Progresul din Romanaţi”, ziar conservator ce susţine
candidatura lui Take Ionescu la Colegiul I de Romanaţi.
- 16 nov. 1895, apare la Caracal ,,Romanaţii” organ al P.N.L.Caracal condus de I. Bibian,
P. Brătăşanu şi I. Brabeţianu.
- 29 nov. 1895, Alexe Nicolau lasă prin testament oraşului Slatina ,,Hotel Regal”.
- 26 nov. 1901, n. scriitorul Mihai Drumeş. A copilărit la Balş unde a scos revista
,,Licăriri” din care apar 11 numere între 1 august 1915 şi iulie 1916.
-15 nov. 1908, G. Poboran şi alţi institutori scot la Slatina revista ,,Salba”, revista corpului
didactic din judeţul Olt.
- 13/26 nov. 1909, se naşte la Slatina dramaturgul Eugen Ionescu.
- 8 nov. 1912, N. Titulescu devine deputat de Romanaţi cu sprijinul lui Pavlică Brătăsanu.
- 23 nov. 1912, n. pr. Emilian Băldescu în comuna Mihăieşti-Olt, fost detinut politic.
- 1 nov. 1913, apare la Slatina ziarul ,,Vremea Nouă” scos de Ion Leţu.
- nov. 1914, m. la Slatina Dr. C. Leonte, fost senator conservator.
- 23 nov. 1914, apare la Slatina ,,Tribuna Oltului” cotidian naţional liberal, proprietar
N. Protopopescu. Ziarul duce o campanie contra liderului liberal local Al. Iliescu.
- 10 nov. 1916, are loc ,,Şarja de la Robăneşti”, încercare eroică de a opri invazia
germană.
- 12-13 nov. 1916, la pătrunderea germanilor în Caracal se sinucide g-ralul Teodor
Iatropol.
- 14 nov. 1916, trupele germane intră în Slatina deşi podul fusese distrus de români.
- 8 nov. 1918, apare la Caracal ziarul ,,Ecoul”, primul ziar de după războiul mondial.
- 20 nov. 1919, apare la Caracal ziarul ,,Conservatorul”, organul P. Conservator din
Romanaţi.
- 9 nov. 1920, apare la Caracal ,,Cooperatorul judeţului Romanaţi”.
- 7 nov. 1922, N. Iorga conferenţiază la Caracal.
- 15 nov. 1922, apare la Slatina până în 1928 ,,Gazeta Oltului”, redactor Ion Leţu.
- 18 nov. 1923, inaugurarea monumentului eroilor din Clocociov.
- 30 nov. 1923, George Enescu susţine un concert la Slatina (Memoria Oltului 14/2013).
- 30 nov. 1924, n. la Slatina istoricul N. Stoicescu. specialist în istorie medievală.
- 1 nov. 1925, n. istoricul C-tin Preda la Moruneşti (Memoria Oltului nr.8/2012).
- 2 nov. 1925, n. prozatorul şi traducătorul Nicolae Teică la Balş.
- 12 nov. 1925, este inaugurat monumentul eroilor din Stoeneşti Olt.
- 23 nov. 1926 , n. la Slatina prozatorul şi jurnalistul Tudor Manta, redactor şef la
,,Dobrogea Nouă”.
- 1 nov. 1928, apare la Bălăneşti Olt ziarul „Brazda nouă” cu simpatii pentru P.N.Tărănesc,
sub direcţia avocaţilor slătineni I.N.Bellu si Şt. C. Păunescu.
- 1 nov. 1929, apare la Balş ,,Tărăncuţa culturală şi politică”, director G. Vasilescu-Balş.
- 11 nov. 1928, dezvelirea monumentului eroilor din Vârtop.
- 3 nov. 1929, este dezvelit monumentul eroilor de la Corabia.
- nov. 1932, apare la Ursoaia revista ,,Zâmbet de soare” scoasă de Marin Smarand şi
învăţătoarea Ecaterina Datcu (pseudonim Minodora Florişor).
- 24 nov. 1932, m. Nicolae Buică, violonist, născut la Slatina în 1855.
- 26 nov. 1932, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi în 1899) scoate la Bucureşti
ziarul ,,Pumnul” (Memoria Oltului 13, 14/2013).
- 21 nov. 1933, n. scriitorul Anghel Dumbrăveanu la Dobroteasa Olt.
- 26 nov. 1934, apare la Caracal ,,Straja Tărănismului” condus de Gh. Mazilescu şi
Victor Mihăilescu iar în 1946 de căpitanul N. Iliescu, organ politic al P.N.Tărănesc.
- 5 nov. 1935, m. Gh. Ciontescu, fost profesor de caligrafie -desen la Liceul Radu
Greceanu din Slatina.
- 16 nov. 1935, n. la Caracal Ion Truică, grafician, regizor şi scenograf.
- 26 nov. 1935, n. la Priseaca poetul Miron Cordun.
- 19 nov. 1936, n. la Cungrea Olt poetul şi istoricul literar Iulian Negrilă.
- 24 nov. 1936, n. la Caracal Tiberiu Prună, dr. în psihologie.
- 8 nov. 1937, apare la Caracal ,,Buletinul Legionar al Judeţului Romanaţi”.
- 10 nov. 1937, n. la Clocociov poeta Ioana Bantaş.
- 24 nov. 1938, apare la Caracal ,,Prietenia Literară”, scoasă de Nellu Cristescu.
- 7 nov. 1939, ia fiintă Mitropolia Olteniei.
- 30 nov.1939, este ales primul mitropolit al Olteniei, Î.P.S. Nifon Criveanu (Memoria
Oltului nr. 1/2012, 13/2013).
- 28 nov. 1940, este asasinat la închisoarea Jilava g-ralul Gh. Argeşeanu (Memoria
Oltului nr. 4 /2012).
- 29 nov. 1942, m. Smarand Constantinescu, preşedintele Tribunalului Olt.
- 30 nov. 1942, m.Virgil Alimănesteanu, inginer petrolist, frate cu Al. , C-tin şi Vasile
Alimăneşteanu, lideri ai P.N.L.Olt. Al. Alimăneşteanu era cumnat cu Ionel Brătianu fiind
căsătorit cu Pia Brătianu.
- 21 nov. 1943, Mitropolitul Nifon Criveanu publică vol ,,În Grădina Ghetsimani”.
-1 nov. 1944, ia fiinţă la Caracal Societatea Culturală ,,Haralamb G. Lecca”, condusă de
profesorul Pătru Crăciun.
- 6 nov. 1944, Ştefan Voitec (n. Corabia) devine ministru al Culturii Naţionale.
- 19 nov. 1946, în urma alegerilor falsificate de comunişti, N. Ceauşescu devine
pentru prima oară deputat de Olt din partea P. Comunist Român.
- nov. 1951, istoricul slătinean N. Stoicescu scoate volumul ,,Repertoriul bibliografic
al monumentelor istorice din România”.
- 4 nov. 1957, are loc accidentul aviatic de la Vnucovo. Din delegatia P.C.R. care mergea
la Moscova scapă cu viaţă N. Ceauşescu şi Şt. Voitec şi moare liderul comunist Gr.
Preoteasa.
- 2 nov. 1966 , m. col. Al. Petrescu, fost comandant al Detaşamentului Păuliş (1944).
- 1 nov.1967, m. dr. docent Marin Gr. Popescu (n. Arceşti , 1896).
- 22 nov. 1968, este dezvelită la Slatina statuia lui Tudor Vladimireascu.
- nov. 1988, m. profesorul caracalean Pătru Crăciun (n. 24 ian. 1908 la Cruşov).
- 24 nov. 1994, Caracalul este declarat municipiu.
- 8 nov. 1999, este dezvelit monumentul eroilor de la Radomireşti Olt.
IN MEMORIAM – CONSTANTIN COJOCARU (1934-2014)
Pr. Gheorghe Drăgan
S-a stins din viaţă în septembrie 2014 harnicul învăţător Constantin Cojocaru de la
Brâncoveni. S-a născut la data de 22 martie 1934
din părinţii Tudor şi Maria Cojocaru, oameni
harnici şi cinstiţi într-un sat istoric de câmpie-
Brâncoveni- de unde îşi trăgeau obârşia Matei
Basarab (1632-1654) şi Sfântul Constantin
Brâncoveanu (1688-1714 A mai avut un frate
geamăn, Dumitru (Titi), profesor de limba şi
literatura română şi inspector şcolar, precum şi o
soră , Margareta ce a trăit doar un an.
Urmează cursurile şcolii primare din satul
natal, Liceul,,Radu Greceanu’’, din Slatina şi
Institutul Pedagogic de doi ani din Bucureşti.
S-a căsătorit cu învăţătoarea Maria Dicu din
Coteana şi au avut împreună două fete : Titiana
Mara şi Olguţa Maria.
Şi-a îndeplinit cu drag şi cinste menirea de
apostol la mai multe şcoli din judeţ : Crăciunei,
Seaca, Coteana, Bălţaţi- Mărgineni, Mărgheni şi
Brâncoveni. În anul 1998, a primit diploma de
cetăţean de onoare al comunei Brâncoveni cu
prilejul Sărbătorilor Brâncoveneşti.
A fost unul dintre cei mai mari istorici din Brâncoveni, pe lângă profesorii Dumitru
Cioponea, Ghiţă Nicolae, Marin Militaru şi Marin Marin. De asemenea a fost cercetător,
director de cămin cultural, arheolog ( prin săpăturile de la Vadu Codrii, Jigălia, Nucet şi de
la Mănăstirea Brâncoveni), muzeograf ( prin înfiinţarea muzeului şcolar din
Brâncoveni),scriitor, publicist, organizator de teatru istoric pentru copii şi colaborator la
diferite reviste şi ziare, printre care amintim: OLTUL, GAZETA OLTULUI, OLT PRESS,
GAZETA DE OLT, REALITATEA OLTULUI, MAXIM PLUS, CURIERUL DE OLT,
TRIBUNA ŞCOLII, GAZETA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI, SĂTEANCA, FEMEIA, GLASUL
ADEVĂRULUI, ALBINA, AGRICULTURA, MAGAZIN ISTORIC, BULETINUL
COMISIEI MONUMENTELOR ISTORICE, ALMANAHUL SATELOR,
AGRICULTURA SOCIALISTĂ, CUTEZĂTORII, REVISTA MUZEELOR., EDUCAŢIE
PIONIEREASCĂ, LUMINIŢA ş.a.
A publicat mai multe cărţi, unele împreună cu colaboratori de-ai săi:
1. Brâncoveni- studiu monografic, împreună cu Dumitru Cojocaru, Ion Iordache, Camil
Tănăsescu, Marin I. Marin, Iancu Stana, editura INS, 1998.
2. Monografie ctitoriilor din Brâncoveni-epoca Matei Basarab, împreună cu Dumitru
Cojocaru, Gheorghe Cojocaru, Pr. Gheorghe Drăgan, Pr, Ilie Popescu- Craiova , 2002.
3. Brâncovenii lui Matei Basarab, editura FUNDAŢIEI ,, UNIVERSITATEA PENTRU
TOŢI’’- Slatina , 2004.
4. Muguraşi brâncoveneşti – editura Didactic Press, 2005.
5. Monografua Şcolii Generale cu clasele I-X ,, Voievod Brâncoveanu”, împreună cu
Marcel Cătălin Cojocaru şi Titiana Mara Stăniloiu, editura Didactic Press, 2006.
6. Datini şi obiceiuri din Brâncoveni, împreună cu prof, Cristina Ştefania Nicu- editura
Didactic Press.
7. Să învăţăm împreună istoria prin teatrul şcolar istoric, împreună cu Mariana
Matache, Titiana Mara Stăniloiu şi Ion Matache, editura Didactic Press, 2006.
8. Arta populară din Brâncoveni, împreună cu Maria Cojocaru- Slatina 2006, editura
Didactic press.
9. Brâncoveni , cuib şi leagăn al marilor Basarabi, împreună cu Ion Popescu-editura
Didactic Press, Slatina , 2006
10. Brâncoveni, leagăn al marilor Basarabi, împreună cu Ion Popescu-editura
Hoffman , 2008
11.Brâncoveni, satul unde s-au născut legendele, editura Didactic Press, 2009.
12. Muzeul Şcolar din Brâncoveni, alături de Ştefania Cristina Nicu, editura Hoffman,
2010.
13. O viaţă închinată satului natal, editura Didactic Press, Slatina 2010,
14. Clerul şi bisericile din Brâncoveni, împreună cu Pr. Gheorghe Drăgan-editura
Hoffman. 2011.
15. Vestiţi căluşari din satul Mărgheni- Brâncoveni, împreună cu Ion Cheroiu, editura
Hoffman, 2012.
16. Brâncoveniul este Ierusalimul Oltului, împreună cu Pr. Gheorghe Drăgan, editura
Hoffman, 2014.
Pe lângă toate acestea a fost şi un bun creştin ce şi-a pus întotdeauna nădejdea în
Mântuitorul Iisus Hristos: ,, Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are
viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă’’ (Ioan V,24).
A fost şi consilier al Bisericii Sf. Nicolae din Brâncoveni ( ctitoria lui Matei
Basarab), între anii 1990-2014, epitrop între anii 1998-2002.
Om darnic şi milostiv a dăruit preţioasele sale cărţi copiilor spre a le fi de învăţătură
în cadrul serbărilor şcolare, iar arhiva personală formată din toate manuscrisele şi cărţile
sale le-a donat bisercii din satul natal spre veşnica sa pomenire.
Dumnezeu să-l odihnească !
Documente din Fondul Poroineanu
Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
În acest număr al revistei continuăm

continuăm prezentarea altor documente inedite din fondul
Poroineanu aflat la Arhivele Naţionale din Bucureşti.
Bucureşti. Aducem în actualitate frământările
politice din anul 1889 din oraşul Caracal, descrise de C. Poroineanu, când au fost
organizate alegeri în urma numirii ca prefect
prefect de Romanaţi a senatorului
senatorului Chintescu şi al
Poroineanu-- tatăl,
cărui loc în parlament a rămas astfel vacant, câteva creaţii ale lui Sache Poroineanu
respectiv “Poezii de ziceri şi sinonime”-
sinonime”- 1858, ,,Filomela şi greerul”-
greerul”- 1861 şi „1871”, iar la
final un înscris intitulat „Aranjamentul pădurii Manga-
Manga-Adunaţi”(1886), comuna Pietrari, jud.
Dâmboviţa, proprietatea lui Constantin Poroineanu rămasă de la tatăl sau Sache.
Sache. În
redarea documentelor am respectat scrierea originală iar intervenţiile noastre ca şi
întreruperile de text le-
le-am încadrat între paranteze drepte.
[1] Prinderea unui trădător politic din celebra comună Leu.
Lipsind de mai mult timp din ţară pentru căutarea sănătăţii, aflai că tristul erou, de
desgustătore amintire, domiciliat în comuna
Leu, a vorbit, publicând o întâmpinare, sub-
semnată N. B. Locusteanu. Iată-mă în
posesiunea acestui trivial pamflet prin care trei
oameni politici, trei foşti deputaţi şi senatori,
colegi ai individului sunt insultaţi cu
expresiuni triviale, josnice, culese cu îngrijire
din cele mai murdare corturi de ţigani. Între
insultaţi, am onoarea de a figura şi eu. Pentru
mine spurcatul individ, era înmormântat
politiceşte încă din ziua de 13 Iulie, şi de aceea
am crezut şi cred că supremul dispreţ era laurii
care împleteau coroana victoriosului trădător.
Am tăcut dar şi absolut nimic n-am zis prin
presă despre cauza reuşitei prefectului şi
Constantin Poroineanu…
alegerea parţială de senator în colegiul I de
Romanaţi. Am tăcut încă, deoarece eu fusesem candidatul Partidului naţional-liberal căzut
în balotaj cu 5 voturi, trecute în tabăra adversă sub conducerea individului. Nu-mi propun
dar astăzi a mă apăra contra murdarului pamflet, fiind sus pus prin stima şi încrederea
amicilor mei politici, prin provocarea balotajului, prin cele 43 şi 48 de voturi ale
Colegiului cel mai important, reprezentând mai tot ce oraşul Caracal şi judeţul Romanaţi
au ca onorabilitate, independenţă şi avere, fără de care sigur n-ar fi putut rezista ingerinţilor
şi ameninţărilor Prefectorale. Scopul meu este de a arăta tuturor şi în parte celor din
Caracal şi Romanaţi josnicele manopere ale individului întrebuinţate, dar descoperite de
astă dată, în ultima alegere parţială. La o distanţă de două ore cu trăsura în direcţia
Craiovei se află localitatea Leu, unde locuieşte individul, administrată în curs de 24 de ani
aproape de acelaşi primar, frate al individului.
Acilea sunt instalate toate rezervoarele cu
calomnii, injurii, fiere, ingratitudine, răzbunări,
persecuţiuni, astfel că, ori de câte ori individul
suferă de neajungerea vreunui scop, precum
deputat, senator, ba poate chiar Ministru, sau
când vede că i se trage scândura de sub
picioare şi că Romanaţenii nu mai pot suferi
tirania lui, sau când vede că trec zilele fără a
putea denigra sau insulta pe amicii de ieri,
atunci repede la lucru şi pamfletul e gata. De
aici au pornit şi frumoasele broşuri în care se
insultă, se acuză şeful partidului naţional-
liberal, de aici a pornit trivialul pamflet-
întâmpinare şi de aici are să mai pornească
multe alte pamflete. Rezervoarele sunt pline,
puţini vor mai rămâne neinsultaţi. A fost scris
ca această comună Leu să aibă nenorocirea de
… şi N. B. Locusteanu.
a deveni celebră prin falsificarea biletelor de
bancă, cât şi printr-o trădare. Din fericire autorii au fost aspru pedepsiţi, unii de Curtea de
Juraţi, altul de opinia publică revoltată. Să vedem acum în ce legături eram cu autorul
pamfletului. Pe la 1862 sau 1863, precum mai mulţi studenţi locuiam la Domna Tocileasca
în Bucureşti între care era şi fiul individului, un tânăr plin de calităţi şi bun camarad,
despre al cărui trist sfârşit prin ţări străine noi amicii lui nu am putut afla nici până astăzi,
în mod pozitiv, cauzele care l-ar fi silit a recurge la un act de disperare. Dânsul ne spunea
că are tată în judeţul Romanaţi, dar că nu-l vede, şi în adevăr nici noi nu l-am văzut venind
vreodată în casa în care locuiam împreună. Pe la 1870-1872, aflându-mă în Caracal,
locuind împreună cu fraţii mamei mele Zieni, făcui cunoştinţa individului care era Inginer
Hotarnic. De atunci până la 13 iulie 1889, interval de 19 ani, se stabilise între noi diferite
legături fie de afaceri, hotărnicind moşiile mele, fie de intimitate văzându-l des în casa
unchilor mei. Până la acea epocă nu luasem nici o parte în politică, nefigurând nici chiar în
listele electorale. Am aşteptat dar descurcarea averii mele din nişte grele procese şi numai
atunci am cerut înscrierea mea. De la epoca înscrierii mele şi până la 1876 când a venit la
putere Dl. I.C. Brătianu, am luat parte la vot ca orice alegător, independent, inspirându-mă
de la mult regretaţii Achil Teohari şi Grigorie Berendei, la a cărui reuşită am contribuit cu
votul vărului meu C. Apostolescu şi al meu, iar la banchetul urmat , regretatul Berendei a
ridicat un toast şi pentru noi, mulţumindu-ne.
La 1876 Iunie, la primele alegeri sub Dl. I, C. Brătianu, pentru prima oară am
văzut o întrunire publică politică în sala Becheroiu, la care am luat parte, am vorbit şi
mi-am expus vederile mele politice, arătând că dorinţa mea este de a fi un membru sincer,
dezinteresat şi onest al partidului naţional-liberal. Profesiunea mea de credinţă a fost
aprobată în adunarea prezidată de Dl. Stolojan şi dacă n-aş fi fost chemat grabnic la
Târgovişte, unde am găsit pe părintele meu încetat din viaţă, poate aş fi fost alesul unui
colegiu. De atunci şi până astăzi, timp de 13 ani trecuţi, am fost ales în multe rânduri
reprezentând totdeauna Colegiul I Cameră, dând dovadă de corectitudine şi onestitate.
Intervenirea Stimatului meu amic Dl. D. Geani în favoarea mea , este o dovadă mai mult în
favoarea celor de mai sus. Este dar o sfruntată calomnie când îmi zice că aş fi transfug
politic , ba încă ca o culme a neruşinării că dânsul m-a adus în partidul naţional-liberal.
M-am onorat todeauna de onestitatea privată şi politică a unchilor mei , deşi dânşii erau
membrii partidului opus, dar individul judecă pe alţii după voiajurile sale politice. Să
revenim acum la ultimele alegeri. Nu cred inutil, ca înainte de a continua, să spun, că
Individul, s-a ales fie deputat, fie senator în tot timpul partidului liberal, cu concursul
sincer şi loial al nostru, membrii partidului, că la toate întrunirile private sau publice a stat
lângă noi, dar că mai întotdeauna ne trăgea pe sfoară, şi dacă mai toţi o credea, dacă unii
păreau singuri, eu însă nu puteam crede o asemenea monstruozitate, şi de aceea o declar pe
onoare, totdeauna l-am susţinut cu sinceritate. Retrăgându-se Partidul Naţional-Liberal de
la putere, aflai din străinătate şi foarte târziu despre dizolvarea Corpurilor legiuitoare, astfel
că nu putui fi la Caracal decât cu 7-8 zile înainte de alegerile generale ce erau fixate la 16
Oct. 1888. Individul cunoscând curentele ce pe drept sau nedrept se formase contra fostului
guvern şi contra aderenţilor săi, pentru a evita o cădere sigură, spune că nu mai este amator
şi că nu-şi mai pune candidatura, fiind fericit a-şi putea vedea de afacerile sale, dar că va
da concursul său. D-nii Vergatti, Demetrian şi eu, în acord cu vederile amicilor mei, am
crezut că era pentru noi o datorie de onoare a nu ne retrage din luptă, pentru motivul că noi
nu suntem la putere şi organizând întruniri publice, am luptat ajutaţi de forţele partidului şi
dacă câteva voturi nu treceau la adversari, reuşita aş fi avut-o pe deplin. Toate
probabilităţile sunt că acele voturi au fost tot ale celui ce ne-a trădat acum. Mai în urmă,
căzând Junimiştii, Partidul Conservator a numit Prefect pe Dl. Senator Chintescu, al cărui
loc, devenind vacant, alegerile se fixară la 10 Iulie 1889. Individul venind la mine acasă în
Bucureşti, îmi spuse că nu este amator repetând, ceea ce îmi mai declarase, că este prea
ocupat cu lucrările sale de inginerie, că de când nu mai este deputat a putut termina o
mulţime de lucrări (numărând mereu la parale) , şi chiar atunci i-am dat şi eu hotărnicia
moşiei mele Rusăneşti, despărţindu-ne în modul cel mai amical, după o plimbare la şosea.
Din cauza unei suferinţe din timpul iernii, doctorii îmi prescriseră a pleca cel mai
târziu la 20 iunie la băi în străinătate, astfel că pe la 18 Iunie eram gata de plecare, mâhnit
de a nu putea lua parte ca alegător la alegerea de la 10 iulie, când primii o epistolă din
partea mai multor amici marcanţi, în care îmi spun că prezenţa mea de îndată între D-lor
este indispensabilă, că lupta are să fie mare, că administraţia cutreeră judeţul, face tot felul
de promisiuni, dar că luptând uniţi reuşita candidaturii mele este cea mai posibilă-dacă nu
vom găsi greutăţi din partea amicilor noştri vechi, ştii despre cine se vorbeşte. Aceste
temeri se raportau tocmai la acel individ şi presupunerile amicilor mei s-au realizat cu
prisos. Epistola se termină: dacă sănătatea-ţi este restabilită, fă-ne graţia a sta cu noi cel
puţin zece zile. În faţa acestei amabile invitaţii din partea amicilor mei şi a nevoii de a-mi
căuta sănătatea, după matură gândire am răspuns că pe dată ce voi fi mai bine, voi merge
negreşit, suspendând astfel plecarea. Individul, care-mi declarase că nu este amator numai
pentru că ştie că nu are nici un fel de şansă şi că majoritatea liberalilor dizidenţi este
contra sa, merge la Caracal pentru a sonda care ar fi candidatul agreat şi convingându-se de
la toţi că acela aş fi eu, iar despre dânsul nici o vorbă, uitând tot ce îmi spusese la
Bucureşti, revoltat în egoismul şi răutatea sa, la 19 iunie 1889 îmi adresă o epistolă la
Bucureşti în care începe cu Amante Domnule Porroineanu şi după ce îmi vorbeşte despre
Moşia Rusăneşti urmează: Dar acum pentru moment vreau să vorbim despre chestiunea
politică care bate la uşă. Ştii că alegerea de un Senator este la 10 Iulie, adică peste 20 de
zile. Aici, pe cât ştiu, din partidul liberal două candidaturi sunt posibile: candidatura mea
şi a D-tale. Oamenii mei au pus candidatura mea, oamenii D-tale nu se pot hotărî până
nu te vor întreba pe D-ta. De nu ne vom înţelege şi vom rămâne dezbinaţi, are să câştige
Guvernul, şi atunci nici nu trebuie să ne prezentăm la alegeri ca să nu ne facem de râsul
conservatorilor şi inamicilor noştri. Eu cred că d-ta ca mai june, ai să-mi cedezi mie ca
mai bătrân în parlamentul bătrânilor şi precum ţi-am dat cu plăcere şi entuziasm
concursul cu bunăvoinţă şi iubire, astăzi este timpul să-mi dovedeşti dacă mă iubeşti şi ţii
la mine în adevăr. Ştiu că nu este vreo treabă, ştiu că guvernul Catargiu nu are să o ducă
nici cât a dus-o guvernul junimist, dar trebuie, suntem siliţi să punem o candidatură
liberală, şi pe Dl. Brătianu nu cred că ar fi bine să-l expunem, căci de voi cădea eu, nu-i
nimic, cad cum au căzut şi alţii d-ai noştri, dar dl. Brătianu este omul care ţine drapelul şi
suntem datori să avem mai multă prevedere şi mai multă grijă. De te hotărăşti să-mi dai
concursul, te rog să vii la 30 Iunie, adică cu 10 zile înaintea alegerilor şi pune-mi D-ta
candidatura între amicii D-tale cum ţi-am pus-o eu în două rânduri şi te-am scos cu
triumf. Depinde de D-ta să ţii unirea sau să provoci dezbinarea în dauna partidului. Văd
din ziarul Adevărul că şi fratele Vergatti şi-a pus candidatura, dar cred că este o glumă şi
apoi nu cred că e cu ştirea D-sale, trebuie să fie vreo manoperă , vreun tertip spre a ne
dezbina, din partea adversarilor partidului liberal.
Amicul dumitale devotat N. B. Locusteanu.
P.S. Eu la 24 Iunie vin în Caracal că am un proces. Doresc să am aici răspunsul
d-tale la această scrisoare. Se zice că guvernul ar fi având candidat pe D. I. T. Brătăşanu.
La citirea acestor rânduri pline de egoism, de răutate şi de perfidie şi din care rezultă
ascunsa sa voinţă de a se impune ca şi candidat cu orice preţ, ,,Primo mihi”, înlăturând
chiar pe şeful partidului, şi prefăcându-se că a uitat tot ce îmi spusese, un profund dispreţ
avui pentru acest perfid şi grăbii a preveni mai întâi pe amicii mei din localitate.
Individul turbat de tăcerea mea, la 26 Iunie 1889 din Craiova, adică la 7 zile de la
primirea epistolei, adresează o a doua epistolă, primită la Bucureşti la 29 iunie 1889 în care
după ce mă roagă a stărui la Creditul rural pentru o afacere a sa trece la “hotărnicia moşiei
mele ” şi termină astfel: Despre aceasta vom vorbi şi ne vom consulta ce să facem când
voi veni la alegerea de Senator . Apropo de alegerea aceasta, noi vorbisem să punem
candidatura D-lui Brătianu ca o manifestare. Ziarele văd că anunţă, unele candidatura
D-le, altele pe a D-lui Vergatti. În chaosul acesta am pus şi eu candidatura mea, încât
liberalii din Caracal, câţi au mai rămas, au 4 candidaţi, aşa că Dl. Chintescu bate din
pinteni căzându-i laptele în pâsat prin dezbinarea noastră. Probabil dar că senatorul va fi
fericitul candidat prefectoral, şi noi dezbinaţi, e mai bine nici să ne prezentăm la alegeri.
Amicul Dv. N. B. Locusteanu. Citind această a doua epistolă, scrisă 7 zile după cea de mai
sus, nici o îndoială nu mai putui avea că acest perfid individ are să treacă în tabăra opusă.
În adevăr, în prima epistolă combate cu argumente punerea candidaturii D-lui Brătianu, pe
când în cea de-a doua are aerul că regretă. Rămăsei pe gânduri, prevăzând toate cele ce s-a
întâmplat, deoarece ştiam până unde poate merge răutatea acestei creaturi negre,
vendicative. Totuşi crezui că poate ar fi o rătăcire de moment, şi chiar în acea zi îi
răspunsei la Caracal aducându-i aminte că: Mi-ai spus în nenumărate rânduri că nu mai eşti
amator şi mulţumit de a-şi vedea de numeroasele sale afaceri şi că ceea ce mi-a scris că
voieşte a-şi pune candidatura, este numai în scopul de a-mi da palpitaţii. Două zile după
aceea, adică la 1 Iulie şi plecai la Caracal. Pe dată ce ajunsei, mă pusei în contact cu
alegătorii, amicii politici prezenţi în Caracal şi conform dorinţei şi aprobării lor, începui a
lucra. Individul însă nu se vedea la Caracal şi nimeni nu-i ştia de urmă, până în seara de 6
sau 7 Iulie. În tot acest interval atât eu cât şi amicii mei n-am încetat a lucra a vedea
alegătorii, a le aminti toate actele măreţe săvârşite de partidul liberal şi a-i ruga să respingă
cu indignare manoperilor administraţiei care cutriera judeţul. Eram siguri de reuşită, dacă
trădare n-ar fi existat, căci nu ne-am plânge dacă cutare alegător rău, veninos şi perfid în
loc să voteze pe candidatul propus de partidul său, ar vota pe al adversarilor, la Romanaţi a
fost o trădare dintre cele mai infame, după cum mai jos se explică. În seara de 6 sau 7 Iulie
un număr însemnat de alegători ai Colegiului I de Senat, proprietari mari, comersanţi dintre
cei mai importanţi, profesiuni libere, foşti deputaţi, foşti senatori, ne-am întâlnit la D. Ion
Marineanu, alegător, spre a ne consulta. La această întrunire era faţă şi Individul. Toţi au
fost de acord a susţine candidatura mea, afară de Individ şi un amic al său, care văzând
curentul şi despre candidatura sa nici pomeneală nu este deveni furios şi începu a striga că
nici dânsul, nici rudele sale nu mă vor vota, dar dacă eu mă voi retrage, va renunţa şi
dânsul de a-şi pune candidatura, şi atunci am putea pune pe cea a D-lui Brătianu. Întreaga
adunare respinse cu energie cererea sa şi convingând că ceea ce propunea era în vădită
contradicţie cu ceea ce-mi scrisese pe 19 Iunie, când stăruia a-i ceda, combătând punerea
candidaturii D-lui Brătianu şi temându-se de o perfidă cursă din partea-i, mai ales că până
în ziua alegerei nu mai rămăseseră decât 3 zile, şi că totul lucrase pentru candidatura mea,
deciseră a merge înainte. Acea rezoluţie a fost lovitura de graţie dată veninosului individ
care părăsi adunarea ca un disperat, uitând chiar a vedea pe stăpânul casei. O noapte
întreagă petrecută în proiecte de a-şi răzbuna, nu numai contra mea, dar contra întregului
partid. Ce supliciu pentru un om cu caracter politic, ce sărbătoare pentru sufletele mici. Un
proverb francez zice: că noaptea povăţuieşte pe om, dar pe veninosul individ noaptea l-a
povăţuit la rău.
A doua zi până în ziuă, rupând şi aruncând în foc, voluminoasele broşure în care
acuza, insulta şi maltrata: pe reprezentantul partidului, pe omul care ţine drapelul, după
cum îl numeşte în epistola sa spre a ajunge la concluzia că nu trebuie a-i pune candidatura ,
dar a-i ceda locul dânsului ca bătrân, vesel că a putut distruge dovezile scrise de ordinară
ingratitudine, luă drumul către Florica spre a asigura pe D. Brătianu de iubirea, stima şi
devotamentul său şi a descrie partidul liberal din Caracal şi în parte pe mine, de ingraţi,
lipsiţi de orice principii politice, ba chiar de trădători. Ce trebuie să fi gândit acel ilustru
cetăţean de atâta decădere, de atâta lipsă de pudoare, mai ales pentru un om la sfârşitul
vieţii sale, când chiar perfidia ar trebui să fie stinsă.
De acolo trecu la Bucureşti, unde ne calomnie iarăşi către mai mulţi amici politici,
arătând îngrijirea ce are de reuşita partidului liberal şi marea dorinţă de a vedea alegătorii
din Romanaţi manifestându-se contra guvernului şi candidatului prefectoarial.
În ziua de 9 iulie, ajunul alegerei, revenii la Caracal şi seara ne întrunirăm iarăşi la
dl. I. Marineanu; la această întrunire luă parte un număr însemnat de alegători între care şi
individul.Deşi candidaturile nu se mai puteau discuta deoarece depunerea modelului de
buletin de vot se închisese la ora 6, totuşi individul insistă în a mă combate. Văzâmd că
nu mai este nimic posibil şi că adunarea pretinde să ştie ce are să facă dânsul a doua zi la
vot, se coborî în curte cu amicul nostru G. Protopopescu, căruia urmă şi Radu Pârvulescu,
amic de aproape al individului.
Discuţia urmată era relativă la stăruinţa pusă de Dl. Protopopescu de a-l convinge
că nu poate să se despartă de noi, că nu este de admis ca dânsul să voteze contra
candidatului partidului naţional-liberal şi să dea concurs Prefectului. Constrâns de toate
părţile de a fi corect, se prefăcea că convine de a lucra cu noi, dar ideea trădării îl acapara,
zicându-şi: să mă prefac că în fine cedez, ca astfel să le pot afla planul de luptă şi cu
înlesnire îi pot înşela, lucru greu de dovedit.
D. Protopopescu reveni singur în sală şi ne comunică conversaţia avută şi credinţa
că individul va fi, în fine, cu noi. Puţine minute în urmă veni şi individul cu D. R.
Pârvulescu. Ca orice individ ce premeditează o crimă, dânsul era zăpăcit şi excitat şi cu o
privire sălbatică ne zise: Fără plăcerea mea, declar că atât eu, cât şi rudele şi amicii mei,
vom da concursul şi voturile noastre D-lui Porroineanu, candidat propus de Dv.
Ne-am dat mâna în mod amical, mulţumind, şi toţi alegătorii îl felicitară ca a ţinut
cont de dorinţa lor, după care ne despărţirăm. Veseli de rezultatul întrunirii, mai mulţi
dintre noi, împreună cu dl. Pârvulescu, amicul cel mai de aproape al individului, deşi ora
era 12, am mers cu toţii la grădina Paradis. Acolo, D. Pârvulescu ne-a comunicat tot ce
lucrase pe lângă amicul său pentru a-l decide a ne da tot concursul, şi ne-a exprimat marea
bucurie ce simţea de a fi contribuit la succesul sigur de a doua zi. Îi mulţumirăm toţi şi
după ce mai discutarăm modul nostru de luptă, ne despărţirăm în modul cel mai frăţesc,
zicându-ne: ,, La revedere, la urnă”.
A doua zi 10 Iulie, votarea începu. Toţi alergam în toate părţile, deşi reuşita o
credeam toţi sigură. Este adevărat că nici trădătorul, nici amicul său, D. Pârvulescu, nu se
vedeau printre noi, dar atribuirăm această indiferenţă numai siguranţei reuşitei. Chiar cel
mai pesimist, nu ar fi putut bănui o trădare, în urma perfectului acord stabilit în ajun chiar,
în urma angajamentelor luate faţă cu alegătorii.
Pe la 2 ore însă, se răspândi zgomotul că Locusteanu lucrează pe sub ascuns,
pentru candidatul Prefectului, care informat de acordul stabilit între noi în ajun, lucrase
toată noaptea şi obţinuse de la amicul nostru politic promisiunea de a-i da concursul
dânsul, rudele şi vreo trei amici, în schimbul numirii fratelui său ca primar al Comunei
Leu. Pe la 3 şi jumătate acest zgomot deveni general şi pentru toţi amicii partidului nu mai
era îndoială că acel individ comunicase Prefectului tot planul nostru şi chiar numele acelor
alegători, care deşi promisese votul lor Prefectului sub diferite constrângeri, însă cu inima,
cu sufletul erau alături de noi.
Indignarea generală creştea pe moment ce trecea, iar trădătorul văzând aceasta,
sigur că a reuşit în meschinul său plan, pe la orele 4, înainte chiar de deschiderea urnei, a şi
dispărut din oraş împreună cu fratele şi nepotul său.
Decepţia întregului oraş fu oribilă, văzând că candidatul Prefectului a putut avea
atâtea voturi, mai ales că grupul Brătăşanu votase pentru unul dintre membrii săi, şi astfel
se provocă balotajul între cei 3 candidaţi, având candidatul prefectului 54 iar eu 45 din
111 voturi exprimate.
Alegerea se ajurnă pentru 17 Iulie, astfel că reîncepurăm a lucra şi a vedea ce este
de făcut în faţa acestei trădări. Atât individul cât şi Prefectul văzând că nici prin trădare nu
pot lua colegiul, se puseră pe lucru, unul devenind agent electoral al Prefectului, iar acesta
punând în picioare toată administraţia, cutreierând satele, intimidând, făcând tot felul de
promisiuni, unora a le cumpăra casele pentru şcoală, altora a le da Subprefectura Balş ce o
ţinea expres vacantă şi în fine aducând cu zorul alegători care nu luase parte la votul de la
10 Iulie. Toţi eram unanimi a recunoaşte greşeala de a fi primit în sânul nostru pe acel
trădător, care comunicase administraţiei numele alegătorilor ce ne promisese.
Ţinurăm mai multe întruniri intime şi în cea din dimineaţa zilei de 13 Iulie se găsi
cu cale ca să merg însumi la acel trădător şi să văd de nu va fi mijloc a-l deştepta şi a-l
întoarce din rătăcire şi neonesta cale în care intrase, stăruind ca cel puţin pentru astă a 2 a
oară, să nu vie la vot.
Mă supusei şi la ora 4 ½ plecai. Unde? La proprietatea trădătorului, omului ingrat
către un întreg partid politic. Eram cuprins de spaimă şi oroare gândindu-mă că ar fi poate
în stare a-mi declara singur că ne-a trădat. Ajunsei. Văzându-mă rămase înmărmurit, crima
comisă parcă îl mustra, dar nu, în chipu-i se citea durerea de a nu fi reuşit şi setea de a da a
doua lovitură, de a trăda încă. Schimbarăm câteva vorbe banale şi spunându-mi că fratele
său este grav bolnav de răceală, intrai în camera bolnavului slab şi cu totul descurajat mă
silii a-i spune că nu trebuie să se sperie, că o să se facă bine etc, etc.
Ieşii în curte unde la o masă sta trădătorul împreună cu nepotul său, gândindu-se
desigur ce are să-mi spună. Din vorbă în vorbă asupra localităţii, văzând că înnoptează şi
că nu are semne a-mi da măcar ospitalitatea până a doua zi, căci altfel nu plecam aşa târziu
din oraş, îl întrebai: Ce zici pentru balotaj? Cred că îmi vei da concursul şi sigur vom
învinge. Deodată se înrăutăţi, deveni negru de mânie, şi uitând chiar că mă aflu în casa sa,
în mod violent şi veninos îmi răspunse: Află că eu cu ai mei am votat candidaţii
Prefectului, iar la balotaj vom veni toţi şi vom vota tot contra D-le.
Rămăsei încremenit de atâta perversitate şi oroarea mă cuprinse. Strigai birjarului a
pune repede caii. O tăcere adâncă se făcu, după care adresându-mă la amândoi, schimbai
vorba, le lăsai a înţelege că sunt neprânzit şi-mi este cam urât pe drum, căci înmurgise şi
îmi trebuia 3 ore încă de drum. Negrul individ însă îmi răspunse: Nu e nimic, drumul e
bun. Această neomenie mă revoltă încă şi iute şi plecai, ajungând la 11 jumătate ore
noaptea la Caracal.
Mersei de-a dreptul la grădina Paradis a prânzi. Cei mai mulţi din amici erau
acolo. Se grupară lângă mine, miraţi că m-am întors aşa de repede. Le povestii ce mi-a fost
dat a auzi din gura colegului în timp de 10 ani, pretinsului amic, pretinsului leader al
nostru.
Cum aş putea descrie indignarea tuturor, căci deşi erau convinşi că ne-a trădat la
prima alegere, credeau că cel puţin la balotaj nu va mai venit. Le spun însă că fratele său
este foarte rău şi că cel puţin el se va abţine fără voie.
În fine soseşte ziua alegerii. Prefectul cutreiera străzile, cafenelele, hotelurile spre
a găsi dintre alegători şi a-i descânta, mai ales pe aceia dintre alegători despre care
trădătorul îi spusese că au să fie cu noi. După aceea se urcă la Prefectură în aceeaşi curte cu
localul de votare, şi acolo, toţi funcţionarii administrativi din oraş şi judeţ concentraţi
pentru alegere, duc pe acei alegători slabi de îngeri şi care din norocire nu sunt numeroşi
spre a lua cuvenitele instrucţii.
Votarea începe şi urmează sub cele nemaipomenite intimidări, când iată soseşte şi
trădătorul. Trece ca glonţul pe lângă un şir de alegători, care în atâtea rânduri îi dăduseră
votul şi concursul, fără a avea nici curajul de a-i privi în faţă şi merge mândru şi fericit şi
consumă a II-a trădare. După o jumătate de oră, spre mirarea întregului oraş şi în parte a
mea soseşte şi fratele său, zdrobit de boli, care se sculase din patul de zăcere spre a
contribui şi dânsul la trădare. Dar deodată lumea se îndesă către scară, văzând că se urcă,
ţinându-se de scară, nepotul trădătorului, adus cu zorul şi cu riscul vieţii sale a da o mână
de ajutor unchiului, în neagra sa trădare. Ce se întâmplase? În ajun li se răsturnase trăsura
şi îi zdrobise picioarele şi cu acele teribile suferinţe fusese luat şi adus să dea concurs
Prefectului. În fine, candidatul Prefectului reuşi la balotaj cu 57 de voturi şi cu toată
trădarea, dacă intimidările Prefectului nu ar fi întrecut orice culme, numai 5 voturi din cele
ce mi s-au luat, ar fi fost destule, ca cu cele 48 avute să dea reuşita partidului naţional-
liberal. Proclamarea votului s-a făcut în mijlocul celei mai lugubre tăceri, căci chiar
adversarii noştri, deşi le convenea trădarea, dar erau indignaţi şi urau pe trădători.
Aceasta este descrierea detaliată a alegerii de la 10 şi 17 Iulie, în care rolul cel mai
nenorocit l-a jucat un aventurier politic, cu veleităţi de bătrân luptător în partidul liberal
încă de la 1848. Toate cele aici relatate sunt purul adevăr şi ele au să fie controlate de
alegători şi de caracaleni, pentru a căror cunoştinţă le şi public, căci a venit timpul cred, azi
mai ales când în presă se discută purificarea, să purificăm partidul naţional-liberal de acest
impur politician. Cât pentru partidul conservator pe care l-a servit cu trădarea sa, de-l va
băga în cadrele regulate, în curând îi va dovedi că şi trădarea este susceptibilă de
perfecţiune, şi pentru a nu avea nici un dubiu, citească următoarele rânduri estrase dintr-o
scrisoare a acelui trădător ce mi-a fost adresată la 12 Ianuarie acest an-1889, adică cu şase
luni înainte de a ne trăda pe noi naţionali-liberali şi de a-i sluji pe conservatori cu
devotament până la espunerea chiar a vieţei membrilor familiei sale.
Leu 1889 12 Ianuarie
Onorate Domnule Porroineanu.
La 16 ale acestei să încep alegerile membrilor Comitetului Judeţean. Vino cu
rudele şi amicii d-tale să dăm concursul acelora care doresc să fie aleşi, precum ne-au dat
şi dânşii concursul nouă în alegerile politice. Ştii că adesea un singur vot decide de
victorie. Vin şi domnii Diculeşti care mi-au spus că trag la mine, apoi vin şi alţii scăpaţi
din porumbăria junimistă. Falsitatea fanfaronadelor junimiste a început să se vadă şi de
cei mai naivi şi nu va trece mult până să se discrediteze cu desăvârşire. Cât despre
conservatori, ei n-au uitat nimic şi n-au învăţat nimic, ei sunt tot reacţionarii de la 63 şi
48. Semnul de viaţă pe care vor să-l dea arătându-se mai liberal de cât liberalii, este
ultima licurire a flăcărei ce se stinge. Stirpea aceasta este destinată să piară. Prostia
burghezilor a readus pe scenă aceste fantasme a căror venire s-a însemnat prin torture şi
omoruri, şi nici nu se putea altfel, căci strigoii cu cadavre se hrănesc.
Amicul D-tale. N. B. Locusteanu.
Judece lumea între ceea ce scria la 12 Ianuarie şi ceea ce făcea la 10 şi 17 Iulie acelaşi an.
[Arh. Naţ. Fod Poroineanu, dosar nr. 107, pag. 1-16]
[2] Anii 1858-

1858-59.
59. ,,Poezii
,,Poezii de ziceri sinonime şi altele. Compuse de mine Sache
Poroineanu”
Ai la horă măi vecine Cum într-una o tot ţine

Unde toţi sunt adunaţi “Dânga,dânga, dânga, dânga”
S-auzim pe dat cobzarul Nu îi dreapta ce îi stânga
-Măi cobzar mai schimbă coarda Că-ţi ciocnim capul cu barda
Să intrăm şi noi în joc Ce tot ţii cu “Dânga, dânga”
Înţelege când îţi zicem Nu îi dreapta ce îi stânga
-Eu aş vrea dragă jupâne Când veţi vrea să fiţi uniţi
Şi altă cobză să mai calc Fericirea ţării voastre
Să jucaţi după plăcere Ţara s-o vedeţi în pace
Dar la lăutar rămâne Destul, destul Dânga, Dânga
D-o vrea el să schimbe “Dânga” Când în dreapta când în stânga
-Fraţi români voi puteţi face
,,Compuse de subscrisul la Câmpulung, când eram administrator al Districtului Muscelu,
1859 febr. Paharnicul Sache Poroineanu”.
Alte “ziceri”: Dar, dar - 21

“Amic sincer, e probat, nimănui de nu “N-ai umanitate, asta fiind dar
vei fi Eşti lipsit de toate, nu ai nici un dar”
Puţin te vei bucura, dar puţin vei pătimi”
66.
„Un butoi de ţinut apă era plin până în Un şoarece îl rosese la un fund lipit cu
doagă cocă
Eri m-am pomenit de - o dată mai cu Butoiul l-am dres prea bine, şoarecele a
toată apa cursă dat în cursă”.
Filomela şi greerele Apr. 2. 1862
,,Viaţă nouă şi splendoare peste tot s-a Dacă moartea încunună traiul nostru cel mai
răspândit lin
Ca o zi de sărbătoare câmpul râde n-tinerit, În mormântul neguros
Râde raiul pe pământ
Dacă noi n-avem ursită ca un pom
Vai! Dar anii tinereţii nu se-ntorc şi pentru
să-ntinerim
noi
Şi în lumea fericită ani d-amor să mai trăim
După anii bătrâneţii după grelele nevoi,
Pentru ce să lăcrimăm?
Plecăm fruntea în mormânt!
Astfel dorului fidel, plânge-n arbor înflorit
Pentru ce această viaţă să ne treacă în zadar
Răpitoarea filomelă; dar pe plaiul înverzit
Hai să sorbim cu dulceaţă al iubirii scump
Cântă greierul voios.
pahar.
Dacă viaţa noastră e ca floarea cea de crin
Cât vom fi să profităm !
[Arh. Naţ., fond Poiroineanu, dosar 20, f. 1,2,6, tuş negru, alfabet chirilic]
1871
N-am avut norocul să fiu în partide Oameni noi mai bine, căci cei din vechime
Căci văz cu durere toate sunt perfide. Nu vor legile să stime.
Albi şi roşi două tabere numite Nu se vede oare ţara e ajunsă
Şi fracţiuni nouă, dar vai! Cumplite. Pân-la disperare de dureri pătrunsă.
Grijă de vr-un bine pentru astă ţară Răul dovedeşte se cunoaşte bine,
Cunoaşte oricine, n-au nici măcar rară. Din ce se înmulţeşte şi de unde vine
Cine-a zis se ştie (1), e de trebuinţă Scoală tu dă-mi locul, vezi că până acuma
Ca legi noi să fie cât vă stă-n putinţă. Ţi-a servit Norocu! Din rele e una.
D-averi răzbunare, singura dorinţă
Şi spre împilare, singura voinţă
Partide lipsească, venim noi în
unire
Toţi să se silească la a ţării mărire
Numai acest fel răul să-nceteze
Şi ţara în toate să se îndrepteze
Cu astă credinţă din străbuni
purtată
Ţara e-n fiinţă dar rău apăsată.
,,Anii 1858-59. Poezii de zicere sinonime şi altele
(1) D. Mihail Kogălniceanu,
compuse de mine, Sache Poroinianu”.
când s-a ales Alexandru
Vodă Cuza, anul 1859, la 5 ianuarie, Domnitor al Moldovii şi la 24 aceiaşi lună domnitor
al Muntenii.
[Arh. Naţ. Fond Poroinenu, dosar 48, fila 1, tuş negru, alfabet chirilic]
[3] Amenajamentul Pădurei Pietrarii-Manga-Adunaţii din judeţul Dîmboviţa

Partea I
Numirea pădurei: Pietrari –Manga Adunaţi
Numirea Moşiei: Pietrarii-Manga
Posiţiune geografică: Se află în judeţul Dâmboviţa, plaiul Ialomiţa-Dâmboviţa şi se află în
comuna Pietrari
Comune vecine: la est Văleana de sus şi Cucuteni cu 450 familii la trei chilometre
depărtare, la nord Rîul Alb cu 180 de familii la 8 chilometre depărtare şi Bărbuleşti cu 800
de familii la aceeaşi depărtare, la vest Gemenea cu 240 familii la 6 chilometre depărtare şi
Voineşti cu 200 familii la 5 chilometre depărtare, la sud Izvoarele cu 200 familii la 500
metri depărtare. Comuna Pietrarii de care aparţine pădurea este spre vest la o depărtare de
100 metri.
Numele proprietarului: Această proprietate care îşi are numirea de la carierele de piatră de
moră etc, ce se esploatează în localitate, era cam pe la anul 1720 a moşnenilor Pietrăreni,
în individiune cu celelelte proprietăţi vecine. Pe la anul 1790, fiica unuia dintre moşnenii
cei mai de frunte , anume Măriuţa, intrând în căsătorie cu cu polcovnicul Badea Cocoşi
Poroinianu, i s-a dat ca dotă. Din această pereche a descins dl. Sache Poroinianu care a
posedat-o până la 1876 când, încetând din viaţă, fiul său, Dl. Constantin Poroineanu a
remas legalmente proprietar. Cele 12 locuri înfundate, circumscrise în plan cu coloare
verde, în întindere totală de 75 pogoane 726 stj sunt proprietate a statului.
Întindererea. După planul ridicat odată cu hotărnicia de la 1883- de către inginerul
hotarnic Ion Bărbulescu, poligonul pădurei coprinde 889 pogoane sau 445 hectare 4,780
m.p. din care: 570 pogoane sau 285 hectare 9,670 hectare pădure în masiv, 245 pogoane
sau 121 hectare 7,673 m.p. pădure foarte rară, cu ciolpani-stejari şi fag servind ca islaz în
care intră şi parchetul nr. 8, figurat pe plan şi 68 pogoane sau 34 hectare748 m.p. pădure
tânără rară, cu masivul interupt prin poieni şi locuri goale-cum şi 7 pogoane 476 stj. p. sau
3 hectare 6,918 m. p. pădure tânără în petecul de moşie numit Înfundătura Protopopului,
separate de corpul moşiei şi înfundat în proprietăţile moşnenilor Cucuteni etc.
Limitele: Întregul corp al proprietăţii se limitează: la est cu proprietatea Cucuteni a
moşnenilor, la nord cu proprietatea Pietrarii a moşnenilor Pietrăreni, la vest cu delimitarea
locuitorilor din comuna Pietrarii şi la sud cu proprietatea D-lui Mişu Paleologu. Corpul
mare al pădurii se limitează: la est cu livedile din Moarea ale proprietăţii, la sud cu
proprietatea moşnenilor Pietrăreni şi la vest cu delimitarea locuitorilor din pietrari. Corpul
mic dintre Moarea şi Vulcana se limitează la est cu livedile de pe Vulcana, la nord cu
proprietatea moşnenilor din Pietrarii, la vest cu livedile proprietăţii de pe Moarea şi la sud
cu proprietatea Dlui Mişu Paleologu, iar partea numită înfundătura Protopopului se
limiteadă: la est cu proprietatea Cucutenilor, la nord şi vest cu proprietatea Dlui I. Kule, iar
la sud cu terenul delimitat locuitorilor.
Natura esenţelor, etatea şi proporţia lor: în parcela A constituită din islaz şi în parchetul
nr. 8 pe care se află arbori rari, stejarul este în proporţie de 70 la sută şi fagul de 30 la sută,
lungimea 4-5 m şi etatea 50-80 ani. În parcela B, mesteacăn 90 la sută şi fag-subarboret-10
la sută, lungimea 3-15 m, iar etatea 12-23 ani […]
Starea vegetaţiei şi a masivului: Vegetaţia este progresivă, masivul este complet, afară de
părţile arătate pe plane: A, F, H şi I., cari sunt întrerupte prin poeni, ochiuri, arbori rari etc.
Configuraţia terenului: Această pădure este situată pe numeroase oleacuri, coste, piscuri,
platouri şi văi. Regiunea este podgoriană.
Clima. Clima este temperată
Tratamentul anterior. Tăieri neregulate în orice timp al anului peste totă suprafaţa pădurei.
Păşunatul orice soi de vite, permis în tot timpul anului- în totă pădurea fără deosibire de
etate, este tratamentul ce a fost aplicat acestei păduri în trecut.
Valoarea materialului lemnos. Un metru cub lemn de lucru se pote vinde pe loc în pădure,
în stare brută cu lei 4, un ster lemn de foc cu lei 1 şi bani 20, suta de obedi 5 lei, suta
podină 3 lei, suta ulucă 5 lei, suta ossii 20 lei, suta pari 3 lei şi mia nuele 5 lei. În venderea
cu arborele, preţurile variadă cu dimensiunea şi esenţele, astfel-că: stejarul cu dimensiunea
periferică de 0,30-0,90 cm se vinde cu 0,40 lei până la 3 lei, iar fagul cu aceleaşi
dimensiuni se vinde cu 2 lei şi 20 bani. În oraşul Tîrgoviştei lemnul de foc se vinde cu 4 lei
şi 50 bani sterul, iar lemnul de lucru până la 30 lei metrul cub.
Preţul tăiatului, fasonatului şi transportului. Tăiatul şi fasonutul unui decaster se poate
face cu 2-2,50 lei, a un metru cub lemn de lucru, cu 10-15 lei. Transportul unui decaster
lemn de foc până în oraşul şi Gara Târgoviştei, costă până la 25 lei, a unui cub, lemn de
lucru, până la 3 lei şi 50 bani.
Producte accesorii. Lemnele morte căzute pe jos, păşunarea ierbii prin vite, epuri, lupi,
vulpi, veveriţe şi diferite păsări ce se vânează, constituie productele accesorii.
Păduri vecine în exploatare. La sud pădurea Pietrari a D-lui Paleologu, Izvoarele a D-lor
fraţi Diţileşti, la depărtare de ½ kilometri, în est şi nord a moşnenilor Cucuteni şi Pietrăreni
şi la vest Suduleni a D-lui Ioniţă Marinescu, la o depărtare de circa 1 ½ kilometri.
Căi de comunicaţiune. Şoseaua Tîrgu-Vestei [Târgovişte]-Câmpu-Lung care trece prin
comuna Pietrari pe lângă pădure în partea vestică şi calea ferată Titu-Târgu-Vestei, care se
va prelungi până la comuna Şerbăneşti, înlesneşte transportarea matelialului lemos spre
centrele de consumaţiune.
Ape curgătoare şi minerale. Interne: există mici pâraie pe văile Baciu, Versetura, etc.
Esterne-afară din pădure însă pe moşie.Vulcana spre est, Râul Alb spre vest pe delimitarea
locuitorilor şi Dâmboviţa la o depărtare de 1,5 kilometri. Ape minerale până astăzi nu s-a
constatat, însă în partea estică a corpului principal de pădure, în poena Nr. V există puţuri
de păcură în părăsire, din cauză că lichidul se află la o adâncime prea mare şi proprietarul
nu voiesce a construi noui puţuri de adâncime, din cauza cheltuielilor prea mar ice ar
reclama atar construcţiuni.
Centre de consumaţiune. Oraşul Târgu-Vestei la depărtare de 25 kilometri, comuna
Pucioasa unde se află băile de pucioasă, la
8 kilometri, Vulcana ca la 6 kilometri,
unde se află renumitele puţuri şi băi de
pucioasă, sunt locurile unde se pot desface
atât lemnul pentru lucru cât şi lemnul
pentru foc. Mai este şi fabrica de pudrărie
spre est, cam la 15 kilometri, unde se cere
lemnul de foc şi de lucru.
Administraţia, drepturi de păşune,
servituţi. Administraţia se face de
proprietar sau prin arendaş cu contracte
periodice din 5 în 5 ani. Dreptul de păşune
e concedat arendaşului prin contractual de arendarea moşiei, iar paza se face prin doui
guardieni. În corpul acestei proprietăţi, statul are douăsprezece petece de locuri […] în
întindere de 75 pogoane şi 726 stj. p.
[Arh. Naţ. Fond Poroinenu, Dosar 105, Aranjamentul pădurii Manga-Adunaţi, 1886]
Sub ocupaţie germană (VII)
Florea Cristina
Şcoala Gimnazială Oporelu
La un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, gândul ne duce către

momentele de restrişte prin care a trecut poporul român în timpul conflagraţiei mondiale.
Dintre acestea, un episod de grea încercare a fost reprezentat de regimul ocupaţiei militare
germane, impus asupra a două treimi din teritoriul României.
Tratativele secrete purtate cu Antanta în anii neutralităţii, de către guvernul liberal
condus de Ion I. C. (Ionel) Brătianu, s-
s-au concretizat prin tratatul din 4/17 august 1916 – un
adevărat certificat de naştere al României întregite – în care patru mari puteri ale lumii
(Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) recunoşteau drepturile legitime ale statului român asupra
provinciilor româneşti din Austro-
Austro-Ungaria. Intrarea României în război, zece zile mai târziu,
a fost întâmpinată cu entuziasm de către românii transilvăneni, cu gândul la mult aşteptata
eliberare. Din păcate, ofensiva română victorioasă din Transilvania a fost umbrită rapid de
înfrângerea de la Turtucaia şi de atacurile austro-
austro-germane care au străpuns trecătorile
Carpaţilor
Carpaţilor Meridionali. Iminenţa ocupării Capitalei, de către trupele conduse de
feldmareşalul von Mackensen, a determinat autorităţile române, familia regală, armata şi o
parte a locuitorilor să se retragă în Moldova. Două treimi din teritoriul ţării au căzut sub
sub
ocupaţia inamicului, suportând un regim de ocupaţie germană foarte sever.
Intrarea armatei lui Mackensen în Bucureşti, la 23 noiembrie 1916, a fost un moment
greu, emoţionant, perceput în modul cel mai profund de către societatea românească.
Asupra Capitalei au fost ridicate, încă de la început, pretenţii drastice referitoare la
aprovizionarea trupelor şi rechiziţionarea caselor, automobilelor, alimentelor, etc. Aspecte
relevante din perioada ocupaţiei germane au fost surprinse, în Bucureşti, de către
către sora cea
mai mică a lui Ionel Brătianu, Pia (căsătorită Alimăneşteanu) în ale sale “Însemnări din
timpul ocupaţiei germane”, volum publicat în 1929. Pia Alimăneşteanu (1872-
(1872-1962) a fost
căsătorită cu Alexandru Alimăneşteanu, membru al renumitei familii din
din satul oltean
Alimăneşti (“Memoria Oltului” nr.22/dec. 2013). Continuăm, în acest număr al revistei,
redarea conţinutului interesantului jurnal, dedicat, aşa cum apare scris pe pagina a doua,
“Memoriei mamei mele, Pia I. C. Brătianu şi fratelui meu Ion I.
I. C. Brătianu”.
9 Februarie [1917]. Astă noapte visam, impresionată de ştirile aduse de Elveţian

[Wangler], că biblioteca de la Florica se golise. O zi liniştită, prima de o săptămână. Am
aflat unele amănunte asupra relaţiunilor dintre autorităţile române şi cele germane, destul
de încordate în vremile din urmă. Verzea îşi dăduse dimisia în urma unei scene cu
Stolzenberg, care îi ceruse ca în douăsprezece ore să fie toate refugiile deschise, pe
socoteala primăriei. Verzea, nelăsându-i-se timpul trebuincios, le-a deschis cum erau,
într’o stare mizerabilă. Stolzenberg, aflând desigur aceasta, vine la ora 9 seara să-l ia şi
vizitând unul din refugii, se înfuriază aşa de rău, încât a mers pâna a-l scutura de umeri.
După câteva zile Verzea şi-a retras dimisia.
Au cerut lui Lupu Costache o declaraţie prin care făgăduia că încuviinţează ori ce vor
face autorităţile germane. Nu a voit să-şi dea iscălitura.
La poliţie au cerut deasemenea ca toate hârtiile să fie contrasemnate de poliţia germană.
Domnul Ţigara s’a opus, nu doar că germanii ţin la prestigiul autorităţilor române, dar
doresc ca execuţia să fie a Românilor, autorităţile noastre apărând ca nişte călăi pentru
populaţie. Trebue să înregistrăm aci câteva cazuri nenorocite, le numesc nenorocite fiincă
este vorba de ai noştrii:
1. Un articol al lui Mangra, de cea mai mare platitudine faţă de împărat. Partea cea
mai interesantă, sau mai bine zis cea mai odioasă, este sfârşitul: ,,Şi în îndeplinirea acestei
chemări care-i asigură propria existenţă politică şi de stat, ca şi existenţa etnică a
românismului în genere, România va căuta un regim natural într’o alăturare sinceră de
Austro-Ungaria şi Germania. Se va realiza astfel cuvântul marelui patriot român, P. Carp,
care a dorit înfrângerea României de astăzi, aliată cu imperiul Ţarilor, pentru ca regatul să
se poată alătura apoi cu atât mai puternic şi fără rezervă de puterile centrale.”
2. Ion Filitti, secretar la ministrul afacerilor străine, rămas “din întâmplare” în
Bucureşti, deşi mobilizat, după multe stăruinţe a isbutit să fie numit director al Teatrului
Naţional, cu condiţia ca artiştii din Berlin, muritori de foame, să poată veni cu trupe să
joace la Bucureşti, plătiţi de primărie, 50.000 lei. A inaugurat deschiderea seziunei
printr’un discurs.
3. Doamna Marta Bibescu trimite azi răspuns mamii, că ar dori să vie s’o vadă, dar nu
ştie cum să facă, temându-se să nu fie luată la ochi. I-am răspuns să nu se obosească,
deoarece s’ar compromite în ochii Germanilor.
11 Februarie. Ţara este împărţită în patru etape germane şi etapele în douăzeci şi şease
“nebenetape”, din care trei numai austriace. Dobrogea este pe mâna Bulgarilor. Un comisar
ne-a adus o telegramă, trimisă de ministrul de război (Vintilă), adresată ca un pomelnic,
tuturor membrilor familiei rămaşi în Bucureşti. Telegrama însă nu conţinea decât o singură
frază, numai sfârşitul desigur, în care da ştiri de fiul lui Arion. Începutul, fiindcă privea
familia Brătianu, fusese tăiat, aşa că nu am aflat altceva decât că cei de la Iaşi au încercat
să ne transmită ceva. Acesta a fost primul semn de viaţă.
Ceteam zilele acestea articolul unei domnişoare franceze, care a trăit zece luni sub
ocupaţia germană în Lorraine şi cartea unui ofiţer “Sous Verdun”. Amândoi eroi. Deseori
lăsam cartea din mână sătulă de descripţiunile încă vii ale suferinţelor lor fizice şi morale,
descripţii care se asemănau mult cu ale noastre. Aceiaşi brutalitate, aceleaşi hoţii, dar
deseori nu mă puteam opri de a invidia solidaritatea ce exista în contra vrăjmaşului,
indiferent de clasele sociale şi de partidele politice. Singur cuvântul de patrie în scrisul lor,
dă impresia că-i face să vibreze, că este un steag în jurul căruia pier toate patimile.
15 Februarie. De câteva zile stăm cu sabia lui Damocles d’asupra capului. Iar este vorba
de internare. De rândul acesta, călăii stau la îndoială dacă să fim duşi toţi mare şi mic la
Periş sau la Hotel Imperial. Ori cum va fi, aşteptăm în linişte, cuferile sunt gata, nu mă
turbură recluziunea; pe mama şi pe Costache îi cam turbură. Socotesc, ca şi Pillat, că faptul
de a fi dus sub paza soldatului neamţ e o umilire.
De fapt aşi înţelege, dacă am fi furat, omorât, făptuit ceva rău, dar când ai conştiinţa
liniştită şi ştii că asemenea măsuri nu sunt decât o armă mai mult împotriva vrăjmaşului,
nu mă simt umilită.
Azi am primit o scrisoare de la Vintilă. Ne dă ştiri de fiecare. Erau tocmai întruniţi la
Iaşi. Am plâns toţi cetind’o, dar ne-am mai liniştit, deşi era tocmai de la 10 Decembrie.
16 Februarie. Internarea a devenit realitate. Sabina şi Lia au primit o hârtie, prin care erau
invitate de a-şi strămuta locuinţa la Hereşti. Hereşti este tot devastat de Bulgari: nici uşi,
nici ferestre, iar de două zile este un viscol şi o zăpadă aşa de mare, încât pe străzi este
oprită orice circulaţie. La Ploeşti au fost internaţi o sută patruzeci bărbaţi şi femei, printre
care însuşi primarul, Gh. Ionescu. Aflând aceasta ofiţerii germani de acolo, care-şi
petreceau sările la dânsul, au sosit pe capete la Bucureşti să-l scape. “Abia trei-patru
germanofili erau în Ploeşti, ar fi declarat comandamentului de aici, şi pe aceia îi închideţi,
făcând şi din ei vrăjmaşii noştri!”
Prefectul din Mehedinţi a fost închis, fiindcă fusese prietenul D-lui Mihail Burileanu şi
îi luase în casă câteva mobile.
Paul Greceanu întâlnind pe Carp şi istorisindu-i că venea dela Ploeşti unde s’a închis
multă lume, acesta a răspuns: “Lasă, bine le face, că sunt toţi hoţi!”
18 Februarie. Azi la parastasul de la Domniţa Bălaşa, pentru regina Elisabeta, prima oară
am avut impresia de la “Brebis galeuse”, mă temeam eu însă-mi să mă apropii de celelalte
tovarăşe de spital. Mi se părea că voi aduce asupra lor bănuiala poliţiei secrete, care
desigur mişună printre noi. De aceia am ieşit repede din biserică, când s’a sfârşit slujba.
Aseară am aflat că otrăvurile găsite, cu dosarele Gunther şi destinate pentru oamenii
noştri politici, erau aşa de puternice, încât câteva picături omorau pe loc fără a lăsa urme.
Bombele găsite în subsolul legaţiei germane au fost demontate de un fost rândaş al nostru.
De ieri sântem nedumerite. Sabina s’a dus pe rând la Lupu Costache, la P. Carp, să le
ceară, ca în loc de a fi trimise la Hereşti – unde este tot devastat şi la 40 km de oraş, fără
orice comunicaţie, în zona bulgărească, cu un copil de trei ani – mai bine să le închidă la
Imperial. Au făgăduit că-i vor da răspunsul, dacă li se admite cererea. Până acum însă
nimic. Unii se tem să nu se compromită în ochii gemanilor, alţii găsesc că merită acest
surghiun! Sabina le-a spus că-i face răspunzători, ca autorităţi române, de ceeace li s’ar
întâmpla.
19 Februarie. Aseară, din cele ce ne istorisea d. Ţigara, aveam impresia că ne aflam
într-un viespar şi printre viespi, poate cele mai răutăcioase, erau unii din ai noştrii.
Oberpolizeimeister a primit de la Berlin ordinul să nu ne interneze, deoarece ar avea
efect rău în străinătate, ci să izoleze în condiţiuni “nu prea bune membrii familiei”. În
prostia lor, căci niciodată n’aşi fi crezut să găsesc atâta prostie la Germani, nu-şi dau seama
că internarea ne-ar fi făcut mai puţină propagandă decât asasinatul ce voesc a-l comite,
trimiţând două femei cu un copil pe vremurile acestea pradă trupelor. Am aflat totdeodată
că Lupu Costache şi Carp nu au voit să facă nici un demers, desigur mulţumiţi că scapă de
doi membrii din familie. Au însărcinat pe Ţigara să intervie, ştiind că dânsul nu poate face
nimic. Sabina i-a declarat categoric că la ţară, în asemenea condiţii, nu merge. Mai
încearcă o singură cale ce le-a mai rămas, să vorbească lui Marghiloman, invocând
atribuţiunile lor de directoare de spital la Crucea roşie. Multă nădejde totuşi nu au.
21 Februarie. De trei zile totul se învârteşte împrejurul internării. Dovezi de afecţiune şi
prieteşug ne vin din toate părţile şi sunt o mângâiere. Sabina cu Lia au scris lui Mackensen,
după sfatul preşedintelui Crucii Roşii, cerând să fie internate în oraş. Aşteptăm rezultatul.
Spun asteptăm deoarece, după spusele lui Lupu Costache, vom fi luate şi Mariuţa cu mine.
Marghiloman în această chestiune s’a purtat cel puţin cuviincios, pot spune chiar bine faţă
de Sabina.
22 Februarie. Internaţii dela Imperial au primit ordin de plecare la Ialomiţa – alt proect de
răsbunare. Azi pe la orele şease, a sosit la doctorul Cantacuzino un poliţai, cu pipa în gură.
I-a făcut un act de acuzare, că în luna lui Septembrie, anul trecut, fiind chemat de o
doamnă Kaminschy la Aténée Palace să vadă pe bărbatul ei bolnav de arterio-scleroză, spre
a fi scutit de internare, dânsul n’a vrut să meargă. Doctorul i-a spus că nu-şi aminteşte
nimic de aceasta, că se poate să fi refuzat, dar că de obicei merge ori unde îl chiamă, însă
de câtăva vreme fiind bolnav, nu-şi mai îngrijeşte decât de vechea clientelă. La sfârşit
Germanul i-a spus, ca o ameninţare, că se vor revedea. Costache l-a rugat, de se mai
întoarce, să aducă cu el un dragoman, căci se exprimă greu pe limba germană. “Eu aşi
putea fi dragoman, a răspuns obraznic, ştiu şi franţuzeşte şi româneşte, dar acum în ţara
ocupată D-v. trebue să vorbiţi nemţeşte.”
În privinţa internării, s-a dat o amânare: Hereşti fiind găsiţi în adevăr nelocuibil.
25 Februarie. Aseară a sosit
ordinul, că Sabinii şi Lii le este
interzis a-şi părăsi domiciliul.
Aceasta desigur în urma scrisoarei
ce au adresat-o lui Mackensen,
spunând că a garantat securitatea
cetăţenilor şi viaţa lor şi că faptul de
a le trimite în asemenea condiţiuni
la ţară poate avea consecinţe foarte
rele pentru două femei şi un copil
mic. Scrisoarea a fost trimisă prin
ministerul de interne, alăturând o
Pia Alimăneşteanu (n. Brătianu) împreună cu petiţie către Lupu Costache,
părinţii: Pia şi Ion C. Brătianu.
făcându-l răspunzător ca autoritate
română de ceeace se poate întâmpla. Graţie energiei Sabinei, s’a atins o parte din scop.
Astăzi ninge iarăşi. Zăpada ajunsese până la un metru săptămâna trecută şi se
topise într’o zi de ploaie. Străzile erau în astfel de stare că păşiam tot timpul prin băltoace
adânci.
Percheziţia poliţiei secrete la Tati. Au cerut să li se deschidă casa de fier. Erau un
ofiţer şi doi civili, printre care un băiat tânăr. Servitoarea le-a arătat pe aceia din birou.
,,Nu, a spus băiatul, este alta ascunsă în hall.” Într’adevăr exista una în hall, de care nu
aveam habar. Băiatul i-a adus drept la locul unde se afla ascunsă în lemnărie. Deschizând-o
au găsit-o goală. Aceasta mi-a arătat că lucrătorii germani sunt spioni în casele unde
lucrează. Introduceam noi înşine ,,le loup dans la bergerie”. După războiu trebue să avem
numai Români meseriaşi.
26 Februarie. Mâine dimineaţă la orele 5, spre a nu da loc la manifestaţii, pleacă
internaţii dela Imperial la Săveni – sat din Ialomiţa. Sunt printre ei bărbaţi de 70 de ani
(Carabatescu) şi alţii bolnavi. Vor face drumul până la gară pe jos, cu trenul câteva ore,
apoi iar pe jos patru ore. Afară a nins şi este iarăşi o lapoviţă de nu se poate umbla. Totuş
Pillat este curagios. Le-a dat voe să treacă pe acasă şi dânsul a sosit cu soldatul neclintit.
Mariuţa s’a dus de a luat masa cu el la Imperial. Au făcut mare haz împreună, mai ales că
Derussi compusese versuri şi le cânta bătându-şi joc de Germani în gura mare. Mariuţa îi
îmbărbăta pe toţi. Mă mir că n’a păţit ceva.
Iată din isvor oficial cum au fost trataţi internaţii puterilor centrale înainte de
ocupaţie. Ceeace fac acum sub motivul că au fost maltrataţi, este numai un pretext. Comit
ceeace au comis pretutindeni, atât în Belgia cât şi în Franţa. Internaţii mai de seamă, ca
Sperling, au fost închişi în casele lor, ceilalţi duşi la Urziceni, un mic orăşel cu case mai
bune, şi repartizaţi pe la proprietari. Cei mai de rând, prin casele ţărăneşti. Li s’a îngăduit
să ia nevestele şi mobile, servitori şi provizii. Unii au venit chiar să-şi vadă familia în
Bucureşti. Aceasta numai câtva timp, apoi au fost aduşi la Bucureşti în două hoteluri.
Multora din ei li se îngăduia să-şi aducă mâncarea dela Capşa. Femei nu au fost internate
afară de cele prinse cu spionagiu. Dealtmintrelea, după cum am mai spus, ca să scape de
beleaua internărilor se propuse să fie trecuţi toţi cei suspecţi în Bulgaria. Guvernul bulgar
s’a opus. Este curios faptul că unul din cei ce ţipă mai mult împotriva internărilor este
Antipa, care fusese în comisiunea română şi a condus aceste tratative.
Scrisoare deschisă, publicată prin gazetele germane, a lui Al. Beldiman, şi trimisă şi
lui Ionel la Iaşi... O nouă pată pe numele său.
27 Februarie. Cu toate că nu am primit nici o hârtie oficială, ni s’a cerut mamii şi mie,
dela poliţie, să nu eşim din casă. Eu care puteam sta cu zilele fără să mi se urască în odaie,
acum resimt o poftă neobişnuită să cutreer străzile.
Suntem de tot la cheremul lor, de când a plecat Wopicka şi Vredenburg, dar mai
ales cel dintâi, căci cel de al doilea, în timpul neutralităţii, trecea drept spion al Germanilor.
Azi la orele trei dimineaţa au plecat internaţii. Un singur glas român nu s’a ridicat
pentru ei!
(va urma)
Inscripţii
ÎNTREGIRI LA BIBLIOGRAFIA
BIBLIOGRAFIA LUI FLORIN DUMITRANA
DUMITRANA
Nicolae Scurtu
Biografia şi bibliografia poetului Florin Dumitrana (n. 22 iunie 1919 – m. 27

septembrie 1945) sunt incomplet cercetate de către istoricii literari, unii cu o anume
autoritate1, iar
în Dicţionarul
general al
literaturii
române, operă
de o oarecare
ţinută
ştiinţifică, nici
nu există, deşi
este autorul a
două plachete
de versuri –
Cu mâinile
prin soare
(1937) şi
Întâile viori
Florin Dumitrana, un zbor frânt. (1938), care
s-au bucurat de o excelentă receptare critică.
Investigaţiile întreprinse în presa vremii relevă faptul că Florin Dumitrana a
colaborat la următoarele reviste literare: Curentul magazin, la rubrica Pagina poeziei,
Curentul. Magazin literar, Luceafărul, Prepoem2, Universul literar, precum şi în presa din
Transilvania, Ţara şi Vocea Târnavelor.
O colaborare necunoscută, până acum, e cea
de la revista Viaţa literară, pe care a condus-o cu
pasiune şi înţelegere absolută poetul, prozatorul şi
memorialistul I. Valerian (1895–1980).
În arhiva şi biblioteca revistei Viaţa literară
am descoperit cele două epistole trimise de Florin
Dumitrana, precum şi poeziile Predoslovie, Întâile
viori, Flaute de toamnă, Ion, Inscripţii, Rai valahic
şi Ţara din cer, din care ultimele patru se publică,
acum, întâia oară.
Poeziile acestea, deloc comune, au o
tematică tradiţionalistă şi sunt scrise în maniera
celor ce se publicau în occidentala revistă,
Gândirea, pe care o superviza poetul Nichifor
Crainic.
Un tânăr, foarte tânăr poet se impune decisiv
în anii premergători marelui cataclism mondial, iar Scrisoare către I. Valerian.
în deceniile ce vor urma e complet uitat.
Un semn de restituire, onorabil, îi aparţine istoricului şi criticului literar Ovidiu
Ghidimirc3.
*
Slatina-Olt, [10 ianuarie 1938]
Strada Carol II, nr. 10, etaj 2
Stimate domnule Valerian,
Din risipirea visurilor mele culeg viori de argint viu şi vi le trimit să le încercaţi
cântecul în orchestra Vieţii literare. Eu sunt elevul, disperatul de vis şi de sărăcie, care v-a
mai scris. Nu voi uita niciodată ce mi-aţi răspuns. De aceea vă voi mai trimite, în curând,
câteva poeme şi un fragment de roman. Vă mai expediez cu această scrisoare două
fotografii pentru cartea de corespondent, pe adresa: F[lorin] D[umitrana], Regina Maria,
nr. 17, Dumbrăveni, Târnava-Mică. Dacă se poate, vă rog insistent să mi-o trimiteţi
imediat, pentru ca să pot face abonamente şi să răspândesc revista, putând, pentru orice
eventualitate, să mă legitimez în calitate de corespondent al d[umnea]voastră.
Tardiv, totuşi sincer, la începutul lui 1938, am prilejul să vă urez prosperitate şi
fericire.
Florin Dumitrana
*
Slatina-Olt, [F.z., f.l. 1941]
Strada Piteşti, nr. 10
Stimate domnule Valerian,
Trimit câteva poeme din volumul în manuscris Conac de vis şi stele4, care va apare
după Paşti, în primele două săptămâni. Dacă vi se par bune, vă rog să le publicaţi, dând şi o
informaţie asupra apariţiei volumului amintit. În luna viitoare voi plăti restanţele şi îmi voi
continua vechiul abonament. Vă urez lungă „Viaţa literară“.
Cu deosebită consideraţiune,
Florin Dumitrana
*
Ion
Dorm tâmple obosite...tâmple mari, de sfânt... Din fluiere le cântă mândrele de culmi,
În temniţă e beznă... şi tăcere... Iar satu-ntins pe vale, tot ascultă.
Dar, tremurând prin somnuri de mistere, E în singurătate, lume multă...
Candelă de visuri licăreşte-n vânt. Şi Dumnezeu coboară, seara, printre ulmi.
Părinţi cu-obraji de soare se aprind pe zări Ion doineşte-n frunză codri româneşti,
Şi-n hore de amiază parfumată, Cu care-a fost din fire, bunul frate,
Cu jocuri de văpaie, râde-o fată Născut cu ei de-odată şi cu toate
Ce arde în azure, peste depărtări. Ce au crescut pe zarea ţării strămoşeşti.
Târnave de surâsuri, limpezi fete curg,

Rostogolind sub valuri, frunţi curate. La naştere, aicea, i s-a strâns de Cer,
Mirate de lumină şi de moarte, În mâna lui trudită, o moşie:
Mioarele suiră ochii în amurg. Un pumn de-ndurerată Românie,
Pe care-l frâng duşmanii în cătuşi de fier.
Din fluierul robiei, el a spus târziu, Dar peste ani, tăcerea ţiuie a gol...
Cum se jelesc la stână, lungi izvoare,
Dar l-au închis vrăjmaşii, cu zăvoare, S-a deşteptat în ocna vânătă de ger,
În umedele temniţi, pline de pustiu. Îngenunchind pe lespezi ce sunară...
Ion adânc se roagă pentru Ţară
Azi parcă dintre cetini cu şoptit domol, Şi-i tremură pe gene, picuri vii de cer.
Gem glasuri cunoscute şi îl cheamă.
Tresare trist şi-ntreabă: tu, eşti mamă?
Inscripţii
Copilăria mi-este îngropată N-avea în mâna-i albă nici o coasă,
În fruntea-mi veştedă şi întristată. Ci un buchet de tristă chiparoasă,
E ca găteala unui ginere Pe care mi l-a dat, zâmbindu-mi clar
Al suferinţii mele tinere. Ca florile-i, ce tremurau arar.
Când am deschis întâia oară cartea, Uitasem zbuciumata mea durere,

Eu am văzut ce tânără e Moartea. În faţa ei, în calda-i mângâiere,
Părea că mă aşteaptă-ntr-un ungher Şi-am sărutat pe genele cuminţi
Şi-mi surâdea cu ochi adânci, de cer. O lacrimă cu lumânări fierbinţi.
Se clătinau sub lungile-i pleoape Eu n-am văzut femeie mai frumoasă

Înalte dimineţi suind pe ape, Şi nici o altă veşnică mireasă,
Cu sufletu-mi ce-a înflorit în zări Să stea cu mine-n toate serile,
Grădinile albastrelor chemări. Din dragostea de-a-mi da tăcerile.
Părea cum azi poetul ei o cântă, De ce m-o fi minţit bătrânii, oare,

Fecioară singuratecă şi sfântă, Că Moartea e o hâdă cositoare?
Cu-o cruciuliţă aşezată drept, Că are gura neagră de blestem
Pe tânărul şi prea smeritu-i piept. Şi trebuie de glasu-i să mă tem.
*
Rai valahic
Mă zbat să rup din lanţuri miile de ani Măi, suflete, nu plânge că din satul meu,
Şi temniţele morţii crâncen să le sparg. În depărtate raiuri nu vom mai pleca.
Auzi, nechează caii sprinteni şi bălani,
Întinşi ca nişte arcuri săgetând prin larg. Valahele prohoduri le aud prin munţi,
În denii de cavale pline de mister.
Cu freamăte de rugă, codri spre pământ Trec serile albastre-n rochii lungi de munţi,
Îndoaie crengărişuri de închinăciuni. Cu trene mari de stele, prin Vlăsii de cer.
Se-nalţă strămoşească, Ţara, ca un sfânt
Cu-odăjdii de troiţe şi de rugăciuni. Arhangheli, voievozii, stau la porţi de sat,
Cu lănci de lună-aprinse în târzii priviri...
Măi, suflete, tu iartă-mi că în somnul greu, Domniţele sunt îngeri de lumină ce bat
Pe groapa albei linişti te vei apleca. Din aripile albe, peste mănăstiri.
Aici, în rai valahic, lângă munţi străbuni, Va deştepta prin somnuri neamul sfânt al meu,
Când fluiere suna-vor zările de veci, S-asculte peste vânturi, de pe-nalte stânci,
Eu nu voi fi sub lespezi, ci în mari goruni, Cum freamătă din codru-mi, însuşi
Crescut cu braţe-nalte peste vânturi reci. Dumnezeu...
Visarea clătinată-n frunzele adânci,
*
Ţara de cer
Vezi?... năvăliră-n beznă focuri din bătrâni, O, fruntea ei înaltă! Fruntea albei spumi!
Cu cântece de flăcări şi cu câni. Doi ochi de noapte-adâncă! Două lumi!
Din somnuri mă deşteaptă ca un frate bun, Lungi, pletele-i de flăcări, până la
O gravă fremătare de gorun, pământ,
I le mişcau alene, mâini de vânt,
Iar peste vârfuri sure, pline de mistere,
Îmi clatină tristeţea brazi de cer. Până o blondă sfântă, limpede trecând
Eu sunt precum bunicul care a murit Printr-un parâng de lună şi de gând,
Cu părul sufletului despletit. Cu mâna ei subţire, Doamne, cât de
Am fost prin ţări străine, fost-am blând
cărturar, M-a mângâiat pe tâmple, tremurând!
Dar m-am făcut ca moşul, păcurar.
Din flaute de visuri şi cu mânile, De-atunci îi scriu poeme şi iubesc divin
Am ridicat în zare stânile. Orice-i frumos ca Moartea şi e lin!
.......................................................
Carpaticele linişti mi-s atuncea dragi,
Când se aprind amurguri printre fagi Voi fi al ei la noapte, mire şi-mpărat,
Cu turme de mioare care curg prin văi, În schituri de azure cununat.
În jiurile serii de văpăi. Şi cum se-aud agale, fluiere ce vin
Cântând o doină lină prin senin.
Îmi duc din piscuri-nalte viaţa de oier,
Mai mult pe plai de stele şi în cer. Eu sui pe culmi Carpaţii, peste albastre
Serafice izvoare cântă limpezimi, punţi,
Cu glas de fată mare, pe-nălţimi, În cer cu porţi gătite pentru nunţi.
Vin cnejii heruvimici, îngerii clăcaşi,
În fiecare noapte, când visez târziu În prea smerite-alaiuri albi nuntaşi
Cum vine-o mândră albă din pustiu
Şi-mi spune visătoare să mă ia cu ea, Şi-arhanghelii cu chipul marelui pandur,
La sora ei cea bună, Liniştea. Duc frunţi de Românie prin azur.
Maria-mi este nună, Iar Isus cel Bun,
În serile trecute, când am fost bolnav, E-n sarică moţească, mare nun.
Îmi surâdea fecioara mai suav
Şi am făcut logodna peste depărtări, Din boziile lunii, facle de visări
Într-un conac albastru, de pe zări. Ard preoţii-noptării peste zări,
Iar pe sub porţi de stele-n tremur alb de
vânt,
Când trec nuntaşii ţării ca un cânt,
În care de lumină cu-aripaţii cai,
cotim pe cer valahic, drept în rai...
Note
• Originalele celor patru poezii, precum şi a celor două epistole se află în biblioteca
profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Florea Firan – Profiluri şi structuri literare. Contribuţii la o istorie a literaturii

române. Volumul I (A-L). Cuvânt înainte de Liviu Călin. Prefaţă de C.M. Popa, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1986.
2. În revista Prepoem i s-au publicat următoarele poezii: Catren, pentru care a primit şi un
premiu, Copilărie, Primăvară, Ştergere..., Mai şi Predoslovie. În această revistă i se face şi
o prezentare pe care o reproducem în facsimil.
3. Florin Dumitrana – Întâile viori. Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Ovidiu Ghidirmie.
Craiova, Scrisul Românesc, 1979, 168 pagini.
4. Nu a apărut această plachetă de versuri.
Eveniment. Expoziţie Spiru Vergulescu la Palatul Parlamentului
Maestrul Spiru Vergulescu care pe 13 septembrie a.c. ar fi împlinit 80 de ani a fost

omagiat la Palatul Parlamentului unde
în sala ,,Constantin Brâncuşi” a fost
organizată expoziţia ,,Casele şi străzile
lui Spiru Vergulescu”. Expoziţia a reunit
lucrări ale maestrului care vorbesc
despre locurile pe unde a călătorit
pictorul născut la Slatina cât şi despre
relaţia sa cu soţia sa, Gunka.
La eveniment a participat şi
directorul Institutului de Istoria Artei, dl.
Spiru şi Gunka Vergulescu (tablou din Adrian Silvan Ionescu, prieten al
colecţia Muzeului Judeţean Olt). maestrului şi fiu al cunoscutului
caricaturist oltean născut la Dobrun-
Adrian Silvan-Ionescu. În cuvântul său, dl. Silvan Ionescu l-a caracterizat pe Spiru
Vergulescu drept ,, portretist de case, de umbre, de spirite şi de autoportrete”
remarcând că : ,,Spiru Vergulescu a vizitat mental toate aceste clădiri, le-a privit
cu ochiul pasionat al celui care ştie să citească în interiorul zidurilor, în spatele
obloanelor, în spatele uşilor închise. Nu este o lipsă de permeabilitate între interior
şi exterior pentru că tot ceea ce intuia Spiru Vergulescu în acele spaţii ascunse
este citibil prin penelul său”.
Directorul Muzeului Judeaţean Olt, dr. Laurenţiu Guţică Florescu a vorbit
despre colaborarea cu Spiru Vergulescu, unul dintre ctitorii secţiei de artă plastică
a muzeului din Slatina subliniind: ,, Mă bucur pentru faptuş că reuşim să aducem
în atenţia Bucureştiului un reper al ultimului sfert al secolului al XX-lea. Spiru şi
Gunka Vergulescu, pe strada Lipscani, pe Calea Victoriei sau pe B-dul
Câmpineanu erau o prezenţă care dădea culoare şi farmec. De asemenea oameni
avem nevoie în momentul de faţă”.
D-na dr. Aurelia Grosu a remarcat: ,,Na privesc în acestă expoziţie Spiru şi
Gunka Vergulescu în ipostaza de ctitori , aşa cum ne întâmpină şi în casa de la
Slatina, mult dorita şi iubita casă de la Slatina devenită muzeu pe 13 septembrie
2006 graţie receptivităţii manifestate de către primăria municipiului Slatina şi de
primarul Darius Vâlcov”.
Un moment special l-a constituit prezentarea dialogului-interviu dintre maestru
şi Valeru Ciurea
realizat în 1995.
Prezent la
eveniment, ministrul
Darius Vâlcov a
vorbit despre ideea
organizării acestei
expoziţii : ,,Acum mai
bine de 6 luni am discutat cu d-na Aurelia Grosu să marcăm aşa cum trebuie cei
80 de ani de la naşterea maestrului, care alături de Sabin Bălaşa şi Ion Popescu-
Negreni este printre cei mai importanţi 3 pictori ai judeţului Olt”.
Expoziţia a fost deschisă publicului între 8 şi 18 septembrie 2014.
Pentru biblioteca dumneavoastră
Muzeul Oltului, 3/ 2013, anuar editat de Muzeul Judeţean Olt,

370 p. Organizat în 5 secţiuni ( arheologie, istorie, etnografie,
patrimoniu, documentar), ultimul număr al preţiosului anuar scos
de colectivul de specialişti de la muzeul din Slatina aduce în
atenţie descoperirile arheologice de pe raza judeţului Olt şi truda
specialiştilor Mihai Butoi, Aurelia Grosu, Sabin Popovici,
Gavrilă Fălcău. Jeana Pătru analizează mecanismele
colectivizării (1949-1962) cu exemple din judeţul Olt, Laurenţiu
Şt. Szemkovics prezintă 5 matrice sigilare ale subprefecturilor
unor plase din Olt (1862- 1872) aflate la Arhivele Naţionale Centrale din Bucureşti iar
Laurenţiu Guţică Florescu face o incursiune în istoria Slatinei premoderne (1600-1821).
Foarte interesante sunt şi mărturiile lui Florea Mitran despre viaţa şi opera lui Al. Bogdan-
Piteşti, castelanul de la Vlaici ori documentele inedite despre căpitanul erou Dumitru
Morjan, mort împreună cu Ecaterina Teodoroiu pe Valea Zăbrăuţiului în 1917. Denissa
Guţică Florescu face un inventar al lucrărilor pictorilor olteni aflate în colecţiile muzeului
de la Slatina.
Pr. Prof. dr. Al. Stănciulescu- Bârda, Cristian Stănciulescu-

Bârda- ,,Bibliografia revistei Mitropolia Olteniei (1948-2008)”,
vol, II, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, 638 p. Părintele
Stănciulescu-Bârda îşi continuă netulburat munca migăloasă
de bibliograf punând la dispoziţia cercetătorilor cel de-al
doilea volum al bibliografiei celei mai importante reviste
bisericeşti scoasă de Mitropolia Olteniei cuprinzând secţiunea
istorică. Pasionaţii de istorie găsesc aici referiri la
personalităţi oltene precum vornicul Preda Brâncoveanu,
popa Şapcă, istoricul Nicolae Dobrescu, mitropolitul Nifon
Criveanu, Gheorghe Chiţu, Rola Piekarski, Pavel Chihaia ş.a.
dar şi cercetări asupra unor vetre de istorie precum Sucidava,
Romula, Vădastra, Obârşia Nouă, Plăviceni, Brâncoveni,
Căluiu, Strehareţi. Nu lipsesc referirile de mare interes despre pisanii şi însemnări din
bisericile Slatinei, Catagrafii ale m-rii Hotărani, date catagrafice bisericeşti din judeţul Olt
(1832-1838), catagrafia judeţului Olt din 1773-1874 descoperită la Moscova de Ion
Ionaşcu, catagrafia protopopiatului Vedea din judeţul Olt la 1845, bisericile din Caracal
după catagrafia din 1840, mărturii despre sfinţirea unor biserici din Olt şi multe altele.
A fost lansat Albumul “Hurezi, o mănăstire fără pereche” de Nicolae Iorga, Editura Idaco,
2014, o ediţie revazută şi adăugită, cu un cuvânt de binecuvântare al ÎPS Varsanufie,
Arhiepiscopul Râmnicului şi o prefaţă de acad. Răzvan
Theodorescu. Evenimentul a avut loc sâmbătă, 04
octombrie, în cadrul Simpozionului dedicat “Anului
Sfinţilor Martiri Brâncoveni“, organizat de Institutul
Bancar Român, cu sprijinul Băncii Naţionale a
României, SNSPA şi Arhiepiscopia Râmnicului.
Participantii au vizionat filmul documentar “Un chip de
lumină - Arhimandritul Ioan, stareţ al Mănăstirii Hurezi,
între anii 1692 şi 1726“ realizat de Iuliana Mateescu şi
au vizitat expoziţia permanentă a muzeului, de curând
refăcută, cu sprijinul Institutului Naţional al
Patrimoniului. La evenimentul cultural-religios au
participat Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, Florin Georgescu, prim-viceguvernator
BNR, Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, acad. Răzvan Theodorescu, acad.
Ioan-Aurel Pop, rectorul Universitatii “Babeş-Bolyai” din Cluj, prof. dr. Vasile Secăreş,
rectorul SNSPA, Remus Pricopie, ministrul Educatiei Naţionale, Bogdan Stanoevici,
ministru delegat pentru românii de pretutindeni, ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul
Râmnicului, PS Emilian Lovisteanul, dr. Florin Epure, directorul Direcţiei pentru Cultură
Vâlcea, manageri şi oameni de afaceri vâlceni.
Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
VITRALII ROMANAŢENE, revistă editată de asociaţia ,,Fiii şi prietenii Caracalului”, Caracal, 2009.
Redacţia şi administraţia Caracal, str. Cuza Vodă, nr.8. Redactor şef Paul Aretzu. În nr. 3-4/2011,
Dumitru Botar face o prezentare a caselor frumoase ale Caracalului , apare un interviu cu meşterul
popular Ionel Cococi de la Vădastra, este prezentat
volumul lui Aurelian Titu Dumitrescu ,,Viaţa la zi”
În nr. 1-2/2012 Paul Aretzu vorbeşte despre poetul
caracalean Tudor Măinescu, dă un interviu meşterul
popular Dumitru Liceanu, Dana Roxana Nicula
evocă figura istoricului caracalean Vasile Maciu,
Dumitru Botar face o prezentare a pictorului Sorin
Chirimbu. În nr. 3-4 / 2012 găsim un portret
sentimental al profesorului emerit Crăciun Pătru
semnat de Florian Petrescu, este evocat poetul Ion
Zbârcot , Ileana Vatamanu scrie despre Spiru Haret,
reformatorul şcolii româneşti. Ion Marin are o
interesantă rubrică de cartofilie caracaleană.
Numărul 1-2/2013 este unul jubiliar apărând la 5 ani de la înfiinţarea Asociaţiei ,,Fiii şi prietenii
Caracalului”, cu acest prilej fiind publicate mesaje de salut semnate de George Dincă, Nicolae Paul
Mihail, Dănuţ Ghiţă, Gheoghe Anghel, Vasile Astărăstoaie, Gheorghe Bănică, Dorel Bondoc, D-tru
Botar, Radu Cange, Ion Catrina, Aurelian Titu Dumitrescu, Nicolae Groza, Pimen Ionescu, Liliana
Corina Maciu, Ion Marinică, Gheorghiţa Nicolae, Mişu Slătculescu, Viorel Vătămanu, Paul Aretzu,
ş.a. Se face o trecere în revistă a principalelor manifestări organizate de asociaţie în cei 5 ani de la
înfiinţare. Sunt evocate personalităţi ale oraşului (H.G.Lecca, C. Poroineanu, g-ralul Gh. Argeşeanu,
Virgil Carianopol). În nr. 3-4/2013 D. Botar continuă prezentarea caselor vechi ale Caracalului, Ion
Tîlvănoiu publică 11 scrisori inedite ale dramaturgului H.G.Lecca adresate actorului C. Nottara,
Paul Aretzu ia un interviu lui Aurelian Titu Dumitrescu , sunt semnalate apariţii editoriale precum:
Ăsta sunt eu, de Puiu Stoiculescu; Pelerini prin ţara lui Iisus, de Mihai Rogobete; Rădăcini, de
Ileana Grigore; Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, de Ion Tîlvănoiu şi Floriana Tîlvănoiu;
Marea Britanie între tradiţie şi realitate, de Despina Chirimbu, Sebastian Chirimbu şi Aurelia
Critu. În nr.1-2/2014 găsim o prezentare a matematicianului Gheorghe Dincă, Doctor Honoris
Causa al Universităţii Politehnice Bucureşti, Paul Emanoil Barbu face o incursiune în viaţa culturală
a Caracalului interbelic, D. Botar continuă prezentarea caselor vechi din Caracal, Ion Tîlvănoiu
prezintă câteva documente din fondul Poroineanu, Jeana Pătru semnează un articol despre
colectivizarea agriculturii. Sunt evocaţi compozitorul Radu Şerban, poetul Virgil Carianopol,
profesorul şi colecţionarul Ilie Constantinescu, filosoful Petre Pandrea. Colaborează : Nicolae Paul
Mihail, Aurelian Titu Dumitrescu, Paul Aretzu, Ion Zăuleanu, Viorel Dianu, Cu poezii : Claudia
Cocoşilă, Simona Dumitrache, Ileana Grigore, Ana Maria Bocai, Radu Cange, Petruţ Pârvescu , ş.a.
Bibl: ,,Romanaţi, hotar de suflet”, de col. Gh. Bănică, în EPISCOPIA SLATINEI ŞI
ROMANAŢILOR, an.II,NR.1/2009,p.113.
VOCEA ROMANAŢULUI, ziar ştiinţific , politic şi comercial, Caracal. Apare bisăptămânal lunea şi
joia. Redacţia str. Târgului, nr. 9, 10 bani exemplarul. În colecţiile B.A.R. se păstrează 5 numere
apărute astfel: an.I, nr. 32/14 iulie 1883; nr. 33/21 iulie 1883; nr. 34/25 iulie 1883; 35/28 iulie 1883;
nr. 36/1 aug. 1883. Prim redactor al ziarului era N. A Bibian, aceasta rezultă din cererea adresată
Comitetului Permanent al judeţului Romanaţi prin care solicită sprijin bănesc , angajându-se în
schimb să publice în paginile sale materiale trimise de prefectură (Arhivele Statului Slatina, fond
Prefectura Judeţului Romanaţi, mapa ,,Presa din judeţul Olt”). Ziarul cuprinde publicaţiuni ale
primăriei urbei Caracal privind darea în antepriză a canalizării ,,cu taraci de lemn stejar cătrăniţi” a
pârâului ce traversează oraşul ,,de la moara d-lui C-tin Paliu
până ese afară din oraş”. Găsim un raport privind starea
igienică a oraşului şi propuneri de îndreptare .Se cere
,,repararea şcolii de meserii a judeţului”, atrăgându-se atenţia
că ,,sănătatea locuitorilor lasă foarte mult de dorit”. Poate una
din cauze să fie şi modul de lucru al medicului , căci în nr.
35/28 iulie 1883 citim despre medicul oraşului Corabia
următoarele: ,,Ni se comunică că dl. doctor Cordaly
întrebuinţează prea multă violenţă şi asprime cu bieţii
nenorociţi săteni ce au nevoie de consultaţiile d-sale.”
Redactorii ziarului semnalează autorităţilor locale lipsa unui
plan urbanistic astfel că ,,orice individ a construit casa sa unde
a voit şi cum a voit”, cerând ca pe viitor ,,primăria să formeze
un regulament de construcţiuni”. Prezintă interes articolul
consacrat eroului luptei din Dealul Spirii, pompierul
Constantin Bălşan care după 13 septembrie 1848 ajunge în tabăra lui Gheorghe Magheru de la
Câmpul lui Traian iar după dizolvarea ei , trece alături de alţi revoluţionari peste munţi , în
Transilvania , spre a lupta alături de tribunii lui Avram Iancu. Articolul se intitulează ,,Un veteran
de la 1848”, este semnat ,,Un spectator” şi laudă faptele lui Dincă Bălşan, citând un ,,Testimoniu” al
prefectului Axente Sever dat la Cisnădie , la 20 oct. 1849 : ,,Adevăratele inimi heroice, suflete
nobile şi desinteresate rămân prin modestia lor mai tot deauna necunoscute şi mor în întunericul
unei ingrate uitări , mai cu osebire , din partea celor cărora le-au servit de proptă ca ei să easă la
iveală. Pentru ce? Pentru că aceştia au mai tot d-auna inima şi sufletul învăluit în mreaja
egoismului. Câţi viteji de aşa fel trebuie să numere mai toate ţările , şi desigur că numărul lor întrece
cu mult pe acela al creatorilor lor, cari strălucesc în lume şi în istoria popoarelor , cari se bucur de
toate laudele , de toate răsplătirile morale şi materiale , hărăzite lor şi numai lor , egoiştilor. Citiţi vă
rog iubitorilor în bine, testimoniul ce urmează: Testimoniu . Sub-scrisul prin aceasta fac
tuturora cunoscut în conştiinţa sufletului şi a dregătoriei mele cum că d-lui Const. Bălşan, fostul
oficer la compania de pompieri în România , din 15 dec. 1848 a servit cu toată căldura în castrele
mele până la 17 mai 1849, când fiind demandat cu 50 feciori se însire în lanţ de flankeri asupra
unei centuri ce se afla la pravaria ,atît se ţinu de bine cu feciorii săi cât cu ceilalţi putură trece la
Cetate nevătămaţi . În urmă tăindu-i ungurii intrarea în cetate , se retrase înapoi fără nici o
pierdere . Apoi fiind-că noi eram kemaţi în Cetate ca să nu mai eşim , şi aceasta dânsul o ştia, -cu
feciori cu tot s-a dus la Iancu , în drumul său întâmpină nişte fugari rătăciţi din oastea lui Hatvani,
-pre aceştia-i prinse şi dete în mâna orăşenilor din Zlathna. Cum că , cât fu la Iancu încă se purtă
destul de eroeşte, o ştie lumea. Cât fu cu mine se deosebi într-o bătae ce o avurăm în 5 ian. 1849 la
Vinţu de Sus, unde fiind dânsul demandat în cel întâi foc, se ţinu cu atâta bărbăţie , cât căzură din
vrăşmaşi 40 de feciori şi mai mulţi plesuriţi (răniţi); el perdu 3 feciori, 5 plusuriţi şi căpătă o
gloanţă prin bundă. Asemenea se purtă şi la Blaşiu (Blaj )în 1 febr. 1849 , de unde însă bătându-
ne ungurii sprijini retirada cu o bărbăţăe ne mai văzută. Exemplu de un curaj personal dete la
Doja unde mă aflam cu 150 de feciori şi supremul-locotenent Apfler dela Max. Chew. Seg .cu 24 de
feciori în 3 februarie ,când cercă o patrulă a lui Bem de 12 sinjuri a merge de la Sabeşiu la
Blajiu,se repezi d-lui cu 6 chew. asupra patrulei ungureşti, tăie 2 chiar, cu mâna sa luă un cal , mai
remân încă 3 unguri şi pe cei-lalţi- i întoarse la fugă. Meritele d-lui care le făcu în legiunea mea
cu deprinderea feciorilor ,nu le poate cineva preţui , cu atât mai puţin remunera. Ele sunt mari în
sine şi vor rămânea monumente eterne în inimile noastre care le ştim. Cisnădie,20/8 oct. 1948
Sub-scris Axentie Severu,Prefect emerit”. Atrag băgarea de seamă , în dăosebi a meritoşilor
luptători de tot soiul din 1848 uni astăzi potenţi şi guvernanţi a iubitei noastre ţări, clătinânde pe
atunci, astăzi tare şi mândră putând a-i răsplăti în tot felul. Atrag băgarea lor de seamă şi-i rog a-şi
îndrepta privirea către un vrednic de dânşii dar modest herou , care dacă n-a lucrat intelectual pentru
fericirea ţerei sale şi a neamului românesc, şi-a jertfit ce a putut: braţul şi viaţa. Greu bolnav şi
zdruncinat în adâncul sufletului zace astăzi în Caracal bietul veteran îmbătrânit obscur din 1848.
Inima lui se strânge la ideia că poate să moară lăsând în urma-i o soţie fără nici un mijloc de vieţuire
şi fără copii , căria legea nu acordă dreptul a se bucura , nici pe jumătate , din pensia miseră ce
primeşte pe lună acest viteaz. S-a dat recompense naţionale mari la cei merituoşi ce au ştiut să-şi
pună la iveală mereu faptele săvârşite; să se dea şi mici ori cît de mici , şi acelora ce nu ştiu , ori
sunt prea mândri a le cerşi”. (B.A.R. P.III. 2722,F) . Bibl. P.P.R.,tom. I,p.789; ,,Binele
public”,Buc.,28,29 mart. şi 6apr.1883; ,,Resboiul”,Buc.,26 mart.şi 6 apr.1883;
,,Naţiunea”,Buc.,10 apr. 1883.
VOINŢA POPORULUI, ziarul Partidului Naţional Liberal din judeţul Romanaţi. Apare la Caracal,
săptămânal , de la 1 februarie 1919 până la 20
aprilie 1919, în total 7 numere. Apare sub
conducerea unui comitet, Tipografia Românească
Cooperativa, 25 bani numărul, 20 lei anul.
Redacţia şi administraţia la Clubul Naţional
Liberal , Caracal, str. Filipescu, nr.85. În
cuvântul introductiv se spune : ,,Ziarul nostru apare în timpuri pe cât de fericite , tot pe atât încă de
grele pentru neamul românesc. Timpuri fericite pentru generaţia actuală care vede realizarea unităţii
naţionale şi înfăptuirea unor mari prefaceri politice,sociale , menite a ne pune alături de cele mai
înaintate şi mai puternice popoare ale lumii ; timpuri încă grele , pentru că tot mai avem de luptat ,
în afară cu vecinii care se lăcomesc la pământul nostru, înăuntru cu egoismul celor care punând
interesele lor de clasă mai presus de interesele generale ale poporului , se opun la desăvârşirea
reformelor, iar pe deasupre se ridică ameninţătoare , grozava chestiune a lipsei de hrană”. Ziarul
polemizează cu oficiosul Partidului Conservator din Romanaţi ,,VOT ŞI PĂMÂNT”. Acestei gazete
îi este dedicată şi epigrama din nr. 3/17 febr. 1919 (,,Gazetei VOT ŞI PĂMÂNT”): ,, Când văd
titlul tău gazetă /Ce ridici în slăvi ciocoii, / Mă gândesc la lupul care / S-a-mbrăcat cu lâna oii”. În
aceeaşi notă se încadrează şi articolul lui S. Mardaloescu intitulat: ,,Ce rost are VOT ŞI
PĂMÂNT?” (nr.4/28 febr. 1919). În acelaşi număr citim o decizie a Universităţii din Bucureşti cu
următorul conţinut: ,,Noi, Rectoratul Universităţii din Bucureşti , având în vedere testamentul
defunctului N.B. Locusteanu cu data de 10 mai 1899 prin care, între altele , testatorul lasă ca din
venitul averii sale să se instituie în favoarea şcolarilor celor mai merituoşi şi lipsiţi de mijloace, fii
sau fiice ale conjudeţenilor săi din Romanaţi , două burse pe timp de cinci ani , pentru completarea
studiilor la una din şcolile din ţară sau străinătate, de orice categorie (Litere, Artă, Agricultură),
afară de şcoala de drept (...) Considerând că prin acest testament se hotărăşte că condiţiile
concursului şi juriul compus din cel puţin 5 examinatori , se vor stabili de noi. Având în vedere că
prefectura judeţului Romanaţi , legatara universală a defunctului N.B.Locusteanu , a hotărât ca
bursa devenită acum vacantă să se dea pentru studiul ingineriei mecanice în străinătate , hotărâre
comunicată nouă cu adresa nr. 5150 din 28 sept. 1918 (...) s-a decis: concursul se va ţine , pentru
concurenţii absolvenţi de liceu , asupra materiei părţii ştiinţifice din cursul superior- secţia reală ;
pentru studenţii ştiinţelor matematice şi ai şcoalei de poduri şi şosele , asupra materiei de studiu ce
au urmat. Această deciziune se va transmite Prefecturii de Romanaţi , spre a se publica în Monitorul
Oficial şi mai multe gazete şi a se afişa în judeţ. Dată la Bucureşti în Palatul Universităţii. Azi 5
februarie 1919 , Rector I. A. Atanasiu”. I.Veleanu scrie despre moartea parlamentarului
romanaţean Dumitru Şuculescu iar în nr. 7/20 apr. 1919 găsim o notă despre moartea profesorului
caracalean Nicolae Saftu.
Semnează poezii Constantin Marin Niţescu. Alţi colaboratori: I.Mateescu (înv. Brastavăţu),
Petru R.Tudoran.
(B.A.R. P. III.42 203, F.47x32 cm)
Bibl.Paul Lică-Istoria presei romanaţene, p.44-45.
Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Monumentele eroilor din satele Schitu şi Greci, jud. Olt.
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
În comuna Schitu din judeţul Olt sunt două monumente ale eroilor, unul în satul
Greci, ridicat în anul 1975 şi altul în satul Schitu, mai vechi, înălţat în anul 1940.
Monumentul eroilor din satul Schitu se află în curtea Bisericii cu hramul Sf. Nicolae,
lateral stânga de la intrare. Incinta este închisă cu un gard mic de fier. Monumentul este
alcătuit din 5 corpuri, având următoarele dimensiuni de la bază: corpul I 70 cm/56 cm,
corpul al II-lea 54 cm/43 cm, corpul al III-lea 48 cm/ 34 cm, corpul al IV-lea 99 cm/ 35
cm şi iar corpul al V-lea 45cm/ 35 cm. La partea superioară se găseşte o cruce
confecţionată din metal. Faţada orientată spre răsărit, prezintă câteva înscrisuri şi
ornamente: “1916-1918”, „În amintirea eroilor căzuţi pentru Patrie” şi „Satu Schitu, Com.
V. Brătianu- Olt”, o cruce pe ultimul bloc elipsoidal şi decorat pe margini cu elemente
amintind de un capitel vechi, elen, iar pe blocul mai mare sunt reprezentate în basorelief
însemnele ostăşeşti: casca militară, baioneta, roata şi ţeava unui tun, deasupra cărora se
află o frumoasă ramură de stejar. Pe latura dinspre apus, spatele monumentului, este scris:
“Acest monument s-a ridicat de locuitorii satului SCHITU prin stăruinţa pr. Paroh
CONST. CAZANGIU”. Eroii sunt trecuţi pe două feţe
ale monumentului, cele de la miază-noapte (21 de eroi)
şi miază-zi (20 de eroi). Tot pe monument sunt scrise 3
bătălii ale Primului Război: Oituz , Jiu şi Mărăşeşti.
Construcţia este împrejmuită cu un gard metalic. Este
realizat în întregime din piatră de Albeşti şi marmură,
având 6 blocuri aşezate pe un suport de beton într-o
singură treaptă. Monumentul a fost construit de către
pietrarii de la Cooperativa meşteşugărească din Albeşti
Muscel, după modelul celui aflat în satul Schitu,
simbolistica elementelor care compun edificiul fiind
aceeaşi. În vârful
Monumentul eroilor Schitu. obeliscului este fixată
o cruce de marmură
albă, susţinută de un capitel care imită stilul ionic,
sculptat în acelaşi material. Între volutele capitelului se
află o cruce vopsită în negru. Pe faţadă, acelaşi basorelief
ca şi cel al monumentului din satul Schitu: casca militară,
baioneta, ţeava de tun şi o ramură cu frunze de stejar, iar
deasupra acestor reprezentări este scris: „Spre amintire,
cinstire şi recunoştinţă eroilor din satul Greci căzuţi
pentru Patrie”. Pe corpul al doilea de jos, sunt săpate în
piatră următoarele versuri: “Nu-i plîngeţi ci-i slăviţi / În
cîntecele voastre/ Prin jertfa vieţii ei ne-au dat / Mândria Monumentul eroilor Greci.
timpurilor noastre”. Pe latura de la răsărit, pe acelaşi
segment al monumentului se află un alt înscris: “S-a ridicat acest monument în anul 1975
din contribuţia bunilor donatori din satul Greci din iniţiativa şi străduinţa comitetului
parohial local veşnic recunoscători eroilor căzuţi la datorie”.
Eroii din Satul Schitu, 1916-1918
Latura de la Miază zi – Oituz
1. Gh. Constantinescu înv. 3. Ion Gh. Chelban

2. Gheorghe O. Dabu 4. Const. D. Pavel
5. Ion Gangiu 13. Marin Z. Ilie
6. Vasile Fluerel 14. Marin I. Moraru
7. Neagoe Ghiţă 15. Alex I. Moraru
8. Marin Rădulescu 16. Marin Sima
9. Preda Pană 17. Constantin Băjan
10. Anghel Pahonţu 18. Gh. P. Iordache
11. Ion Preduţ 19. Radu Gh. Chelban
12. Ion Fetica 20. C-tin R. Adam
Latura de la miază noapte – Jiu

21. Nicolae Bodoi 32. Dumitru Vlad
22. Ion Codricel 33. Stancu Victoria
23. Costache Bălan 34. Marin Ifrim
24. Badea Tudor 35. Hristache Tiţa
25. Radu I. Stoican 36. Stan Ion
26. Ion Dumitrescu 37. Stan T. Costea
27. Gh. Cojocaru 38. Gheorghe Vlad
28. Stancu Duia 39. Dumitru Ivan
29. Ion Vânogea 40. Octavian Brumuşescu
30. Ilie Sora 41. Alex. M. Bălaşa
31. Voicu Gheorghe
Eroii satului Greci
1. Avramescu Vasile 14. Dinu Ilie

2. Anghel Marin 15. Drăgan Dumitru
3. Băjan Ilie 16. Dan Ion
4. Băjan ion 17. Gangiu Ion
5. Badea marin 18. Ivăncescu Lazăr
6. Botgros Neagu 19. Ioaniţoaia Stancu Caporal
7. Badea Ilie 20. Iscru Marin Soldat
8. Băloi Marin 21. Iscru Ion
9. Bărbuţ Ion 22. Lunganu Constantin
10. Constantin Ilie 23. Lache Tudor
11. Chirilă Dumitru 24. Manda Alecu
12. Constantin Gheorghe 25. Marcu Alecu
13. Diaconescu Nicolae 26. Miu Gheorghe
Partea de la răsărit
1. Lunganu Florea Soldat 3. Lunganu Marin

2. Lunganu Constantin 4. Nicula Constantin
5. Preduţ Ion 15. Cojocaru Ion
6. Preduţ Florea 16. Moşteanu Gheorghe
7. Stoican Marin 17. Bonciu Stoian
8. Scaete Florea 18. Conea Ştefan
9. Tambalau Gheorghe 19. Petcu Florea
10. Tatu Ion 20. Dumitru Olteanu-Lisa
11. Vidroi Ilie 21. Matei Marin
12. Vişan Florea 22. Băjan Constantin-Schitu
13. Dobrescu Dumitru 23. Iancu Octavian-Schitu
14. Stoican Marin 24. Badea Dumitru.
Partea de la miază zi
1. Manolache Ilie 16. Vidroi Ion

2. Nicula Grigore 17. Vişan Petre
3. Oprea Gheorghe 18. Vidroi Ion
4. Preduţ Nicolae 19. Vişan Niţă
5. Răcaru Smarandache 20. Tudor Constantin
6. Stan Constantin 21. Busuioc Marin
7. Stanca Pană 22. Coveianu Constantin
8. Sora Ilie 23. Costea Florea
9. Şişu Badea 24. Coveianu Nicolae
10. Scaete Ion 25. Cioacă Marin
11. Şişu Gheorghe 26. Constantin Nicolae
12. Tudor Alecu 27. Diaconescu Alexandru
13. Tudor Păun 28. Diaconescu Ion
14. Urs Marin
15. Ungureanu Tudor
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală Memoria Oltului, cont
RO02CECEOT0130RON0581998 Sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii,
nr.96. Tel. 0724219925; 0728057172; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

Memoria Oltului

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Memoria Oltului

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

An. III, nr.

11 (33), noiembrie 2014 MEMORIA OLTULUI

ISSN 2284 – 7766

Ai trecut veacurile cu bine şi cu rău, cu bucurii şi cu dureri, cu lacrimi sfinte şi

La absolvirea Facultăţii se iviseră două şanse de a lucra în Bucureşti. Prima: viitor

În această perioadă post-revoluţionară, Ioan Barbu şi-a descoperit încă o vocaţie:

schimbă-mi timpul şi locul

Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” şi satul model – DIOŞTI,

Profesor Pătru Jeana

Spre împlinirea acestui scop,

Publicată în Monitorul Oficial, Nr. 27 din

Pentru întregirea biografiei scriitorului şi gazetarului oltean Mircea Damian (Memoria

Este cunoscută această scrisoare adresată de Mircea Damian confratelui Corneliu

,,Stimate domnule Moldovanu,

Felul cum m-aţi susţinut în comitetul Societăţii Scriitorilor

În articolul incriminat, Mihai Dan reproşa lui

Un capitol aparte în activitatea de ziarist a lui Mircea Damian îl constituie relaţia sa de

Directorul faptei îi răspunde prompt:

O interesantă epistolă apare în ziarul

În arhiva învăţătorului Ion S. Dumitrescu din Izvoru am descoperit şi această interesantă

Mircea Damian văzut de Neagu Rădulescu şi Lilly Verea.

Când voi trece pragul vieţii Să mă ducă pe-nserate

Nu vreau flori şi nici discursuri Şi nici bocete nu vreau

Cununia religioasă a Sandei V. Leontopol cu maiorul Petru Petrovici din garda

Foarte interesant ni s-a părut şi un anunţ matrimonial găsit în ROMANAŢUL

Veler, Doamne, velerim Clopote de-azur încearcă

Veler Doamne, veler iar

Într-un număr viitor al revistei noastre vom reveni cu

Continuăm în acest număr prezentarea călătoriilor doctorului în teologie Badea Cireşeanu

Sfântul Munte Athos

Foarte frumoasă formă are acest

1984 Un an straniu, capricios, fericit şi nefericit, cu decepţii uriaşe, cu bucurii mari. Nu

George Enache, Virgil Dumitrescu şi Viorel Dianu.

În acest număr al revistei continuăm

[2] Anii 1858-

Ai la horă măi vecine Cum într-una o tot ţine

Alte “ziceri”: Dar, dar - 21

Filomela şi greerele Apr. 2. 1862

[3] Amenajamentul Pădurei Pietrarii-Manga-Adunaţii din judeţul Dîmboviţa

La un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, gândul ne duce către

9 Februarie [1917]. Astă noapte visam, impresionată de ştirile aduse de Elveţian

Biografia şi bibliografia poetului Florin Dumitrana (n. 22 iunie 1919 – m. 27

Târnave de surâsuri, limpezi fete curg,

Când am deschis întâia oară cartea, Uitasem zbuciumata mea durere,

Se clătinau sub lungile-i pleoape Eu n-am văzut femeie mai frumoasă

Părea cum azi poetul ei o cântă, De ce m-o fi minţit bătrânii, oare,

1. Florea Firan – Profiluri şi structuri literare. Contribuţii la o istorie a literaturii

Eveniment. Expoziţie Spiru Vergulescu la Palatul Parlamentului

Maestrul Spiru Vergulescu care pe 13 septembrie a.c. ar fi împlinit 80 de ani a fost

Pentru biblioteca dumneavoastră

Muzeul Oltului, 3/ 2013, anuar editat de Muzeul Judeţean Olt,

Pr. Prof. dr. Al. Stănciulescu- Bârda, Cristian Stănciulescu-

Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi

Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii din Satul Schitu, 1916-1918

Latura de la Miază zi – Oituz

1. Gh. Constantinescu înv. 3. Ion Gh. Chelban

Latura de la miază noapte – Jiu

1. Avramescu Vasile 14. Dinu Ilie

1. Lunganu Florea Soldat 3. Lunganu Marin

1. Manolache Ilie 16. Vidroi Ion

You might also like