Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

An. IV, nr.
2 (36), FEBRUARIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
MEMORIA OLTULUI
şi ROMANAŢILOR
Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor
Anul IV, nr.2 (36), februarie 2015
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae
Scurtu, Dumitru Botar, Jeana Pătru, Floriana
Tîlvănoiu, Vasile Radian.
Planşele noastre:
1.Sculptorul slătinean Teodor Burcă.
2.Sus: sculptorul Teodor Burcă în atelierul său de lucru
Jos: Din creaţia lui T. Burcă: Monumentul eroilor de la Cernăuţi, (carte poştală, perioada interbelică).
3. ,,Cap de expresie”- de Teodor Burcă .
4. A murit Traian Zorzoliu .
CUPRINS
1. Al. Stănciulescu-Bârda- Măria Ta, Ţăran Român! (VI)………………………………….…….……../ 2
2. Ion Andreiţă- Destine deraiate…………..…………….……………………………………………/3
3. Viorel Dianu- Jurnal lapidar. Perioada slătineană (V)………………………………………………./ 8
4. Cornel Manolescu-Figuri uitate. Nicolae Marinescu-Bircii- primar al oraşului Slatina………../14
5. Dumitru Botar- Oameni, fapte, întâmplări din Romanaţiul de altădată………………………,../18
6. Vasile Radian- Moşia Brebeni în anul 1900…………………………………………………....../25
7. Puiu Stoiculescu- Frumoasele fete ale Caracalului ………………………………………….….../31
8. Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian- Documente din fondul Poroineanu (V)………………….…/37
9. Pia Alimăneşteanu- Sub ocupaţia germană (X)…………………………………………………….…/50
10. Jeana Pătru- Restituiri. Familia Teodoru din Scărişoara-Romanaţi (II)…………………………./54
11. Ion D. Tîlvănoiu- Familii boiereşti oltene. Boierii Pârşcoveni………………………………../60
12 Nicolae Geapana – Gropşani- pagini de monografie…………………………………………../68
13. Calendarul Memoriei Oltului…………………………………………………………………../83
14. Dr. Nicolae Scurtu- Inscripţii …………………………………………………………………./85
15. Dr. Badea Cireşeanu- De la Spineni la Ierusalim (V)…..………………………………………...../89
16. Floriana Tîlvănoiu- Sculptorul slătinean Teodor Burcă…………………………………………..../96
17. A murit Traian Zorzoliu………………………………………………………………………./105
18. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi……………..../105
19. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi.
Monumentul eroilor din localitatea Gropşani………………………………………………..……......./107
ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
www.memoriaoltului.ro 1
An. IV, nr.2 (36), FEBRUARIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
Măria Ta, Ţăran Român (VI)

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
N-ai învăţat muzică în universităţi şi conservatoare. Ai auzit pe mama ta suspinând, pe

tatăl tău fredonând o doină la ceas de cumpănă, pe tânăr cântându-şi dragostea şi dorul, pe
bătrân şoptindu-şi durerea şi amintirile. Ai auzit vântul foşnind prin frunze, trăznetul
cutremurând pământul, stelele fremătându-şi armoniile; ai auzit lupii urlând în codrii la
miez de iarnă, câinii lătrând la trecători, caii nechezând a primejdie, turmele urcând la
păşune; ţi-ai pus urechea la pământ şi ai auzit tropotul călăreţului de departe, ai auzit apele
şuşotind molcome pe vreme bună, ori venind în puhoaie la vreme de potoape. Din toate
astea şi din multe altele, tu ai învăţat uşor-uşor să cânţi. N-ai aşteptat aplaude, recompense,
premii sau laudele cuiva. Ai cântat, pur şi simplu, fiindcă ai simţit nevoia. Când te-ai jucat
cu tovarăşii de pe uliţă, ai cântat frânturi de melodie, ca un descântec de demult; când au
început să-ţi sfârâie călcâiele după câte o codană, ai cântat de dragoste; când ţi-ai legănat
copilul i-ai cântat duios ca să adoarmă; când te-ai dus la muncă departe, ori la armată, ori
la război, ai cântat de dor şi de jale; când ţi-ai adus aminte de cei ce nu mai sunt, ai cântat
de durere; când ai însoţit pe cei dragi pe drumul cel fără de întoarcere, ţi-ai povestit
suferinţa fără margini în glas de bocet!
Cântecul ţi-a fost mamă, ţi-a fost tată, ţi-a fost frate, iubită, copil, tovarăş de viaţă.
Regina cântecelor tale a fost Doina. Ea a cuprins în cupa ei tot ce a avut mai bun şi mai
sfânt sufletul tău. Doina a fost icoana pe-ndelete zămislită a sufletului românesc,
făcătoarea de minuni şi alinătoarea de suferinţe. Doina a şters lacrimile, a înfăşat rănile, a
mângâiat iubirile, a ţesut amintirile, a călăuzit călătorul, a făcut legătura între cei de aici şi
cei de dincolo. Doina poate fi pusă alături de marile creaţii ale lumii muzicale, fiindcă nu
are egal. Şi când te gândeşti cine, când şi unde a zămislit-o, îţi vine să crezi că Dumnezeu a
vărsat o picătură de frumuseţe cerească în sufletul autorului anonim, pentru ca el să poată
da la lumină o asemenea nestemată.
Se cântă astăzi mult muzică populară românească. Cântăreţii adevăraţi merg în
biblioteci şi arhive, ascultă culegeri şi înregistrări de muzică de acum o sută sau două sute
de ani şi scot apoi în lume cântecele tale ca pe nişte relicve de muzeu. Ne minunăm de
frumuseţea lor şi ne uităm în jur, dacă nu cumva mai găsim şi azi creatori şi purtători
adevăraţi de asemenea perle. Sunt alţii care improvizează aşa-numitul ,,folclor actual,
folclor nou”. Se simte de la o poştă falsul, kisch-ul, stângăcia.
Te duci în tot felul de localuri şi vezi nepoţii şi strănepoţii tăi ,,cântând” sau
ascultând tot felul de scârţâieli, sforăieli, bubuituri, huruieli, schelălăieli, care te fac să
crezi că te-ai rătăcit în iad! Muzica ta, doinele tale sunt ,,depăşite”, ,,ţărăneşti”, nu sunt
,,mişto”! Îţi vine să-ţi iei lumea în cap şi să te tot duci!
Apropo, Măria Ta, tu chiar mai exişti cu adevărat?
Destine deraiate
Ion Andreiţă
Lui Ilie Purcaru, in memoriam
Trebuia lămurită, odată, şi această nenorocită şi controversată întâmplare, care a

barat urcuşuri şi a deraiat destine. Lucrurile stau aşa – şi nu altfel.
…Era în primăvara lui 1969. În redacţia „Scânteii tineretului” venise, pe post de
prim-redactor şef-adjunct, marele publicist (poet şi scriitor) şi priceput constructor de
gazete, Ilie Purcaru. Făcea parte din vechea gardă de publicistică, din care mulţi eşuaseră.
El se salvase, împreună cu Paul Anghel; talentul şi flerul de scriitor i-a salvat. Venea de la
Craiova, unde lucrase într-o dublă calitate de redactor şef: la ziarul „Înainte” şi la revista de
cultură „Ramuri”, pe care el o renăscuse în această a doua, superbă, ediţie – la care
scriitorii, mai ales cei tineri, îşi făceau un nume de reţinut; în special, în poezie, rubrica
lansărilor fiind deţinută MRP – Miron Radu Paraschivescu, naşul multor poeţi valoroşi.
Ilie Purcaru nu descinsese singur în Capitală: adusese cu sine, de la „Ramuri”,
două condeie culte şi talentate: pe transilvăneanul Grigore Traian Pop, căruia îi crease o
rubrică de filozofie, foarte bine primită de către specialiştii în domeniu – şi pe
basarabeanul Mihai Pelin, prozator, reporter-eseist de mâna-ntâi. Cu ei era la pertu.
Celorlalţi se adresa numai cu dumneavoastră, inclusiv portarului şi femeii de serviciu; mai
rar cu dumneata. De asemenea, nu zicea tovarăşe, decât când era chemat sus, la CC, ori în
şedinţe la care aveam invitaţi străini. Noi, ceilalţi, ne uitam la Ilie Purcaru ca la un zeu:
micuţ, slăbuţ, un chip adolescentin, delicat – doar aripile îi lipseau (iar acelea se vedeau în
scrisul său înaripat).
Între cei care se bucurau de aprecierea şi stima lui mă număram şi eu. „Domnule
Andreiţă, dumneavoastră nu prea vă luaţi în serios. Aveţi un condei talentat; nu-l uzaţi în
toate chestiunile mărunte” – şi mi-a creat un regim de mare reporter, alături de Mihai Pelin.
Cum ziceam, era primăvară. Trecuseră luni bune de când se afla printre noi Ilie
Purcaru: cu fapta, cu vorba, cu bunăvoinţa. Mai erau câteva zile până la sărbătoarea de 1
Mai. Ilie Purcaru a primit sarcina să alcătuiască numărul festiv al ziarului. S-au dat
comenzi, pe compartimente – apoi totul era contopit într-un reportaj-fluviu (3-4 pagini de
ziar) de către Purcaru şi echipa sa: Mihai Pelin, Vartan Arachelian (care colaborase la
„Ramuri”) şi subsemnatul (mândru, nevoie mare, de o astfel de încredere).
Pe 30 aprilie 1969, pe la orele 9 seara, ziarul era gata să plece în tipografie. Citim
încă o dată paginile ieşite din calandru, verificăm titluri, continuări, fotografii, explicaţii.
Totul, în ordine. „Domnilor – zice Ilie Purcaru – după acest efort creator, merităm şi noi o
mică recompensă. Sunteţi invitaţii mei la restaurant, să cinstim sărbătoarea de mâine cu un
pahar mai devreme”. Unde? Unde? Nu ştiu cine zice: „La Turn”. Şi nea Sandu (soţul
Sandei, curieră la ziar) şofer pe maşina de serviciu, ne debarcă în Piaţa Sălii Palatului. La
etajul I al acestui bloc-turn era un restaurant ceva mai select decât bombele noastre
obişnuite. Avea şi terasă, care a fost deschisă în aceeaşi seară. Sătui de aerul îmbâcsit în
care lucrasem, am preferat terasa, deşi era răcoare. O mai preferaseră şi alţii; puţine mese
libere. Ne-am încălzit repede cu câte un coniac; apoi al doilea, al treilea… Friptura a
astâmpărat foamea de lup, iar vinul şi-a făcut – încet, treptat, molcom – datoria.
Ilie Purcaru era în vervă. „Ce bine că ne-a ieşit, domnilor, ce bine!” – şi nu
contenea să ne laude. Aceasta era o trăsătură a lui, a tinereţii lui spirituale: să se bucure
sincer de orice lucru bine făcut: un articol, o pagină de ziar, un interviu. Se bucura ca un
copil. Bucurie pe care am mai întâlnit-o şi la alţii, pe parcursul muncii mele de pălmaş cu
condeiul; este bucuria celor ale căror minte şi suflet rămân mereu proaspete, tinere,
nealterate de vicisitudinile vieţii.
„Hai să cântăm ceva!” – zice la un moment dat Purcaru, bine aghesmuit – şi începe
să murmure un cântec, pe care nu mi-l mai amintesc: ca o doină, ca o baladă… ceva
legănat. La o masă vecină – lungită prin mai multe puse cap la cap – apare un grup de ruşi.
Turişti. Cântând. Le ţinem hangul la „Katiuşa”. Ne vedem şi de-ale noastre. Fiecare cântă
(lălăie) ceva, la solicitarea lui Ilie Purcaru, devenit dirijor. Eu mă produc cu cele două
melodii ale mele, în astfel de situaţii: „Satule, vatră frumoasă / Departe mai sunt de casă”
şi „Căpitane de judeţ / De ce mă ţii la coteţ / Pentru-un pui de mânzuleţ”. Aud şi un alt
„Căpitane”, lălăit de Ilie Purcaru. „Patroane, taci că ne-aud ăştia, şi-o păţim!” – îl trage de
mânecă Mihai Pelin (el şi Grigore Traian Pop i se adresau cu „patroane”). Dar patronul,
nimic; parcă intrase strechea în el. Beat-beat, dar am reţinut, reţin şi azi: „Garda, Căpitanul
şi Arhanghelul din cer”. Atât.
La masa de la care plecaseră ruşii, apar nişte nemţi. „Odată cu 1 mai, S-a declanşat
sezonul turistic” – ne informează ospătarul, care nu ne scapă o clipă din ochi, ca să ne
împrospăteze mereu băutura. Dar, chiar aşa!? În mai puţin de trei ceasuri – şi ruşi, şi
nemţi? Nu ne pasă. Cântă şi nemţii, cântăm şi noi. Aud ca prin vis, din paharul ce se tot
tulbura la fund: „Lili Marlen”…, „Madona Clara”… – şi sesizez, îmbătat, aşa cum sunt, că
Mihai Pelin ştie limba germană. Purcaru atacă alt repertoriu: „Antonescule-mpărate / Ce ne
duci aşa departe / În pământul rusului / Unde-i greu românului”…
Pleacă şi nemţii. Noi albim noaptea, în continuare. Nu mai ştiu până când; m-a
topit băutura. Nici cum am plecat, cum am ajuns acasă – nu mai ştiu. E posibil ca domnul
Ilie Purcaru să fi dat telefon la garaj, să vină maşina de serviciu şi să ne care.
A doua zi, am avut cel mai frumos ziar din presa română. Lăudat şi de sus, de la
CC. Dar luni se şoptea prin redacţie că echipa de elită o făcuse lată.
…Şi-a trecut vremea. Între timp, s-au petrecut şi nişte schimbări; în bine. Eugen
Florescu – lansat cu articole de etică şi echitate, de morală pentru tineri; a rămas celebră
ancheta „Nu la Roman şi Periş, dar la Roma şi Paris” – a devenit redactor şef, în locul
rigidului Ion Bucheru. Acum, se pregătea să-l ungă, la postul de morală, ca şef de secţie, pe
Vartan Arachelian. Ilie Purcaru fusese promovat la „Scânteia” – şi se vorbea de trimiterea
lui pe post de corespondent în India. Eu şi Pelin staţionam, dar eram cotaţi (şi apreciaţi) ca
buni reporteri.
În iulie 1970 eram acasă, la Perieţi. De două zile îmi înmormântasem tatăl – şi mă
ocupam, alături de mama Florica, cei doi fraţi, Stelu şi Ghiţu, şi sora Maricica, de cele
cuvenite în atare situaţie. Bate-n poartă vătăşelul Primăriei: „La telefon! Eşti chemat urgent
la Bucureşti!”. Alerg. Dau telefon în redacţie: „Măi, nici nu s-au uscat bulgării de pământ
pe mormântul tatei; mai îngăduiţi-mi o săptămână”. Irina, secretara unguroaică de la
cabinetul şefului: „Imposibil! Tovarăşul redactor şef nu mai este în redacţie, că ţi-aş face
legătura cu el”. „Despre ce este vorba?”. „Nu ştiu, nu pot să-ţi spun. Dar e mai bine să vii.
E foarte important. E grav”.
Iau primul tren. În redacţie observ că nu prea se-nghesuie nimeni să stea de vorbă
cu mine. Mă trage deoparte, pe coridor, spre redacţia ziarului „Neuer Weg”, Mihai Pelin:
„Bătrâne, e groasă. Au scos pe tapet beţia noastră de acum doi ani. (De fapt, un an şi
jumătate – n. n.). Se pare că vor să-l bubuie pe patronul”. Vine şi Vartan: „Ce ne facem?
Pe mine nu mă interesează. Eu nu vreau să pierd”. Pelin, cu năduf – şi maliţios: „Cine-a
mai văzut armean pierzând? De data asta, însă, o s-o cam mierleşti!”.
Şi-a început morişca. Zi de zi eram chemaţi de două-trei ori în biroul redactorului
şef, să dăm socoteală. Totdeauna prezenţi: redactorul şef Eugen Florescu, secretarul de
partid (poate Timofte, am uitat, poate altul) un membru important din Comitetul de partid
pe presă, unul-doi activişti de la Comitetul de partid pe Sector (între aceştia, de la Sector,
putea fi şi vreunul de la organele speciale; nu-i cunoşteam). Eram întorşi pe toate feţele, ca
peştii în frigare. Până când activistul de la Sector nu mai are răbdare, şi zice, cu un aer
complice: „Nu vă mai încăpăţânaţi, măi tovarăşi, că noi ştim toată situaţia. Şi ştim că voi
trei – v-am studiat dosarele – nu aveaţi de unde să cunoaşteţi cântece legionare; eraţi prea
mici, abia vă născuserăţi, când au căzut de la putere legionarii”. Apoi, pe un ton ridicat:
„Dar de cântat s-a cântat. Iar voi aţi cântat-n-aţi cântat, dar aţi auzit. Asta vă cerem acum:
să spuneţi că aţi auzit. Fără să daţi nume”.
Aşadar, asta era. Nici eu, nici Vartan, nici Pelin nu eram suspectaţi de propagatori
ai ideologiei legionare. Dar cine, atunci? Al patrulea, desigur, care era şi cu vreo opt-zece
ani mai în vârstă decât noi – şi provenea şi dintr-o familie cu tradiţie liberală şi simpatii
suspecte.
„Mai gândiţi-vă, mai reflectaţi, mai sfătuiţi-vă”.
Ne-am retras toţi trei într-un birou, să vedem ce tactică abordăm. „De la mine n-or
să afle nici un cuvânt” – conchide Mihai Pelin. „Nici de la mine” – întăresc eu.
În noile condiţii ne-a fost mai uşor să ne apărăm. Pelin a recunoscut că ştie limba
germană – şi a cântat „Lili Marlen”, un fel de „Katiuşă” a nemţilor, în război. Recunoaşte
că a cântat şi „Madona Clara”, tot un cântec nevinovat, de dragoste, pe care îl putuse
asculta o ţară întreagă, deoarece chiar în acele zile de pomină era interpretat într-un film
sovietic, în vogă şi în România, „Soarta unui om”. Cât priveşte „Antonescule-mpărate” –
subliniase Pelin, la comisia de anchetă – este un cântec protestatar, pe care-l cântau ţiganii
duşi la Bug.
Eu, cu repertoriul meu când mă îmbăt şi mă prinde dorul de casă. „Poate s-a creat
o confuzie – zic – în capul celui ce-a raportat: Căpitanul de judeţ cu căpitanul acesta de
care ziceţi dumneavoastră se puteau încurca”. „Ce să se încurce, tovarăşe – sare activistul –
când acolo era şi Arhanghelul!”.
Care va să zică, sabia cădea, trebuia să cadă, pe capul lui Ilie Purcaru. Dar de unde
atâta înverşunare, la un an şi jumătate de la comiterea nenorocitei fapte, când şi o crimă
putea fi descoperită în acest interval? Şi am aflat.
Cu mai mulţi ani în urmă, Ilie Purcaru dăduse un interviu lui Adrian Păunescu,
care ţinea o astfel de rubrică – „Sub semnul întrebării” – la revista „România literară (de
unde, până la urmă – şi din acest motiv? – a fost dat afară, trecând la „Luceafărul”). La
întrebarea „Cum apreciaţi actuala gazetărie românească, scrisul publicistic?” (citez din
memorie) Ilie Purcaru a răspuns – citez, în rezumat, tot din memorie, concluzia: „Atâta
timp cât la cârma presei româneşti se află şi se va afla Sion Bujor, presa românească nu va
progresa”.
S-a făcut luntre şi punte Păunescu, ca să publice interviul, dar până la urmă i s-a
dat câştig de cauză activistului de la CC, şeful Secţiei de Presă; despre care unii spuneau
c-ar fi evreu, alţii ţigan-evreu, dar se da ca sigură căsătoria c-o evreică, sora ziaristului de
politică externă Lupu Nicolae, de la „România liberă”. Şpaltul cu interviul respectiv a făcut
turul redacţiilor, devenind, pentru mult timp, subiect de discuţie profesională şi sămânţă de
gâlceavă politică.
Cu siguranţă că Bujor Sion a aflat de-a doua zi ce se petrecuse la cârciumă. A stat
însă la cotitură, aşteptând momentul favorabil să lovească. Şi peste doi ani, momentul a
venit. Ilie Purcaru, de-acum la „Scânteia”, fusese numit deja corespondent de presă în
India. Se viraseră şi banii pentru deschiderea Biroului. În două-trei zile urma să plece:
aştepta doar să-i iasă paşaportul. Care n-a mai ieşit. Pentru că exact în acel moment a lovit
Bujor Sion. A pus chestiunea în discuţie, scoţând din sertar documentul incriminator: nota
informativă a ospătarului. Oricum ar fi fost învârtită, afacerea se solda obligatoriu cu o
sancţiune. Iar cu o sancţiune pe linie de partid nu te mai bucurai de promovare; căci
trimiterea la post în străinătate era considerată o promovare excepţională.
La şedinţa de partid ce-a urmat – la noi, la „Scânteia tineretului” – care trebuia să
adopte sancţiunile, a fost tămbălău mare. Evreii din redacţie au cerut excluderea noastră
din partid: „Dacă şi-au permis să cânte cântece legionare – legionarii care ne-au produs
atâtea nenorociri – noi nu mai vrem să-i avem în mijlocul nostru. Afară cu ei din redacţie!
La munca de jos, pe şantiere, la reeducare!”. Şi, într-un fel, tot evreii ne-au salvat: ”Dacă
nu aduceţi documentul incriminator, noi nu vom vota nici o altă sancţiune!”.
Şi documentul n-a fost adus. Pentru că CC-ul nu avea acest interes; interesul era
doar sancţionarea, care stopa promovarea. Cei care eram membri de partid am primit
sancţiunea maximă, dinaintea excluderii: vot de blam cu avertisment: Ilie Purcaru (în
şedinţa de la „Scânteia”) Vartan Arachelian şi subsemnatul, aici, la „Scânteia tineretului”.
Mihai Pelin – nu; pentru că el nu era membru de partid. Celor trei, de la „Scânteia
tineretului”, ni s-a interzis şi dreptul de semnătură, pentru un an de zile. În acel an am
semnat articolele cu pseudonimul Ioniţă Călmăţui (care, şi el, are povestea lui, dar… să
trecem). Unele articole au avut efect; primeam scrisori-ecou la redacţie, pe acest nume.
Spuneam, la începutul acestei evocări, că nenorocita întâmplare a avut consecinţe
nefaste: a barat urcuşuri, a deraiat destine. Vartan Arachelian, căruia i se prevedea o
frumoasă perspectivă în presa scrisă, a dat bir cu fugiţii: ca să se uite povestea (de altfel,
prelucrată în toată presa română: scrisă şi audio-vizuală) s-a transferat la Televiziune. A
făcut şi acolo treabă bună, dar menirea lui era condeiul (dovadă: cărţile pe care le-a scris).
Ilie Purcaru, rămas pe drumuri, a fost luat de Adrian Păunescu la „Flacăra”, pe post de
simplu redactor. Eu şi Mihai Pelin ne-am văzut, mai departe, de vâsla noastră, la „Scânteia
tineretului” – şi n-aş zice că ne-am învăţat minte.
După anul de sancţiune – atât dura pedeapsa politică; apoi putea fi ridicată – am
fost propus de către conducerea redacţiei să urmez cursurile postuniversitare de presă de la
Academia „Ştefan Gheorghiu”. Un an de zile, cu scoatere din producţie; trai neneacă, pe
banii partidului. Atunci însă şi-au amintit că eram sancţionat – şi-au făcut demersuri ca să
mi se ridice sancţiunea. Surpriză! – la Comitetul de partid pe presă, unde erau ţinute
dosarele noastre, nu apar cu nici o sancţiune. Deşi comitetul de partid pe redacţie întocmise
procesul-verbal şi celelalte acte
doveditoare, pe care le înaintase acestui
organ superior. Semn că, probabil, în
practica organizatorică, nu se dăduse –
intenţionat? – atenţia necesară. În
consecinţă, mai-marii redacţiei au zis:
„Bine. Este ca şi cum n-a fost
sancţionat. S-o lăsăm aşa”. Dar
secretarul pe presă (organul superior)
unul nou, Herţeg, bătut în cap, de la
„Scânteia”: „Nu, n-o lăsăm deloc aşa!”.
Şi se apucă să refacă, din auzite şi după
Ion Andreiţă la masa de lucru.
capul lui, documentele dosarului de
sancţionare. În aceeaşi zi m-a sancţionat şi mi-a şi ridicat sancţiunea.
…Şi m-au trimis mai departe, la „Ştefan Gheorghiu”, cu tinicheaua legată de
coadă.
*
Despre ce s-a mai întâmplat cu „binefăcătorul” nostru Sion Bujor n-am mai fost
la curent. Aflam, vag, că fusese, totuşi, „eliberat” din funcţia de la CC (mai târziu,
desigur!) şi trecut şef la Televiziune. Apoi transferat în Diplomaţie: ambasador în Olanda.
Într-un început de iarnă de la sfârşitul anului 1974 mă aflam, împreună cu
fotoreporterul Gică Cucu, pe teren, în Bihor. Ne întorceam, friguroşi, dintr-o documentare
prin nişte localităţi ale judeţului, însoţiţi de primul secretar de la UTC, Vulturar, sau
adjunctul lui cu Organizatoricul – n-aş băga mâna în foc, care din ei; memoria mai pierde
din detalii – şi activistul respectiv ne invită la Bufetul Partidului să mâncăm ceva, să bem,
să ne încălzim. Intrăm gălăgioşi, suflând în pumni, cu zăpada între gulerele hainelor.
Femeia de la bar duce degetul la buze şi ne face semne să tăcem: în salonul oficial se află
Primul Secretar cu un oaspete important: un ambasador cu soţia, care fuseseră la odihnă-
tratament la Băile Felix, iar acum, a doua zi, urmau să se întoarcă la Bucureşti.
A doua zi, nu mai era nici un loc la cursa de Bucureşti. Se zice – de la UTC citire –
că Primul Secretar i-ar fi rugat pe cei doi să aştepte avionul următor, dar aceştia n-au
acceptat; mai ales doamna, ţinea să fie cât mai repede acasă, la copii.
Sigur, Forţa Politică s-a impus: în pofida oricărui protest, doi orădeni au fost daţi
jos din avion şi urcaţi, în locul lor, ambasadorul cu soţia sa.
…Datorită vremii nefavorabile, avionul respectiv s-a prăbuşit. Au murit toţi
pasagerii şi echipajul. Între pasageri se aflau şi ambasadorul Sion Bujor cu soţia sa.
Vineri, 16 august 2013
La Negoeşti
Jurnal lapidar- perioada slătineană (V)

Viorel Dianu
Prozatorul Viorel Dianu a funcţionat o perioadă ca profesor de limba română la licee de

prestigiu din Slatina. Răspunzând invitaţiei noastre a avut amabilitatea de a trimite
redacţiei noastre aceste pagini de jurnal descriind
descriind frământările unui intelectual aflat ,,sub
vremi” într-
într-un oraş de provincie.
1991
15 ianuarie (marţi) La Casa de Cultură a Tineretului din Slatina are loc o manifestare
dedicată lui Eminescu. Îmi aduc şi eu prinosul rostind Cuvântul de deschidere. (Dacă n-aş
fi fost aici, ar fi trebuit să merg la Rm. Vâlcea, pentru a participa la un simpozion dedicat
de asemenea lui Eminescu.)
18 ianuarie (vineri) Anul ăsta începe pentru mine cu dreptul (bun augur): revista
„Contrapunct” Nr. 3 (55) îmi publică povestirea Fericire clandestină, pe o pagină întreagă.
Sunt foarte mulţumit de acest lucru. Le aştept pe celelalte!
19 ianuarie (sâmbătă) I-a sosit Norei decizia prin care i se acordă o indemnizaţie lunară
pentru faptul că a fost deportată 4 ani şi jumătate în Bărăgan, pe când era mică. Iată o faptă
bună a actualului guvern. Urmează ca Nora să primească acum şi banii. (Decizia o
aşteptăm de 10 luni.)
28 ianuarie (luni) Mi se telefonează din partea Editurii Bucureşti (nou înfiinţată) că sunt
de acord să-mi publice o carte (volumul de povestiri Iubiri alese sau romanul Crucea
perpetuă, la alegerea mea) şi să mă duc pentru stabilirea amănuntelor şi semnarea
contractului. Încă o veste bună pe acest an.

12 februarie (marţi) Mi-am ridicat de la CAR economiile mele de mai mulţi ani. Am
mers la CEC şi am lichidat diferenţa de contract apartament. În fine, casa este a noastră,
după 17 ani. S-a terminat şi cu ratele.
21 februarie (joi) La
Bucureşti, de unul singur.
Întâlnire mai întâi cu L. Ulici,
la „Luceafărul” (îmi va apare
povestirea), apoi luat banii pe
Fericirea clandestină din
„Contrapunct”. La Editura
Eminescu, de la Casa
Scânteii, vorbit cu Eugen
Negrici. Deplasare, în fine, la Două imagini cu profesorul Viorel Dianu în mijlocul
elevilor liceului Radu Greceanu din Slatina (1972).
Editura Bucureşti. Convorbire
cu membrii ei şi stabilirea publicării volumului de povestiri Iubiri alese. În încheiere,
trecut pe la Cristi. Discuţie scurtă şi plecarea.
2 martie (sâmbătă) Marian Victor Buciu îmi aduce revista „Ramuri” nr. 1, din ianuarie,
care îmi publică povestirea Un drum cu noroc. (Chestiunea este însă că cei din redacţie
s-au amestecat în ea şi ăst lucru nu-mi prea place.) A doua lucrare publicată în 1991.
Vasăzică, în ianuarie, dar apucăm s-o citim abia în martie. Bine mai merg treburile!
3, 4 aprilie (miercuri, joi) La Bârsoiu, singur. Am angajat oameni să ne planteze o vie, pe
locul unde s-a aflat casa părintească: 800 de butuci, deci 800 mp. Mare. E un început.
7 aprilie (duminică) Paştele. Alaltăieri, vineri, am mers cu toţii la biserică: ne-am
spovedit şi ne-am împărtăşit.
10 aprilie (miercuri) Cu toţii la Bucureşti: l-am dus-condus pe Cristian. După o raită prin
magazine, fără să ne putem atinge de nimic (ah, dolarii!), fiecare la treburile lui. Eu am
cutreierat iarăşi editurile şi redacţiile revistelor. Deziluzii într-o parte, promisiuni într-altă
parte… La „Luceafărul” îl găsesc pe L. Ulici. Mi-a publicat povestirea (Anul Nou acasă)
şi-mi caută revista (nr. 12, din 20 martie), arătându-mi-o. Oh, imensă bucurie! Povestirea
arată atât de frumos, pe o pagină întreagă, cu fotografie mare… Ce să spun?
Reîntâlnindu-mă cu ai mei, în Grozăveşti, le arăt şi lor revista.
27 aprilie (sâmbătă) Ne ducem la Bârsoiu: eu, Nora şi Gabriel. A fost pusă via. A ieşit o
lucrare frumoasă. Ne declarăm cu toţii mulţumiţi. Facem şi alte planuri, pe care, cu
ajutorul lui Dumnezeu, urmează să le înfăptuim. După-amiaza mergem câteşipatru
(împreună cu Victoria) la cimitir şi vopsim gardul de la mormântul părinţilor noştri.
23 mai (joi) Cristian a primit din Italia invitaţia de a participa la Cursurile de matematică,
din luna august, care se desfăşoară la Perugia. Suntem bucuroşi pentru el şi-l vom ajuta să
ajungă acolo.
19 iunie (miercuri) La Bucureşti, cu Cristian, pe care îl duc la cămin. La redacţia revistei
„SLATL”, Sorin Preda îmi arată povestirea Aniversarea, publicată luna trecută, în variantă
redusă. La Editura Eminescu, scurtă discuţie cu Mircea Ciobanu. La „România literară”, o
oră de politichie cu Platon Pardău. O amestecătură comunisto-securisto-fesenistă. M-a
lăsat rece. Important pentru mine este să-mi propună povestirea spre publicare. Ceea ce
promite şi am încredere (fiindcă el m-a mai publicat). La „Contrapunct”, predat încă o
proză lui Hanibal Stănciulescu. Vorbit şi cu Maria Graciov, de la Cartea Românească. În
rest, căldură mare. Am zburat spre casă.
24-30 iunie Bacalaureat 1991. În

comisie la Liceul „Ion Minulescu”,
parcă aş fi abonat. A mers bine.
Mulţumiţi toţi părinţii (profesori-
colegi) care au avut copii aici. Dar s-a
muncit mult şi greu, pe de-a moaca!
Păi, e frumos?...
29 iunie (sâmbătă) Gabriel a luat
Premiul I (cu media cea mai mare din
clasa lui, a XI-a A) în acest an. Îl
felicităm! A terminat şi Cristian anul IV de facultate cu media 10. Ei, ce aveţi de zis?
3-4 iulie Examen de admitere în clasa a IX-a. În comisie la Liceul din Vitomireşti, peste
deal de Bârsoiu, unde am şi rude. M-am dus cu plăcere şi m-am simţit ca acasă acolo.
Oameni buni, de-ai mei!
5-6 iulie Examen de admitere la Şcoala profesională. Nora, în comisie la Liceul Nr. 3
IPTAPA.
8-11 iulie Examen de admitere în clasa a IX-a. În comisie la Liceul „Radu Greceanu”
pentru profilul Filologie.
25 iulie (joi) A plecat Cristian la Bucureşti, iar de acolo va pleca spre Italia, prin
Budapesta şi Viena.
31 iulie – 16 august Am plecat în concediu: Nora, Gabriel şi cu mine. Trecere pe la
Bârsoiu (2 ore cu Victoria), apoi o escală de o noapte la Rm. Vâlcea, la Nuşica.
1-11 august: La Olăneşti. Cură de ape
minerale. Nora – tratament la
genunchi. La plecarea din Olăneşti,
am vizitat Vila din staţiune a
Odiosului, impresionantă prin
exorbitantul ei prost-gust. După Rm.
Vâlcea, abatere (la Muiereasca) pe la
Mănăstirea Frăsinei, în creier de
munţi, accesibilă numai bărbaţilor.
Mai departe, scurtă staţionare la George Enache, Virgil Dumitrescu, Viorel Dianu.
Mănăstirea Cozia. Cumpărat Gabi o bluză frumoasă.

11-16 august: La Sibiu, la naşii noştri, Neonila şi Nicolae Dascălu. O zi la Păltiniş, altă zi
– la Slimnic, în rest – vizionat filme la televizor, de pe casete. Plăcut lui Gabi. Foarte
simpatici cei mici: Roxana şi Alexandru (în special acesta) şi Sergiu. Pe 16 august, înapoi
la Slatina. Găsit scrisoarea lui Cristian, din Italia.
27 august (luni) Moldova de dincolo de Prut îşi proclamă independenţa. O zi istorică.
28, 29 august (miercuri, joi) În comisia pentru examenul de admitere în clasa a IX-a, la
Liceul „Radu Greceanu”.
3 septembrie (marţi) S-a întors Cristian din Italia. Impresii copleşitoare.
7, 8 septembrie (sâmbătă, duminică) Toţi patru la Bârsoiu. Au venit şi cei de la Vâlcea.
Ne-am strâns doisprezece inşi. Două zile a fost curtea plină şi animată. La masă, tot atâţia.
Cred că se poate imagina cum a fost.
21, 22 septembrie (sâmbătă, duminică) Toţi patru la Turnu Severin, la mamaia şi tataia.
Eu, sâmbătă dimineaţa, cu aceştia la Mijarca, locul unde au trăit ei până a fi deportaţi în
Bărăgan. Casa nu mai e a lor, dar locul li s-a retrocedat. E cu zarzavaturi, din care luăm şi
aducem la Severin.
15 noiembrie (vineri) Revista „Contrapunct” nr. 46 mă publică (pentru a doua oară în
acest an) cu povestirea Reverie. Aflu de ea şi o citesc miercuri, 4 decembrie. Dar a fost
scrisă acum 11 ani. Vă vine să credeţi?
25 Decembrie (miercuri) Ziua sfântă de Crăciun. Vineri 20 (Nora), sâmbătă 21

(Gabriel şi cu mine), luni 23 (Cristian) ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit. Astăzi am
petrecut în casă, întreaga familie. Au fost de toate. Ne-am simţit foarte bine.
26 decembrie (joi) Am reluat lucrul la romanul Înălţarea, de atâta vreme început şi de
atâtea ori întrerupt. De-ar da Dumnezeu să nu mai intervină nici o întrerupere (prea lungă)
până la terminarea lui.
1992
8 ianuarie (miercuri) Invitat la Rm. Vâlcea, la întâlnirea cu scriitorii din judeţ.
Manifestarea a avut loc la Biblioteca Judeţeană şi au participat: PS Gherasim (sub a cărui
protecţie am stat toată vremea), George Anca, Doru Moţoc, Elisaveta Novac, Felix Sima,
Valeriu Sârbu, Ion Topolog, Constantin Zărnescu. A mers bine.
9 ianuarie (joi) Ziarul local „Olt Press” îmi publică materialul Cartea secolului.
Meseriaşii mi l-au întrerupt acolo unde nu le-a mai intrat lor în casetă. Bună treabă! Mie nu
mi-a căzut deloc bine.
20, 21, 22 martie Zilele „Ion Minulescu” la Slatina. Sunt solicitat să susţin şi eu o
comunicare, intitulată Ion Minulescu între doi poli, în cadrul simpozionului de duminică de
la Casa de Cultură a Sindicatelor, sala mică. Participă D. R. Popescu şi Mioara Minulescu.
23 aprilie (joi) Vine pe acasă Cristian însoţit de o fată (tot Cristina… şi Gabriela!) pe care
doreşte s-o cunoaştem. Vor rămâne până după Paşti.
25 aprilie (sâmbătă) Eu cu Gabriel ne spovedim şi ne împărtăşim de Paşti. Nora a făcut-o
de joi.
26, 27, 28 aprilie Sfintele Paşti!
Petrecem această mare sărbătoare
întreaga familie şi… Cristina-
Gabriela. Vine Regele Mihai I în
ţară. Eveniment de seamă.
11 mai (luni) La Bucureşti. După
patru luni serbede, în care cărţile
mele au continuat să stagneze prin
edituri, astăzi s-au arătat semne mai
dătătoare de speranţe. Măcar de s-ar
adeveri. Am fost la Cornel Popescu
Viorel Dianu, Elena Cruceru, dr. Popescu la o
şi i-am dar romanul Crucea
manifestare culturală în Slatina.
perpetuă pentru a-l publica la
editura lui – Porus. Am trecut pe la Ed. Eminescu şi am vorbit cu Mircea Ciobanu, care a
promis că îmi va telefona. Am bătut redacţiile revistelor: „Contrapunct” (Hanibal
Stănciulescu), „Luceafărul” (L. Ulici), „Literatorul” (Marin Sorescu şi Lucian Chişu),
„România literară” (Cristian Teodorescu). Îmi vor publica nişte povestiri.
25 mai (luni) Revista „Contrapunct” nr. 18, 22-28 mai 1992, îmi publică povestirea
Premianţii predată lui Hanibal Stănciulescu acum două săptămâni (record personal
absolut), dar scrisă, sărmana, în 1987. Sunt bucuros şi le aştept pe celelalte.
4 iunie (joi) Sfânta Înălţare. Mi s-a făcut propunerea, pe care am acceptat-o (Îm!), de a
candida în alegerile viitoare, în cadrul Convenţiei (Partidul Alianţa Civică), pentru un post
de senator. Nu-i aşa că e o chestie, dacă nu vor interveni alte chestii?
22 iunie (luni) Şi-a susţinut Cristian lucrarea de licenţă. A obţinut nota maximă. A
terminat facultatea cu rezultate foarte bune. Îi dorim să reuşească mai departe, în viaţă, aşa
cum gândeşte şi cum o justifică însuşirile lui.
22 iunie – 2 iulie A susţinut Gabriel
examenul de bacalaureat. L-a trecut cu
brio. Suntem foarte mulţumiţi de băieţii
noştri. Îi dorim acum noroc lui Gabriel
la examenul de admitere la Facultate.
6 iulie (luni) La Bucureşti cu Nora şi

Gabriel. Străduinţe de a cumpăra ceva.
Nimic. Eu, pe la redacţii, iarăşi nimic.
Călin Jipa, Margareta Saimac, Viorel Dianu. Toţi, pe lichidare. Luat bagajul lui
Cristian şi pornit spre casă. Poate doar
prin asta s-ar justifica drumul nostru la Bucureşti. Ajunşi la Slatina, mergem direct la
Liceul „Radu Greceanu” să vedem rezultatul lui Gabriel la examen. Da, primul pe listă, cu
cea mai mare medie pe liceu: 9,75. Este pentru toţi bucuria cea mai deplină a acestei zile.
19 iulie (duminică) Nunta de argint! 25 de ani de la căsătoria noastră: a mea cu Nora.
Mergem la biserică pentru slujba pe care o prilejuieşte această ocazie. Apoi la fotograf.
Acasă sărbătorim evenimentul cu o masă bogată şi înconjuraţi de cei dragi: naşi – soţii
Briceag; de la Severin – mamaia şi tataia Robu împreună cu cumnaţii Neonila şi Ilie
Mangu cu cel mic, Mircea; şi, bineînţeles, copiii noştri – Cristian (cu prietena lui,
Gabriela) şi Gabriel. A fost o zi aleasă şi fericită. O zi sfântă!
2 august (duminică) Îl conduc pe Cristian la gară. E o plecare specială pentru el, pentru
noi toţi. De mâine intră în serviciu. Va lucra în cadrul Institutului de Statistică Naţională. E
bucureştean. Cât mă bucur! Cât ne bucurăm! E un început de viaţă bun, frumos, meritat.
Cristian a muncit pentru asta şi poate că va urca şi mai sus, va ajunge şi mai departe. O
izbândă pentru familia noastră!
20 august (joi) Revista „Luceafărul” nr. 31 îmi publică povestirea Poruncile iubirii.
4 septembrie (vineri) La Bucureşti cu Nora şi Gabriel. Se înscrie Gabriel pentru examenul
de admitere la Facultatea de Chimie-Fizică din cadrul Universităţii. Eu, prin redacţii: şi aşa
şi aşa…
10-12 septembrie A susţinut Gabriel examenele (chimie, fizică, matematică) pentru
admiterea la facultate.
15 septembrie (marţi) Seara, ne telefonează Cristian marea veste: Gabriel a reuşit la
facultate. Note: chimie – 9,69, fizică – 9,63, matematică – 10, media – 9,77. Primul,
la Facultatea de Chimie-Fizică (al zecelea, pe general). O biruinţă memorabilă pentru
familia noastră.
18 septembrie (vineri) După succesul eclatant al lui Gabriel, altă bucurie pentru noi. A
reuşit şi Cristian la Cibernetică (a doua facultate a lui). Suntem nişte părinţi fericiţi cu aşa
băieţi. Mulţumim lui Dumnezeu! Marin Sorescu îmi publică în revista „Literatorul” nr. 40
proza O plimbare cu mama, fragment din romanul Crucea perpetuă. Am surpriza plăcută
să văd textul adaptat la ortografia tradiţională (cu â şi sunt).
16 octombrie (vineri) Revista
„Contrapunct” nr. 31 (134), 16-
29 oct. 1992 îmi publică
povestirea De jurământul
militar. A patra apariţie pe
acest an.
25 decembrie (vineri)
Crăciunul. Cu Nora la biserică.
A slujit PS Episcop Irineu
Slătineanu. Am sărbătorit
sfânta zi cu toţii: Nora, Cristian,
Gabriel şi cu mine. A fost o zi
Liceul Radu Greceanu din Slatina (imagine din 1970). minunată, îmbelşugată.
FIGURI UITATE…
NICOLAE MARINESCU – BIRCII,
BIRCII, primar al oraşului Slatina
1914 – 1916; iunie 1917 – 7 decembrie 1917
1917 ( înlocuit ); 21 noiembrie 1918 ( reintegrat );
1919 – iulie 1920 ( preşedinte Comisie Interimară ); 26 octombrie 1926 – 15 martie 1929
( demisionat ); 1934, primar; 31 ianuarie 1936 – 1938, primar.
Prof. Cornel Manolescu
S-a născut în 1870, martie 25, în comuna Bircii, judeţul Olt. Părinţii săi s-au numit Ilariu şi
Maria Marinescu. Bacalaureat în 1892 şi licenţiat în drept al Universităţii din Bucureşti
( 1896 ). După terminarea studiilor a intrat în magistratură în 1896. Jude Ocol la Tulcea.
Substitut Tribunalul Tulcea ( 1896 ); Supleant Trib.
Olt. În 1897, magistrat fiind în Slatina, predă gratuit,
la Liceul ,,Radu Greceanu’’, ore de drept
administrativ. În 1898 îl găsim supleant la
Tribunalul jud. Olt. Membru Trib. Gorj ( 1898 –
1899 ); Jude Sindic Trib.Vâlcea (1899 – 1900 ). Jude
Ocol Horezu ( - 1900 mai ). Se înscrie în Baroul
avocaţilor din Olt, în anul 1900. În
luptele politice a intrat în 1907, când a fost ales
pentru prima oară deputat reprezentând Colegiul al
doilea de Olt, sub guvernele D. Sturdza şi Ion
C.Brătianu. Data alegerilor a fost pe 28 mai 1907, la
Primăria Slatina unde a avut loc alegerea unui
,,domn deputat al colegiului 2 cameră din judeţul
Olt.’’ A avut contra-candidat pe Constantin
(,,Costică’’) I. Munteanu. A obţinut 179 de voturi,
N. M. Bircii faţă de 165 câte a primit,,adversarul’’său.
În 8 martie 1914 era preşedinte al
Comisiei Interimare, iar în 16 martie acelaşi
an, Consiliul Comunal l-a ales primar, funcţie
pe care a exercitat-o, până la ocuparea
oraşului de către trupele germane, în 1916.
În cursul anului 1914 s-au făcut
următoarele lucrări şi ameliorări la serviciul
hidraulic: ,,S’au prelungit conductele de apă
pe str. Abatorului introducându-se şi în abator
pentru spălatul cărnii; s’a prelungit canalul
pe str. Principele Ferdinand pentru deservirea
şcoalei secundare de fete şi a şcoalei de ,,Ecoul Oltului” din 15 iunie 1915
comerţ, cum şi pe str. Gimnaziului pentru despre alegerea lui N.M.Bircii ca decan
deservirea liceului Radu Greceanu. S’a al baroului de Olt.
instalat o fântână publică pe str. Principesa Maria şi s’au racordat la canal următoarele
clădiri: casele Ilie Popescu, casele V. Constantinescu, Orfelinatul Principesa Alexandrina
Cantacuzino, casele Bonciu, casele N.Dobrescu, casele C. Stavarache şi Şcoala de comerţ.
În iunie 1917 îl găsim din nou primar. Pe 7 decembrie 1917 este înlocuit din
funcţia de primar de către Autoritatea de ocupaţie, dar la 21 noiembrie 1918 este reintegrat.
,,Democraţia Oltului, din 23 martie 1919, anunţa: ,,Consiliul de Administraţie al
Băncei ,,Slatina’’a numit preşedinte al Comitetului de Scont, pe amicul nostru
N.M.Bircii’’. În septembrie 1919 era candidatul P.N.L., pentru Senat.
Ziarul ,,Democraţia Oltului’’ în numărul său din 27 septembrie 1919, îi făcea o
frumoasă prezentare: ,,N. M. B.- fiul fostului primar din Bircii. Ca primar N. M. B. a
scăpat de foamete şi chiar de moarte multe fiinţe nenorocite din oraş şi din sate, iarna
trecută.’’
În 28 ianuarie 1922 a fost numită o Comisie interimară la conducerea oraşului,
din care făcea şi el parte , ca membru.
Tot,,Democraţia Oltului’’ în numărul său din 1 mai 1922, nota, referitor la
Nicolae Marinescu-Bircii, următoarele: ,,D-l N. Marinescu Bircii, membru în Consiliul de
administraţie al Băncei Uniunea Agricolă, Comercială şi Industrială din Slatina, a fost
ales administrator-delegat al numitei bănci, în locul D-lui V. Alimăneşteanu.’’
În şedinţa din 26 octombrie 1926, Consiliul Comunal ,,l-a ales primar pe N.
Marinescu-Bircii, înlocuindu-l în funcţie pe demisionarul C.Stavarache”.Noul primar era
apreciat ca ,,un om de largă concepţie, energie şi bun organizator.
În numărul din 15. 01.1929, ziarul ,,Vremea nouă’’, prezenta unele dintre
realizările primarului N.M.Bircii:
- Grădina publică din faţa palatului administrativ,

- Terenul stadionului, l-a făcut folositor şi salubru,
- Amenajarea parcului Grădişte,
- Grija pentru aprovizionarea oraşului cu lemne pentru săraci,
- Străzi pavate, canalizări, extinderea reţelei electrice.
Până în 1914, oraşul Slatina nu a avut niciun plan de sistematizare. Abia atunci, primar
fiind Marinescu-Bircii s-a întocmit un plan, care nu a putut fi definitivat din cauza
războiului. Abia în 1935, planul de sistematizare a fost reluat şi pus la punct de către ing.
Davidescu ,,reputat urbanist”.
În ziua de 15 martie 1929, Nicolae Marinescu-Bircii şi-a prezentat demisia
Consiliului Comunal, pe care l-a rugat ,,să aleagă pe d-l I. N. Bellu ca unul care face parte
din partidul aflat la putere.’’
Ales la 23 mai 1934, Consiliul judeţean, avea ca membru cu vot deliberativ şi pe
N. Marinescu – Bircii, primarul oraşului.
La 31 ianuarie 1936 este ales din nou primar, de către Consiliul Comunal al
oraşului. Programul de activitate cu care a fost ales prevedea:
1. Definitivarea planului de sistematizare şi înfrumuseţare a oraşului.

2. Continuarea lucrărilor din piaţă şi anume: terminarea halei şi la exterior
( lucrările începute în vara anului 1935 ), la interior fiind complet terminate şi
inaugurate la 7 ianuarie 1936 ,în prezenţa D-lui D. Iuca subsecretar de stat la
Ministerul de Interne.
3. Asfaltarea pieţii:
*amenajarea gheretelor pentru fructe, zarzavat, păsări, lapte,etc.
*deschiderea de străzi cu acces lesnicios la piaţă.
4 .Construirea unui pod peste Sopot şi canalizarea Sopotului.
5 .Construirea unui abator comunal.
6. Pavarea străzilor, după cum urmează:
*asfaltarea străzii Gr. Cantacuzino.
*pavarea cu piatră cubică a întregii distanţe de la podul Oltului până la Bulevardul
Regele Carol II, trecând prin strada Dissescu.
*pavarea cu caldarâm a străzilor: Al.Iliescu, Vintiă Vodă, Maica Domnului şi Basarabi.
7.Împietruirea cu pietriş de râu a tuturor străzilor care vor avea nevoie, până când vor
putea fi pavate şi ele.
8. Construirea unui teatru comunal.
9. Amenajarea grădinilor şi parcurilor.
10.Împădurirea Grădiştei şi dealurilor.
11.Facerea Strandului şi amenajarea Stadionului.
12.Construirea unui Dispensar la Clocociov, instalarea acolo a unui comisariat şi a unui
post telefonic.
13.Prelungirea reţelei de lumină electrică şi a
conductelor de apă până la toate marginile
oraşului.
Se prevedea ca acest program să fie
înfăptuit treptat-treptat şi numai în măsura
mijloacelor pe care le avea Primăria.
Ziarul ,,Vremea Nouă’’, din 15 martie
1936, scria, la rubrica ,,Informaţiuni’’: ,, În
gospodărirea oraşului Slatina s’au făcut
simţitoare îmbunătăţiri.Oraşul, care la 10
februarie era într’un hal de murdărie nemai
pomenită este acum curat. Pâinea este mai bună,
de greutate reglementară şi fără acele timbre ne
estetice şi ne higenice care au fost înlocuite cu o
N. M. Bircii. taxă forfetară. În piaţă e mai multă regulă şi cea-
ce nimeni nu ar fi crezut cu putinţă- preţurile afişate se respectă. Veniturile târgului de
vite s’au triplat, iar veniturile imobilelor primăriei s’au dublat şi comuna realizează bune
economii prin suprimarea sinecurilor. Populaţia are datoria să sprijine silinţele pe care
D-l Primar delegate şi le dă pentru buna gospodărire a oraşului.’’

În 1936, era membru al Oficiului naţional judeţean de apărarea Populaţiei Civile
( fiind primar ). Acest ultim mandat ca primar l-a avut până în 1938.
A fost mare proprietar, decorat cu ,,Coroana României’’în grad de Ofiţer. A fost căsătorit
cu Paulina ( n. 1870 ), dar nu au avut copii. Conform unei informaţii din ziarul local
Democraţia Oltului din 17 februarie 1919 (articolul ,,Moartea unui bătrân liberal”), Paulina
era soră cu Constantin, Virgil, Alexandru şi Vasile
Alimăneşteanu, ultimii doi fiind lideri ai organizaţiei
Olt a P.N.L.
În 29 iulie 1922 a fost înfiinţată Societatea
orfanilor de război, filiala Olt. Comitetul ales atunci,
avea ca preşedintă pe D-na Paulina N.M.Bircii.
N. Marinescu-Bircii a decedat pe 17 aprilie
1945, ora 13, la spitalul oraşului. Soţia sa Paulina
era deja decedată.
La18 aprilie 1945, cu numărul 2785, este
înregistrată la Prefectura judeţului Olt, următoarea
cerere făcută de fratele său Ion Marinescu, din
comuna Bircii:
Domnule Prefect
Vă rog să bine voiţi a-mi elibera o autorizaţiune
pentru transportarea cadavrului defunctului
Avocat Nicolae Marinescu-Bircii de la locuinţa
sa din Slatina la cimitirul comunei Bircii Olt
unde va fi înmormântat.
Cu stimă
s.s.indescifrabil, Ion Marinescu com.
Bircii.
( Din lucrarea ,,Conducătorii oraşului

Slatina – de la Vintilă Vodă ( 1530 ) şi până în
zilele noastre’’, manuscris , autor prof.
Cornel Manolescu).
Al. Alimăneşteanu, liderul organizaţiei Olt a

P.N.L. , fratele Paulinei N. M. Bircii.
OAMENI, FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMANAŢIUL DE ALTĂDATĂ

Dumitru Botar
În perioada interbelică pe lângă oamenii politici, negustorii sau patronii de restaurante au
fost şi alte persoane care s-au impus la nivel de judeţ, fie prin activitatea lor
gospodărească, fie profesională, presa vremii reţinându-le numele şi faptele.
În anul 1939, se stinge din viaţă în satul său,

Bucinişu, Ioniţă Iliescu zis Aghiotantul, fruntaş al
acestei localităţi, om înzestrat cu o energie şi
iniţiativă excepţionale, cunoscut în tot judeţul. Ca
primar al Bucinişului aproape un sfert de veac, s-a
achitat exemplar de sarcinile ce-i reveneau, fiind
socotit un adevărat părinte, iar în timpul ocupaţiei
germane (1916-1917) i-a sprijinit cu hrană pe cei
năpăstuiţi deşi pericolul era mare, nemţii
rechiziţionând aproape tot. Model de virtute
cetăţenească, a fost condus pe ultimul drum de
întreaga populaţie a satului, iar ca ultim omagiu la
cimitir, toţi cei prezenţi în frunte cu preoţii i-au
Ioniţă Iliescu Aghiotantul.
sărutat mâna.
Tot un om de bine, a cărui amintire s-a păstrat în
paginile îngălbenite ale vremii a fost şi Ion Apostol Rusan
din Vlădila (1876-1940), fiul lui Apostol Rusan (Memoria
Oltului 31/ 2014) şi al Floarei din Stoieneşti, a cărui fiică
Anicuţa se căsătoreşte cu col. Traian Vlădoianu, care în
1928 era în Reg. 2 Romanaţi nr. 19 ca maior. A fost un
om drept şi cinstit, întotdeauna i-a ajutat pe cei nevoiaşi şi
vrednici, bisericii din Vlădila i-a donat un clopot, iar după
moarte a lăsat 10 pogoane pământ arabil pentru
întreţinerea sa. În cătunul Vlădila Nouă a construit un
local de şcoală, toată suflarea comunei aducându-i
Ion Apostol Rusan mulţumiri. Decedează în anul 1940.
La Scărişoara, într-o familie de harnici gospodari se naşte în anul 1910 viitorul
magistrat Arsitide D. Trincă, clasele primare absolvindu-le în comuna natală ca premiant,
iar liceul „Ioniţă Asan” din Caracal în 1929. Cu toate că rămâne orfan de tată se înscrie la
Facultatea de Drept din Bucureşti a cărei licenţă o obţine cu
succes devenind membru al Baroului Romanaţi, apoi din 1938
procuror la Tribunalul Caraş-Severin. Peste un an este numit
judecător în comuna Bozovici, acelaşi judeţ. Din păcate cariera
lui care se anunţa strălucitoare, se întrerupe la 4 septembrie
1940, când decedează, este adus în comuna natală şi depus
lângă tatăl său, gospodarul Dumitru Trincă. Familia şi toată
comuna l-au plâns amar pe magistratul lor, căruia destinul nu i-
a permis să-şi culeagă roadele muncii sale.
O figură legendară a Romanaţiului bisericesc, de
odinioară a fost preotul Iconom Stavrofor I. Florescu (1877-
Aristide Trincă.
1945) care timp de 16 ani a fost protoereu al Romanaţilor
(1907-1923), dar şi profesor la liceul de fete şi şcoala normală din oraş. Fiu al
Romanaţilor, născut în comuna Osica de Sus a gestionat cu mult tact judeţul, ca protoereu,
era un om foarte cult, vorbea greaca şi latina, a fost invitat la Palatul regal cu ocazia unei
recepţii, având o interesantă intervenţie apreciată chiar de regele Carol I. După ce i-a
acceptat demisia, Episcopul Vartolomeu i-a scris o scrisoare din care spicuim: „... Am
primit demisiunea mulţumindu-vă cu cea mai mare recunoştinţă pentru competinţa şi
hărnicia cu care v-aţi îndeplinit sub Noi, îndatoririle. Prea cucerniciei voastre vă trimitem
deci urările Noastre de bine, împreună cu asigurarea părinteştei afecţiuni şi îmbraţişări în
Domnul.Veţi cunoaşte că aveţi a
Noastră binecuvântare de a
purta de-a pururi insigniile
Protoeriei...” Spun cei care l-
au cunoscut că era o adevărată
plăcere să-i asculţi predicile şi
conferinţele care impresionau
prin acurateţe şi diversitatea
informaţiilor.
Din zona învăţământului

interbelic se desprind câteva Iconom stavrofor I. Florescu şi Ştefan Ionescu.
figuri de dascăli, nume de referinţă ale şcolii caracalene şi romanaţene. Ne vom apri pentru
început la Ştefan Ionescu, fost inspector şcolar al judeţelor Romanaţi şi Olt pe la 1937.
Venea de la Dioşti, unde se născuse în anul 1866, absolvent al Şcolii normale din Craiova,
devenind în 1909, învăţător la şcoala din Băbiciu (Romanaţi). La Dioşti a fost învăţător
până în 1922, fiind transferat la Şcoala nr. 2 băieţi Caracal, apoi revizor şi inspector şcolar.
Pentru tot ce a făcut în învăţământ a fost decorat cu „Răsplata muncii”, iar în războiul de
reîntregire a luptat în grupul „Dunărea” ca sublocotenent. În timpul mandatului său, destul
de mare, cu sprijinul prefectului liberal Ionel Veleanu, s-au construit în Romanaţi 368 săli
de clasă. A fost apreciat foarte mult în acea perioadă, şcoala romanaţeană având în el un
slujitor devotat.
Un cadru didactic, cu rezultate frumoase, în şcoala caracaleană a fost şi
profesoara de limba franceză şi limba română Silvia Căpreanu, soţia colonelului Căpreanu,
care preda aceste obiecte la liceul de fete din Caracal, unde
era şi directoare, preluând această funcţie în anul 1912 de la
Sabina Negreanu. S-a preocupat de calitatea actului de
învăţământ şi de asigurarea unui local propriu, prin
colectarea de fonduri din partea unor oameni avuţi,
răscumpărând vechiul local al liceului de băieţi (fosta şcoală
nr. 5) instalând aici definitiv liceul de fete. Era o curăţenie
exemplară şi o ordine desăvârşită, pentu că directoarea era o
persoană cu iniţiativă creatoare, blândă de regulă şi exigentă
cu aceia care nu se încadrau
în normele de convieţuire şi Silvia Căpreanu.
în disciplina şcolară. Şi-a onorat cu demnitate funcţia şi

profesia, numele ei fiind rostit cu respect şi preţuire de cei
care au cunoscut-o.
Şcoala romanaţeană interbelică a fost aureolată de prestanţa
unui cadru didactic de excepţie, înzestrat cu un spirit de
iniţiativă cum rar s-a văzut şi cu o perseverenţă neclintită.
Este vorba de profesorul de geografie şi directorul de la
„Ioniţă Asan”, Silvestru Băleanu (1881-1956), născut în
localitatea Ruptura, jud. Mehedinţi, absolvent al liceului
din Severin (1899), licenţiat în litere şi istorie – Univ.
Bucureşti (1905). De la data de 7 sept. 1907 vine la
Gimnaziul „Ioniţă Asan” pentru disciplina geografie, dar a mai predat şi dreptul, fiind în
mai multe perioade director, fie singur fie împreună cu unii colegi desigur conform
situaţiei de atunci, ultimul directorat a fost între 1926-1927, împreună cu Constantin
Iliescu şi D.C. Eftimescu. Profesor cu autoritate şi prestanţă, spirit gospodăresc, a făcut
eforturi mari pentru construirea localului liceului având poate cel mai mare merit, a strâns
fonduri din tot felul de acţiuni locale (serbări, donaţii, vânzări de cărţi poştale etc.), în
condiţiile în care nu avea fondurile necesare de la prefectură, primărie sau minister. Autor
de manuale didactice, a ţinut conferinţe la Teatrul din localitate, iar în anul 1921, când
Nicolae Iorga vine la Caracal, el este cel care-l prezintă pe scenă, în aplauzele celor care
veniseră să-l vadă pe marele bărbat.
În anul 1926 (februarie-aprilie) a fost şi primar al Caracalului, iar în 1937, senator
de Romanaţi, pe lista liberalilor conduşi de Dinu Brătianu. A fost apreciat ca un erou, care
a stat permanent pe şantierul liceului, până şi-a văzut opera
înfăptuită.
Prin anul 1926, în centru, pe str. Unirii, se afla un
magazin cu băuturi spirtoase, vinuri şi bere şi un hotel,
proprietarul lor fiind un negustor de frunte al Caracalului,
Toma Petre Radu Ploeşteanu, ce deţinuse la nivelul
oraşului şi judeţului funcţii importante: preşedinte şi
director de bancă, preşedinte al Sfatului negustoresc local,
de mai multe ori consilier
comunal şi judeţean, fost
ajutor de primar. În anul
1925, împreună cu Gh.
Nicolescu, fost primar, înfiinţează Banca „Viitorul” al
cărei preşedinte este, dând dovadă de mult profesionalism
şi cinste ireproşabilă, fiind menţionat şi în Monografia
judeţului Romanaţi – Craiova 1928, la capitolul
„Caracaleni fruntaşi”. A fost căsătorit cu Maria
Lupancea din Ghizdăveşti, nu au avut copii, dar în casă
era o nepoată a soţiei, Teodora, pe care au căsătorit-o cu
Ilie Grigore, băiat de prăvălie la el, un om harnic, priceput
şi cinstit. Apreciindu-l, Toma Petre Ploeşteanu, îi lasă lui
Ilie Grigorescu Ploeşteanu
şi soţia sa Teodora. şi soţiei sale prin testament (1942) toată averea mobilă şi
imobilă ce va rămâne după încetarea lui din viaţă. Printre altele în testament se spune:
„Acest testament l-am făcut nepotului meu Ilie şi nepoatei mele Teodora, fiindcă au avut
întotdeauna şi au şi astăzi o afecţiune deosebită faţă de mine şi s-au comportat faţă de
averea mea, ca şi când ar fi fost ei proprietari”. Ilie Grigore era din Zănoaga (Romanaţi)
unde se născuse în anul 1903, fiul lui Dincă şi Constantina, decedează în anul 1975. Acest
Ilie Grigore, în anul 1945, îşi schimbă numele în Ilie D. Grigorescu-Ploeşteanu, iar din
căsătoria lui cu Teodora, a rezultat un copil, Toni Grigorescu, aflat în prezent la Bucureşti.
Toma Petre R. Ploeşteanu, a muncit din plin, strângând o avere frumoasă, pe care a
lăsat-o moştenitorilor, la decesul său din 1943 find condus la locul de veci de toţi
comercianţii locali, cât şi de mulţi prieteni şi cetăţeni care l-au apreciat.
Părăsind spaţiul Caracalului să poposim în câteva comune, unde amintirea unor
primari sau dascăli trebuie readusă în peisajul cotidian al comunităţilor locale, pe care ei la
timpul lor le-au gospodărit eficient cu multă dăruire şi iubire.
Ne oprim pentru început în comuna Studiniţa, unde în anul 1939 se găsea un
primar model: Constantin Lamy, care printre multe altele are şi iniţiativa înălţării aici a
unei troiţe în memoria celor 33 de eroi căzuţi în lupta marelui război pentru întregirea
neamului. Cu bani proprii dar şi cu sprijinul tinerilor premilitari troiţa este inaugurată la 20
august 1939 în prezenţa unei numeroase asistenţe, între care părintele Şerban Marin şi
căpitanul Raul Sachelaride, comandantul taberei. Acesta a făcut apelul nominal al eroilor,
iar la pronunţarea fiecărui nume, unul dintre tinerii
premilitari răspundea: „mort pentru patrie”, după
care s-a ordonat cinci minute de reculegere.
Mulţumind asistenţei şi tinerilor premilitari,
primarul Constantin Lamy, declară că această troiţă
o lasă în patrimoniul căminului cultural local, drept
pildă de vitejie şi sacrificiu a acestor eroi, datorită
cărora avem astăzi o Românie Mare, liberă şi
frumoasă. De fapt odată cu venirea lui ca primar în
comună s-a introdus ordinea, iar ea poate fi dată ca
exemplu la nivel de judeţ.
De la Studiniţa plecăm spre Brastavăţu la primarul

Iulian Logofătu, suntem tot în anul 1939, vara. Încă
de la intrare se putea observa că avem de-a face cu
un om priceput, energic, calităţi pe care le-a pus în slujba binelui obştesc, cu intenţia de a
face din Brastavăţu o comună model. A trasat o şosea nouă ce pleca din centrul comunei şi
făcea legătura cu şoseaua Corabia-Caracal, plantându-se pe margini 300 de pomi fructiferi,
s-a început pietruirea şoselelor comunale prin prestaţie în natură şi antreprize, s-au plantat
300 de salcâmi pe şoseaua judeţeană Corabia-Caracal şi şoselele comunale, de asemenea s-
au săpat 23000 metri liniari de şanţ. Preocupări majore au fost şi pentru starea sanitară a
comunei cât şi faţă de construcţia unei şcoli primare de fete, iar la Cruşov a demarat
lucrările de zugrăvire a bisericii. Ca om, Iulian Logofătu a fost mai mult decât un primar
oarecare, el fiind iniţiatorul şi
sprijinitorul multor acţiuni
nobile şi frumoase, oferind
ajutor oricui i-a solicitat ceva.
Gospodar şi bun agricultor, a
fost premiat de către Camera
de agricultură Romanaţi,
fiind numit şi mandatar al
oficiului de valorificare a
grâului în gara Vişina.
Revenim la un cadru
Familia Ana şi Nicolae Marineanu de la Cezieni.
didactic remarcabil al
Romanaţiului din perioada interbelică: Ana Marineanu, învăţătoare în comuna Cezieni,
soţia lui Nicoale Marineanu şi el învăţător, având
împreună 8 copii între care două fete: Teodora
căsătorită cu Ilie Oprescu, negustor caracalean şi
Lucia, căsătorită Liiceanu, mama filosofului Gabriel
Liiceanu. Devotată carierei didactice, a pus suflet
din sufletul ei pentru a-i lumina pe copiii satului, pe
care îi iubea la fel ca pe ai ei. Îndemna elevii să-şi
iubească ţara şi să îmbrace cu mândrie costumul
naţional, la decesul ei din 1934 a fost o jale de
nedescris, tot satul plângea. Datorită ei şi soţului, se
spunea în Romanaţi, în comuna Cezieni nu au
existat analfabeţi.
Revenind în capitala Romanaţilor – Caracal
Ion P. Dacianu (D.J.A.N. Olt).
– zărim pe Cadrilater silueta unui bărbat elegant, cu papion, cu un mers de împărat roman,
ieşit la promenadă, într-o mică pauză de la masa de scris. Este vorba de poetul şi
epigramistul Ion P. Dacianu, magistrat cu grad de consilier de curte, avocat, literat cu o
vastă cultură. Ca poet a scris doar pentru sine, nu s-a adunat în volum, o făcea mai mult din
plăcerea de a scrie; era un fin şi subtil epigramist, presa romanaţeană interbelică i-a găzduit
multe producţii literare. De fapt el scrie o poezie umoristică cu tentă politică dar şi cu
parfum de romanţă fiind apreciat drept unul din puţinii iniţiatori şi susţinători ai mişcării
literare din Romanaţi (vezi Poveştile Caracalului; pag. 234). Selectăm câteva epigrame
mai acidulate:
Are-n scumpul lui tezaur Unui profesor biblioman

Aur mult şi pietre rare Despre-a lui bibliotecă
Numai inimă de aur A mers vestea-n multe părţi
N-are. Şi e foarte explicabil
El dă banii toţi la... cărţi.
Unui avar
N-ar mai duce trai de câine
Lângă marele-i tezaur
De-ar fi sigur după moarte
Că va sta-n coşciug de aur.
Dintre poezii propunem: PRIETENA MEA, publicată în ziarul ALARMA
Prietena, ce mi-e stăpână De câte ori în nopţi de vară
Pe inima şi gândul meu Alăturea am stat visând
Adeseori la mine vine Spunea mereu că mă iubeşte
Dar pentru ce? Mă-ntreb şi eu... Şi-n van am întrebat-o... când?
De dorul meu, mi-a spus odată
Că suferă. Să n-o cred oare?
...M-a sărutat aşa de dulce
În trei cuvinte... pe scrisoare.
Realitatea este că acest delicat poet şi epigramist, merită un studiu mai amplu, la care
încerc să lucrez, în special epigramele lui sunt de actualitate, ar avea căutare, dar până
atunci poate mai găsim şi alte figuri legendare ale Romanaţilor.
Moşia Brebeni în anul 1900
Vasile Radian
Un document important pentru cunoaşterea trecutului comunei Brebeni este şi Cartea de

hotărnicie
hotărnicie pentru Moşia Brebeni cu trupul Trei-
Trei-Cai, apărută la Imprimeria Statului-
Statului-1901,
Bucureşti, întocmită de inginerul hotarnic George T. Negruzzi la data de 22 mai 1900.
atunci
Lucrarea cuprinde la început şi o hartă la scara 1: 10000 a Moşiei Brebeni, pe atunci
proprietatea Ministerului de Cultură şi Instrucţiunii Publice, prezentând hotarul
vecinătăţilor cu moşiile Catane (cu doi proprietari, Const. Găbunea şi Mitu Dumitrescu)
Mierleşti (aparţine mai multor părtaşi) şi Cătunul Măgureanca, (proprietatea ing. Const.
Găbunea). Inginerul George T. Negruzzi a fost autorizat de către Tribunalul Olt să efectueze
măsurătorile Moşiei Brebeni încă din anul 1897, dar existenţa unor vicii de procedură
semnalate de Ministerul Cultelor în legătură cu numărul vecinilor, a determinat prelungirea
punerii în aplicare a acestei acţiuni cu încă trei ani. În urma unei noi cereri de autorizare şi
a unei noi liste cu vecini, Tribunalul Olt a eliberat actul Nr. 6024 din 7 martie 1900 prin care
s-a început hotărnicia moşiei Brebeni după toate vecinătăţile. Documentul se găseşte la
Arhivele Naţionale din Bucureşti,
Bucureşti, colecţia Hotărnicii.
În anul 1900, moşia Brebeni se învecina cu următoarele proprietăţi: 1. moşia Perieţi,

proprietatea urmaşilor Fântâneanu: a. Const. Fântâneanu, fiul lui Ion Fântâneanu şi al
Elenei, fostă Bumbeş, executor testamentar, domiciliat în Slatina; b. Cati I. Maican şi soţul
său, maior în retragere I. Maican, din Bucureşti, strada Popa-Tatu, Nr. 27; c. Lucreţia I.
Massu şi soţul I. Massu, comuna Perieţi, Plasa Mijlocu, jud. Olt;
d. Constanţa Liţica şi Const. Liţică, profesor la Universitatea din
Bucureşti, domiciliaţi pe strada Progresului Nr. 7, Bucureşti; e.
Paulina Hârjeu şi soţul locotenent Nicu Hârjeu, Bucureşti, strada
Buzeşti nr. 113; f. G. Missail, tutorele minorului său fiu Gheorghe,
Bucureşti, strada Lucaci nr. 60; g. Angelica Missail, domiciliată la
Paris, reprezentată de Const. Fântâneanu, procuratorul său, la
Slatina. Din aceeaşi moşie Perieţi mai deţineau părţi grupurile
moştenitorilor Floreşti şi moşnenilor Găbuneşti, reprezentaţi la faţa
locului de primarul comunei Perieţi din plasa Mijlocul, jud. Olt şi
Grigore Vasilescu, cu partea sa cumpărată de la Vasile Perieţeanu,
domiciliat în Perieţi; 2. moşia Cătunu-Măgureanca, proprietatea
ing. Const. Găbunea, domiciliat în Bucureşti; 3. moşia Mierleşti, proprietate a mai multor
părtaşi: a. ceata moşnenilor Popeşti, cu partea lor din Mierleşti, prin primarul comunei
Mierleşti; b. fraţii Dumitreşti, cu părţile lor din Mierleşti: c. Const. Dumitrescu, la Slatina;
d. Patriciu Dumitrescu, la Slatina; e. Alex. Dumitrescu, vameş la Craiova; f. obştea
locuitorilor împroprietăriţi la 1864 pe moşia Mierleşti, partea fraţilor Dumitreşti, prin
primarul comunei Mierleşti; g. grupul moşnenilor Mierleşti, cu partea lor din Mierleşti; 4.
Moşia Catanele, proprietatea următorilor părtaşi: a. ing. Const. Găbunea pentru partea sa
de moştenire, domiciliat în Bucureşti; b. Mitu Dumitrescu, pentru partea sa de moştenire,

domiciliat în Slatina; 5. Moşia Schitu-Greci, vândută de către stat în loturi la următorii
ţărani ce se învecinează cu Brebeni: a. Ion Leanca din Mierleşti, lotul 27; b. Marin Stoian,
lotul 28; c. Const. N. Pavel, lotul 54, toţi din Mierleşti; d. Mandache I. Radu, lotul 65; e.
Dumitru I. Vlad, lotul 111; f. Şerban P. Costea, lotul 112, toţi din Tâmpeni; g. Const. I.
Tudor, lotul 141; h. Voicu Stoica, lotul 152, ambii din Mierleşti; i. avocatul public al
judeţului Olt ca reprezentant al Statului, proprietar al Moşiei Schitu-Greci; 6. moşia Greci,
proprietatea lui Ion Kalinderu, domiciliat în Bucureşti, strada Renaşterii; 7. moşia
Puturoasa: a. avocatul public al judeţului Olt pentru pădurea statului de pe moşia
Puturoasa; c. Manea Belu proprietar a două loturi pe care le-a cumpărat din această moşie,
domiciliat în comuna Coteana, plasa Mijlocu, judeţul Olt; 8. moşia Ipoteşti şi moşia
Coteana a moştenitorilor Principelui Basarab Brâncoveanu: a. Mihail Constantin Basarab
Brâncoveanu; b. Ana Elisabeta de Noailles; c. Conte Mathieu de Noailles, ca soţ; d.
Caterina Elena de Caraman Chimay; e. Principe Alexandru de Caraman Chimay, ca soţ,
toţi prin procurator avocat Al. Zăuceanu, strada Fântânei, nr. 29, Bucureşti; 9. moşia
Ordoreşti, a moşnenilor Ordoreşti, prin Penea Selu primar al Comunei Coteana. 10. Moşia
Prooroci a lui A. Nedelcovici, domiciliat în Bucureşti, strada Colţei. 11. moşia Milcov-
Băldesci a mai multor părtaşi, adică: a. Căpitan C. Milcoveanu, cu partea sa de moştenire,
domiciliat în Slatina; b. Ştefan Manolescu, pensionar, cu partea sa de moştenire, domiciliat
în Craiova; c. Mihalache Vulturescu, domiciliat în comuna Milcovu, plasa Mijlocu, judeţul
Olt; 4. D. A. Polihronie, domiciliat în Slatina. 12. moşia Băldeasca, proprietatea
următorilor: a. căpitan Milcoveanu, Slatina; b. Evgheniţa I. Dobriceanu şi soţul; c.colonel
I. Dobriceanu, domiciliaţi în Slatina. 13. moşia Zorleasca, cumpărată de stat de la
Viişoreanu, la 1900 avere dotală, partea ce se învecinează cu Brebeni a Zoei Brabeţeanu şi
soţulului, domiciliaţi în Caracal (soţul Zoei a fost Ioan Brabeţianu, prefect de Romanaţi,
vezi Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr.35/2015, p 50). 14. Obştea locuitorilor din
cătununele Brebeni –Sârbi şi Brebeni-Români, împroprietăriţi la 1864 pe Brebeni.
Tuturor celor enumeraţi mai sus, inginerul hotarnic G.T. Negruzzi le-a trimis citaţii
la domiciliu, după publicarea termenului de 22 mai 1900 pentru înfăţişarea vecinilor în
M.O. nr. 285 din 19 martie 1900.
In ziua stabilită, la fata locului s-a prezentat însă numai o parte dintre cei citaţi şi
anume: C. Dobrunenu, Louis Dulmet, reprezentantul avocatului Al. Zăuceanu, acesta din
urmă procuratorul Casei Brâncoveanu, colonel Dobriceanu, Iulia C. Milcoveanu, Anastase
Nedelcovici, Manea Belu, Penea Selu, Vasile Ionescu-primar Mierleşti, ing. Vernescu şi
locuitorii Voicu Stoica şi Ion Leanca.
Câţiva dintre cei enumeraţi mai sus, la cererea inginerului hotarnic, au prezentat
acte şi documente mai vechi referitoare la liniile de hotar care separau moşia Brebeni de
celelalte proprietăţi. Cele mai vechi acte au fost aduse de C. Dobrescu, delegat din partea
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi anume: planul moşiei Brebeni făcut de
Inginerul Carol Gold în anul 1834, Cartea de hotărnicie a lui Anastase Moscu în legătură
cu planul lui Gold, un act de judecare şi confirmare a hotarniciei Moscu la judecătoria Olt
din 14 august 1837, nr. 158, actul încheiat de hotarnicul Moscu la 17 septembrie 1837
pentru punerea pietrelor de hotar şi Decretul regal din 25 aprilie 1892, Nr 1539 în baza
căruia ministerul a fost autorizat să accepte legatul testamentar al boierului Răducanu
Simonide [ Memoria Oltului 7/2012] şi să devină astfel proprietarul moşiei Brebeni cu
trupul Trei-Cai.
O problemă apărută a fost legată de linia de hotar ce trebuia stabilită de inginerul
Negruzzi la 1900, care separa primul lot al lui Manea Belu (moşia Puturoasa) de moşia
Brebeni. Delegatul Ministerului Cultelor solicita refacerea hotarului printr-o linie dreaptă,
conformă cu planul lui Gold şi hotărnicia Moscu, astfel încât această linie ,,să plece din
Oboga şi să treacă prin movila veche numită şi Movila Bădârea şi mai departe prin movila
din marginea şoselei în valea Brebenilor’’. Prin acest mod de stabilire a hotarului, s-a
constatat că proprietarul Manea Belu a încălcat moşia Brebeni mai ales prin aşezarea curţii
şi a caselor sale pe valea Brebenilor, lângă apa Dârjovului, căutând astfel să-şi întindă
îngrădirea până la şanţul care era făcut din timpurile vechi pe moşia Brebeni, nu ca hotar
între Puturoasa şi Brebeni, ci ca un canal de scurgere în Dârjov a apelor provenite de la
cişmelele aflate pe proprietatea Brebeni. De asemenea, prin trasarea hotarului în linie
dreaptă, la cererea delegatului ministerului, dintre Puturoasa şi pământul locuitorilor
împroprietăriţi la 1864 pe moşia Brebeni, mai rămânea între cele două vecinătăţi un spaţiu
triunghiular de ţeleniş, de la moşia Puturoasa până în arătura împroprietăriţilor. Se atrăgea
astfel atenţia că era un lucru cunoscut faptul că “ţăranii, de teamă să nu aibă neajunsuri
din partea proprietarilor vecini, preferă a lăsa de la ei o zonă necesară pentru drumuri
economice sau întorsul plugului şi că, prin urmare, ceea ce se pare că se ia din Puturoasa,
de fapt nu este decât această zonă lăsată de ţărani din pământul moşiei Brebeni …”.
Cercetându-se planul lui Gold, s-a constatat că hotarul dintre moşia Puturoasa, respectiv
partea cât ţinea primul lot al lui Manea Belu reprezenta tocmai o linie dreaptă din Oboga
până în Valea Brebenilor, aspect întărit şi de hotărnicia Moscu: ”…Şi ca să-şi urmeze pe
viitorime stăpânirea cu liniştire, arăt si ce semn am pus ocolului acestei moşii: începând
de la capul moşiei Brebeni despre apus, de unde se înjugă moşia Puturoasa a Sfântului
Gheorghe Nou, din Valea Oboga prin movila ce s-a făcut deasupra văii, hotarul merge cu
linie dreaptă spre răsărit prin movila de la lacurile înşirate drept peste câmp, coboară în
valea Brebeni printr-o movilă de pământ ce s-a făcut într-o scursoare de vâlcea din josul
cişmelelor despre miază zi, trece matca văii Brebeni şi se urcă la deal la o movilă ce s-a
făcut în coasta văii Brebeni şi de acolo iarăşi merge linie dreaptă prin şapte movile
trecând valea Ciocârlia şi matca Milovanului din movilă în movilă până în hotarul moşiei
Greci la capul moşiei despre răsărit”.
Cercetând la faţa locului semnele indicate mai sus, inginerul hotarnic a identificat
într-adevăr la 1900 pe linia de posesie dintre Brebeni şi Puturoasa, cât ţinea primul lot al
lui Manea Belu, pe partea dinspre Oboga, unele muşuroaie despre care doi localnici în
vârstă chemaţi la faţa locului- confinistul Ivan şi pădurarul Vidu- au declarat că sunt vechi
şi că au fost făcute de un anume inginer Pavlov adus de un fost arendaş al moşiei Brebeni.
În consecinţă, proprietarul celor două loturi din moşia Puturoasa a încălcat moşia Brebeni,
pe aliniamentul de vecinătate al primului lot, pe o suprafaţă de 1081 m.p. , iar în ceea ce
priveşte proprietăţile ţăranilor primite la 1864 aici suprafaţa a fost mai mare, de 2323 m.p.
sau 11 prăjini şi 6 stânjeni. Linia de hotar trasată de ing. Negruzzi, între Moşia Puturoasa şi
moşia Brebeni proprietatea Statului, trecea astfel mai jos de cişmele prin curtea şi peste
casa lui Manea Belu până în malul stâng al Dârjovului.
Hotarul stabilit în anul 1900 între Moşia Brebeni- partea deţinută de stat- şi Moşia
Puturoasa, respectiv primul lot al lui Manea Belu, pleca dintr-un muşuroi făcut în valea
Oboga, în malul scursurei ei, traversa dealul prin pădure, trecea prin movila Bădârca drept
înainte prin două muşuroaie intermediare până într-un punct în muchia de sus a văii
Brebeni, unde a fost înfiinţat un al treilea muşuroi şi unde ţinând linie dreaptă coboară în
valea Brebenilor, trecând pe din jos de cişmele prin curtea şi casa lui Manea Belu până pe
malul stâng al Dârjovului. Aici se termina proprietatea Statului şi începea vecinătatea
moşiei Puturoasa cu terenul ţăranilor împroprietăriţi la 1864, mergând tot linie dreaptă
până într-un punct scris în plan cu S 22, pe teren o movilă lângă şoseaua Turnu –Măgurele.
Hotarul dintre Moşia Puturoasa şi aici avem în vedere numai primul lot al lui Manea Belu
şi moşia Brebeni măsura în lungime 1728 m, între valea Oboga şi malul stâng al
Dârjovului, iar între malul Stâng al Dârjovului şi movila de lângă şoseaua Brebenilor
lungimea era de 464,70 m. Se înţelege astfel că primul lot, din cele două cumpărate de M.
Belu din trupul moşiei Puturoasa, se învecina cu moşia Brebeni pe o linie de hotar a cărei
lungime totală era de 2192,70 m, hotar care separa lotul din Puturoasa de două proprietăţi
din aceeaşi moşie Brebeni: una a Ministerului Cultelor (1728 m lungime), iar cealaltă a
ţăranilor împroprietăriţi la 1864 (464,70 m).
În ceea ce priveşte vecinătatea moşiei Coteana, proprietatea casei Basarab
Brâncoveanu, cu Moşia Brebeni, ing. Negruzzi constă că Moşia Coteana „ …nu se arată
nici în planul inginerului Gold, nici în hotărnicia Moscu de la 1834 a fi fost vecină cu
moşia Brebeni, proprietatea pe atunci a clucerului Nicolae Trăsnea ”. Cele două acte
arătate mai sus menţionează că „moşia Puturoasa, pe atunci proprietate a bisericei Sfântul
Gheorghe Nou, mergea înjugată cu moşia Brebeni, cu începere din valea Oboga peste
valea Brebenilor, valea Ciocârlia şi matca Milovanului până în hotarul moşiei Greci ”.
Luis Dulmet, procuratorul casei Brâncoveanu, venit la faţa locului, solicita
inginerului hotarnic să se menţină “posesia actuală ca linie de hotar între moşia Brebeni,
partea vândută locuitorilor, şi între moşia Coteana… ”, linie care „corespunde a fi
prelungirea liniei de hotar dintre Brebeni şi Puturoasa şi că prin aceasta satisface vechea
hotărnicie şi vechiul plan ”. Linia de hotar dintre Moşia Brebeni şi moşia Ordoreşti, teren
care aparţinea moşnenilor (în data de 22 mai 1900 nu s-a prezentat nici o persoană din
partea lor), era mai simplă, matca pârâului Oboga fiind limita între cele două proprietăţi
„din dreptul movilei unde se înjugă moşiile Puturoasa şi Ordoreşti până în punctul unde se
înjugă moşiile Ordoreşti şi Ipoteşti”.
Pentru stabilirea vecinătăţii dintre locuitorii împroprietăriţi la 1864 pe moşia

Brebeni şi partea din aceeaşi moşie proprietatea statului, s-a prezentat din partea lor
primarul comunei Coteana- Penea Selu, însoţit de mulţi localnici. Nefiind pretenţii, s-a
stabilit ca linia de hotar „să se urmeze după stăpânirea de astăzi” şi anume: „cu începere
din punctul N în plan, iar pe teren movila veche zisă la colţul lui Mandache, hotarul merge
spre apus, trecând drumul […] şi, ţinând marginea şanţului, taie şoseaua, apucă iar pe
marginea şanţului satului Brebeni şi trecând din nou drumul, merge drept în g, colţul de la
curtea proprietăţii, compunând o lungime totală de 487, 80 m. De la punctul g, hotarul
merge spre nord pe îngrădirea curţii […], înconjurând biserica şi trecând pe lângă cimitir,
peste un drum, până în colţul Fânăriei. De aici, apoi întorcându-se în direcţia Nord-Vest,
hotarul merge pe marginea din afară a şanţului satului, trecând apa Dârjovului până în O,
colţul satului la Belivacă, având lungimea totală de 378,90 m. Din acest punct, hotarul se
întoarce spre sud, tot pe marginea şanţului, distanţă de 401 m, până în punctul i, unde se
frânge puţin pentru a merge din nou linie dreaptă pe margine şanţului, distanţă de 686, 40
m, până în punctul k, colţul de la Niţă Gal . Din acest punct hotarul se întoarce spre răsărit
tot pe marginea şanţului, trece drumul şi apoi apa Dârjovului , ajungând cu distanţa de
368,50 în punctul l. De aici, întorcându-se spre sud, merge pe marginea şanţului distanţă de
223,30 până la m pe malul Dârjovului, apucă apoi pe malul Dârjovului şi merge până în
punctul n R, distanţă de 425,50 m. Din acest punct R, colţul lui Constantin Pintea, hotarul
merge spre sud pe marginea şanţului distanţă de 769 m, până în O, capul şanţului. Din
acest punct, abătând puţin, hotarul merge în linie dreaptă distanţă de 341 m până în V,
muşuroiul pe dreapta pădurii deasupra cişmelelor. De aici, abătând din nou pe direcţia Sud-
Vest, hotarul merge 68 m până la capul unui şanţ şi apoi pe marginea unui şanţ 423 m până
în q, celălalt capăt al şanţului. De aici, apoi, până în r, pe malul drept al Dârjovului , pe
care îl taie până în s distanţă de 161 m şi de aici abătând puţin, hotarul merge până în
muşuroiul t, făcut pe marginea drumului la distanţa st= 158 m. Din acest punct hotarul
merge pe marginea drumului, abătând puţin spre Sud-Vest până în Z, colţul Vărzăriei,
distanţă de 485,50 m. Apoi hotarul, întorcându-se spre răsărit, merge pe marginea
Vărzăriei distanţă de 219 m până în u, pe malul drept al Dârjovului, pe care îl taie şi
urmează pe malul stâng până în muşuroiul S24, înfiinţat pe alinierea S8-S22. Plecând din
nou de la Mandache, pe plan punctul N, hotarul taie drumul spre Sud şi apucând pe malul
şanţului, merge linie dreaptă 828,40 m până în muşuroiul M, colţul de la Marin Dogaru .
De aici, abătând puţin în direcţia Sud-Vest, merge tot pe marginea şanţului 1062,55 m,
tăind Drumul Sârbilor şi urcându-se pe deal la colţul lui Todir Petcu, pe plan cu U. De aici
tot înainte pe marginea şanţului 569,50 m până în colţul lui Camen Gatu, pe plan movila
S8. Din acest punct hotarul abate şi se îndreaptă spre Sud tot pe malul şanţului 423,20 m
până în S7, muşuroiul înfiinţat pe marginea drumului. Din punctul S7 linia se întoarce spre
răsărit şi se îndreaptă spre S5, movila de hotar din Lacul Roş, parcurgând această linie
după movilele ce se păstrează pe faţa pământului, adică: plecând din S7, cu distanţa de
787,50 m pe marginea drumului, trece valea Ciocârliei până la întâia movilă, apoi 393,70
m până la a doua movilă, alţi 393,30 m până la a treia movilă. De aici hotarul trece valea
Milovanului, ajungând după 985 m la a patra movilă, după alţi 587,50 m la a cincea
movilă, de unde apoi trecând valea Purcelu, cu distanţa de 372,30 m, ajunge la a şasea
movilă şi de aici, după 413,50 m, trece prin a şaptea movilă, după alţi 392,50 m trece prin a
opta movilă pentru a ajunge după 190,30 m în S5, movila de hotar comun la Brebeni,
moşia Greci şi Schitu-Greci”. Spre răsărit, moşia Brebeni se învecina în anul 1900 şi cu
moşiile: Catanele, Mierleşti (aflată în stăpânirea moşnenilor, împroprietăriţi la 1864 de
fraţii Dimitreşti şi moşnenii din Popeşti ) şi Cătunul – Măgureanca. Pe la 1834, când a fost
ridicat planul moşiei Brebeni şi s-a făcut hotărnicia Moscu, moşia Catanele aparţinea lui
Apostolache Racoviceanu (în 1900 avea doi proprietari: Mitu Dimitriu şi C. Găbunea şi tot
acestuia din urmă îi aparţinea şi moşia Cătunul-Măgureanca, alcătuită din moşiile vechi
Perieţi şi Mierleşti, moştenite de la defunctul său tată Costache D. Găbunea). Având în
vedere hotărnicia veche Moscu în care se spune că: … “Şi
de acolo, adică din locul unde se înjugă moşia Schitu-
Greci cu moşia lui A. Racoviceanu, merge hotarul spre
miază-noapte iarăşi cu linie dreaptă peste câmp prin patru
movile, până în movila ce s-a făcut în muchia văii Jidului,
deasupra cuibului Şoavei, de marginea drumului spre
miază-zi”, inginerul hotarnic Negruzzi a trasat hotarul
dintre moşia Brebeni şi celelalte moşii menţionate mai sus
pe acelaşi aliniament stabilit prin hotărnicia Moscu. Trupul
de moşie Trei Cai se învecina la începutul secolului al
XX-lea cu Moşia Milcovu – Băldeşti, pe linia de hotar
începând “de la înjugarea cu moşia Băldeasca, linie
dreaptă până la piatra din Lacul lui Bărbuică, şi de aici Costache Găbunea (după
iarăşi linie dreaptă până în movila făcută pe marginea Monografia comunei
Drumului Nicopole, care desparte trupul Trei-Cai de Perieţi de Mihai Barbu).
moşia Prooroci…”, iar de la această movilă, începea hotarul cu moşia Prooroci, continuat
pe marginea drumului Nicopole pe o distanţă de 196,7 m, unde s-a înfiinţat o movilă şi
mai departe spre răsărit, distanţă de 1095 m, până la un punct aflat la o depărtare de de 406
m de piatra de hotar din Lacul lui Bărbuică sau Lacul cu Stejar. De aici, linia de hotar se
continua prin alte puncte intermediare şi se abătea puţin spre sud, ajungând până în malul
Obogii, în pădure.
În urma calculelor efectuate de inginerul Negruzzi, suprafaţa moşiei Brebeni cu
trupul Trei-Cai, incluzând şi încălcările ce au fost revendicate precum şi terenurile
aparţinând locuitorilor împroprietăriţi la 1864, era următoarea:
a. Moşia Brebeni: 3971,4270 ha;

b. Trupul Trei-Cai: 76,1275 ha;
c. Pământul locuitorilor: 663, 4530 ha ; Total: 4713,0075 ha.
Frumoasele fete ale Caracalului

Puiu Stoiculescu
Domnul fie lăudat că a creat două sexe la fiinţele vii, terminând cu Omul. Ce-ar fi
fost dacă era un singur sex? Nici n-ar fi fost
nevoie de el. Omul s-ar fi înmulţit prin scizi-
paritate, si-ar fi tăiat (desprins) ultima falangă de
la degetul mic al piciorului stâng- dacă ar fi dorit
sau dacă ar fi fost interesat- de unde ar fi ieşit un
bebeluş. Bineînţeles nu ar fi existat dragoste între
sexe, cel mai mare motor al activităţii umane, n-
ar mai fi existat hore, nunţi, serate dansante,
Euridice, Berenice, Albertina, Izolda, Ileana,
Măria, etc., etc… Dar dacă omul ar fi făcut mai
mult de două sexe, trei, patru? Las biologii şi
fanteziştii să calculeze probabilităţile.
În această situaţie actuală a apărut
îndrăgostirea, dragostea. Savanţii, deşi în toate
încercările lor n-au mare lucru faţă de acum
câteva milenii, au ajuns la concluzia că o Cadre didactice ale Şcolii de Menaj
substanţă- foliculina şi alta- testosteron stau la din Caracal în perioada interbelică
(D.J.A.N. Olt).
baza acestor manifestări. Numai că îndrăgostirea
şi dragostea apar de multe ori fără legătură cu aceşti hormoni, care apar preponderent la
pubertate. Care este cauza îndrăgostirii unui băiat de 3 ani şi o fetiţă de aceeaşi vârstă, în
care vârstă hormonii nu se ocupă cu aşa ceva!? Dar în cazul unei fete post pubere, din
punct de vedere somatic cu corpul feminin perfect realizat, care încă nu s-a îndrăgostit şi
nici nu înţelege ce-i aia dragostea refuzând orice ofertă sau sugestie din partea unui
adolescent îndrăgostit?
Multe nume de fete pomenite mai sus au atins culmi ale dragostei fără nici o
intervenţie a hormonilor foliculină sau testosteron. Printre aceşti hormoni, or mai fi fiind şi
alţii, Dumnezeu a suprapus dragostea pură, care diferenţiază pe om de animale, una din
marile deosebiri, care dragoste a generat sublimul în creaţii spirituale în literatură, muzică,
artele plastice şi alte manifestări ale spiritului, chiar şi în domeniul ştiinţelor exacte.
Perioada cea mai importantă a vieţii umane se desfăşoară între începutul pubertăţii şi
terminarea adolescenţei. În această perioadă fiinţa umană se transformă din pisoi în om.
(Este ştiut la băieţi că la terminarea pubertăţii, în şase luni, din soprani ajung baritoni). Din
copii ajung adulţi, din fiinţe fără griji, fără preocupări pentru viitor, ajung adulţi
responsabili, cu căutarea unei profesii, a unei căsătorii, planuri, planuri, griji.
Tot în această perioadă apare la ambele sexe îndrăgostirea. Această realitate,
evenimentul, cel mai mare după naştere şi moarte, generează o infinitate de situaţii, de
evenimente, de teme, inspiraţii, acţiuni, care schimbă destine, evoluţii, devenind practic
motorul cel mai important al evoluţiei individului şi al societăţii, al epocii.
Titlul acestei pilule (oltenii mei dragi au botezat diversele mele scriituri pilule,
solicitându-mă să le trimit mereu) mi-a venit când recent revenit la Caracal, după decenii,
şi mergând pe stradă ca atunci când eram puber, mi-au tăiat calea involuntar, vreo 2-3 fete
frumoase. Atunci mi-am adus aminte că în tinereţea mea au fost multe fete frumoase.
Atunci n-am dat atenţie acestui fapt, mi s-a părut firesc. Pe parcursul vieţii, mergând prin
diverse mecanisme atât în ţară cât şi străinătate am observat că pe acolo nu este o bogăţie
atât de mare de fete frumoase ca în Caracal. Mai mult decât atât, am fost chiar atent şi am
numărat (e poate bizar ce spun, dar nu-mi pasă) fetele frumoase întâlnite în diversele ţări.
Surpriza n-a întârziat. Nu nominalizez ca să nu am de suferit, dar în nici o ţară, observând
atent strada, magazinele, muzeele, ş.a…, n-am găsit mai mult două sau trei fete frumoase
în toată ţara respectivă! Vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză şi fără cea mai mică stare
de patriotism. Ajuns în această situaţie şi stare de spirit, mi-am adus aminte de fetele
frumoase din Caracal pe care le-am văzut sau cunoscut în perioada 1940-1945.
De exemplu:
Domnişoarele Popilian, fete cu liceul terminat, fiicele profesorului de muzică,
distins profesor şi muzician, elegante, rochii de mătase subţire (de primăvară până-n
toamnă), care nu se plimbau decât cu băieţi eleganţi, rafinaţi, cu costume altele decât cele
de liceu (cu număr), le-am văzut cel mai adesea în Parc- am şi acum o imagine cu ele
mergând pe aleea nordică ce ocoleşte lacul, către ieşire, spre statuia cu Susurul.
Reprezentau distincţie.
Domnişoara Ciocănescu. Împreună cu tatăl său, formau o pereche de neuitat.
Amândoi înalţi, frumoşi, eleganţi, se plimbau pe cadrilater. Nu i-am observat în Parc. Avea
o eleganţă neostentativă, era şatenă închis, cu părul până la umeri, un profil aproape clasic,
moştenit de la tatăl său. Îţi făcea o mare plăcere să-i priveşti.
Domnişoarele Savu . Două fete trecute peste liceu, amândouă foarte frumoase dar
opuse ca ten. Cea mare brunetă, corp frumos, a urmat medicina la Bucureşti, îmbrăcată în
rochii mai spre deschis (o prindea, ea fiind brunetă). Sora ei mai mică blondă, dar şi
blondită, cu costume negre şi pantaloni negri (neobişnuit pentru fetele din Caracal)
deoarece (am avut impresia) avea proteză la picior. Locuiau în Potroseni şi coborau în Parc
direct din fundul grădinii.
Domnişoarele Diaconescu. Cea mare, înaltă de circa 1,85 m, blondă păr şaten
deschis, ochi albaştri, părul tuns scurt, ţinută dreaptă cu un mers regal, corp perfect,
îmbrăcată cu mult gust, figură foarte frumoasă, rochii bine croite, când apărea şi într-o
rochie albastră lungă până la mijlocul rotulei, fără voie întorceai capul ca să vezi o operă
de artă. Dădea impresia unei zeiţe, dar o zeiţă foarte puternică, ce câştigase războiul Troian
fără să ceară ajutorul lui Zeus. Legat de mers se ştie că la curţile regale se dau lecţii de
mers, mersul este o realitate foarte complexă în care participă oasele, articulaţiile, muşchii,
ţesutul gras ş.a. Este genetic. Se ştie că anumite familii au un anumit mers care este
moştenit de la un străbun necunoscut. Eu am recunoscut multe persoane de la distanţă după
mersul pe care-l aveau moştenit de la bunicul patern, de exemplu. Domnişoara Diaconescu
cea mică. Mai puţin înaltă, tot blondă, ten foarte frumos, păr mai lung, spre umeri .
Admiratoare înfocată şi imitatoare a surorii mai mari.
Domnişoara Roşca. Trecută de liceu, fiica comerciantului Roşca. Au fost doi fraţi.
Dânsa avea un frate mai mare care fusese militar. Locuiau într-un bloc lipit simetric de cel
al comerciantului Bulbeş, blocuri recent construite, gemene, moderne cu apă curentă la etaj
unde era locuinţa, jos la parter fiind prăvălie. Erau două blocuri frumoase, situate între
Catedrală şi Hală. Domnişoara îmbrăcată vara foarte vaporos, îşi aştepta Fătul Frumos.
Avea pulpe foarte pline şi glezne subţiri. Nu era foarte înaltă, circa 1,70 m. Se plimba de
regulă singură.
Domnişoara Chintescu, trecută de liceu, înăltuţă, avea picioare lungi şi bazin înalt,
fină, elegant şi distins îmbrăcată, tot singulară, locuia pe strada Libertăţii, familie distinsă
şi bogată. Avea un frate care a făcut Liceul Militar.
Domnişoarele Vlădoianu. Familia bogată, tatăl colonel (?), locuiau pe Bld. Gării,
peste drum de biserica Sf. Apostoli, cu un frate care după ce a făcut Liceul Militar a ajuns
medic, exilându-se în Italia. Erau două fete educate, frumos şi elegant îmbrăcate, şatene,
foarte izolate, apăreau rar în public, în plimbări, le-am cunoscut ajungând prieten cu fratele
lor.
Domnişoara Iliescu, fată foarte frumoasă, foarte fină, făcea Liceul la Craiova,
îmbrăcată cu foarte mult bun gust, apărea doar în vacanţe, se plimba cu câteva prietene de
aceeaşi vârstă. Şatenă spre închis, talie medie (1,70 m) era o prezenţă plăcută mai ales pe
Cadrilater. Avea un frate mai mare elev la Liceul I. Asan, care a făcut medicina (cred că la
Cluj) şi ar fi ajuns medic la Calafat, el însuşi foarte distins.
Domnişoarele Truică. Cea mare frumoasă, mers rigid, maiestos, se plimba singură,
şatenă, ochi verzi (?) , îmbrăcată corect, atrăgea atenţia prin ţinuta sa, sigură de sine, fără
complexe de inferioritate. A făcut facultatea la Cluj eu necunoscând specialitatea. Locuia
pe Şoseaua Craiovei, fiica învăţătorului Truică, persoană respectabilă, înaltă. A avut două
surori dintre care cea mare, Gica, avea ten roz, era emotivă şi atunci foarte repede i se
roşeau obrajii.
Domnişoara Voiculescu, fiică de colonel, comandantul regimentului 19 infanterie.
Înaltă, blondă, elegantă, mergea numai cu părinţii. Tatăl, colonel, înalt, falnic, impunea
chiar şi fără uniformă. Mergeau tot timpul în trio, mama, tata, fata, mai ales în Parc.
Plimbarea lor avea un caracter oarecum militar. Nu aveau alţi prieteni, cel puţin în
plimbări, ea nu se plimba cu colegele sau cu alte persoane în afară de părinţi, mi se pare că
tatăl era dioştean.
Domnişoara Georgescu. Înăltuţă, cioltană, mers unduios, avea un vino-ncoa real.
Mergea întotdeauna singură. La un moment dat era prietenă cu un locotenent de
administraţie, băiat subţire, foarte drăguţ, care juca bine fotbal (la Caracal erau meciuri
între armată şi echipele liceelor teoretic şi comercial). Pe el l-am revăzut după multe
decenii, colonel, care a rostit o oraţio funebris la înmormântarea unui unchi de al meu la
cimitirul Ghencea Militar. Domnişoara Georgescu locuia pe strada Cezar Bolliac, ce dă din
Bulevardul Gării, fiica unui învăţător Georgescu, un bărbat înalt.
Domnişoara Căpitănescu. Mignonă, frumoasă, foarte mobilă, argint viu, cu mult
vino-ncoa. (Cu mulţi ani în urmă m-a întrebat o doamnă foarte intelectuală, scriitoare, care
este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o aibă o femeie. Răspunsul meu a şocat-
o. I-am spus că Farmecul. Ea: nu frumuseţea? Eu: nu. Pentru că pot fi femei foarte
frumoase dar fade, fără farmec, care nu te atrag şi există femei nefrumoase, chiar urâte,
care au un farmec deosebit şi sunt atrăgătoare). Deci domnişoara Căpitănescu avea şi mult
farmec. Mică de statură, totuşi proporţionată, atrăgea atenţia. Tatăl, colonel, moşier, cu lac
pe moşie unde se făcea plajă, avea un pardesiu de gabardină bleu marin foarte frumos. Era
foarte elegant. Locuia tot pe str. Libertăţii.
Domnişoarele Stănescu. Fetele comerciantului de stofe Stănescu, domn în vârstă,
părul alb, ceva burtică, cu magazin la începutul Străzii Mari peste o ulicioară de
magazinul Ghizdăveanu, actualmente totul demolat. Cea mare, cred că era elevă la
Craiova, n-o vedeam decât în vacanţe, o înălţime medie, drăguţă cu farmecul adolescenţei,
plăcută, fără calităţi ieşite din comun. Cea mică, Jeana, cam de aceeaşi înălţime, inteligentă
cu umor, farmec cu o piele foarte catifelată, albă, fără pilozităţi, avea un mers parcă ar fi
călcat în străchini. Era poreclită castronel .(Multe porecle n-au nici-o legătură cu nimic. Eu
am avut doi colegi botezaţi Os şi Crau!). Jeana ar fi putut să facă o facultate dar a fost
blocată de o relaţie amoroasă cu un medic care promitea tuturor fetelor cu care avea relaţii
marea cu sarea, bineînţeles totul fiind minciună.
Domnişoarele Veleanu, fiicele fostului prefect al judeţului Romanaţi, domiciliate
pe strada Libertăţii. Amândouă erau mici la statură (160 cm), semănau cu tatăl lor, tot mic,
burtos, bonom, plăcut la vedere, fire blândă. Cea mare avea un mers băieţos, puţin cazon,
ea purtându-se ca un băiat. Cea mai mică, foarte fină, frumuşică, bine proporţionată, cu
ochii albaştri, privire puţin angelică, zânişoară. Foarte plăcută.
Domnişoara Amărăscu, înaltă, frumoasă, brunetă, cu părul atât de negru şi mult
încât încerca să-i acopere fruntea. Ţinută ţanţoşe, conştientă de valoarea ei, era şi
premiantă şi bogată (nu era la un liceu cu frecvenţă, ci la fără frecvenţă, stând la moşie şi
venind de două ori pe trimestru la liceu pentru a-şi da tezele şi oralul), nu avea prietene sau
prieteni. Când venea la Caracal, era însoţită la plimbări prin parc de un unchi mai tânăr de
al ei avocat. În perioada interbelică avocaţii aveau un statut social foarte apreciat, mai ales
că acea profesie era aducătoare de bune venituri. Comunismul le-a schimbat statutul astfel
că afara celor care au lucrat pentru securitate, ceilalţi au devenit consilieri juridici la
diferite instituţii, întreprinderi, cu salarii modeste de funcţionari în funcţie de dimensiunile
instituţiei, de la G.A.S. la ministere, bănci, fabrici gen Republica. Ea era la liceul de fete
echivalentul meu la băieţi, premianţi din aceeaşi promoţie. După decenii, întâlnind-o la
Bucureşti, unde se stabilise, mi-a mărturisit că din cauza mea n-a făcut medicina de teamă
că eu o voi depăşi profesional!

Domnişoara Bulbeş. Din aceeaşi promoţie, premiantă a II-a, fiica unui comerciant
foarte prosper, ce locuia într-un bloc modern lipit simetric de cel al comerciantului Roşca,
situat între catedrală şi Hală, azi demolat. Persoană mică, plinuţă, fină, delicată. Semănând
cu mama sa, persoană distinsă, frumoasă. Tatăl avea la parterul blocului magazin cu
produse alimentare, delicatese ş.a., ei locuind la etaj. A evoluat profesional foarte bine
ajungând farmacistă dirigintă în Bucureşti la o farmacie foarte centrală- lângă gară- prin
faţa căreia am trecut de multe ori în drumul meu spre institut. A avut o căsătorie nefericită.
Domnişoara Firănescu. Tot promoţie cu mine, premiul III (în acea perioadă aceste
caracterizări erau frecvente). Talie medie, suplă, corp foarte frumos, mers nobil, ten alb
marmorean. Fără pilozităţi, inteligentă dar relativ sobră, foarte plăcută, cu ochii puţin
exoftalmici, la fel ca şi fratele său mai mare sau sora ei mai mică. Locuia pe lângă biserica
Toţi Sfinţii pe actuala str. Bicaz. După bacalaureat s-a pierdut prin Bucureşti.
Domnişoara Roic Lucia. Nemţeancă, din Piatra Neamţ, refugiată în 1943, aceeaşi
promoţie cu mine, înăltuţă, bine făcută, bazin ceva mai jos plus pilozitate. La noi încă nu
se descoperise (d) epilarea fapt pe care-l cunoşteau egiptencele de 5 milenii. Drăguţă,
foarte inteligentă, mult umor, citea uşor partituri, motiv pentru care am făcut un cvartet
vocal, ea soprană. Simona Vasiliu altistă, Paul Vasiliu, fratele Simonei tenor, iar eu
basbariton, sub conducerea refugiatului de la Chişinău Valeriu Cristea, am cântat multă
muzică religioasă. A făcut Conservatorul, a ajuns primă solistă a Teatrului de Operetă din
Bucureşti, după pensionare s-a stabilit în Germania la copii.
Domnişoara Niţescu, fiică de colonel, având un frate Mircea coleg de liceu cu
mine cu un an în urma mea. I-am cunoscut de mici. Prima dată la un Prohod la biserica
Sfinţii Apostoli, de lângă liceul Ioniţă Asan. Ei locuiau pe Bld. Gării, mai spre gară. Atunci
erau frumoşi foc, doi copii îmbrăcaţi elegant, el, copil fiind, având un costum cu croială de
adult, la două rânduri de nasturi, cravată, culoare gri deschisă. Atrăgeau atenţia. Aşa au
rămas frumoşi toată viaţa, semănând cu mama lor, tatăl fiind colonel. Ea, Rodica, a făcut
Franceza, s-a căsătorit la Sinaia cu un medic, unde a profesat la liceul din acel oraş.
Domnişoara Popescu, fiica boierului Popescu, locuind pe str. Libertăţii într-o vilă
la începutul acestei străzi. La început de adolescenţă, proaspăt bine organizată biologic,
aştepta adolescenţa bine pregătită.
Domnişoara Moanţă. Tot preadolescentă, frumoasă, fină, blondă cu ochi albaştri,
era soră cu un bun prieten de-al meu, coleg de liceu şi el un băiat foarte frumos, s-a
căsătorit cu profesorul George Petrescu ajuns director de liceu.
Domnişoara Oană, fiica colonelului Oană care locuia pe colţul dintre str. Plevnei
şi Bld. Gării, era înaltă, blondă, frumoasă, singulară, mai înaltă decât amândoi părinţii. Tot
preadolescentă, ne-am întâlnit de foarte multe ori, eu locuind pe Plevnei mai la sud.
Domnişoara Pepi, fiica celebrului frizer Pepi, tot preadolescentă, înăltuţă (stil
tatăl său), foarte blondă, ten alb transparent, păr deschis, ochii albaştri, în medicină acest
tip de fizionomie se numeşte facies veneţian. Locuia într-o vilă la începutul străzii
Libertăţii.
Domnişoara Boicu, Olguţa, preadolescentă, frumoasă foc, cu mult vino-ncoa,
mignonă, ten şaten închis, ochii verzi, o plăcere s-o vezi, zglobie, plăcută, veselă, sociabilă,
sora lui Boris Boicu, refugiaţi din Basarabia. Boris a făcut iniţial violoncelul fiind coleg cu
Valentin Orlov, ulterior a făcut contrabasul ajungând prim contrabasist la Filarmonica
Bucureşti. Am fost bun prieten cu el până s-a stabilit în Spania.
Menţionez că acestea nu au fost singurele fete frumoase din Caracal, dar pe altele
pe care le ştiu la fel de bine (am memoria fizionomiei lor) nu le mai ţin minte numele.
După aceste scriituri s-ar putea deduce că am fost afemeiat!? Răspunsul este: Nu! Am fost
însă îndrăgostit. Foarte mult. Acest subcapitol mare îl voi descrie însă… postum.
Evenimente sociale caracalene. În perioada 1940-1945 au avut loc trei
evenimente scuturătoare plăcut pentru mine dar şi pentru …mame. Primul a fost în 1939-
1940 când s-au refugiat numeroşi polonezi din cauza ocupării Poloniei de către nemţi şi
ruşi. Au fost primiţi cu ospitalitate exemplară, la toate nivelurile, de la conducătorul
statului (Craiova) până la cei mai modeşti polonezi. Al doilea eveniment cu efecte imediate
pentru tineretul caracalean a fost refugierea unor basarabeni şi moldoveni (din Chişinău,
Roman, Piatra Neamţ ş.a.). La caracaleni tineretul avea o mentalitate medievală. Băieţii cu
băieţii, fetele cu fetele. În toată această perioadă n-au existat mai mult de 3-4 cupluri de
tineri care se ţineau de mână şi în mod statornic. Cei nou veniţi erau total nonconformişti,
nerigizi, mergeau împreună, făceau serate dansante, muzică şi altele. Eu am intrat imediat
în această societate, m-am împrietenit cu ei, rămânând prieteni şi după terminarea
facultăţii, cât s-a putut şi cât a permis soarta. Al treilea eveniment, care a implicat şi
mamele, a fost transformarea liceului Ioniţă Asan în spital Z.I. (zonă interioară). Crescând
numărul de răniţi pe front s-au creat nişte spitale ad-hoc, unde veneau militari răniţi de pe
front. Bineînţeles că au apărut şi un număr mare de personal sanitar civil de la interni-
studenţi din anul VI sau proaspăt absolvenţi ( medici), plus titulari mai mari (medici
secundari) asistenţi, majoritatea tineri şi băieţi. Ce putea fi mai plăcut pentru fetele
caracalene decât să încerce să-i cunoască, pe mame să-i cântărească drept posibili gineri.
Şi uite-aşa s-au stabilit relaţii mai mult sau mai puţin durabile, dar în orice caz
realizându-se evenimente de mare mobilitate psihologică. Toate cele trei evenimente au
fost benigne, motrice, scoţând tineretul şi chiar restul cetăţenilor din somnolenţa de durată
seculară, ridicând-o la nivelul contemporan. Cadrilaterul, acest minunat motor cu mişcare
infinită, ajutat şi de parc, a susţinut cu frenezie şi înţelegere, chiar cu complicitate, aceste
activităţi juvenil sociale, accentuând acel du-te vino în cerc, care părea că nu se va opri
niciodată. Nici cel mai pesimist prevestitor nu şi-ar fi putut imagina că va putea să existe
vreo forţă care să-l oprească. Nu există început fără sfârşit. Numai Dumnezeu este
deasupra. Doar o tragedie, scrisă genial ar putea arăta cum s-a stins din viaţă această
minunată realitate şi a dispariţiei treptate- precum în Simfonia Surpriză a lui Haydn- a
frumoaselor fete caracalene de pe locul cel mai mobil din oraş care s-a numit
CADRILATER .
Documente din fondul Poroineanu (VI)

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian
Gestionarea averii imense a Jienilor necesita timp, multele aspecte juridice sau de
altă natură,
natură, trecute sau prezente trebuiau rezolvate, iar cel care şi le-
le-a asumat în a doua
jumătate a secolului al XIX-
XIX-lea şi începutul secolului
secolului XX a fost Constantin Poroineanu.
Poroineanu. Cu
toate că tatăl său Sache Poroineanu avea temeinice cunoştinţe juridice, transferă (ca
(ca de
altfel toţi Jienii) responsabilitatea rezolvării numeroaselor problemele funciare, juridice şi
financiare ale averii sale, fiului său Constantin.
Constantin Poroineanu s-
s-a ocupat nu numai de
proprietăţile unchilor săi Jieni, care însemnau
printre altele
altele moşiile Reşca, Rusăneşti
(mărturie stau şi scrisorile lui P.G. Livadă), dar
şi de cele ale tatălui său din judeţul Dâmboviţa,
iar o perioadă a fost procuratorul Sevastiţei
Romanescu (n. 1845, fiica lui Matei Fălcoianu,
căsătorită prima oară cu M. Milcoveanu,
Milcoveanu, iar
după moartea acestuia se va recăsători cu C.
Romanescu. După moartea celui de-
de-al doilea
soţ în 1877, S. Romanescu se va stabili la Paris
şi se va reîntoarce în ţară în anul 1928 unde va
locui la o rudă în Bucureşti. A avut o
interesantă corespondenţă
corespondenţă cu C. Poroineanu
între 1881şi 1883). Încă din anul 1869,
când C. Porroineanu avea 26 de ani, tatăl sau îl
autoriza să reprezinte interesele Eufrosinei în
faţa tuturor autorităţilor pe segmentul litigiului izvorât dintr-
dintr-un pretins testament al
dispărutului
dispărutului Nicolin Jianu, toate cheltuielile privind partea fiicei sale Eufrosina, fiind
suportate de el, Sache Poroineanu.
Fiind bogat, S. Poroineanu obişnuia să împrumute bani altor persoane. Printre cei
împrumutaţi pe la 1872 s-
s-a numărat şi un proprietar
proprietar din Târgovişte, Iosif Qulle care a fost
girat de E. Văcărescu. În anul 1874, cu doi ani înainte de a muri, S. Poroineanu a intentat o
acţiune de judecată împotriva lui I. Qulle şi a girantului acestuia pentru recuperarea sumei
de 10000 lei, a dobânzii
dobânzii aferente şi cheltuielilor de judecată. Hotărârea Tribunalului
Dâmboviţa din 28 septembrie 1874, care îi dădea câştig de cauză reclamantului, a fost
tergiversată până în anul 1885, când Constantin Poroineanu după un nou proces obţine o
sentinţă favorabilă
favorabilă în urma căreia era pusă în vânzare o pereche de case noi din oraşul
Târgovişte aparţinând lui I. Qulle (de zid masiv, 21 încăperi învelite cu fier, două pivniţe
boltite etc.). Locul pe care se aflau casele, scos şi acesta la vânzare, se învecina cu
proprietăţile
proprietăţile lui Gheorghe Rădescu, Polinei Creţulescu şi cu o altă proprietate a debitorului
(M. O. nr. 11, 13 (25) Aprilie 1885, pag. 258).
Sache Poroineanu a fost un personaj aparte în marea familie a Jienilor,
Jienilor,
preocupările sale fiind mai ales cele de natură spirituală. Din scrierile lui Sache Poroineanu
prezentăm şi în acest număr al revistei alte câteva “ziceri” şi o parte din traducerile sale
(1872) din limba greacă („Morale descrieri” de Constantin Iconomu). Inedite sunt şi
scrisorile trimise lui Constantin

Constantin Poroineanu de către mătuşa sa şi mama sa, ambele cu
numele de Elena.
[1] Judecatoria judeţului Romanaţi

Nr. 112
Sfânta Episcopie Râmnicu prin vechilul D[umnea]lui Serdaru Nicolae Vladimirescu pe

lângă hârtia registrată la Nr. 3354 anulu 1844 Noiembrie 1, au depus în judecată spre
formăluire hotărnicia cu leatu 1840 Aprilie 10 şi planulu moşiei Reşca numită şi Hotărani I
Murgeni din acest judeţ făcută de D[umnea]lui cel acum în rang de Cluceru Grigorie
Oteteleşianu, să se formăluiască adică despre vecinătăţile ce se arată, însă: D[umnea]lor
boieri Jieni şi anume: D[umnea]lui Serdaru Cănuţ Jianu, Pitaru Mihalache Jianu, Pitarul
Nicoli Jianu, Pitaru Ştefan Jianu, fiul acum celui mort Paharnicu Amza Jianu, D[umnea]ei
Şetrăreasa Sultana Jianu, soţia celui acum mort şetrar Iancu Jianu [1]. Mănăstirea Hotărani
proprietara moşiei numită tot cu acest nume, D[umnea]lor proprietarii moşiei Dobrosloveni
anume: D[umnea]lui mare Agă Petrache Obedeanu, D[umnea]lor moştenitorii mortului
Medelniceru Constandin Berindeiu.
Căci despre vecinătatea moşiei Caracalului, dupe porunca Cinstitului Departament
al Dreptăţii, s-au judecat şi s-au hotărât prigonirea ce mijlocea, de către judecătoria Doljiu,
Secţia 1, unde pricina a fost mutată, judecătoria sorocind pe d[umnea]lor sus arătaţi răzaşi.
Astăzi la cea din urmă zi mărginită pentru resultatu pricinii se înfăţişă numai D[umnea]lui
Pitaru Ştefan Jianu [2], vechilu şi din partea celorlalţi părtaşi, căruia citindu-se hotărnicia
cu înfăţişarea şi a planului sus zis, şi arătând nemulţumire au şi dat osebită jalbă, dupe care
s-au pus pricina în canalu judecăţii, precum şi D[umnea]lui marele Agă Petrache
Obedeanu din partea şi a Dumnealor celorlalţi părtaşi […] au declarat asemenea
nemulţumire, dând şi jalbă dupe care s-au pus şi această pricină în judecată.
Deci fiindcă din cei sorociţi în cursu acestei formăluiri, numai din partea Sfintei
Mănăstiri Hotărani nu se arată nimic după sorocirile ce i s-au trimisu. De aceia pe temeiul
art. 2 din legiuirea pentru hotărnicii în lipsa Egumenului pomenitei Mănăstiri Hotărani.
Judecata asemănat cu pravila art. 11, lit. 9 hotărăşte ca sfânta Episcopie Râmnicu să-şi aibă
stăpânirea moşiei Reşca despre vecinătatea Hotăranilor întocmai de pe coprinderea sus
zisei hotărnicii, care pentru deplina desluşire în viitor, s-au şi legatu în şnuru sub pecetea
judecătorii lângă anaforaua ce se dă Sfintei Episcopii. Iar de nu va rămâne mulţumit
cuvioşia sa Egumenul Horărani[lor] va da apelaţie la cinstita Curte apeletivă, Secţia a II-a
din Craiova în soroc de două luni de când s-a făcut copia hotărârii. Are drept Cuv. sa să
apelarisească şi la această judecătorie în soroc de opt zile socotit iarăşi de când va primi
copia hotărârii prin îndeplinirea formelor prevăzute la art. 260 lit. D, faţa 226 din
Regulamentul Domnesc […] publicat în Buletinu cu Nr. 39 leatu 1837, să ducă adică mai
întâiu […] pravilnicele pricini ce l-au stăvilit de a veni în judecată la ziua sorocită, şi apoi
ori însuşi în persoană sau prin vechilu […] să stăruiască la judecată ca în sorocul prezis să
se şi dea legiuitulu cursu.

1847 Ocombrie 10. Preşedinte: Cluceru Dimitrie Jianu, Serdaru N. Chintescu,
Serdaru Andreiu Prejbeanu, Grefier-Constandin Bârsescu.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu,dosar 117, fila 7]
Note : [1] Şetrarul Iancu Jianu este celebrul haiduc romanaţean mort la 1842.
[2] Ştefan Jianu era frate cu Elena, mama lui C. Poroineanu. Îl găsim într-un extras din
registrul de morţi al Primăriei urbei Caracal: “Din registrul stărei civile pentru morţi pe anul 1874.
Din anul una mie opt sute şaptezeci şi patru, luna iunie, ziua douăsprezece la ora nouă antemeridian.
Act de morte al D-lui Ştefan Jianu de ani nouăzeci, de religie ortodoxă. Văduv. Din părinţi
necunoscuţi. Mort ieri pe la orele unsprezece postmeridian în casa sa din Suburbia Sfântul Nicolae.
Martore au fost D-lui Marin Muşat de ani treizeci şi şase şi Ioan Stoica de ani patruzeci, ambii de
religie ortodoxă de profesie agricultori şi domiciliaţi în acest oraş, care au subscris acest act, după ce
li l-am citit împreună cu noi şi cu Domnul Tudor Vayas, de ani patruzeci, de profesie medic, care au
constatat acest caz de morte. Făcut de noi Grigore Grigoriu, Ofiţeru stării civile Caracalu. 1874
Iunie 12. Nr. 191. Semnături: Marin Muşat, Ion Stoica-martori, Medic doct. Th. Vayas, Ofiţer G.
Grigoriu. Dat conform registrului astăzi anul una mie opt sute şaptezeci şi nouă, luna martie, ziua
douăzeci şi opt. Ofiţerul stării civile, indescifrabil. Nr. 215” (Arh. Naţ., dosar “Acte speciale ale
primei societăţi de credit funciar român din Bucureşti”, proprietatea Jianca-Ungureii, proprietar I.N.
Titulescu, carton 5, fila 28 ).
[2] 15 august 1885

Dragă Costică,
Crez că te-ai mirat mult cu telegrama mea, dar crez că şi ţi-ai închipuit că o mare
apelpizie m-a împins ca să-ţi telegrafiez în Austria. Dragă, de la 28 iulie nu am mai avut
nici o nuvelă de la voi, espidiţiile vin de trei ori pe săptămână, nu e scrisoare, nu e
scrisoare. Ei ce să fac Caliopi, eu o să telegrafiez că îmi tremura tot trupul când mă
gândesc ce poate fi această lungă tăcere a lor. Asta nu e lucru curat. Nu râde mă rog căci
eu ştiu ce am suferit, aşa că am trimis ieri 14 înadins la Ploieşti şi au pornit telegrama şi
seara, dragu mieu, vine ecspediţia cu două plicuri de scrisori. Şi după ce am tremurat vro
câtva, le-am pupat şi am pus pe Miţi să le citească pentru mai iute. Ai văzut Dumniata
afurisiţi de nemţi ce neregulaţi sunt, să ţie scrisorile cu zilele la poştă. Dreptate nu am oare
Costică? Dar te rog nu râde. M-am bucurat că urmaţi cure regulate şi cred că cu
eczactitatea asta are să-ţi facă mare bine şi mai cu seamă odihna de care ai avut mare
trebuinţă, petrecerile dragă le găseşti când eşti sănătos. Am văzut ce mi-ai scris despre
Costache. Acu nu se mai vorbeşte nimic de dânsul. Am scris lui Vasile să mai scrie dupe
acasă, ce mai e, şi mi-au răspuns că sunt toate bine, cai şi oameni, dar despre Costache nu
pomeneşte şi prostu nu-mi mai scrie despre casă dacă lucrează cineva. Domnu Stanciu se
afla aicea, au venit după celepiruri să-i dea Caliopi livada de pruni şi i-a zis Caliopi de ce
să ţi-o dau ţie şi să nu fac eu rachiu, dar opărit grozav ie.
Aşa dragă Costică o păţii cu scrisorile p-aici. Să mă prinză frigurile, toate
prăpastiile lumii le puneam în gând, doamne fereşte. Te sărut de mii de ori dragă Costică şi
nu vă jucaţi cu mine, că sunt primejdioasă.
A ta mătuşă, Elena.
În momentul acesta au venit […] cu depeşa dumitale şi ce am râs. Aşa ie după
plâns vine şi râs… Toate bunurile au venit o dată, de ar fi toate aşa.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 101, filele 1-2].
[3] 22 Septembrie 1885

Dragă Costică,
În acest moment am primit prea doritele voastre scrisori, care nu e de descris
emoţia de bucurie ce mi-au făcut, mai cu seamă ştiindu-te bolnav […] şi mai cu seamă
văzând că nu ai scris un timp aşa de mult acu nu avem ce zice. Dragu meu, să dea numai
Domnul să rămâi numai cu atâta la greşelile ce ai făcut atâtea şi de acum în acolo să-ţi fie
de lecţie şi să-ţi piară entuziasmul ce-l ai în toate căci este foarte vătămător. Aşa, dragă
Costică, acum să vorbesc şi despre mine. Eu astăzi sunt mai bine, de aceea şi am putut să-ţi
scriu. Iată cum mai întâi că bunul Dumnezeu mi-a dat în gând de a veni în Bucureşti. Iată
întâmplarea cum a fost: am răcit în drumul de fier, fiind nişte bărbaţi în vagon cu noi şi
deschizând mereu uşile şi ferestrele, căci câte patru fumau şi în sfârşit biata şubredă au
răcit şi au căpătat cel faimos guturai pe care îl cunoaşteţi şi dumneavoastră. Ei acum ce
facem, căci Măldărescu nu este în Bucureşti. Atunci am răsfoit toate reţetele de tuse şi am
găsit două pe care le folosisem altădată. Le făcui numaidecât şi le mai repetai odată şi cu
ajutorul muştururilor mele scăpai cu desăvârşire de tuse. Acum, dragul meu Costică, eram
foarte veselă că am scăpat de tuse. Fetele mă
îndemnau mereu să ies din casă şi eu nu vream
cu nici un chip, zicând că până nu o veni
doctorul să-l întreb, nu ies. Cu toate astea, fără a
mai mică pricină, nici din mâncare, nici din
răceală, m-au găsit dragul meu afurisitele de
colici şi cu destulă furie. Ei, ce te faci acum cu
Măldărăscu , nu mai vine, zilele trec, durerile
înaintează. Am hotărât şi am chemat pe
Stoiculescu şi mi-a dat o doctorie care mi-a
tăiat ieşirea afară, şi aia bună căci am rămas
numai cu durerile, dar şi alea rele căci mi-au
luat toate puterile. Aşa dete Dumnezeu, tot într-
acea zi veni şi doctoraşu nostru care numaidecât
a venit şi urmează a veni de trei ori şi chiar
Eufrosina Poroineanu, tablou de
patru ori pe zi să mă îngrijească ca pe mă-sa. Costin Petrescu.
Fiţi dar liniştiţi că sunt mult mai bine şi mă veţi
găsi voinică. Despre băutură, nu o prea duc bine. Ieri bietul doctor mi-au adus două sticle
de vin negru vechi. Alexandrina şade la mine cu orile. Ieri au plecat la Mărgineni pentru
două trei zile cu toată compania. Ieri Tincuţa au stat toată ziua la mine şi va veni şi astăzi
[…] Sufrageria e gata de tot, am încuiat-o şi am luat cheile. Odăile dumitale luni vor fi gata
de lustruit. Asemenea şi salonu […] Sănătate să fie dragă şi să veniţi sănătos şi vesel. A ta
mătuşă ce te iubeşte, E.
[4]
Iubite fiule Costică,
Iată, tot astăzi în 15 îţi mai scriu încă o scrisoare, căci, mă gândii, fata poate nu se
face curând bine şi poate nu poci veni curând şi de aceea îmi luai sama că poate o să fiu
aici de douăzeci ghenarie, aşadar mă gândesc că poate nu sunt aici, aşadar o să te supăr pe
tine dar cum îi ştii să faci treabă să te duci cu scrisoarea mea la doftorului Polizu şi să-i dai
ei trei galbini să-mi facă o cuafiură de cap şi dacă n-ai avea parale apoi roag-o a mă
împrumuta până oi veni aici şi îndată îi răspunzi şi dacă n-ai avea tu şi dacă n-o avea ea,
apoi să-mi cauţi şi să-mi faci treabă şi îndată s-o rogi de a merge la marşantu ca să mi-o
facă curând şi să-i spui că ai ocazie ca tu ca să mi-o poruncească îndată şi tu pă urmă să
cauţi ocazie curând de a mi-o trimite cu două zile mai nainte ca să ştiu ce fac. Bine ar fi de
ar veni nainte de asta căci îmi arde inima de a veni aici vezi acum întâmplare să să
îmbolnăvească fata, dar nădăjduiesc de a-i fi bine curând. Să-mi fii trist că mie mi-e să nu-i
spui persoanei că ţi-am scris ca să-mi facă găteala de bal decât să-i arăţi că fata este
bolnavă şi îndată ce s-o face bine viu. Să nu cumva să-i spui că sunt bine cu tată-tu să spui
că nu m-am împăcat, căci a scris aici Fiţii că a auzit că eu m-am împăcat şi a făcut şi bal,
că atunci pierzi ce am a lua de la el. Vezi să-mi scrii îndată ce va veni rudele [dă] de veste
a mi se trimite nişte lucruri de la fraţi . Cuţitele, vezi când te-i mai duce, întreabă dacă le-a
trimes, şi îndată să mi le trimiţi. Şi eu sunt în aşternut, aici e lucruri frumoase şi soare dar
eu nu m-am dus […] aştept o dată de a veni aici. [Urmează un alt scris]: Dragă, te rog şi
eu pentru cinci coţi de tarlatană albă şi o pereche de pantofi tot albi dupe măsura asta. Dacă
s-aru putea să fie ceva mai proastă, de vre-un dril, de altceva. Scrisoarea Polizonii să o pui
tu într-un plic că noi nu puturăm. Eu m-am sculat azi din pat, dar mama mi-a reluat loculu
şi mi se pare că e bolnavă de brâncă, lucru [pe]care nu [l-]a pomenit de când e. Stăruieşte a
ni le trimite înainte de 24, căci trebuie să coasem tarlatanu.
[5] [De la Elena Poroineanu] [Nedatată]
Dragă Costică,
Am vrut să vă depeşăzi dar ştii că nu ştiu să fac depeşă. Tot ieri am primit
scrisoarea de la tine unde era şi către tatâu. Aşa dar eri am fost plină de bucurie din partea
voastră. Eu eri am primit vizită unde am arătat la toţi şi la toate portretu tău şi toţi m-au
salutat, dar într-o parte sameni mai mult şi într-alta mai puţin. Te-am pus lângă masa mea
şi cum mă scol întâi de tine dau cu ochii şi mă bucur mult. S-a bucurat şi tatău mult, aşa că
am avut teatru. Am primit şi de la Plăvianca depeşă. Am vrut să-i răspund aseară de la
teatru, dar era o mare ploae şi Lupescu zicea că nu se poate […]
[6]
Nedatată
Scump şi mult iubitul meu fiu Costică,
Întâiu cu venirea lui tatâu aici mă întristasăm că
cum să poate să vie şi să nu-mi scrii deloc, când mă
pomenesc ieri la ziua mea cu portretul tău unde am găsit
şi scrisoarea ta cu portretul tău pus pe o tavă şi aşezat
între două buchete de flori aşezate de Costache şi nu pot
să-ţi descriu bucuria ce-am avut când ţ-am văzut
portretul tău am lăcrămat de bucurie. Să dea D-zeu fiul
meu să trăieşti ani mulţi fericiţi sănătos şi cu parale,
cuminte şi să mă iubeşti ca pe muma ta dragă băieţaşule.
Am primit şi depeşa ta unde îmi scrie şi fata. Să trăiţi cu
noroc amândoi.
,,Fiul lui Poroineanu”.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 101, filele 7-8]. A avut C. Poroineanu
într-adevăr un fiu, sau acesta
[7] . este portretul din tinereţe al
Corabia 5/17 noiembrie 1884 viitorului senator de Romanaţi?
D-lui Costandin Poroineanu, Bucureşti
Scopul prezentei este de a vă înştiinţa că un amator de moşie vrea să ia în arendă moşia

d-vs Jieni ce o aveţi încă pe un an de zile arendată D-lui Stancu Cacaleţeanu. Aşa dar să
binevoiţi a ne arăta câte pogoane este întreaga întindere, câte sunt lucrătore şi cum se
desparte, că plătind d-lui foncierea care este ultima D-vostră pretenţie, pentru cinci ani de
zile plătindu-se costurile o lună înaintea termenului, depunând şi ca garanţie, alt cost,
convenându-i dar nota d-voastră, vom veni la Bucureşti pentru contractare.
În lipsă de altele, sunt cu stimă P. G. Livadă.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 1].
[8] Corabia 27/9 Noiembrie 1884
D-lui C. Poroineanu-Bucureşti
De [i]eri posed stimabila D-vostră cu care m-aţi onorat, dar în conţinutul ei nu cuprinde
toate informaţiunile necesare, fiindcă amatorul moşiei Zieni-Rusăneşti, Romanaţi voieşte
să scie următoarele:
a. Cât este totă întinderea moşiei

b. Câte pogoane sunt arabile
c. Câte pogoane sunt livezi
d. Câte pogoane islasi
e. Câte pogoane sunt branişte şi ultima dumneavoastră decisiune pentru a o arenda pe
intervalul de 10 ani şi dările fiscale a D-vostră. Amatorul este un om foarte bun şi solvabil,
de aceea rog se binevoiţi a-mi nota cât de urgent cele cerute precum şi fatigiu meu şi
convenând arenda amatorului vom veni la Bucureşti pentru contactare.
Cu respect şi stimă cordială, P.G. Livadă
[9] Domnului Constandin Poroineanu-Bucureşti
Adeveresc epistola mea ecspediată, cu data de 30-12. Fiind în posesiunea honoratei din
8-15 acestei şi înţelegând conţinutul ei, m-am transportat cu amatorul la moşia D-vostră de
unde am luat următoarele informaţiuni:
I. Moşia are 150 pogoane Islasi

II. Moşia are 150 pogoane Livesi
III. Moşia are 200 pogoane Zăvoi
IV. Moşia are 500 pogoane Arabile
V. Moşia are 50 Locuitori
VI. Că orice arendaşi a venit a plecat numai cu cămaşia pe el şi că actualul arendaş dacă nu
stărue în persoană având ca adjutor un singur isprăvnicel, ar fi în mai mare pagubă decât în
aceea în care este astăzi . În fine cele mai rele informaţiuni care pote cineva a avea.
Conacul am văzut , un bordei, şi în curte o magasie şi un pătul nu în aşia bună stare. După
aceste tote şi mai multe alte, consultându-ne cu amatorul abia am putut, cu multă stăruinţă,
că fără lei 7000 cu dările fiscale ale D-vostră şi plătibile în doue şi la facerea contractului
vă depune o garanţie de 5000, şi va plăti şi costul întâi, aceasta este ultima sa decisiune. Cu
tote acestea sper încă a mai scoate încă vro 500, ceea ce veţi binevoi a admite arendarea
moşiei cu aceste condiţiuni.
Cu mare regret v-am făcut cunoscut tristele informaţiuni dar sforţat de misiunea mea
este necesar a declara adevărul. Fiind în adăstarea bunului dumneavoastră răspuns şi
salutând cu toată stima, sunt P.G. Livadă.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 3-4].
[10] Corabia 19/31 Decembrie 1884
Domnului Costandin Poroineanu-Bucuresci

La timp am primit honorata D-vostră cu data de la 11/23 curent şi la care voiu
răspunde după venirea amatorului, fiind de vreo săptămână la Craiova şi se aştepta din zi
în zi şi cu tote astea eu i-am trimis copia din respunsul d-voastră care cred că a şi primit.
În lipsă de altele, cu dorit respect şi stimă al D-votru, P.G. Livadă
[11] Corabia 28/9 Ianuarie 1884
Domnului C. Poroineanu-Bucuresci
Referindu-mă la ultima mea cu data 19-31 trecut sunt spre respuns. Eri a venit
amatorul moşiei din Craiova şi după prelungita convorbire văd posibilul a-l face să mai dea
ceva. Aşa dar dacă admiteţi condiciunile cerute de D-lui, binevoiţi a ne anunţa spre venirea
şi efectuarea contractului necesar şi depunerea banilor , contrariu cu nici un ban mai mult
de 7000 lei şi dările fiscale ale D-vostre nu este amator. Cred de prisos a vă descrie
stăruinţele mele că nu-l fac mai generos , au fost tote zadarnice.
Cu datorit respect şi stimă cordială, al dv. Devotat P.G. Livadă
[12] Corabia 8-20 Martie 1885
Domnului C. Poroineanu-Bucureşti
Am primit honorata D-vostra din 5 c-rent şi mă grăbesc a vă răspunde. Amatorii
moşiei D-vostre Rusăneşti din Romanaţi cu licitaţia ţinută la Craiova a moşiilor statului au
angajat fiecare câte una din ele, însă moşii mari, cu tote astea mai este un amator şi pentru
D-vostra, un om foarte bogat şi onest, pe care Dv. Îl cunoaşteţi prea bine şi mi-a spus a vă
comunica următoare:
1. Dacă voiţi a vinde o cumpără cu 60.000 lei noi, intrând ca proprietar de la 23

aprilie 1886.
2. O arendare cu 6.000 lei noi plătibilă în două şi taxele fiscal ale Dv. Pe termen de
10 sau 8 ani pe puţin, şi asta pentru că trebuie să facă cheltuieli enorme, adeca să
construiască o casă de locuit, fiind familist, să facă trebuincioase magaziile, pătule şi alte
mărunţişuri.
3. Este gata să mă însoţească la Bucuresci spre a depune garanţia şi face contractul,
în data ce veţi binevoi a ne chema acolo.
Eu din partea mea zic că, să nu perdeţi si această ocasiune fiind un arendaş prea
solvabil şi de totă lauda şi că sper dacă vom veni acolo îl vom convinge a plăti tot D-lui,
dacă nu tote, cel puţin jumătate din taxele fiscal , plătind şi ca arendă curată suma de 6000
lei noi.
Rog primiţi sincerul meu devotament. P.G. Livadă.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 7-8].
[13] Corabia 30/13 nai 1885
Domnului C. Poroinianu
Pentru moşia d-voastră Zieni din acest judeţ Romanaţi, am 7000 lei ca arendă
anuală , plătind d-lui dările către stat şi comună pe un termen de 5 ani de zile începând de
la 23 aprilie anul 1886. Rog dar să binevoiţi a-mi arăta dacă primiţi sau care este ultima d-
voastră pretenţie. Amatorul nu este Tzucatu A. Stefanidis. Fiind în adăstarea urgentului
d-voastră rezultat subt cu osebită stimă al d-voastră P. G. Livada.
[14] “Traducere după cartea grecească intitulată Morale descrieri a lui Constantin
Iconomu de la Kavaia tradusă şi de dânsul după cea franţuzească a lui Francisc Suav şi
tipărită la Veneţia în anul 1816”.
Văduva bolnavă
Un boier, într-o dimineaţă plimbându-se singur printr-o grădină dimprejurul Vienei, văzu
apropiindu-se călare de dânsul un băiat ceva mai mare ca de 12 ani, care cu ochii plecaţi în jos şi
plini de lacrimi, cu întreruptă şi sfioasă voce , îi ceru ceva ajutor. Nobila înfăţişare, purtarea cu
respect, rumeneala obrajilor, plânsul şi vocea cea slabă, făcură mare şi vie impresie acestui boer:
- Tu nu te vezi, îi zice. Care dar cauză te-a pornit la această.
- Ah! răspunde băiatul cu un oftat însoţit de lacrimi. Adevărat, eu nu sunt născut în
asemenea poziţie mizerabilă. Sărăcia tatălui meu şi trista poziţie în care se găseşte mama mea,
m-a[u] silit să ajung în acest fel de stare.
- Şi cine este tatăl tău, îl întreabă.
– Tatăl meu, răspunde băiatul, era comersant care dobândise şi oarecare renume şi
începuse a-şi îndrepta soarta. Falimentul unuia dintre debitorii săi într-o secundă l-a ruinat cu
desăvârşire şi neputând trăi în sărăcie, pentru mai mare nenorocire a noastră după o lună a şi
murit de întristare. Mumă-mea, un frate mai mic şi eu am rămas în cea mai cumplită scăpătăciune.
Eu am găsit refugiu lângă un cunoscut al tatălui meu. Mama mea a fost nevoită până acum cu
lucrul mâinilor să aibă oarecare existenţă a sa şi a fratelui meu. Dar în noaptea trecută a fost
doborâtă de grabnică boală atât de mult, încât mă tem că îşi va pierde viaţa. Eu sunt în lipsă de
orice mijloace şi nu ştiu cum să-i vin în ajutor. Nefiind deprins să cerşesc, n-am curajul să mă
înfăţişez la cei ce mă cunosc. Domnia ta, domnule, îmi pari a fi străin. Înaintea dumitale pentru
întâia oară, îndrăznesc să las ruşinea ce simt şi să năzuiesc. Umileşte-te asupra sărmanei mame, pe
care nu pot a o mângâia.
Acestea zicând băiatul, au început a-i curge şiroaie de lacrimi şi a înduplecat pe acel
necunoscut la o mare compătimire.
-Departe şade de aici mama ta?
- Şade la marginea acestei enorii, răspunde băiatul, pe partea stângă în al treilea cat al
celei din urmă case.
- A căutat-o vreun doctor?
- M-am dus dinadins să-l găsesc, dar nu ştiu cum să-i plătesc vizita, nici cu ce să-i cumpăr
medicamentele ce va rândui.
Atunci îl văzu pe cunoscutul boier scoţând din pungă câţiva florini şi dându-i îi zice:
- Mergi curând s-aduci un doctor s-o consulte.
Băiatul cu cele mai simple dar înfocate expresii arătându-i recunoştinţa, pe dată s-a
depărtat. Când, pe de o parte tânărul plecase, pe de alta boierul se hotărî a merge însuşi să viziteze
pe acea văduvă nenorocită. Urcându-se dar şi intrând într-o cameră mică, nu a văzut decât câteva
scaune de paie, puţine vase de bucătărie, o masă de lemn, un dulap vechi, un pat pe care zăcea
bolnava şi alt pat mai mic alături cu dânsa. Mama băiatului era în cel mai mare delir al bolii şi
băiatul cel mic înecat de lacrimi stătea la picioarele patului şi deşi mamă-sa se silea să-l
consoleze, însuşi ea avea trebuinţă de consolare. Boierul se apropie cu compătimire şi încurajând-
o, începe ca un doctor să-i cerceteze boala. Apoi, cu un adânc suspin şi cu lacrimi îi zice:
-Ah! Domnul meu, patima mea provine dintr-o împrejurare foarte mare, iar datoriile nici
un folos nu-mi pot aduce. Eu sunt mamă şi mama nenorociţilor de copii. Nenorocirile mele şi ale
copiilor mei au rănit foarte adânc inima mea, numai moartea poate să precurme suferinţele mele. Şi
moartea însă mă îngrozeşte când gândesc la ticăloşia în care vor rămâne sărmanii mei copii.
Vorbind astfel a început să plângă amar. Străinul umilindu-se foarte şi arătându-i că a
aflat din altă parte de suferinţa ei, i-a adăugat:
- Nu te dispera, de Providenţă nu vei fi uitată. Compătimesc această nenorocire, iar cerul
este prevăzător, cred că nu vei fi părăsită. Păzeşte-ţi viaţa care preţuieşte mult pentru copiii
dumitale. Ai hârtie de scris?
Ia, în grabă rupe o foaie de la cărticica pe care studia copilul ei cel de şapte ani şi care
stătea lângă pat, iar boierul după ce a scris îi zice:
- Această doctorie va începe să te consoleze. Vom izbuti în viitor la alta mai bună de va
cere trebuinţa. Şi în puţin timp sper că te vei tămădui.
Apoi lăsând hârtia pe masă a plecat. Puţin după aceea întorcându-se fiul său cel mai
mare, îi zice:
- Scumpa mea mamă, fă-ţi curaj, cerul s-a milostivit asupra-ne. Iată aceşti bani, pe care
azi dimineaţă un boier mi i-a dat cu mărinimie. Aceştia ne vor ajuta multe zile. M-am dus la doctor
şi peste puţin timp va veni. Împuţinează dar mâhnirea şi te consolează.

- Ah! Fiul meu, îi zice mamă-sa, vino să te îmbrăţişez. Cerul ajută inocenţa ta. Fie ca
niciodată să nu-ţi lipsească protecţia lui. Un doctor pe care nu l-am cunoscut, puţin mai înainte
plecă de aici. Iată reţeta lui deasupra mesei. Du-te şi adu-mi cele orânduite de dânsul.
Băiatul ia reţeta. O citeşte pe dată şi face un semn de mare mirare. Iar se mai uită pe
dânsa, o mai citeşte, pe urmă, cu voce tare zice:
- Ah! Maica mea ce este asta?
Maică-sa nedumerindu-se, ia scrisoarea şi o citeşte:
- O, cerule! Împăratule! Şi zicând aceste cuvinte, îi cade hârtia din mână şi rămâne fără
voce şi fără răsuflare. Reţeta era un ordin al respectabilului Iosif al II-lea prin care rânduia să se
dea din caseta lui o însemnată sumă pecuniară. Doctorul a ajuns la timp ca să deştepte pe mamă
din leşinul în care extazul o aruncase. Doctoriile de grabă au făcut să-i gonească boala.
Mărinimosul monarh înconjurat de laude şi binecuvântări s-a bucurat foarte, căci a făcut
ca sărmana mamă să-şi dobândească viaţa şi să se prefacă în fericire trista soartă în care ajunsese
această onestă femeie.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu, dosar 49, filele 2-3, traducere din limba greacă de Sache
Poroineanu, 1872]
[15] Tabloul
Nu este de mult timp de când administra în Roma episcopul Enia Silvie Picolominii. Un
om onest a cărui etate înaintată şi puţinătatea sănătăţii, făceau de a nu mai putea întreprinde
meseria cu care mai înainte putea să se susţină pe sine şi pe bătrâna lui consoartă şi l-a silit
sărăcia să vândă din mână în mână puţinele unelte ce-i mai rămăsese ca să se hrănească. Între
acestea era şi un mic tablou lucrat de Rafael. Îl avea de la străbunii săi şi nu cunoştea cât
preţuieşte. Fumul ce-l înnegrise, praful ce era pe dânsul, îl făcură a se socoate de prea puţin preţ.
Ca să poată dar căpăta ceva bani pe dânsul, îl arătă unui zugrav care era meşter mai mult în
negoţul cu tablouri străine decât a le lucra el. Acesta când văzu planşa adică tabloul, a cunoscut
mâna lui Rafael şi cât preţuieşte. Dar voind a se folosi de necunoştinţa bunului bătrân, începe să-l
dispreţuiască ca pe un lucru prost, dându-i un mic preţ şi acela sub cuvânt că îi dă mai mult ca
drept milostivire şi bucurându-se şi săltând cu inima preţiosul obiect ce a dobândit de la săracul
acela. Se depărtează. După puţine zile venind în casa bătrânului un vechi amic care nevăzând
tabloul ce îl ştia, îl întreabă ce s-a făcut. El îi spune că l-a vândut, la cine şi cu ce preţ. S-a revoltat
foarte respectabilul amic văzând aşa de mult înşelată simplitatea bunului bătrân şi asigurându-l că
desenul acesta era ieşit din nişte mâini foarte renumite şi de mare preţ, l-a îndemnat să-l acţioneze
în judecată, cu promisiunea că îl va însoţi şi el ca să-l încurajeze. Înţeleptul păstor, dând ascultare
şi înţelegând fapta, ceru să i se aducă măsura icoanei, apoi luând ştiinţă de ceea ce înfăţişa tabloul
le zice să se ducă. Norocul bătrânului că în muzeu erau două tablouri de aceeaşi mărime.
Episcopul ordonă să se ia pânza de la unul şi chemând pe acel zugrav îi zise:
- Poţi să-mi găseşti o pânză care să se potrivească la pervazul acesta.
– Pot, îi răspunde şi este desenul renumitului Rafael. Se vede că a fost destinat să fie
aşezat aici.
– Adu-l să-l văd!

Zugravul se duce şi se întoarce numaidecât cu tabloul pe care era desenat cu mare talent
o respectabilă familie. Curăţit bine de fum şi de praf, culorile îşi reluaseră întreaga lor fiinţă.
Desăvârşirea în toată întinderea lui, frăgezimea corpurilor, osebirea hainelor, regulatele trăsături
ale portretelor, înfăţişau cu încredinţare talentul lui Rafael. După ce zugravul a aşezat pânza în
pervaz , episcopul observând puţin îl întrebă de preţ şi-i răspunde că are acum muşterii ce-i dau
două sute de galbeni.
-Aseară un amic mi-a zis că el vine din partea unui englez care este nerăbdător a dobândi
tabloul acesta. Eu nu i-am primit. Stăruind cu dinadinsul îmi da 250 galbeni, dar dacă eminenţei
voastre este plăcut, nu rămâne decât a mă mulţumi cu puţin adaos peste preţul ce mi s-a propus.
A rămas extaziat episcopul de vicleşugul acestui înrăutăţit zugrav. Dar oarecum
cumpănindu-şi mirarea, i se adresă cu cuvinte liniştite: că nu se poate discuta meritul acestui
tablou de asemenea mare preţ. Se îndoieşte însă a crede că a refuzat preţul ce i s-a propus.
Zugravul face jurământ că a arătat adevărul şi de nu va fi încă, e gata să aducă de faţă pe amicul
ce i-a dat preţul acesta.
-Tu dar, îi zice Episcopul, cu adevărat ai avut 200 de galbeni?
- Cu adevărat, sfinte şi am speranţă să iau mai mult!
-Prea bine, n-am ce zice mai mult.
Şi întorcându-se către unul din servitori, îi ordonă să deschidă uşa aceia. Se deschide şi
iată bunul bătrân pe carele îl chemase mai nainte şi-l ţinea ascuns în camera aceea. Lesne se poate
înţelege ce săgetare grozavă i-a pricinuit cea fără de veste înfăţişare a bătrânului. A îngălbenit, a
amuţit şi a început să tremure. Episcopul lăsându-l să petreacă câteva secunde în acea turburare a
lui, apoi luând tonul suveranităţii:
-Aşa, nelegiuitule, îi zice, ai ştiut să profiţi de folos de la un simplu şi sărman bătrân. Când
ai întrebuinţat, ticălosule, această nelegiuire nu ţi s-a tulburat nicidecum conştiinţa. Pâinea de care
ai lipsit pe un neputincios bătrân şi pe o femeie apropiată de sfârşitul vieţii, n-a aţâţat oare în inima
ta nici o mustrare? Suflet negru! Poţi cunoaşte însuţi ce osândă merita vicleşugul tău. O mare
bunăvoinţă ţi se arată din partea-ne, de a răsplăti osânda cu aceeaşi măsură cu care ai
întrebuinţat-o. Dar Dumnezeu să te păzească de vreo nouă crimă căci atunci fii sigur cumplit te vei
pedepsi deodată şi pentru aceea şi pentru cea de acum nelegiuire. Acum, acei 200 de galbeni ce
singur ai mărturisit că merită pânza aceea şi stăruieşti a avea şi mai mulţi, să-i numeri pe dată
acestui sărman. O nouă înşelăciune din partea-ţi de-mi va mai veni la auz, să ştii că va fi pieirea
ta.
Înspăimântat şi plin de turburare, zugravul se depărtează, iar bunul bătrân prin lacrimi
dovedind dragostea şi recunoştinţa înălţa binecuvântări către înţeleptul făcătorul său de bine, care
se cuprinsese de toată mulţumirea şi toată bucuria că a putut apăra de pieire pe un om căzut în
desăvârşită sărăcie şi doborât de bătrâneţe şi s-a prins singur în cursa unui înrăutăţit înşelător.
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu, dosar 49, filele 3-4, traducere din limba greacă de Sache
Poroineanu, 1872]
[16] Din scrierile lui Sache Poroineanu-tatăl:
26. Sângele-mi se domoleşte

De-abia îmi curge prin vine.
Aseară, am fost la nuntă. 18.
Am şezut de m-am uitat, Aud c-o să fii socru
Mă ţineam să merg cu tine În Câşlegi măriţi pe fată
Şi nu ştiu cum am uitat Oile ce le dai zestre
32. Tot atunci şi ele fată
Ştiu un om că numai toamna 19.
Se iuţeşte lângă lin Iarna când are zăpadă
Alte dăţi e un molatic E frumoasă, pe cuvânt
De abia umblă cu pas lin Şi grea când este moinoasă
Seamănă prea mult cu-n peşte Ori uscată ori cu vânt.
De eleşteu, ce-i zice lin. 22.
28. M-am obişnuit de tânăr
Un prieten pătimeşte, Să scriu cu condei de pană
De stomac foarte grozav Rândurile să ţiu drepte
Şi milă având de dânsul Cum spargi un buştean cu pană.
L-am povăţuit să-nceapă 23.
Să facă mereu mişcare Săracul având o slugă
Şi să doarmă mai puţin Cere şi slujbă curând.
Să mănânce într-o lună Bogatul având slugi multe
Icre roşii puse-n ceapă. Îi pot sluji şi cu rând.
15. 13.
D-un fecior am mare grijă Turcii mănâncă cu mâna
Că vara e tot la moară La orice masă să pun,
Tot la scoc el se scaldă La ei nu se pomeneşte
Acolo o să şi moară. Să se spele cu săpun
34. 10.
Să mă credeţi ce voi spune, De multe ori am văzut
Un amic are o capră Câte un om prea cu minte
Cum îl vede că-i la droşcă Alt cusur nu-i poţi găsi
Se suie şi ea pe capră. Decât că prea grozav minte.
31.
Multe scânduri am acasă, 1.
Dar am din paltin o blană Te duci frate prea departe
Un cojocar pentru dânsa, Şi nu ştiu când o să vii
Îmi dă ori cojoc, ori blană Dea Domnul când te-i întoarce
33. Să fii tot între cei vii.
Bătrâneţea mă sluţeşte
Şi fără voia mea ea vine
[Arh. Naţ. Fond Poroineanu, dosar 12, filele 3-4]
Sub ocupaţie germană (X)
Pia Alimăneşteanu
La un secol de la declanşarea Primului Război Mondial, gândul ne duce către momentele

de restrişte prin care a trecut poporul român în timpul conflagraţiei mondiale. Dintre
acestea, un episod de grea încercare a fost reprezentat de regimul ocupaţiei militare
germane, impus asupra a două treimi din teritoriul României.
Tratativele secrete purtate cu Antanta în anii
neutralităţii
neutralităţii de către guvernul liberal condus de Ion I.
C. (Ionel) Brătianu, s-
s-au concretizat prin tratatul din
4/17 august 1916 – un adevărat certificat de naştere
al României întregite – în care patru mari puteri ale
lumii (Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) recunoşteau
recunoşteau
drepturile legitime ale statului român asupra
provinciilor româneşti din Austro-
Austro-Ungaria. Intrarea
României în război, zece zile mai târziu, a fost
întâmpinată cu entuziasm de către românii
transilvăneni, cu gândul la mult aşteptata eliberare.
Din păcate,
păcate, ofensiva română victorioasă din
Transilvania a fost umbrită rapid de înfrângerea de la
Turtucaia şi de atacurile austro-
austro-germane care au
străpuns trecătorile Carpaţilor Meridionali. Iminenţa
Pia Alimăneşteanu. ocupării Capitalei, de către trupele conduse de
feldmareşalul
feldmareşalul von Mackensen, a determinat autorităţile române, familia regală, armata şi o
parte a locuitorilor să se retragă în Moldova. Două treimi din teritoriul ţării au căzut sub
ocupaţia inamicului, suportând un regim de ocupaţie germană foarte sever.
Intrarea
Intrarea armatei lui Mackensen în Bucureşti, la 23 noiembrie 1916, a fost un moment
greu, emoţionant, perceput în modul cel mai profund de către societatea românească.
Asupra Capitalei au fost ridicate, încă de la început, pretenţii drastice referitoare la
aprovizionarea
aprovizionarea trupelor şi rechiziţionarea caselor, automobilelor, alimentelor, etc. Aspecte
relevante din perioada ocupaţiei germane au fost surprinse, în Bucureşti, de către sora cea
mai mică a lui Ionel Brătianu, Pia (căsătorită Alimăneşteanu) în ale sale ““Însemnări
Însemnări din
timpul ocupaţiei germane”, volum publicat în 1929.
Pia Alimăneşteanu (1872-
(1872-1962) a fost căsătorită cu Alexandru Alimăneşteanu, membru
al renumitei familii din satul oltean Alimăneşti (“Memoria Oltului” nr.22/dec. 2013).
Continuăm, în acest
acest număr al revistei, redarea conţinutului interesantului jurnal, dedicat,
aşa cum apare scris pe pagina a doua, “Memoriei mamei mele, Pia I. C. Brătianu şi fratelui
meu Ion I. C. Brătianu”.
Florea Cristina, Şcoala Gimnazială Oporelu
3 Iunie [1917]. Se limpezeşte din zi în zi orizontul. Grecia a intrat în războiu. Regele
Constantin a fost detronat. Blocada s’a ridicat. America înarmează pe capete. Conferinţa
din Stockolm devine un bluff, iar Spania este frământată de manifeste intervenţioniste.
Regele schimbă neîncetat ministerele. Prin gazete totuşi continuă răspândirea
demoralizatoare. Mă preocupă mai ales descrierea tifosului exantematic ce bântue în

Moldova şi care concordă din nenorocire cu ştirile ce vin pe cale particulară, ici şi colo. De
pildă un doctor turc, un evreu, un grec, rând pe rând sosesc de pe front şi istorisesc că au
murit D-nii doctori Botescu, Djuvara, Jianu. Cât aşi vrea o clipă să văd ce se petrece la
Iaşi...s’au poate mai bine nu...!
4 Iunie. Doctorul Cantacuzino a obţinut în sfârşit permisul de a merge la Pasărea. S’a
reîntors mulţumit. Le-a găsit pline de nădejde. Bietul Procopiu, după câte ne-a spus D-na
Berindei, astă seară merge din ce în ce mai rău. Au isbutit să-l readucă acasă – dar au adus
numai un cadavru. El este martirul ocupaţiei străine. Când am trimis pe cineva la Stere,
ştiind că-i fusese prieten, să intervie pentru el, a răspuns ca şi Carp: că are ce merita.
8 Iunie. Certuri de supremaţie între Verzea şi arhitectul Berindei. Cel dintâiu preferat de
autorităţile militare, celălalt de cele civile şi-a dat demisia, dar a retras-o.
10 Iunie. În sfârşit ne-au sosit ştiri din Iaşi, că toţi sunt bine şi ne-a scos grija ce ne dăduse
tifosul exantematic. Ionel este la Petersburg. S’a votat exproprierea şi votul obştesc.
Regele a şi dat moşiile domeniilor şi ale sale proprii la expropriere. Câteva cuvinte şi câtă
emoţiune resimţim de câte ori le primim!
11 Iunie. Pentru lucrul câmpului, se iau măsuri peste măsuri, ordonanţe peste ordonanţe:
una contrazice pe alta. De pildă au dat prizonieri D-nei Romniceanu, pe urmă i-au retras şi
au trimis bucureşteni neocupaţi, spunea că i-au venit o gloată de oameni sui generis: un
ţigan, o femee cu un copil, un pantofar. Au început să plângă, să se vaite că în viaţa lor nu
au ţinut o sapă în mână, logofătul că îi strică semănăturile. Floarea Soarelui au dat-o la
pământ, săpând-o. Îi plătea cu 2,50 lei pe zi şi mâncarea. Văzând că-i aduc numai pagube,
a plecat cu ei la Bucureşti şi i-a dus in corpore la prefectul de Ilfov, D-l Răceanu. Acesta
foarte speriat la perspectiva unui conflict cu Germanii, a declarat că nu este de competinţa
sa şi i-a trimis în capătul celălalt al oraşului, la un biurou, care i-a înapoiat la Prefectura
Poliţiei. Directorul, desperat, i-a spus că cunoştea dinainte rezultatul acestor măsuri şi a
sfătuit pe Zoe să redea “ausweissurile” lucrătorilor şi să le dea drumul. Aşa a şi făcut. Tot
din pricina aceasta, aprovizionare aproape numai există. De 4 zile, intrarea zarzavaturilor, a
cartofilor, a untului s’a interzis. Precupeţii, de oarece plătesc dări foarte mari şi nu mai au
ce vinde, au făcut o manifestaţie; publicul asemenea la cassa de depuneri unde se afla
biuroul de aprovizionare al primăriei cu Prager ca delegat. Dânsul le-a dat dreptate şi a
declarat că dacă nu se reîntoarce Verzea, care cel puţin îi da ajutor, se retrage, căci
populaţia îi sparge capul. Asemenea cu lemnele. Înainte de plecarea lui Albrecht se
dăduseră 15 păduri în exploatare Primăriei, se şi începuse tăerea, cu personal român. După
plecarea lui, au dat pădurile unor evrei, pe un preţ derizoriu. Aceştia le revindeau bine
înţeles cu speculă mare. Verzea a reclamat să’i se dea înapoi pădurile, dacă nu, îşi dă
demisia. Carp îl susţine. După multe certuri, i le-au lăsat din nou primăriei, dar le-au luat
toţi lucrătorii, prin faptul că au dat o ordonanţă, cum că afară de Duminica, nici un ţăran nu
are voie să iasă din sat decât pentru munca câmpului.
Iar reclamaţie la Prefectul de Ilfov. Acesta răspunde că nu este nimic de făcut,
fiindcă-l ameninţaseră, dacă nu urmează ordonanţele ad-literam, cu închisoare. În sfârşit i

s’au acordat prizonieri, dar în timpul acesta s’au rechiziţionat toate securile. Cu ce să tae
pădurea?
19 Iunie. A murit Maiorescu. Ne simţindu-se bine acum câteva zile şi mergând
Marghiloman să-l vadă, i-a adus cu sila un doctor neamţ. După ce a plecat, a cerut să nu-i
mai vie doctori germani să-l îngrijească. A murit subit
şi a lăsat în urma lui regrete, căci tocmai el care
avusese cele mai strânse legături prin studii şi nevastă
– cu Germania – se arătase mai bun român ca ceilalţi
germanofili.
Au fost aduşi Derussi, cu încă 3 dela Săveni şi
închişi la Cercul Militar. Li se spusese la plecare că
sunt liberi, dar în gară i-a luat un soldat în primire.
Revoltele împotriva administraţiei militare se înteţesc
printre ţărani. Azi era afişat cu iscălitura lui Tulf, că au
fost împuşcaţi 3 oameni, fiindcă au răspândit ştiri false
şi au împins pe ţărani la răscoală împotriva puterilor
centrale. Sărmanii! Dac’ar fi împuşcat numai 3 ar fi
bine, dar la Mehedinţi, ofiţerii au spus singuri că s’au
împuşcat cu sutele. În comunicat vorbeau numai de
judeţele Prahova şi Vlaşca. În Ilfov au sărit pe soldaţii Titu Maiorescu.
germani, care le strângea tot ce aveau prin casă şi le-au
tăiat firele telegrafice. Când am istorisit băiatului din casă că la el în Mehedinţi s’au pus
ţăranii să lupte cu nemţii şi că mai bine s’ar astâmpăra, căci nu pot aduce nici un folos ţării
acum, a răspuns: “Lasă – tot e bine că mai omoară câţi-va din ei”.
21 Iunie. Ordonanţă caraghioasă... Cine va cumpăra de la militarii puterilor centrale
alimente, zahăr, carne etc., va fi pedepsit (în loc să primească pedeapsă cel ce vinde). Noul
Primar se spune că va fi D-l Bragadiru.
24 Iunie. Nu a primit D-l Bragadiru primăria. Tratamentul ce se face lui Derussi, îl va
duce pe calea lui Procopiu, care trage să moară. Când a izbutit nevasta lui să-l vadă, nu l’a
mai cunoscut. Era îmbrăcat cu cămaşe de cazarmă (îi trimisese 3 pachete cu rufe şi haine,
pe care le-a scos sub ofiţerul la reclamaţia lui Fanny) şi într’o stare de enervare care a
speriat-o. Îl siliseră să intre într’o baie de aburi, deşi le spusese că nu o poate suporta. A
leşinat. E tot timpul maltratat. Când s’a dus Fanny la Lupu Costache să-l roage să afle
pentru ce atâta chinuială, s’a apucat cu mâinile de păr ca un actor, spre a desvinovăţi pe
germani şi striga: ”Ce-a făcut guvernul român! Ce-a făcut guvernul român!”
La începutul ocupaţiei cuvintele acestea aşa de des repetate de autorităţile române,
aveau răsunet în sufletul celor rămaşi aici. Acum însă sunt răzvrătiţi, cu cât victoria finală
se desemnează mai bine şi cu paşi mari pentru quadruplă. Toţi îşi dau seama că dacă
rămâneam neutrii ne-am fi păzit averea şi viaţa, dar am fi renunţat pe veci la întregirea
neamului şi am fi avut soarta Greciei, la urma urmelor, mai rea din pricina situaţiei noastre
nenorocite, între Austria şi Rusia.
Ofensiva rusă formidabilă.
26 Iunie. Armata noastră este în luptă, fapt sigur acum. Ne-au ascuns-o cât au putut, dar
dintr-un manifest al lui Brussilow în Pester-Lloyd am văzut că îndeamnă trupele de pe
frontul de vest la luptă îndârjită spre a susţine succesele fraţilor dela frontul nord şi sud
(noi) căci altfel ar fi o trădare. De acum înainte nu mai pot ceti comunicatele, făcând
literatură asupra lor. Când deschid gazeta îmi bate inima.
27 Iunie. La Săveni s’au dat câte o foae de hârtie fiecărui internat, să spuie dacă vrea să
plece la Iaşi sau nu, în schimbul internaţilor germani de acolo. Au iscălit 14. Pe Pillat l’am
îndemnat să plece.
29 Iunie. A murit Procopiu azi. Până în ultima clipă spunea: “Nu face nimic! Numai ţara
să iasă bine”.
2 Iulie. Ceremonia înmormântărei lui Procopiu a fost foarte tragică după cum i-a fost şi
moartea. Lume puţină. Numai câţiva prieteni mai îndrăsneţi ca: Ştefan Popescu, Crăsnaru,
Grigore Pherihide, din obişnuiţii casei afară de rude. Mulţi se abţinuseră de a veni la
început de teamă, să nu se compromită. Autorităţile române au lipsit de asemenea, şi când
în acest cerc restrâns, aproape numai femei, a luat cuvântul Teodor Aslan, ne-a cuprins o
emoţie mare pe noi toţi, care simţeam actul eroic ce-l făcea în clipele acelea, căci printre
noi erau câţiva germanofili ca Stere şi agenţi ai poliţiei.
7 Iulie. Mare propagandă făcută de poliţia germană pe lângă internaţi să nu plece la Iaşi.
Când ne-am dus la poliţie să scoatem un “ausweis” cu Mariuţa pentru Săveni, după cum au
căpătat toate soţiile internaţilor ce plecau la Iaşi, ofiţerul, locţiitorul lui Hielkman, a fost
pentru o singură dată politicos, dar a căutat să ne convingă să nu plece Ionică din cauza
tifosului. Nu au voit să fixeze pe bilet durata şederii Mariuţei; ceeace ne-a mirat.
9 Iulie. Mare ne-a fost mirarea azi dimineaţă primind un bilet de la Mariuţa că s’a reîntors
şi, mergând la dânsa am aflat că odată urcată în tren s’a prezentat un soldat. A cerut să
caute sacul, şi dacă nu are scrisori. Abia sfârşise cu regularea “ausweissul” la sosirea în
Săveni, reapare soldatul din tren, trimis special pentru ea, şi spune că nu poate sta mai mult
de 1½ acolo şi că trebue să stea de faţă la convorbirile ei. Pillat era foarte impresionat. Au
silit-o să plece imediat după 1½ şi neavând tren au trebuit să petreacă noaptea la Ţăndărei,
la un ţăran. Toate celelalte neveste ale internaţilor şezuseră 4 zile.
12 Iulie. Lison Greceanu este închisă în condiţiuni mizerabile, fiindcă s’au găsit arme
zidite la Spitalul Brâncovenesc, unde este soţul ei director. Erau arme de vânătoare. Ea este
la Cercul Militar, într’o odaie cu alte femei, închise pentru hoţii şi pline de insecte.
Expirându-se concediul său, Emil Petrescu s’a prezentat la poliţie, unde căpitanul
Hielkman i-a spus că s’a renunţat la trimiterea în Moldova, neputându-se face înţelegerea
cu Moldova şi peste 2 zile să se prezinte spre a fi închis la Imperial. Toate minciuni. Cum
putea fi făcut un schimb de internaţi tocmai acum, când sunt lupte pe front?
(va urma)
Restituiri
Familia Teodoru din Scărişoara, Romanaţi (II)
Profesor Pătru Jeana,

Colegiul Naţional Ioniţă Asan, Caracal, Olt
Motto: Am fost chiriaş până la vârsta de 87 de ani şi nu am avut nici automobil. N-am
făcut politică, deoarece aceasta, nesocotind morala creştină, favorizează corupţia şi
demagogia, tolerează libertinajul ce duce la turbăciunea minţii şi ticăloşia sufletului, la
ispita şi păcatul trupului. (Dr. Haralambie Teodoru)
Familia Teodoru, cu toată fiinţa sa, a rămas puternic

ancorată în istoria localităţii Scărişoara, încadrându-se
perfect în mentalul zonal. S-a înrudit cu familiile
fruntaşe locale – Tiugan, Scărişoreanu-, s-a încuscrit cu
familii de frunte ale judeţului Romanaţi care, la rândul
lor, au completat cartea de aur a istoriei neamului cu
realizările lor: Popescu (Corabia), Dumitrescu
(Amărăşti), Ozun (Vlădila). Băieţii Teodoru – Ilarie,
Haralambie şi Dumitru, - au fost daţi la şcoli înalte, fiind
orientaţi spre trei domenii diferite, ca activitate:
învăţământ (Dumitru/Bebe – profesor de ştiinţe exacte la
Şcoala Tehnică din Slatina), drept (Ilarie – avocat) şi
medicină (Haralambie - medic). Legătura cu pământul
scărişorean a rămas, pentru bătrânul Ilie Teodoru, mai
presus de orice. Unul dintre băieţi i-a moştenit dragostea
pentru pământ şi, deşi om cu carte, aşezat la oraş (n.n. Ilarie Teodoru în faţa
Bucureşti), Ilarie a fost cel care avea să administreze conacului din Scărişoara.
moşia. S-a căsătorit cu Elena1, o femeie din neamul
Ozunilor din Vlădila, cei doi punând bazele unei familii frumoase, din care s-au născut doi
copii: Sorin (Coriolan ) şi Doina (căsătorită Rogozea).
Familia şi-a construit un conac în localitatea Scărişoara. Clădirea a fost ridicată pe
şoseaua Caracal-Corabia, pe locul moştenit de la bunicul său, Ilie Tiugan. Conacul
reprezintă o urmă, neştearsă de timp, a vremurilor, de curând apuse, în care un tânăr avocat
împreună cu soţia sa îşi rostuiau viaţa
alături de familie, rude, prieteni, ţăranii
scărişoreni. Conacul, asemenea unui turn,
străjuieşte şoseaua care porneşte din
Caracal, de-a lungul Oltului, până la
Corabia. Este ridicat pe două nivele,
partea din faţă înălţându-se, semeaţă,
peste restul clădirii cu un foişor.
Împărţindu-şi timpul între profesie –
avocatură – şi moşie, Ilarie Teodoru avea
Fraţii Teodoru (de la st. la dr.): Ilarie (avocat), două reşedinţe: Scărişoara şi Bucureşti
Haralambie (medic) şi Dumitru (profesor). (aici îşi ridicase o casă cu patru nivele -
demisol, parter, etaj şi pod, pe strada av. M. Zorileanu), ambele naţionalizate ulterior; se
simţea foarte legat de locul unde se născuse şi unde veniseră pe lume şi cei doi copii ai
familiei. Mai târziu, departe de locul natal, Ilarie Teodoru se va interesa de oamenii în
mijlocul cărora trăise, comunicând cu unii dintre ei prin intermediul corespondenţei. În
arhiva familiei Rogozea se mai păstrează scrisorile din care dorul de satul natal răzbate
printre rânduri. Din puţinul familiei va fi refăcut cimitirul satului, acolo unde, alături de
părinţi, îşi dorm somnul de veci doi dintre copiii
Teodoru: Ecaterina şi Ilarie.
Periodic, localnicii din Scărişoara şi Frunzaru
îl vedeau pe boierul Ilarie, călare sau cu şareta, cum
inspecta terenurile de dincoace şi de dincolo de Olt.
Nimeni nu putea să prevadă nenorocirea ce avea să se
abată asupra familiei Teodoru, nici măcar soldaţii
întorşi de pe frontul din Răsărit care îi deplângeau pe
românii basarabeni, trecuţi forţat la colhoz.
Reforma agrară din 1945, redactată în termeni
diferiţi faţă de cei ai altor reforme înfăptuite până
atunci, a dus la confiscarea suprafeţelor de teren care
depăşeau 50 de ha. Vorbele grele adresate de câţiva
ţărani frunzăreni boierului Ilarie, în timpul unei
obişnuite prezenţe a acestuia la moşia de peste Olt, ca
şi psihoza care îi cuprinsese pe locuitorii satelor în
primăvara anului 1945, psihoză alimentată de
instigatorii noului regim politic care îndemnau ţăranii
să intre pe moşiile boierilor şi să împartă pământul
Elena (Ozun) şi Ilarie Teodoru.
fără să mai aştepte legea, au produs inevitabilul: inima
bătrânului tată, Ilie Teodoru, greu încercată, nu a mai
putut rezista şi acesta s-a stins în zorii unei epoci ce avea să abată urgia asupra neamului
românesc.
Anul 1945 era doar începutul calvarului familiei
Teodoru, calvar care va continua şi se va acutiza,
asemenea unei cangrene, după 1949. Ilie Teodoru a privit
de Sus, neputincios, cum membrii familiei au pierdut tot:
pământ, clădiri, alte bunuri materiale. Dar regimul nu s-a
mărginit doar la deposedarea şi confiscarea bunurilor
familiei Teodoru: Maria/Marghioala, o femeie în vârstă de
81 de ani, a fost deportată, alături de familia fiului său
Ilarie – Elena, noră, Sorin şi Doina, nepoţi –, în Moldova,
în localitatea lui Ion Creangă, Humuleşti.
Bătrâna mamă a suportat cu mare greutate
regimul domiciliului forţat. În 1955, după o viaţă lungă şi
încercată, îndeosebi spre apusul ei, a plecat să-şi doarmă
somnul de veci alături de cel care poposise pe meleaguri
scărişorene cu mai bine de un veac în urmă, soţul său –
Maria Teodoru, soţie Ilie Teodoru, amândoi fiind înmormântaţi în cimitirul din
împlinită, mamă mulţumită.
Scărişoara.
Familia Ilarie Teodoru avea să răzbată prin vremurile terorii staliniste cu mare
greutate. Ilarie muncea fizic pentru întreţinerea familiei, plecând pe şantier luni şi
întorcându-se sâmbătă. Calvarul a durat aproape 10 ani. Cu sprijinul intelectualilor din
zonă, dar mai ales cu ajutorul celuilalt frate, Haralambie, familia lui Ilarie avea să
părăsească Humuleştii şi să se mute la Medgidia.
În oraşul de la malul Mării începea o altă etapă a vieţii familiei Ilarie şi Elena
Teodoru. În Medgidia, Haralambie Teodoru construise, departe de meleagurile olteneşti, o
viaţă nouă, în care fusese adoptat de o populaţie străină, eterogenă etnic, lingvistic şi
religios. Doina şi Sorin Teodoru au putut urma liceul, în timp ce părinţii lor, bucurându-se
de prestigiul doctorului Haralambie Teodoru, au reuşit să se angajeze în Medgidia (Elena a
fost angajată la Registratura spitalului în care lucra cumnatul său). Ca mai toţi tinerii cu
origine nesănătoasă, Doina şi Sorin au întâmpinat greutăţi în a se înscrie la facultate. Cu
mare dificultate, cei doi au fost acceptaţi să se prezinte
la examenul de admitere în învăţământul superior:
Sorin, la Facultatea de Fizică din Iaşi, iar Doina, la
Facultatea de Matematică din acelaşi oraş. Amândoi au
ajuns, ulterior, reputaţi profesori universitari: Doina
Teodoru (căsătorită Rogozea), la Universitatea din
Craiova, Sorin Teodoru, în centrul universitar din
Braşov. Ilarie şi Elena ar fi dorit ca ultimii ani din viaţă
să-i petreacă acolo unde puseseră temelia unei familii
frumoase, cu zeci de ani în urmă. S-au retras, cu regret
în suflet, la fiul lor, la Braşov. Probabil că toate aceste
necazuri ar fi fost estompate de iertare, nu şi de uitare,
dacă timpul ar mai fi avut răbdare şi ar fi întins firul
dincolo de 1989. Dar, nu a fost să fie... în 1985 s-a stins
Dr. Haralambie Teodoru (1905- din viaţă Ilarie şi apoi, după trei ani, soţia sa Elena,
2004) ambii lăsând moştenire – pentru copii şi nepoţi -
speranţa reîntoarcerii în satul pe care nu îl uitaseră
niciodată.
Penultimul (dintre cei opt copii, rămaşi în viaţă numai cinci) născut în familia
Teodoru a fost Haralambie. Acesta avea să dea strălucire numelui de familie, făcându-l
celebru, ducându-l dincolo de graniţele localităţii şi judeţului, prin întreaga sa activitate, de
medic pus în slujba omului indiferent de condiţia socială, de rasa din care provine, de
religia cărei îi aparţine. A făcut
din meseria de medic un crez
căruia i s-a dedicat cu trup şi
suflet, dovadă stând cuvintele
care stau gravate pe pereţii
culoarului spitalului din
Medgidia, unde şi-a petrecut
mare parte din viaţă: Medicul
care caută să beneficieze de pe
urma nevoii, nepriceperii sau
suferinţei bolnavilor, nu este Localul în care şi-a avut sediul Gimnaziul (din 1919
un element de nădejde şi Liceul) Ioniţă Asan, Caracal (1892-1928).
onoare al patriei şi umanităţii (dr. Haralambie Teodoru).

Am considerat ca fiind cea mai frumoasă prezentare cea pe care şi-a făcut-o însuşi
doctorul, în Profilul autobiografic cu care se deschid cele două cărţi apărute sub semnătură
proprie: La intrarea în viaţa pământească Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-mi
acorda un brevet de viaţă lungă (n.n. s-a născut pe 1 iulie 1905 - Scărişoara - şi a decedat
pe 26 februarie 2004 - Medgidia)2. Despre familia sa, doctorul Teodoru afirma că era o
familie de oameni înstăriţi, harnici, credincioşi şi respectaţi3.
Şcoala primară a urmat-o în comuna Scărişoara, continuând pregătirea şcolară în
Caracal, la Gimnaziul Ioniţă Asan.
După absolvire, părinţii l-au înscris la o
şcoală normală, dar, sfătuit de fratele
său mai mare, continuă liceul Ioniţă
Asan (din 1919, Gimnaziul Ioniţă Asan
s-a transformat în liceu, în 1922
începând construirea unui local nou, în
care se va muta în anul 1928). Liceul
l-a terminat, în 1924, ca şef de
promoţie. La aniversarea a 50 de ani de
Tablourile profesorilor săi de la Facultatea de
la terminarea liceului (1974), colegii de
Medicină, aflate în locuinţa dr. H. Teodoru, generaţie ai doctorului Teodoru s-au
Medgidia. reîntâlnit cu dascălii lor în Amfiteatrul
Titu Maiorescu al liceului Ioniţă Asan
şi, ca semn de adâncă preţuire, au dăruit fiecărui dascăl câte un tablou. Generaţiile de azi
mai pot vedea, încă, în partea stângă, la intrarea în cancelaria Colegiului Naţional Ioniţă
Asan, figurile marilor dascăli: Constantin Predeţeanu, D.C. Eftimescu, Ion Grecescu, I.
Nanu, Dem. Breazu, Mihail Dimonie şi Silvestru Băleanu (ultimul şi penultimul, profesori
şi directori).
După liceu, părinţii ar fi dorit să urmeze Facultatea de Teologie, dar, aflat sub
amprenta romanului lui Honore de Balzac, Medicul de ţară, s-a înscris la Facultatea de
Medicină din Bucureşti. Modul exemplar în care s-a prezentat în faţa comisiei de admitere
l-a determinat pe preşedintele comisiei, savantul Victor
Babeş, să îl felicite personal. În timpul facultăţii, i-a avut ca
profesori pe Ioan Cantacuzino, Victor Babeş, Gheorghe
Marinescu ş.a.
După terminarea studiilor universitare, Haralambie
Teodoru s-a înscris la doctorat cu teza (o carte de 79 de
pagini) Contribuţiuni la studiul paratiroidelor, lucrând la
laboratorul de chimie biologică şi chirurgie experimentală,
condus de celebrul doctor chirurg Ion Jianu4, la Spitalul
Colentina din Bucureşti. Teza s-a bucurat de aprecieri,
membrii comisiei elogiind-o.
După obţinerea titlului de doctor, a fost numit medic
şi, mai apoi, medic şef la Prefectura Poliţiei Capitalei.
Eforia Spitalelor Civile l-a numit medic şef al
serviciului de consultaţii şi tratamente ambulatorii al Ordinul Crucea Regina
Spitalului Colentina, pendinte de Institutul Clinico- Maria
Chirurgical condus de prof. dr. Ion Jianu, membru fondator al Societăţii Internaţionale de
chirugie ortopedică şi traumatologie, devenind unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai
savantului.
Competenţele sale profesionale deosebite l-au recomandat pentru postul de medic
pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
În timpul celui de-al doilea război mondial, timp de patru ani, dintre care doi pe
front, Haralambie Teodoru a fost medic-chirurg, cu gradul de sublocotenent, la Spitalul
Corpului 6 Armată, apoi chirurg – şef la mai multe spitale, precum şi la postul înaintat de
ambulanţă al Diviziei 14 Infanterie. Pentru întreaga activitate profesională, de excepţie, de
pe front a fost înaintat în grad (medic colonel în rezervă) şi decorat cu medalii şi ordine:
Meritul sanitar cls. I şi Ordinul Crucea Regina Maria5.
Aflat în plină forţă fizică şi profesională,
doctorul Haralambie Teodoru suportă calvarul
noului regim, pentru greşeala de a fi luptat pe
frontul din răsărit, dar mai ales pentru vina de a
se fi născut într-o familie de oameni înstăriţi,
harnici, credincioşi şi respectaţi, după cum
singur afirma în Profilul autobiografic pe care
orice cititor îl poate lectura în deschiderea celor
două cărţi, scrise la apusul vieţii: Contribuţia
românilor la cultura şi civilizaţia ruşilor.
Comunismul şi apocaliptica cifră 666, apărută
în 2002 şi Neamuri şi destine, apărută în 2003.
Familia a fost distrusă: mama (trecută de 80 de
ani) a fost deportată în Moldova; aici s-a
îmbolnăvit grav, boală care i-a grăbit sfârşitul (a
decedat în 1955). Cu mare greutate a reuşit să o
scoată de sub regimul opresiv al domiciliului
Crucea uitaţilor, curtea Bisericii Sf.
forţat, furându-i (aproape) cadavrul, pentru a o
Apostoli Petru şi Pavel, Medgidia.
înmormânta creştineşte în satul romanaţean
unde, cu 85 de ani în urmă, se născuse şi îl
cunoscuse pe Ilie Teodoru, împreună cu care întemeiaseră o gospodărie şi, mai ales, o
familie frumoasă, crescută în spiritul
şi dragostea a trei mari virtuţi:
Familia, Credinţa şi Ţara. Ceilalţi
membri ai familiei au suportat, şi ei,
prigoana comunistă, fiind deportaţi
sau arestaţi şi trimişi la Canalul
Dunăre – Marea Neagră, ştiut fiind că
acest şantier a fost mormântul
burgheziei, moşierimii, intelectualilor,
ţăranilor etc români, între 1949-1953.
Nici medicul nu a fost ocolit
de represaliile acestui regim. După
declanşarea oficială a colectivizării, în Fântâna eroilor neamului, curtea Bisericii Sf.
martie 1949, medicul a fost eliberat Apostoli Petru şi Pavel, Medgidia.
din cele două posturi pe care le ocupa în Bucureşti, motivându-se că s-au făcut restructurări
şi reduceri de personal . Singurul post care i se oferă este de medic de şantier la Canalul
Dunăre – Marea Neagră, în comuna Mircea Vodă, unde va locui, timp de şapte luni, într-o
groapă cu paie6.
Medgidia reprezintă o altă etapă din viaţa medicului Teodoru; oraşul l-a adoptat pe
fiul rătăcitor, iar el, Haralambie Teodoru, l-a răsplătit din plin. A servit ca medic – primar
de chirurgie generală şi, mai apoi, ca Şef al aceleiaşi secţii şi chiar ca Director al spitalului
din oraşul dobrogean. Pentru nenumăratele servicii medicale, zecile de mii de operaţii
(peste 15.000, după unele surse) pentru care nu a pretins bani, fiind numit doctor fără de
arginţi, dar şi ca urmare a repetatelor demersuri făcute Ministerului Sănătăţii, în Medgidia
au fost construite Spitalul Municipal, primul spital modern din Dobrogea, şi Şcoala de
surori medicale şi oficianţi sanitari.
În viaţă, dar şi dincolo de ea doctorul a rămas o prezenţă vie printre locuitorii din
Medgidia: în curtea Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a construit, pe cheltuială
proprie, Fântâna eroilor patriei şi a înălţat o cruce – Crucea uitaţilor, a celor rămaşi fără
de cruce.
Ar fi nedemn să amintim activitatea acestei personalităţi în treacăt, fără să zăbovim
asupra lucrurilor măreţe pe care le-a înfăptuit în timpul vieţii pentru ca noi, astăzi, să ne
mândrim cu ele, cu atât mai mult cu cât aparţin unui romanaţean. Tocmai de aceea ne
rezervăm dreptul de a reda cititorului avizat, într-un număr viitor al revistei, pasaje din
corespondenţa doctorului Haralambie Teodoru cu alte mari personalităţi, precum şi mici
amănunte din prodigioasa sa carieră de OM.
Note:
1
Elena Teodoru, fostă Ozun, urmase Pensionul de Maici Catolice, din Craiova. Familia Ozun avea
moşii în Bărăgan şi, potrivit spuselor doamnei Valeria Popescu, Elena ar fi primit, la căsătorie, ca
zestre, pământ acolo.
2
Dr. Haralambie Teodoru, Neamuri şi destine, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003, pp. 7.
3
Ibidem.
4
Ion Jianu (n. 1880, Piteşti – d. 1972, Bucureşti) a fost medic român. A absolvit Medicina la
Bucureşti, ca discipol al lui Gheorghe Marinescu. A înfiinţat, în cadrul Spitalului Colentina,
Laboratorul de Chirurgie şi Institutul Clinic-Chirurgical din Bucureşti unde, mai apoi, va fi director
(1928-1948). În 1926, a înfiinţat Ateneul pentru propagandă sanitară care, din 1934, a devenit sediul
organizaţiei pe care a iniţiat-o pentru colaborarea între ţările balcanice: Federaţia de Chirurgie
Amicii Înţelegerii Ţărilor Limitrofe. În acelaşi an, a reluat colaborarea dintre medicii români şi cei
sovietici. În 1929, a fost membru fondator al Societăţii Internaţionale de Chirurgie Ortopedică şi
Traumatologie şi, de asemenea, al Asociaţiei Medicale Balcanice. A organizat specializări pentru
studenţii medicinişti în Polonia, Cehia şi Germania. În 1949, a înfiinţat Clinica de Chirurgie a
Spitalului Colentina. Este considerat precursor al chirurgiei plastice româneşti: rinoplastie,
palatoplastie, uretroplastie, esofagoplastie cu lambon cutanat. Spitalul de Urgenţă din Piteşti îi
poartă numele.
5
Ordinul Crucea Regina Maria, reprezentat printr-o cruce gamată, a fost instituit prin Decret regal,
la data de 17 martie 1917 şi a fost acordat persoanelor care s-au distins în serviciul militar, în timpul
celor două războaie mondiale.
6
Ion Crişu, Haralambie Teodoru, personalitate model pentru noi şi urmaşii noştri, revista Arma
Pontica, nr. 3(8), 2011, pp. 41.
Familii boiereşti oltene

Boierii Pârşcoveni
Ion D. Tîlvănoiu
Între familiile boiereşti oltene, Pârşcovenii se înscriu la loc de cinste dacă ţinem cont de
faptul că unul dintre membrii acestei familii a fost la un pas de deveni domnul Ţării
Româneşti. Ar fi fost cel de-al treilea voievod ridicat din Romanaţi după Matei Basarab
(1632-1654) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Numele familiei vine de la moşia lor
din Romanaţi după cum arată P.V. Năsturel iar nu de la Prâşcovul din Buzău. Pârşcovenii au
stăpânit peste 58 de sate dintre care 12 în judeţul Romanaţi şi 4 sate în judeţul Olt.
Boierii Pârşcoveni sunt descendenţii lui

Trufanda postelnicul, grec de la începutul
secolului al XVII-lea. Trufanda este amintit de
mai multe documente începând din 1620. În 25
ianuarie 1621 este pomenit ca făcând parte din
divanul lui Radu voievod care întărea mănăstirii
Snagov moşia Dobroteşti. La 26 aprilie 1622
moşnenii din Negreni se vând lui Trufanda vel
vistier. In anul următor cumpără moşia
Rusineşti.
Printr-un document din 18 martie 1626
Alexandru vodă Coconul întăreşte lui Trufanda,
fost mare postelnic, vecini în Gostavăţu. Acesta Blazonul familiei Pârşcoveanu.
are o pricină de judecată cu Mitrea comisul din Stăneşti (11 aprilie 1626) iar la 23 mai
acelaşi an, recunoaşte că a cumpărat două delniţe la Ioneşti, fără rumâni. La 6 iunie 1626
Alexandru Coconul întăreşte lui Trufanda mare vistier satul Gostavăţu din Romanaţi iar la
20 iulie 1626 şi satul Deduleşti pentru că ,,au slujit părintelui domniei mele până la moarte
şi au adus şi trupul răposatului părintelui domniei mele Io Radu Voievod din Ţara
Moldovei aicea, cu mare cinste de s-au îngropat”. Proprietăţile sale au crescut mereu căci
la 12 septembrie 1626 Stan şi Cârstea din Nucet se vând rumâni lui Trufanda vistier iar la
10 mai 1627, Preda sluger vinde lui Trufanda fost mare vistier satul Cruşovu din
Romanaţi.
Nicolae Iorga arată (,,Studii şi documente”, vol. 5, partea 1, p.119) că Trufanda a
avut soţie pe fata lui Vasile vistier şi nepoata lui Pană vistier, Maria. Trufanda nu mai era
în viaţă în februarie 1632. Soţia sa fuge în Moldova unde va înceta din viaţă.
Un document din 8 martie 1645 vorbeşte despre soacra lui Trufanda vistier care la
această dată era mort. Soacra lui, Catrina, fugise din ţară la Cernavodă în ţara turcească
împreună cu nepotul Iordache şi ginerele Manul iar acum se întorc cerând înapoi moşiile
pe care însă Matei Basarab le confiscă pentru hiclenie.
Fiul lui Trufanda a fost Iordache, mare stolnic şi postelnic mare (aprilie- iunie
1658). Despre Iordache, fiul lui Trufanda avem un document de la 1652 care îl pomeneşte
ca martor. La 17 martie 1652 el cumpără moşia Ioneşti de la Grăjdana, fata Nicului comis
din Ioneşti căci satul fusese mai înainte al părinţilor lui Iordache. Acesta căsătorindu-se cu
Ancuţa, fiica marelui vornic Preda Brâncoveanu şi mătuşa lui Constantin Vodă
Brâncoveanu se mută la moşia nevestei intrând prin aceasta în rândul marii boierimi
oltene. Ei au construit prima biserică din Pârşcoveni-Romanaţi pe ai cărei pereţi se găseau
portretele ctitorilor şi ale membrilor familiei- astăzi dispărute.
Este amintit ca mare postelnic între 22 aprilie 1658- 22 iunie 1658 urmându-i în
această dregătorie lui Eustratie Leurdeanu cel ucis de Mihnea, şi este de faţă la înscăunarea
lui Radu Mihnea stând în relaţii bune cu acesta care îl numeşte ,,boiar bun şi înţelept”.
Călătorul sirian Paul din Alep care este martor la înscăunarea lui Mihnea relatează
cum ,, au venit postelnicul împreună cu cămăraşul şi cerând voie, au intrat şi au pus pe
scaun un fel de coroană pentru domn care fusese făcută la Istanbul şi era înaltă cum se
obişnuieşte’’. Fără a da alte detalii, călătorul sirian mai aminteşte că imediat după
înscăunare a avut loc târnosirea Mitropoliei din Bucureşti ce fusese începută de Constantin
Şerban. Cu terminarea lucrărilor a fost însărcinat marele postelnic.
De la ei a rămas o fiică ce a fost soţia lui Barbu Bălăceanu şi trei fii şi anume:
Matei (numit astfel după Matei Basarab din Brâncoveni); Papa (care poartă numele tatălui
lui Constantin Brâncoveanu) ce se călugări mai apoi luând numele Pahomie; Preda (după
bunicul matern).
Postelnicul Papa Pârşcoveanu este amintit de un document de la 14 decembrie
1684 când face danie Mănăstirii Bistriţa întreg hotarul satului Studina din judeţul
Romanaţi spre a fi îngrijit aici la vreme de bătrâneţe şi de boală. Călugărit cu numele
Pahomie el se va îngriji să primească ,,o parte din scule” de la fratele său ,,ca să se caute”,
în acest scop solicitând sprijinul marelui spătar Constantin Brâncoveanu. Ulterior cere o
nouă judecată de la domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. Acesta însă consideră că i
s-a dat suficient dar la intervenţia mitropolitului Teodosie i se mai repartizează încă 10
sălaşe de ţigani. În total primind satul Studina cu vie, eleşteu, moară şi cu rumâni, satul
Mănăileşti cu rumâni, cu vie, vad de moară şi scule de aur, vite şi oi, stupi, râmători, 2 cai
şi haine, monahul Pahomie restaurează schitul Mănăileşti terminat pe la 1689-1690 pe care
apoi îl închină Mănăstirii Bistriţa din Vâlcea.
Preda este pomenit în documentele de pe la 1700 cu dregătoria de medelnicer
mare. El a fost căsătorit cu Stanca. Când în 1703 vodă Constantin Brâncoveanu merge la
Istanbul pentru reînnoirea domniei, el trimite mai înainte cu daruri pe trei boieri ai săi şi
anume : Mihai spătarul, Diicu marele logofăt şi Preda Pârşcoveanu biv-vel medelnicer.
Stratagema reuşeşte şi Brâncoveanu se reîntoarce în ţară confirmat după ce fu obligat să
crească tributul.
A fost înmormântat după cum afirmă N. Bezviconi la biserica ,,Sf. Ecaterina” din
Bucureşti. Acelaşi lucru rezultă şi dintr-un document din 25 iulie 1714 al Stancăi
Pârşcoveanu care a dat împreună cu fiul dumneaei, Ştefan ,,la sf. Mănăstire ce este hram
Sf. Ecaterina precum să se ştie că la moartea răposatului boierului dumneaei au lăsat cu
mare blestem de au dat danie la Sf. Mănăstire unde i s-au astrucat oasele dumnealui
Cacaleţii din sud [judeţul] Vlaşca, care moşie a cumpărat-o dumnealui de la moşnenii din
Cacaleţi care dar şi ei acum o întăresc cu acest zapis’’.
Copiii lui Preda au fost Ştefan care, după P.V. Năsturel s-a născut pe la 1679- 80 şi
Ancuţa, născută pe la 1692 şi căsătorită întâi cu Constantin Olănescu şi a doua oară cu
Iordache Colfescu.
Ştefan (I) Pârşcoveanu în 1702 era căsătorit cu Zoiţa, fata comisului Radu
Golescu . Zoiţa mai avea o soră, Ana, căsătorită cu Iancu Băleanu.
În vremea ocupaţiei austriece a Olteniei, Ştefan Pârşcoveanu este consilier
imperial după ce la început prin 1719 fusese plecat din ţară împreună cu alţi boieri din
cauza războiului. În judeţul Romanaţi a stăpânit moşia Grozăveşti. La 20 noiembrie 1721
era la Sibiu alături de alţi boieri (Dositei Brăiloiu, Staicu Bengescu, Ilie Otetelişanu, Matei
Brăiloiu, ş.a.) pentru instaurarea noii administraţii. Stăpânea la 1723 satul Gruia care apoi
trece la Gheorghiţă Socoteanu. La 24 martie 1727 când se face hotărnicia moşiei Craioviţa
disputată de mănăstirea Hurezi şi Constantin Argetoianu, Ştefan Pârşcoveanu este unul
dintre semnatarii acesteia. La 6 septembrie 1730 semnează alături de alţii un memoriu
către autorităţile austriece pentru numirea egumenului mănăstirii Tismana din judeţul Gorj.
Şi la 21 martie 1733 boierii olteni îi înaintează lui Wallis un memoriu prin care cer să nu
fie supuse cârciumile din satele lor la noua taxă plănuită, semnatari fiind Dositei Brăiloiu,
Constantin Strâmbeanu şi Ştefan Pârşcoveanu.
Dacă la 1731 este cel care reclamă autorităţilor austriece de ocupaţie fuga lui
Golescu dincolo de Olt (în Valahia Turcească), la 1737 vrea însuşi să fugă de la post din
Craiova, este adus cu armata înapoi şi suspendat la 27 septembrie 1737 pentru ca la 15
octombrie să fie iar numit. Domnul Constantin Mavrocordat îi cere printr-o scrisoare din
30 octombrie 1737 să se supună turcilor căci i se garantează viaţa şi averea, arătând că
seraschierul Murtaza Paşa e gata să intre cu oastea în Oltenia
Documentele amintesc drept urmaşi ai lui Ştefan (I) Pârşcoveanu pe marele vistier
Ştefan (II) Pârşcoveanu şi încă două fete: Maria şi Ana - căsătorită cu Iordache Colfescu
care ulterior s-a călugărit. Foaia de zestre a Anei este din 3 august 1739. Au avut un fiu
Constantin Olănescu, căsătorit cu Safta.
Stefan (II) Pârşcoveanu este clucer (1760), peste doi ani vel Stolnic, peste încă
trei paharnic, mare vistier (1770), mare vornic şi apoi membru al Divanului Craiovei
(1770-1774). A fost căsătorit cu Ilinca, fata paharnicului Constantin Obedeanu fiind
cumnat cu Constantin Căpitan Filipescu. În vremea războiului ruso-turc fu în relaţii bune
cu ruşii care îl făcură mare ban al Olteniei. Boierii craioveni la 1774 prin vocea lui Hagi
Stan Jianu cer Porţii domn pe acest Ştefan Pârşcoveanu. Poarta numeşte însă pe Alexandru
Ipsilanti care intră în Bucureşti la 3 februarie 1775. Noul domn nu îi reproşă acestea şi îl
răsplăti făcându-l mare logofăt. Iar când vodă împarte în două vornicia cea mare, Ştefan
Pârşcoveanu devine mare vornic al Ţării de Sus.
În satul Pârşcoveni din fostul judeţ Romanaţi se păstrează în clopotniţa bisericii un
clopot dăruit de Ştefan Pârşcoveanu- care a scăpat furiei ocupantului german din 1916-
1918- având următoarea inscripţie în slove chirilice: ,,Ştefan Pârşcovean vel logofăt.
1776”. Învăţătorul Ştefan P. Grigorescu într-o monografie a comunei Pârşcoveni din 1942
aminteşte că au existat două asemenea clopote, unul fiind ridicat de ocupantul german in
1917.
Curţile boiereşti de la Pârşcoveni erau în apropierea bisericii, existau aici beciuri
boltite care s-au ruinat. Pe lângă această reşedinţă, boierii Pârşcoveni aveau case în
Bucureşti şi Craiova.
La 26 mai 1777 marele vornic Ştefan Pârşcoveanu avea case în Bucureşti pe
Podul Şerban Vodă şi este cel care repară biserica ,,Sfântul Ioan cel Nou” din Bucureşti pe
la 1790. Biserica s-a numit în epocă ,,Sf. Ioan al Pârşcoveanului”. În ultimii ani ai
comunismului biserica a fost translată cu 23 metri spre a se lărgi bulevardul.
Nicolae Iorga vedea şi la Biserica Icoanei din Bucureşti o icoană a Maicii
Domnului dăruită de Ştefan Pârşcoveanu vornic.
Vornicul Ştefan Pârşcoveanu şi vornicul Pană Filipescu cercetează la 18 iulie 1778
reclamaţia lui Manolache Brâncoveanu căruia i se cotropiseră locurile de lângă Mitropolie.
Tot atunci fusese prezent la Craiova la sfinţirea bisericii ,,Maica Precista’’ împreună cu
Manolache Brâncoveanu.
Ştefan Pârşcoveanu cumpără în 1779 de la Mitropolitul Grigore două sate din
Romanaţi şi anume Rusăneştii şi Vâlsăneştii. Domnitorul Al. Ipsilanti îi dăruise tot în
judeţul Romanaţi moşia Slătioara ,,de peste Olt” la 26 mai 1777. Slătioara va fi moştenită
de fiica sa, Măriuţa, de la care ajunge în stăpânirea Ecaterinei Farfara de la care va fi
cumpărată de Polihronie Costa Petru ( Memoria Oltului 8/2012, p. 58).
Despre preocupările acestui boier oltean aflăm dintr-o scrisoare din 6 septembrie
1780 către negustorul sibian Hagi Pop: ,,Pentru grădinar ce-mi spui că mi-ai găsit şi iaste
om meşter şi harnic, foarte bine. Cum şi pentru simbrie că l-ai tocmit pe an cu 100 lei şi 11
obroace de grâu … şi vedre de vin 20 … sunt primitor a-i da toate acestea pe deplin. Îi voi
mai da altfel şi râmători şi alte bacşişuri . Dar cere să fie angajat pe 3 ani nu pe unul.
Pentru că când să zic şi eu Doamne ajută, la al doilea an de la întemeierea şi deschiderea
grădinii, el să lipsească ’’ . Boierul oltean mai insistă ca noul angajat ,,să aibă cu el uneltele
de lucrul grădinii, de vreme ce eu îi dau atâta simbrie grea… şi să-i dai dumneata bani să
cumpere seminţe de care-i vor trebui […] Pentru lămâii ce-mi scrii, vei şti că s-au prăsit şi
aici mulţi, ci aici nu avem ca aceia să poarte de grijă’’. Dvorniceasa mulţumea pentru
mănuşile trimise de la Sibiu. La 20 ianuarie 1781 Ştefan Pârşcoveanu vornic scrie
aceluiaşi negustor pentru grădinar : ,,De la o vreme încoace, alte lucrări nu avem, decât,
fiindcă am avut dăruite de la Dumnezeu fete multe, carele, viind la vârsta căsătorii, una
după alta, tot mărităm câte una din an în an, precum şi acum, în luna aceasta la 10 zile, am
avut veselia a nunţii a fiicei noastre Sultanii, pe care am dat-o după fiul al răpostului
stolnecului Ioniţă Bălăcean, cu care rămăsese maică-sa micu de taică-său şi acum fiind
venit la vârstă, l-am făcut ginere’’.
La 14 ianuarie 1784 vodă Şuţu porunceşte lui Ştefan Pârşcoveanu vel vornic şi lui
Manolache Brâncoveanu vel logofăt să rezolve datoriile băneşti ale vameşului Necoli
Lazaru care ,,la multe obraze este datoriu sumă de bani să dea şi dela multe obraze arată că
are şi el a lua…” .
Asupra anului în care a murit vornicul Ştefan Pârşcoveanu documentele sunt
contradictorii. Se pare că vornicul Ştefan Pârşcoveanu a murit în 1784 şi aceasta se deduce
dintr-un document din 4 octombrie 1784 prin care fetele lui împart bunurile rămase de la
tatăl lor. Pe de altă parte, V. A. Urechia (,,Istoria românilor’’, vol. II, p.144) pomeneşte o
scrisoare din 8 ianuarie 1785 a vornicului adresată lui Avramie, patriarhul Ierusalimului în
care primul cere ,,…te rog să mă ţii în amintirea rugăciunii tale…”. Nicolae Iorga îl arată
ca martor într-un document din 11 martie 1791 (,,Studii şi documente”, vol. 11, p. 268) şi
crede că moartea sa a fost la 1792 când trimite o ultimă scrisoare prietenilor de la Braşov.
Ştim cu certitudine că era mort la 2 februarie 1795, când un document ( V.A.Urechia-
,,Istoria românilor”, vol. 5, p. 276) face referire la ,,răposatul vornic Ştefan Pârşcoveanu”.
Neavând feciori a vrut să înfieze pe un fiu al Ancuţei, botezat de dânsul tot cu
numele Ştefan dar moartea opri aceasta.
La 7 aprilie 1797 Alexandru Ipsilanti dă scutiri şi mile schitului Mănăileşti din
judeţul Vâlcea ,,zidit şi întemeiat de răposatul Pană Trufanda vel spătaru, strămoşul
dumnealui Ştefan Pârşcoveanu biv vel vornic” să ia schitul pe tot anul câte 50 de bolovani
de sare de la Ocnele Mari şi la vremea oieritului să scutească 200 de oi şi să ţie 6 păstori şi
argaţi , oameni străini, oameni scutiţi de dări ,,pentru că acest schit fiind înfrumuseţatu şi
înzestratu de mai sus numitul spătaru cu vii, cu moşii şi cu altele şi după vremi toate
acestea prăpădindu-se şi ajungând în proastă stare şi lipsă au avut mila aceasta încă de la
domnia mea cea dintâi”. Mila aceasta se reînnoişte şi la 20 iunie 1798.
Pârşcovenii aveau case şi la Craiova iar o scrisoare din 1801 ne spune că la arderea
Craiovei de către turcii lui Pazvantoglu, au scăpat
doar casele lui Farfara, Pârşcoveanu, Bengescu,
Glogoveanu, Jianu şi alte câteva.
Ştefan Pârşcoveanu s-a căsătorit cu Ilinca
Obedeanu, fiica lui Constantin Obedeanu din
Craiova şi a doua oară cu Catinca Ştirbei. El a
avut 6 fete şi nici un băiat, neamul Pârşcovenilor
stingându-se deci pe linie masculină cu Ştefan.
Fiicele lui au fost:
Sultana Pârşcoveanu (m. înainte de 1811) a fost

soţia banului Constantin Bălăceanu (m. 1831). Ei
au avut urmaşi pe Ştefan Bălăceanu (1787-1847),
Constantin Bălăceanu (1793-1858, membru al
Înaltului Divan din 1837), Iancu Bălăceanu (1798- Dumitrana Farfara (n. Pârşcoveanu).
1878) şi două fete, Linţa, căsătorită cu aga Matei Cantacuzino şi Maria , soţia lui Iordache
Golescu. Ioan C. Bălăceanu, fiul Mariei Văcărescu şi nepot al Sultanei a adăpostit în casele
sale din Bucureşti Institutul Despina Doamna.
Blazonul familiei Pârşcoveanu era reprezentat de un leu ţinând în gheare
balanţa puterii şi sabia dreptăţii şi la 1906 acest blazon încă se găsea pe clădirea Institutului
Despina Doamna.
Dumitrana Pârşcoveanu s-a căsătorit cu Al. Farfara din Craiova. Portretele lor
se văd în biserica monument istoric din satul Fălcoiu, judeţul Olt. Fiica lor, Zinca, femeie
instruită, cunoscătoare a limbii franceze, a fost soţia lui Dinicu Golescu. Căsătoria Zincăi
s-a făcut la 13 ani iar la 14 deja a născut primul copil. Dinicu Golescu şi Zinca sunt părinţii
celor 4 fraţi Goleşti, fruntaşi ai revoluţiei de la 1848: Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru
dar şi ai unei fete.
Zoe Pârşcoveanu s-a căsătorit mai întâi cu şetrarul Gheorghiţă Jianu în 1781.
Acesta era fiul lui Hagi Stan Jianu de la Craiova. Pe la 1793, Ghiţă este grav bolnav încât
tatăl său se temea să nu moară precum fratele său Zamfir. Cei doi soţi au divorţat în 1794
iar Zoe se căsători a doua oară în 1797 cu serdarul Constantin Lazaru. Portretele lor se
păstreaza încă pe pereţii bisericii din Olari, comuna Pârşcoveni împreună cu al fiului
Apostol, mort de timpuriu la 1825. La îndemnul lui Iordache Otetelişanu, unchiul lui
Petrache Poenaru, Constantin Lazaru care îi supravieşuieşte Zoiţei lasă casele lor din
Craiova pentru a se întemeia pensionul de fete (pensionul Lazaro-Otetelişanu). Mai
departe, averea lui Lazaru va fi moştenită de un nepot al acestuia- Marcu Gh. Zissu care fu
căsătorit cu Anastasia, cea înmormântată în biserica din Olari, căci ea moare la naşterea
celui de-al patrulea copil. Un frumos epitaf în limba greacă mărturiseşte durerea soţului la
Constantin Lazaru şi Zoiţa (n. Pârşcoveanu), frescă de la biserica satului Olari.
moartea Anastasiei. Marcu este tatăl Elenei Cornetti (1849-1907), soţia lui Elefterie
Cornetti de la Craiova în casele cărora s-a deschis mai apoi şcoala de muzică.
Maria va deveni soţia marelui clucer Iordache Cantacuzino (1748-1803). Ei vor
avea două fete: Marioara, (căsătorită întâi cu C. Dudescu şi a doua oară cu Kellery) şi
Smaranda (căsătorită Cocorăscu). Băieţii au fost: Constantin I. Cantacuzino (1790-1877),
caimacam, căsătorit cu Zoe Slătineanu, au avut 4 copii între care Ioan C. Cantacuzino
(1825-1878) căsătorit cu Maria Mavros. Dintre cei 7 copii ai lor, Sevastiţa a fost soţia lui
P. Carp , Zoe s-a căsătorit cu D.A.Sturdza iar ceilalţi s-au înrudit prin alianţă cu familiile
Romalo, Balş, Sturdza şi Miclescu. La căsătoria dintre Zoe şi D. A. Sturdza în 1867 a
participat şi domnitorul Carol, mirii semnând în condica Oficiului de stare civilă din
Bucureşti, înfiinţat în 1865. Al doilea fiu al Mariei a fost marele vornic Gregore I.
Cantacuzino (1800-1849) căsătorit cu Luxiţa Kretzulescu. Ei sunt părinţii a trei fete
(Maria, Zoe şi Smaranda) dar şi a lui Grigore Gr. Cantacuzino (1837-1913), zis ,,Nababul”,
fost ministru şi preşedinte al Consiliului de miniştri, şef al Partidului Conservator şi cel
mai mare proprietar funciar din România.
Maria Pârşcoveanu a murit prin 1818 sau 1819.
Uţa a fost căsătorită cu Ioniţă Vlădoianu (pitar la 1793, clucer la 1805) având
urmaşi pe Zoe (căsătorită cu Nicolae Brăiloiu, agă, decedat la 1836), Costache (căsătorit cu
Eufrosina Şutzu, fără copii) şi Ioan (căsătorit cu Caterina Ghica).
Un descendent al Zoei este Constantin N. Brăiloiu (1810-1889), ministru şi
preşedinte al Camerei. El a fost căsătorit cu Caterina Moscu şi au avut 4 copii: Maria
(căsătorită cu A. Berindey), Zoe C. Brăiloiu (căsătorită cu George Florescu. Fiul lor a fost
Alexandru G. Florescu, şef de cabinet al lui Al. Lahovary între 1893-1895, fondatorul
Dinicu Golescu şi soţia sa Zinca (Zoe), născută Farfara, nepoata lui Ştefan Pârşcoveanu.
ziarului ,,La Roumanie” în 1898, directorul ziarului ,,Epoca” între 1902-1903), Alexandru
C. Brăiloiu (căsătorit cu Maria Boerescu), Olga (căsătorită cu G. Duca) şi Nicolae
(căsătorit cu Maria Lahovary).
Biserica ,,Sf. Spiridon” din Craiova este ctitoria Vlădoienilor.
Ancuţa Pârşcoveanca s-a căsătorit întâia oară cu Constantin Olănescu şi a doua oară cu
Iordache Colfescu. A avut un fiu, Costache, născut în 1733, adică în chiar anul morţii
primului său soţ.
Aşadar după aproape două secole, neamul Pârşcovenilor s-a stins în linie
masculină. Prin femei însă, căsătorite conform tradiţiei timpului cu reprezentanţi ai altor
familii ilustre româneşti, el s-a continuat şi urmaşii Pârşcovenilor au avut un rol însemnat
în istoria modernă a României.
Bibliografie:
1. P.V.Năsturel- Neamul boierilor Pârşcoveni, Buc., 1906.

2. Dionisie Eclesiarhul- Hronograf 1764-1815, Editura Academiei R.S.R., 1987.
3. V.A.Urechia- Istoria Românilor, I,
p. 474; ibidem, vol. II; ibidem, vol.
VII, p. 306;
4. Arhimandrit Veniamin Micle-
Mănăstirea Bistriţa , Bucureşti,
1976
5. N. Iorga- Scrisori de boieri şi
negustori olteni şi munteni către
casa de negoţ sibiană Hagi Popp,
Buc., 1906.
6. Documenta Romaniae Historica,
(D.R.H.), vol. VI, (1652), p.64.
7. Călători străini, vol. VI, p. 263.
8. D.R.H., vol. 30, p.90.
9. Augustin Radu, Cristinela Corina
Roşianu- Cornetti, familia şi şcoala,
Ed. Aius, Craiova, 2009. ,,Neamul boierilor Pârşcoveni”, (1906)
10. I.C.Filitti- Arhiva Gheorghe lucrare de referinţă a generalului P.V.
Grigore Cantacuzino, Bucureşti, Năsturel (Biblioteca Academiei Române).
1919.
11. N. Iorga- Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. II.
12. C. Giurescu- Material pentru istoria Olteniei sub austrieci , vol. I, Bucureşti,
1913.
13. N. Iorga- Studii şi documente, vol. V., Stabilimentul grafic I. V. Socec, 1903,
14. N. Bezviconi- Necropola capitalei, Bucureşti, 1972.
Învăţători şi monografii
Gropşani- pagini de monografie
Nicolae Geapana
La Arhivele Naţionale din Bucureşti, în fondurile Ministerului Educaţiei Naţionale se

păstrează mai multe dosare cuprinzând printre altele monografii ale unor localităţi şi şcoli
din Olt şi Romanaţi concepute de învăţătorii care doreau să obţină gradul I în învăţământ.
Acestea s-au întocmit mai ales intre anii 1940-1947 şi chiar dacă nu întotdeauna sunt nişte
lucrări savante şi documentate, merită cercetate fie şi numai pentru detaliile oferite despre
perioada în care s-au întocmit. Sunt şi cazuri în care învăţătorii au cercetat documente
istorice ori au reţinut relatări ale persoanelor vârstnice care, alături de fotografiile inserate
sporesc valoarea acestor lucrări.
Monografia satului Gropşani întocmită de Nicolae Geapana în 1940 din care vom
reda fragmentele cele mai semnificative, se află în fondul sus amintit (Inv. 196/1940, mapa
24, fascicula 23, paginile 56- 73, dactilografiată) şi poate constitui un punct de plecare
pentru cercetătorul care ar dori să realizeze monografia acestei localităţi.
Prof. Simona Daniela Ţîrcomnicu, prof. Valentina Arvatescu,
Şcoala Gimnazială Gropşani
Cine a fost Nicolae Geapana?

După cum însuşi ne spune, N. Geapana (căsătorit cu învăţătoarea Paraschiva Geapana) s-a
transferat la şcoala Gropşani din toamna anului 1928 (probabil de la Brastavăţu), când
localul ei se afla în curs de construcţie, început fiind încă din 1923. Nu era împrejmuire, nu
era pom, nu exista mobilier şi nici material didactic. Şcoala, construită pe o mare
suprafaţă, cu patru săli de clasă, un antreu, un coridor şi două cancelarii era înşirată
fără niciun plan de consolidare şi estetică. Mâna de lucru era a unor oameni
necalificaţi, luaţi din întâmplare cu ziua din sat. Grindăria şi tâmplăria, în general,
rău lucrate şi pe lângă faptul că nu prezintau nici o siguranţă, n-aveau nici legătura
necesară care să asigure o trăinicie lucrului
făcut. Zidăria de asemenea era fără nici o
legătură, ceea ce a dus la crăpături şi
surpături la ziduri. Serviciul Tehnic al Jud.
Romanaţi a propus dărâmarea lui şi
reconstruirea din nou. A apelat, oficial, din
1928 la toate autorităţile şi instituţiile
superioare, pornind de la Comitetul Şcolar
judeţean până la Minister. Cele peste 20 de
rapoarte făcute în acest sens, au rămas fără
rezultate. A început atunci cu împrejmuirea,
împrumutând bani de la Banca populară din
comună, iar de la locuitori a strâns pari
pentru gard.
A plantat apoi, în mica grădiniţă din faţa
şcolii, pomi roditori, lăsând loc şi pentru flori şi ceva zarzavat, care obişnuit se
pun în fiecare an. În interiorul şcolii, cu mici economii şi mai din amenzi şcolare,
a înlocuit tot mobilierul vechi, cu bănci noi, mese, scaune, dulapuri, sobe şi table
de scris. A procurat şi refăcut în cea mai mare parte din rabatul cărţilor de şcoală
şi alte mijloace băneşti, precum şi de la Casa Şcolilor, materialul didactic necesar.
A înjghebat o mică bibliotecă, cu circa 100 volume, cărţi potrivite gradului
de cultură al elevilor şi tineretului de la sate, o cantina şcolară, unde în fiecare an au
luat masa de trei ori pe săptămână şi în fiecare dimineaţă, ceai cu pâine, 10-12 elevi
săraci, a colectat din sat şi prin elevi lână din care s-au confecţionat cu elevele
şcolii, mănuşi, ciorapi, flanele, fulare, etc. A strâns în anul 1939, 1940 şi 1941 cu
elevii fier vechi care s-a depus primăriei com. Gropşani. A colaborat la diferite
ziare şi reviste ca: Şcoala Romanaţului, Romanatul, Vremea, Orizonturi, Curentul,
ş.a. , cu articole pedagogice, culturale şi sociale, cari decupate, au fost ataşate la
dosarul de gr. I, ce întocmise în 1939 şi care s-au pierdut.
Monografia Satului Gropşani întocmită de învăţătorul Nicolae Geapana
1, Istoricul comunei Gropşani

După nume, se vede că satul Gropşani trebuie să fi fost aşezat într-un loc cu gropi
sau în vre-o vale adâncă, căci nu se ştie de nimeni ca acest nume să fi fost
împrumutat dela vre-un boier sau bogătaş, care să se fi chemat Gropşanu sau
Gropşănarul. În adevăr, se zice că acum 2-300 ani – nimeni nu poate preciza timpul
– satul să fi fost întemeiat ceva mai spre miază-zi, de unde se află astăzi, la vre-o 2-
3 km, în scobitura unei văi, numită şi acum Valea Bisericii, cuprinsă între dealurile:
Greerul, Săcelele şi Strâmba. În această vale, înconjurată de păduri seculare, îşi
duceau o viaţă patriarhală strămoşii satului nostru de astăzi. […] Flăcăii şi fetele
prindeau hora în mijlocul satului, pe fundul vaii, jucând, sărind şi chiuind de răsuna
codrul.
Într-o astfel de zi însă, cea mai cruntă nenorocire s-a abătut asupra acestei
liniştite şi tichnite vieţi. Când tot satul, îmbrăcat în haine de sărbătoare, privea la
hora ce sălta sprintenă, o ceată de călăreţi turci cad ca un trăsnet în mijlocul ei,
călcând în picioare copii, femei şi bătrâni. Hora se schimbă într-un crud măcel.
Nepregătiţi şi luaţi prin surprindere, românii noştri sunt măcelăriţi, iar satul prădat
şi ars până în temelii. Cei ce au putut scăpa cu viaţă prin desişul codrului, s-au
aşezat mai târziu la loc deschis întemeind satul de astăzi.
Din vechiul sat, multă vreme de la această tristă întâmplare, s-au păstrat
ruinele bisericuţei din lemn şi de aceea a rămas de atunci numele văii Valea
Bisericii, cu tei mulţi, ulmi şi o frumoasă pajişte , care şi în zilele noastre
ademeneşte la joc şi odihnă pe copii şi chiar pe bătrâni.
Atât se ştie doar de istoricul şi originea satului Gropşani.
2. Aşezare. Descriere. La 15 km Nord-Vest de Balş şi la 22 km Nord-Est de
Craiova, satul Gropşani, format din mai multe cătune şi sătuleţe se întinde pe o
suprafaţă de aproximativ 6 km pătraţi. La miază-noapte se sprijină pe versantul

dealului Ţestine, iar la miază-zi pe dealul Gurgota. La mijloc, despărţind valea
Horezului de valea Gemărtăluiului, se ridică dealul Boul, care în partea de răsărit a
satului se înclină brusc lăsând deschis drumul celor două văi, care se împreună în
faţa luncii Broşteni.
Între dealurile Boul şi Gurgota, iar la apus platoul Lăloaiei, se află satele:
Dosul, Faţa şi Alimăneşti, aşezate în formă de careu care închid frumoasa vale a
Gemărtăluiului, cu fâneţuri naturale ce încântă ochiul şi înalţă simţurile cu
mirosurile ei plăcute primăvara. Între Dos şi Alimăneşti este satul Popeşti. Pe tot
timpul verii şi până târziu toamna, această vale serveşte de imaş pentru vite şi loc
de joc pentru copii. Careul se deschide larg spre răsărit, pe care îl închide lunca
Broşteni.
Ceva mai spre nord- vest de acest careu, se află izolat sub coasta dealului
Boul, satul Sârca compus din câteva gospodării. Între dealul Boul şi Ţestine se află
satul Horezul- vechi, care printr-un drum de care, în linie dreaptă spre răsărit se
leagă cu satul Mardale, aşezat la capătul de nord al luncii Broşteni.
Satul Horez poartă numele unui vestit haiduc din partea locului numit Ioan
Horezanul, care urmărit de potere pe timpul fanarioţilor, s-a stabilit aici prin părţile
neumblate, ce îmbrăcau aceste dealuri şi unde împreună cu Mereanu, Mărunţelul şi
alţi oameni de codru chefuiau adesea nestingheriţi la hanul ,,Stariţa", aşezat într-o
poiană din mijlocul pădurei, între Vulpeni şi Horez.
Satul Mardale a luat numele de la familia Mardaleştilor, care venită din
Mehedinţi, s-a aşezat aici, în capul
luncii Broşteni, ca lingurari. Cu timpul
însă, fiind oameni muncitori şi economi
au ajuns familii cu stare şi dominante în
comuna Gropşani. Toată partea de
răsărit a comunei, până la poalele luncii
Broşteni este un covor de fâneţuri
naturale şi păşuni de vite.
3. Vecinii: spre apus la 5 km de
Gropşani se află comuna Vulpeni,
comună mare, dar foarte risipită,
formată din 10 sate. La răsărit, tot la 5
km, se află comuna Găvăneşti, care se
zice că ar fi formată din bejenarii
fostului sat din valea Bisericii. Spre
miază- noapte, la 7 km, trecând dealul
Ţestine, valea Călueţului şi dealul cu
Planul satului Gropşani ( N. Geapana). acelaşi nume, se află comuna Ştirbei, cu
mulţi ţigani şi renumiţi lăutari. Comună
mare, cu târg săptămânal, este aşezată pe Valea Olteţului.
La miază-zi, tot la 7 km, ascunsă în văi şi atârnată pe dealuri se află

Comuna Ungureni, în care cu greu poţi pătrunde pe timp ploios şi vreme de iarnă.
4.Pământ şi ape. Satul Gropşani este situat în regiunea deluroasă, în afară de văile
amintite mai sus, a Gemărtăluiului şi Horezului, care străbat vatra comunei, mai
sunt următoarele: Valea Lăloaiei spre sud-vest, Valea Mierlei şi Gurgotei spre
miază-zi şi Valea Bisericii spre sud-est. Restul pământului de muncă este deluros.
Cele mai însemnate dealuri sunt dealul Gurgotei şi dealul Ţestine, care mărginesc
satul la miază-zi şi miază-noapte. Dealul Boului care se întinde între aceste dealuri
, despărţind satul Faţa de satul Horez, apoi vin dealurile: Greerul, Strâmba,
Vlăduleasa şi Gurgota, toate spre miază-zi de sat. Aceste dealuri sunt aproape
paralele, cu direcţia răsărit-apus.
Odinioară, mai toată această regiune era împădurită – defrişările făcute odată cu
împroprietăririle din 1864 şi 1922, n-au mai lăsat din vestitele şi frumoasele păduri,
decât pe cele de pe dealul Boul şi Ţestine, care aparţin Eforiei Spitalelor Civile.
Gemărtăluiul şi Horezul sunt singurele pârâie ce şi-au croit albii şi a căror
ape durează aproape pe tot timpul anului. Numai pe timp de secetă, seacă cu
desăvârşire, iar pe timp ploios şi primăvara, după topirea zăpezilor, inundă întreaga
vale, rupe şosele şi poduri şi aduc mari pagubelocuitorilor la fâneţuri şi recolte.
Cursul lor este de la nord-vest spre sud-est, în Lunca Broşteni se unesc şi se varsă
în Olteţ, în apropiere e Balş. Balta Mâzganului, la marginea de răsărit a satului
Faţa, provine din apele rămase după inundaţiile Gemărtăluiului şi din scurgerea
apelor de ploaie sau topirea zăpezii. Vara însă, seacă, rămânând numai păpurişul şi
rogozul. Sunt şi heleştee făcute într-adins pentru creşterea peştilor. Apele acestora
provin din izvoarele ce ţâşnesc la poalele dealurilor. Cel mai vechi heleşteu este cel
de lângă biserica satului, construit pe vremea boierului Virgil Nicolaid, acum 40 si
ceva de ani. În prezent este proprietatea locuitorului Ion Enache.
În ultimii ani, un asemenea heleşteu şi-a construit şi domnul Petre I.
Florescu, pensionar şi agricultor. Nu au însă un amenajament sistematic aşa că nu
iau cine ştie ce foloase de pe urma lor. Tot datorită acestor izvoare, a căror ape se
pot capta uşor, locuitorii satului au făcut mai multe cişmele a căror îngrijire însă
lasă de dorit. Cişmeaua din satul Alimăneşti de expemplu, cu mai multe izvoare şi
apă potabilă de zeci de ani este ţinută într-o stare cu totul rudimentară. Câteva
lemne aşezate orizontal peste cursul izvoarelor, podit apoi cu creci şi pământ este
singurul aranjament făcut. Cai, boi şi orice fel de animale sunt libere să calce, să se
bălăcească şi să bea apă direct de la izvoare, producând în jurul ei o mizerie de
nedescris.
5. Plante şi animale. Pe oriunde, atât pe dealuri cât şi pe văi, se văd urme ale
pădurilor de odinioară. Lăcomia omului, dar şi necesitatea pământului de muncă, a
dezbrăcat de această podoabă a naturii întreaga regiune. Pe ici şi colo mai vezi câte
un lăstăriş de tufe, de ulmi, frasini, în locul arborilor seculari de altădată. Singurele
păduri rămase sunt cele spuse mai sus: pădurile Eforiei Spitalelor Civile, pe
dealurile Boul şi Ţestine. Dar şi acestea sunt exploatate la scurte intervale de timp.
Lunca Broşteni a rămas şi păstrează încă măreţia codrului de altădată. Cu stejari de

sute de ani, cu ulmi a căror grosime trece de un metru, cu plopi şi frasini uriaşi, îţi
aminteşte codrul de altădată, în care haiducii noştri prânzeau, luau hotărâri dârze,
judecau şi condamnau pe asupritorii neamului nostru.
Pădurea doamnei general Olga Popescu, ce se întinde pe coasta dealului
Mierla, pe o suprafaţă de 40-50 ha, un fel de stufăriş şi mărăcinişuri, este singura
pădure particulară.[…]
Animale : Cu toate acestea locuitorii nu au vite bune; ba aş putea spune că o
treime dintre ei nici nu au. Fânul îl vând, iar boii trăiesc mai mult cu paie şi coceni.
Numai pentru primăvară se opreşte ceva fân. Vitele sunt de prost soi şi rău
întreţinute, cai sunt foarte puţini. Vaci şi oi se găsesc, însă nu în număr mare; sunt
şi capre. Gropşănarii fiind oameni săraci, se împlineşte proverbul: ,, Capra este
vaca săracului. " Păsările ce cresc le vând, găina, gâsca, curca şi raţa sunt păsările
obişnuite ale gropşănarului.[…]
6. Drumuri şi comunicaţii. Singurul drum pe care se poate comunica mai cu
uşurinţă este şoseaua Balş- Gropşani- Vulpeni. Din cauza inundaţiilor însă, care o
rup în mai multe locuri şi pe această şosea circulaţia este întreruptă uneori şi trebuie
să aştepţi zile întregi, până se retrag apele. Cu celelalte comune nu se poate
comunica aşa uşor, decât atunci când vremea este bună, căci drumurile sunt
nepietruite. Spre Ştirbei nu este decât un singur drum, cu multe coaste de urcat şi
coborât şi poduri stricate, pe care circulaţia se face cu mare greutate.[…]
Comunicarea cu capitala judeţului – Caracal- , până la care sunt circa 60 km
se face numai pentru chestiuni urgente la Tribunal, Prefectură sau alte chestiuni ce
depind de oficialitate. Numai pentru interese mărunte sau când drumul şi vremea
nu permite să comunici spre Craiova, numai atunci locuitorii se duc la Balş.
În afară de şoseaua ce vine de la Balş şi care străbate în tot lungul lui satul
Faţa, celelalte sate şi cătune nu au niciun drum sau uliţă pietruită. Noroiul şi
băltoacele pe vreme ploioasă, ca şi praful şi ţărâna pe
timp de secetă, sunt de nedescris.[…]
7. Locuitorii. Populaţia satului Gropşani este aproape în
întregime băştinaşă. Foarte puţine familii au imigrat la
noi şi aceasta s-a întâmplat în vremuri cu mult în urmă.
Aşa se zice de familia Mardaloeştilor, despre care am
mai pomenit în altă parte, venită din Mehedinţi, familia
Smărăndeştilor, venită din Dolj ca şi familia
Teodorescu şi familia Olteanu, de la Cârlogani –
Romanaţi. Se mai stabilise în comuna noastră şi un
neamt, care îşi instalase o moară cu aburi, care servea
toate satele vecine. Murind neamţul, familia s-a retras,
după războiul trecut la Craiova, unde locuieşte şi astăzi.
De emigraţii nu se pomeneşte în afară de câţiva
membrii ai familiilor Mardaloescu, care s-au stabilit ca
avocaţi, unul în Bucureşti şi altul în Caracal.

Deşi, condiţiile în care îşi duc viaţa sunt la un nivel destul de scăzut, totuşi
populaţia comunei Gropşani dă un oarecare procent de natalitate. Astfel că, între
anii 1931-1941, avem 444 de născuţi şi 213 morţi. Natalitatea ar fi trecut deci de
50%. În 1931, după datele statisticii din acel timp, populaţia era de 1442 suflete, cu
374 gospodării, iar în anul 1941, această populaţie număra 1671 suflete, cu 408
gospodării. În Gropşani nu există în prezent niciun străin. Locuitorii sunt deci, toţi
români. Îşi păstrează credinţa strămoşească, în biserica ortodoxă, deşi în satele
vecine baptiştii şi adventiştii şi-au făcut destui aderenţi. Despre port nu putem
spune vorbe bune, atât bărbaţii, cât şi femeile au uitat de portul strămoşesc. Abia
dacă se mai găseşte câte un bătrân care să poarte nădragul cu găetan, pieptarul şi
cojocul de miel. Iar vara nici brâul roşu şi cămaşa albă şi frumos încreţită în jurul
corpului, nu le mai vezi purtate la horă. Au dispărut şi ia şi vâlnicul, pestelca şi
scurteica înălbită şi cu guler de blană de vulpe. Le-au luat locul pantalonul de aţă,
haina de-a gata şi rochiţa de stambă. De la cea mai crudă vârstă, tineretul satului
nostru porneşte la Bucureşti sau prin alte oraşe ca vânzători la stăpâni sau
precupeţi. Pleacă din martie şi vin în noiembrie, ce brumă agonisesc dau pe haine.
Cu un costum de stofă uşoară, cu o pălărie şi un fular şi cu umbrele pe mână,
înlocuiesc şi ce mai rămăsese din portul nostru naţional. Tot aşa fac şi fetele şi
unele dintre femei, care atrase de miracolul îmbogăţirii şi de curiozitate, părăsesc
casa şi cusătoria, războiul şi alesătura şi se duc la Bucureşti, unde termină prin a
ajunge lucrătoare cu luna prin fabrici sau servitoare pe la diferite instituţii sau
particulare.
Ocupaţia principală a gropşenarilor este agricultura şi creşterea vitelor. Ce
păcat însă că munca nu este privită cu toată seriozitatea şi nu se face în mod
raţional. Majoritatea bărbaţilor care pleacă pe timpul sezonului de muncă la
Bucureşti, lasă totul în grija soţiei, care fără boi, fără plug şi car munceşte când
poate şi cu cine poate.
Creşterea vitelor : nici acestei ocupaţii nu i se dă o atenţie mai deosebită. În
primul rând, nici nu s-au gândit la o selecţie a lor, aşa că sunt de prost soi. Comuna
nu are nici tauri, nici vieri şi nici berbeci de rasă. Întreţinerea este cât se poate de
neglijentă; rău hrănite, deşi au fân din belşug, rău adăpostite – în şopruri deschise –
bătute de viscole şi ploi, nu sunt cel puţin menajate în timpul iernii. În tot acest
timp, pe orice vreme, ele se află pe drumuri cu diferite transporturi de lemne, fîn şi
alte chirii. Cai sunt foarte puţini, numărul lor nu depăşeşte de 40. Vacile, în număr
de 98, au acelaşi tratament. La Gropşani nu se pomeneşte de ţesală şi perie,
murdăria şi păduchii nu se iau de pe vite de toamna şi până primăvara. Oi cresc
puţine, aproape 1200 pe toată comuna şi mai toate sunt din rasa ,, Bârsană". Capre
sunt 45, mieii şi iezii se vând. Porcii, câte unul sau doi de gospodărie, ajung cifra
de 622, rasa obişnuită este ,, Mangaliţă" şi ,,York". Toate aceste rase, însă sunt
corcite cu rase româneşti, de fapt gropşenarii nu prea prăsesc porci, mai mult
cumpără.[…]
O altă ocupaţie a gropşenarilor, de la care nu văd atâtea foloase, este

precupeţia, despre care am mai vorbit şi în altă parte şi pe care o fac prin diferite
oraşe ale ţării. Rar locuitor care să nu-şi trimită un membru din familie la Bucureşti
ca precupeţ; ba sunt familii din care au plecat toţi bărbaţii. Am văzut oameni ce
şi-au trecut viaţa numai ca precupeţi şi nu numai ca n-au câştigat nimic, dar şi-au
ruinat gospodăriile şi şi-au vândut pământurile. Sunt şi câteva excepţii de la această
nenorocită ocupaţie, care şi-au creat o frumoasă stare materială, dar sunt puţini. Dar
nici în comună nu se lasă de acest spirit negustoresc, toată iarna, primăvara şi
toamna sunt veşnic pe drumuri, cu fel de fel de cărăuie, mai ales cu fân şi lemne.
Sunt neîntrecuţi în dibăcia de a aşeza această marfă când este vorba să o vândă.
Este destul să se ştie întâmplarea următoare ca să se vadă isteţimea lor: ,,un
gospodar- fânar, vinde pe ochi un car de fân unui birjar din Craiova. Carul, foarte
bine încărcat, este plătit cu preţ bun, aşa că birjarul socotea că nici fânarul şi nici el
nu s-au păcălit. Acasă însă, birjarul vrea să dea ajutor fânarului şi cum se afla sus,
în gura podului unde vrea să bage fânul, sare în carul cu fân. Mare nu i-a fost
mirarea , când s-a pomenit tocmai jos în fundul carului; trecuse prin fânul care era
înfoiat şi sprijinit pe nişte beţe în forme de crecane. "[…]
Dintre meseriaşi avem câţiva lemnari, calificaţi însă nu este decât unul.
Comercianţi cunt doi: Ilie Z. Marinescu, cu prăvălie de băuturi spirtoase şi Ilie G.
Viezure, care ţine o mică băcănărie, ocupaţia sa principală fiind tot agricultura. […]
8. Starea materială. Starea materială a majorităţii gropşenarilor este mediocră şi
submediocră. Nici 10% nu se pot socoti având o situaţie materială bună şi aceasta
datorită mai multor factori si anume:
1) Împroprietărirea din 1864 nu a împăcat întru-totul cerinţele locuitorilor
acestui sat, mai cu seamă că proprietatea a fost fărâmiţată între moştenitori. De
moşneni nici nu se poate pomeni la noi în comună. Aşa că, mai toţi gropşenarii
erau nevoiţi să muncească pe moşiile marilor proprietari ca Virgil şi Ovid Nicolaid,
d-na general Olga Popescu, ş.a.
2) Chiar dacă împroprietărirea din 1922 a satisfăcut în parte această necesitate,
totuşi alte piedici au survenit ca starea materială să fie mai îmbunătăţită:
a) Intervalul agricol, corespunzător unor munci raţionale a lipsit cu
desăvârşire – iată ce putem găsi în satul nostru la 408 gospodării: 225 pluguri,
49 grape, 6 prăşitori, 3 secerători legătoare şi 3 secerători simple.
b) Vitele de muncă, nu numai că nu sunt selecţionate, dar nici în număr
suficient. Cu 141 perechi de boi şi 38 de cai nu putem spune că s-ar munci
în bune condiţii cele 1680 ha.
c) Pământul de coastă şi dealuri cu râpi şi lipsit de îngrăşeminte, cere un
sistem de muncă, pe care gropşenarul nu pare să-l înţeleagă şi nici nu ar
avea mijloacele necesare pentru a-l executa.
d) Dacă la toate acestea se mai adaugă şi faptul că braţele de muncă ale
bărbaţilor, care pleacă la precupeţie, lipsesc, nu este de mirare că starea
materială a gropşenarilor nu prezintă niciun fel de îmbunătăţire.
După cum am arătat însă şi în altă parte, existenţa lui nu stă numai în munca
câmpului. Este un neîntrecut precupeţ în mici vânzări de mărfuri. […]
Gospodăriile satului şi satul întreg, prezintă un aspect nu tocmai plăcut.
Curţi rău împrejmuite, gospodării fără aranjament şi dichis fără grădini cu pomi
roditori, cu grajduri şi coteţe făcute din lemn, sau unele împletite, dar nelipite, iar
altele făcute din scânduri fără să fie cel puţin închise, rămâne să crezi că
gropşenarul, dacă nu este chiar leneş, totuşi este lipsit de gust şi de simţul
frumosului. Casele şi le fac din lemn, rar din cărămidă şi foarte mici, majoritatea
lor au câte două cămăruţe, joase şi mici. Stilul este uniform: vatră de foc, cameră de
dormit şi săliţă în afară, în tot lungul casei. Acoperişul, disproporţionat de înalt,
faţă de casă, este de obicei acoperit cu tablă şi mai rar cu ţiglă, iar la cei săraci cu
păpuriş, coceni sau paie. În interior, găseşti de asemenea lipsa gustului de
aranjament şi curăţenie; pereţii goi, pe pat numai rogojina şi la mulţi lipsa acesteia,
pe jos nepardosit şi gropi, căci în casă mai ţin: miei, viţel, gâsca sau cloşca, de unde
mizeria şi un miros insuportabil. […]
9. Starea igienică. Starea igienică este de fapt un atribut al stării materiale. N-ar fi
însă cazul, ca la Gropşani sărăcia să fie atât de mare, încât în fiecare casă să semene
mizeria şi deznădejdea. Am pomenit mai sus, că fie din lenevie sau proastă
chibzuire, fie din sărăcie sau obişnuinţă, casele de locuit ale gropşenarilor, în marea
lor majoritate, nu corespund nici pe departe celor mai elementare condiţii de igienă.
Sunt neîncăpătoare, cele mai multe dintre ele având câte o singură cameră, în care
sunt nevoiţi să doarmă câte 6-8 persoane. Lumină puţină, fereastra fiind numai cât
o coală de hârtie, neaerisite şi nepardosite. Văruite şi curăţate rar şi ţinând în ele
vite şi păsări au insecte şi paraziţi supărători.
Dacă unei vieţi, trăită într-o astfel de casă, i se mai adaugă şi o hrană
proastă şi o slabă îmbrăcăminte, sigur că această viaţă nu va mai fi mult prelungită
şi cât este trăită este şubredă. Copiii sunt anemici, piperniciţi şi bolnăvicioşi.
Într-adevăr, locuitorii satului Gropşani mănâncă foarte prost; mămăliga este în tot
timpul anului singurul aliment nelipsit şi cel mai căutat. Pâinea se mănâncă foarte
rar, căci grâul se seamănă puţin şi ce se recoltează se vinde. Din cauza mămăligii
preparată şi din porumb crud sau stricat, pelagra şi-a făcut multe victime printre
locuitorii satului nostru. Tuberculoza şi-a făcut de asemenea şi ea partea ei.
Varza, ceapa, usturoiul şi ardeiul, vin în al doilea rând, după mămăligă. Cât
despre ouă, carne, brânză şi lapte, sunt foarte puţin gustate şi atunci mai mult de
copii, căci preferă mai bine să le vândă, decât să le mănânce.
Majoritatea femeilor spală rufele foarte rar şi prost, iar baie corporală iarna
nu se face aproape niciodată. Mulţi dintre ei dorm îmbrăcaţi, în acest anotimp,
datorită lipsei de acoperământ şi a lipsei de lemne de foc; unii dorm şi din
obişnuinţă. Din cauza aceasta, râia şi păduchii sunt nelipsiţi din casele unora. Cât
despre pureci, aceştia se găsesc la toţi. Lipsa acestei stări de igienă este şi mai
văzută afară în gospodării. Necurăţenia domneşte peste tot: curte, grajduri, coteţe,
etc. De aceea şi mortalitatea la păsări şi porci este foarte frecventă. Căpuşile de

găini au pătruns pretutindeni, ajungând până în camerele de dormit.
10. Starea culturală. Dacă cele arătate mai sus prezintă un tablou destul de trist,
cauzele nu le putem atribui decât unui singur fapt: lipsa de cultură şi înţelepciune a
unei vieţi mai luminate şi mai bune. De la început trebuie să mărturisim că
gropşenarul a fost şi mai este încă refractar şcolii şi cărţii: ,, Păi nu-mi fac copilul
popă sau învăţător şi nici fata preoteasă" era răspunsul lui obişuit când îl îndemnai
să-şi dea copilul la şcoală. El scoteşte că şcoala nu este de niciun folos ţăranului şi
mai cu seamă fetelor. Cartea este bună numai pentru cei care vor să ajungă
funcţionari de stat sau militari. Din această cauză o priveşte ca ceva de prisos, ba
chiar supărător. Dacă vom căuta pricina acestei îndărătnicirii sau nepăsări faţă de
şcoală o vom găsi foarte uşor:
1) În această regiune şi deci şi în satul nostru, până în războiul trecut şi mai cu
seamă după el,- până s-au numit titulari- , funcţionau ca învăţători numai
suplinitori, cu 2-3 clase de liceu, elemente ce nu se mai puteau împăca cu cartea
şi care erau trimişi ca educatori la sate, sprijiniţi cine ştie de ce politicieni.
Aceştia care nu aveau nicio înţelegere a misiunii lor, nicio pregătire
profesională şi nici culturală şi ştiind că nu sunt decât pentru un an în acest
post, deci şi fără răspundere pentru viitor, nu se dădeau în lături de la nicio
concesiune cerută de locuitori, în avantajul lor şi în paguba şcolii. Această stare
de lucruri a adus şcoala în situaţia de a fi desconsiderată atât ea cât şi slujitorii
ei.
2) La acest neajuns s-a mai adăugat, imediat după război, altul. Politicienii şi
partidele lor nesocotind rolul şcolii în viaţa de stat şi căutând să-şi servească
interesele lor de moment, nu se dădeau îndărăt cu nimic de la ceea ce ar fi
dăunat şcolii şi ar fi ştirbit autoritatea învăţătorului şi puterea lui de convingere.
Atât de mult erau orbiţi în această direcţie, încât ajunseseră până acolo că
făcuseră aproape inexistentă obligativitatea şcolară.
Datele ce dau mai la vale, sunt mărturie vie a acestui adevăr:
Anul şcolar elevi înscrişi frecvenţa procent
1931-1932 173 106 61,27%
1932-1933 185 86 47%
1933-1934 202 81 40%
1934-1935 227 110 48,45%
1935-1936 207 117 56,52%
1936-1937 167 115 68,86%
1937-1938 171 114 66,66%
1938-1939 203 165 81,23%
1939-1940 197 169 85,83%
1940-1941 198 180 90,90%
Acest tablou, precizează destul de limpede pacostea partidelor abătută asupra şcolii
din această comună. De la înfiinţarea lor, frecvenţa şcolară a crescut vertiginos, de
la 40 şi 50%, la 90%, iar în prezent, prin 1941-1942 o avem de 95%. Dar, lipsa de
înţelegere din trecut, a rostului şcolii asupra vieţii omului, se mai poate constata şi
din faptul că, această comună nu are până în prezent decât câteva elemente, care au
urmat sau urmează la şcoli cu învăţătură mai înaltă: d-ul Constantin Mardaloescu,
avocat în Bucureşti, fost inspector general al capitalei, om cu o foarte bună
reputaţie şi bine cunoscut în cercurile intelectuale, politice şi financiare. D-ul
Ştefan Mardaloescu, avocat în Caracal, cu care Baroul de Romanaţi se poate
mândri, fiind un bun mânuitor al cuvântului şi condeiului. Fraţii Buzgurescu, unul
locotenent-colonel şi decorat cu ordinul Mihai Viteazul în războiul trecut şi altul
preot în această comună. În afară de aceştia, notăm familia Smărăndescu, ai căror
copii sunt daţi la şcoli secundare, în clasele II-VI. Se mai pot adăuga şi doi elevi de
la şcoala de cântări bisericeşti, precum şi d-ul Grigore Ştefănescu, absolvent al
şcolii de brigadieri silvici. […]
11.Starea moral-socială. Gropşenarul , cu toată lipsa lui de cultură, este foarte
îndrăzneţ şi întreprinzător. Nu este însă persistent la treabă, face planuri, porneşte
la muncă, dar o lasă adesea neisprăvită. De glume şi păcăleli este neîntrecut, iar pe
cinstea lui nu se poate conta aşa uşor. Cuvântul şi-l dă cu uşurinţă, dar şi mai uşor
şi-l calcă. Poate că viaţa de precupeţ şi traiul în mediul mahalalelor de la Bucureşti
l-a făcut să fie aşa. Este foarte guraliv, linguşitor şi insinuant- vorbesc de
majoritatea lor-, sunt însă şi oameni serioşi, cinstiţi şi muncitori. Este vesel din fire
şi-i place petrecerea, hora şi luxul […]. De jandarm îi este teamă şi-l urăşte, şcoala
n-o priveşte aşa bine, la biserică nu se duce decât la Paşte şi Bobotează, cu
premilitara nu se poate împăca[…] . Trăind într-un mediu al unor mahalale de mare
oraş, cu cele mai abjecte şi imorale apucături, dormind în aceeaşi cameră, într-o
promiscuitate de bărbaţi şi femei, se întoarce în satul său curat unde aduce cu el
contagierea acestei desfrânate vieţi, cu virusul celor mai primejdioase boil ca:
sifilisul şi tuberculoza. Şi tot ce poate fi mai dureros este că acest fel de viaţă îl
începe tineretul nostru, de la vârsta de 13-14 ani, copii pe care părinţii- unii din
nevoie, alţii din lăcomie pentru bani-, îi trimit ca vânzători la precupeţ, unde, pe
lângă cele arătate mai sus, sunt încărcaţi fără milă, cu câte 60-80 kg, greutate în
coşuri. Nimeni nu s-a sesizat de acest fapt şi ar trebui să se ia măsuri. Tot la
Bucureşti sunt atâtea legături, unde se înfiripă pentru moment legături de dragoste
nelegitimă între fete şi flăcăi, bărbaţi şi femei care dau mai apoi naştere la
concubinaj şi avorturi, unele mortale. Mulţi copii rezultaţi din aceste raporturi,
rămân mai târziu fără niciun sprijin material şi fără ocrotirea nimănui. Acesta este
un rău social şi moral, care ar trebui stârpit cât mai curând.
12. Superstiţii, credinţe şi obiceiuri. Unde cultura nu a avut loc, acolo găsim tot
felul de credinţe şi superstiţii, unele chiar vătămătoare societăţii. Gropşenarii nu
sunt lipsiţi de astfel de superstiţii şi credinţe. Nu poţi scoate din capul femeilor mai
bătrâne şi ale unor bărbaţi, credinţa că doctorul nu ştie ce ştie vrăjitoarea. Că omul
când este bolnav, boala vine de la dracul şi pe dracu nu-l poate biriu decât
vrăjitoarea. În Gropşani au fost astfel de vrăjitoare, dar când leacul nu vindeca
boala, să vezi atunci drumuri. Pe jos sau cu căruţe, mergeau zile întregi, până la
cine ştie ce vrăjitoare vestită, cu plocoane şi cadouri, în afară de sumele de bani ce
li se cereau. Dacă se întâmpla ca bolnavul să nu se vindece, atunci ziceau că-i luat
din Şoimane, Iele sau Ursătoare şi nu mai aveau ce-i face, iar dacă bolnavul era
copil atunci era ,, de apucat". De multe ori îl omorau cu zile; dacă vrăjitoarea găsea
că bolnavul a călcat în ,, argintul viu" i se dădea în descântec, mercur ca să bea, aşa
că mulţi dintre bolnavi erau otrăviţi. Dacă boala era ,, gălbinare", îi tăia bolnavului
venele de pe dosul limbii, agravând astfel boala. Dacă avea junghiuri în spate, care
mai târziu complicau boala de plămâni, ziceau că i s-a pus ,, cuţitul", pentru care
pretindeau că trebuie un desântec greu şi serios. […] Sunt şi credinţe şi superstiţii
dăunătoare din punct de vedere economic. Aşa de exemplu, la lăsarea postului de
Paşti, nu se lucrează o săptămână, căci lunea se ţine ca să nu scoată ciorile
porumbul, marţea este rău de urâciune şi păsările părăsesc cuibul, miercurea e rău
de strâmbăciune, etc. Nu dau foc din casă şi nici nu împrumută cu ceva, căci le ia
lupul oile şi le plâng copii mici. În toiul muncilor de primăvară şi vară au multe zile
în care nu lucrează = Elizeul e rău de piatră, Sânzâienele e rău de poceală, Filipie,
mor vitele, ş.a. În afară de acestea mai sunt: - dacă îţi iese cu gol, când ai plecat la
drum, este semn că pierzi; - când cântă găina cocoşeşte sau urlă câinele, atunci va
muri cineva din casă, pentru asta omoară câinele sau taie găina; - când ai ceva
frumos – copil sau vită- , ca să nu se deoache, cine îl vede scuipă şi zice: ,, să nu-ţi
fie de deochi" şi ca să fie şi mai ferit i se leagă şi un fir roşu la gât sau un ciucure.
Superstiţia cu strigoiul, a mers până acolo încât s-a ajuns la profanare de morminte,
dezgropând mortul ca să-i strâpungă inima, cu credinţa că numai astfel poate scăpa
de vizita strigoiului.
13. Obiceiuri mai de seamă la Gropşani sunt cele de la naştere, moarte şi nuntă, iar
ca datini se remarcă Steaua şi Sorcova în sărbătorile Crăciunului şi petrecerile la
moaşa în prima şi a doua zi a anului nou. La naştere, femeia nu se scoală trei zile,
care sunt ale Ursătorilor copilului. A patra zi moaşa aduce o pâine pe care pune o
carte şi bani, urare pentru copil ca să fie deştept şi bogat. Dacă este băiat, când i se
ia moţul, se aşează pe o masă fel de fel de lucruri: foarfecă, ciocan, carte, creion,
grâu, etc, fiecare lucru indicând o ocupaţie în viitorul copilului. Nunta, pe vremuri,
se începea cu înţelegerea între cei bătrâni; era un act sfânt şi serios. Se trimiteau
mai întâi ,, căutători’’ la părinţii fetei să analizeze dacă aceştia acceptă încuscrirea
şi fata vrea pe ginerele indicat de ei. După aceea, tânărul, împreună cu părinţii şi cu
cineva mai sfătos şi mai priceput la aşa ceva, din neamul lui, porneau la casa fetei.
Se înţelegeau asupra zestrei şi apoi îi întrebau pe copii dacă se plac, când aceştia
răspundeau ,, da’’ atunci se bea vin sau ţuică îndulcită, în ploscă, ciocnind şi urând
tinerilor ,, Ceasul bun". Se fixa logodna, sau direct nunta care ţinea două sau trei
zile, cu lăutari şi mese bogate, fără dar şi bani. Astăzi căsătoriile se fac fără niciun
aranjament sau formă; fuge fata cu băiatul, trăiesc mulţi ani fără căsătorie legală, ba
unii chiar toată viaţa. Cei ce nu se înţeleg, se despart uşor şi se recăsătoresc tot în
felul acesta. Sunt tineri care s-au căsătorit şi de 5-6 ori. Însăşi nunta nu mai este
socotită ca o petrecere, ci mai mult o afacere. Totuşi îşi are obiceiurile ei

strămoşeşti. Începe de sâmbătă seara, când un alergător, însoţit de lăutari merge din
casă în casă şi invită lumea la nuntă. Invitaţia se face cu o sticlă de ţuică, din care
cel invitat gustă, urând noroc noilor căsătoriţi. A doua zi, duminică până la prânz,
nunta începe cu ,, apa miresei’’, ,, Bradul’’, ,, bărbieritul ginerelui’’ şi se termină cu
,,punerea florii’’. Mireasa, îmbrăcată în alb şi însoţită de fete şi flăcăi porneşte în
cântecul lăutarilor, cutreierând uliţele satului, până la fântâna pe care şi-o alege ea.
Din când în când, fetele chiuie şi împreună cu flăcăii mai prind câte o horă, în care
joacă şi mireasa. Vine apoi facerea bradului, pe care fetele îl împodobesc cu betea,
flori şi panglici colorate, iar lăutarii cântă cu voioşie cântecul miresei: ,,Taci
mireasă nu mai plânge" sau ,, Astăzi eşti cu fetele, mâine cu nevestele". În acelaşi
timp, la ginere acasă altă solemnitate: un flăcău bărbiereşte pe ginere în cântecul
lăutarilor şi asistenţa flăcăilor. Se aduce apoi naşul şi naşa, cu mare pompă: căruţe,
lăutari şi lume multă. Se pune floarea ginerelui de către naşă, la care se coase şi o
monedă de argint, apoi pornesc la mireasă, unde sunt primiţi la poartă cu urări de
,, Bun sosit’’ şi ,,Bine v-am găsit’’. Se gustă ceva băutură, se încarcă trusoul
miresei şi sunt gata pentru pornit la biserică. Când să iasă însă, strajă la poartă;
flăcăii cer Fedeleşul, un fel de vamă în vin sau bani. Ginerele plăteşte şi nunta
porneşte. După cununie, întreg convoiul de căruţe, cu tot alaiul, după ce mai fac un
tur prin sat, se îndreaptă spre casa ginerelui. Începe apoi ,, năşasca", hora naşului,
după care, toată lumea invitată ia loc la masă, unde naşul şi naşa primesc cadourile
de la mireasă. După masă se dau darurile de
către meseni şi apoi începe jocul, care durează
până târziu noaptea. A doua zi se poartă pe
stambă, în cântecul lăutarilor, plosca sau o
sticlă cu ţuică, îmbrăcată cu hârtie roşie –
semn că mireasa a fost cinstită- . Se duc cu
vestea la socrii mici – zice lumea. Dacă nu se
întâmpla aşa, pornesc şoaptele prin sat, ceartă
între cuscrii şi în cel mai bun caz se aranjează
chestia, dacă ginerele acceptă, printr-o nouă
înţelegere, în paguba părinţilor fetei.
La moarte, jale mare şi ce am remarcat,
sunt foarte iscusite la jelit gopşenencele
noastre, aşa că înmoaie orice inimă. Sigur că
nu jelesc toate pe mort; îşi jelesc copiii,
părinţii ori fraţii morţi. […]
14. Instituţii şi stabilimente. Biserica, lăcaş al
credinţei, în care s-a născut şi a trăit neamul
nostru românesc, este cea dintâi instituşie ce
ia naştere atunci când se înfiripă un sat. Sub
Biserica satului Gropşani în 1940.
oblăduirea ei, poporul nostru s-a menţinut şi a dăinuit cu toate vicisitudinile

vremurilor prin care a trecut. […]
Care o fi fost cea dintâi biserică la Gropşani, nu se ştie, căci niciun document
mai vechi nu s-a păstrat. Bătrânii povestesc însă, de două biserici de lemn: una în
livezile Episcopiei cu hramul Sf. Gheorghe, al cărei prestal se vede şi astăzi în
curtea locuitorului Dumitru Cepăreanu. Alta, în locul aşa-zis ,, Cârţofie’’ chiar pe
locul unde este zidită cea de astăzi cu hramul Sf. Nicolae. Biserca cu hramul Sf.
Gheorghe a dăinuit până pe la 1890, când s-a năruit de vremuri. Singurul preot
cunoscut care a servit la această biserică este Florea Florescu. De asemenea,
biserica de la Cârţofie a servit credincioşilor până pe la 1900 şi la ea a slujit preotul
Ghiţă Popescu, a venit titular preotul Ştefan Ionescu. El pune la cale construcţia
noului lăcaş de astăzi în anul 1900 şi îl termină în anul 1903. Ca recunoştinţă
pentru această frumoasă faptă creştinească, portretele soţilor Nicolaid se află
pictate la locul de cinste al ctitorilor. În anul 1919, după aproape 20 de ani de
apostolat, preotul Ştefan Florescu îşi dă sfârşitul, fiind îngropat la altarul bisericii,
ridicată de el cu atâta sârguinţă. După moartea lui, timp de 5 ani a suplinit preotul
Herescu din Vulpeni, iar în 1924 a venit titular preotul Ştefan C. Buzgurescu,
născut şi crescut în această comună.
Şcoala, al doilea altar de viaţă românească, merge mână în mână cu biserica.
Amândouă sunt creaţii pentru sufletul, inima şi mintea omului. Şcoala dă cu
adevărat viaţă individului, îl face să simtă şi să înţeleagă taine şi probleme, ce fără
ea erau de nepătruns. Cât şcoala a fost neînţeleasă, neînţeleasă a fost şi viaţa omului
de către el însuşi. Gropşenarii noştri, după cum am mai menţionat, au rămas cu
mult în urmă în această privinţă. De fapt şcoala nici nu are un trecut aşa îndepărtat
şi multă vreme în urmă, cu toată obligativitatea legii di 1864, la noi în Gropşani era
facultativă. Cea dintâi şcoală, despre care povestesc bătrânii a fost cea din satul
Popeşti, în tinda sf. Bisericii unde preotul Florea Florescu învăţa câteva săptămâni
pe an, cu litere chilirice pe acei ce doreau să cunoască scrisul şi cititul. Cărţi cu
asemenea litere se
găsesc şi azi la biserică.
De aici s-a mutat în
localul primăriei de
lângă şcoala de azi,
unde i s-a rezervat o
sală de clasă şi o
cameră pentru
învăţător. Aici veneau
să înveţe elevi din patru
sate : Ungureni,
Găvăneşti, Vulpeni şi Şcoala satului Gropşani în 1940.
Gropşani. În 1923, un
incendiu distruge şi primăria şi şcoala cu toată artera, aşa că nu a rămas niciun
document mai vechi din care să cunoaştem mai precis trecutul acestei şcoli. În
toamna anului 1923 se pune temelia noului local de astăzi, care nici până acum nu
este terminat şi care a intrat în ruină din cauza construcţiei foarte şubrede şi a
materialului rău întrebuinţat. Această construcţie s-a început în timpul când director
al şcolii era d-ul Marin Mardaloescu – astăzi directorul şcolii din Găvăneşti. La
începutul şcolii se pomenesc ca dascăli şi cântăreţi Sandu Stănescu şi Ioniţă
Popescu. Pe timpul preotului Ghiţă Popescu, mulţi din bătrânii care nu ştiau
învăţaseră buchile cu cerneală de funingine şi pană de gâscă. Când şcoala s-a mutat
la primărie, a venit titular învăţătorul Preda Bedeanu, din această comună, după
care s-au perindat mulţi, ca: I. Triculescu din Negoeşti- Dolj, despre care se spune
că a fost un bun învăţător, Dumitru Ionescu din Albeşti –Dolj, Clement din Brăila,
Angelescu, ş.a. Bătaia era metoda pedagogică cu cele mai bune şanse de reuşită;
era şi normal să fie aşa când un singur învăţător avea 5 clase, iar pedagogia era prea
puţin cunoscută. Dintre aceşti învăţători, numele lui Clement era pomenit cu
oarecare veneraţie, era un adevărat apostol. Foarte muncitor, blând şi bun cu copiii,
cinstit şi respectos faţă de oricine. A murit însă de tânăr, răpus de tuberculoză şi a
fost înmormântat chiar aici în Gropşani. Au urmat apoi suplinitori ca: D. Popescu
din Ştirbei, Elena Popescu din Călui, Florică Diaconu, M. Pleşu, până la venirea
actualilor titulari, Nicolae Geapana, care este şi directorul şcolii din Brastăvăţ-
Romanaţi, D-na Paraschiva Geapana, soţia sa, iar ca detaşată soţia preotului
Buzgurescu d-na Margareta Buzgurescu. Din 1924 şi până la 1 Ianuarie 1941 a
funcţionat ca titular şi preotul Ştefan Buzgurescu, care a optat pentru preoţie atunci
când legea cumulului le-a cerut acest lucru preoţilor care erau şi învăţători. Şcoala
are trei posturi, cu 7 clase şi 4 săli, dintre care una este neterminată. Numărul
elevilor înscrişi pe acest an a fost de 193, dintre care au urmat regulat 181.
Subcentrul de pregătire premilitară datează din toamna anului 1935, unde făceau
pregătirea premilitară tinerii din comunele: Băleasa, Ungureni, Găvăneşti,
Gropşani, Vulpeni şi Curtişoara sub conducerea d-nului Nicolae Geapana,
locotenent în rezervă. În prezent au rămas numai comunele Ungureni şi Gropşani,
cu un efectiv de 70 premilitari. Prezenţa nu este regulată, pentru că 2/3 din ei
pleacă din comună ca precupeţi, prin diferite oraşe.
Căminul cultural a luat fiinţă în toamna anului 1938 şi a funcţionat numai doi ani,
datorită faptului că, atât preşedintele cât şi directorul lui au fost concentraţi adesea,
precum şi membrii sfatului.
15.Administraţie. Comuna Gropşani, fiind centrul comunelor de pe linia Balş-
Vulpeni, juca un rol important pe vremuri, din punct de vedere administrativ şi
politic. Aici era reşedinţa secţiei de jandarmi, aici era sediul diferitelor comisii. În
trecut, înainte de războiul din 1916, populaţia satului Gropşani nu prea ştia ce este
politica. Cele două partide: Liberal şi Conservator, aveau prea puţini aderanţi pe
vot; votul era pe cens şi gropşenarii erau săraci ca să poată îndeplini această
condiţie. Aşa că administraţia comunei era alternativ când în mâna primarului
liberal, când a celui conservator. Dintre aceşti primari, se citează Tudor Mateescu,
om cu stare, cinstit şi drept, care a exercitat această funcţie timp de 20 de ani şi

d-nul Mardaloescu. După război însă, numărul prea mare al partidelor politice a
împărţit comuna tot în atâtea tabere, fiecare cu şeful ei. În loc să înfăptuiască ceva,
mai mult au păgubit comuna. Întreţinerea proastă a şcolii, a igienei în comună a
fost rezultatul administraţiei unor nepricepuţi, inculţi şi derbedei, care căutau să-şi
croiască resurse de existenţă din primărie şi politică. S-au găsit însă şi printre
aceştia câte unul care să înfăptuiască ceva, de exemplu Zissu Teodorescu, a depus
multă sârguinţă pentru construirea actualului local de primărie şi Monumentului
Eroilor. În prezent este primar d-nul Marinescu, care nu este din această comună,
om trecut de 70 de ani, care nu poate să mai aibă energia şi hărnicia cerută de o
bună administraţie. Dintre notari, s-au perindat mulţi pe la această comună. Notăm
însă pe: d-nul I. Ianculescu, Călimărea şi N. Borsulescu, fiu al acestui sat, un bun şi
priceput funcţionar în treburile administrative ale comunei. A fost mobilizat însă, în
acest serviciu şi trimis în Bucovina imediat după retragerea armatelor bolşevice.
Astăzi avem notar pe d-nul P. Staicovici, din Ştirbei, băiat tânăr numit de curând în
acest serviciu.
16. Serviciul sanitar este o problemă care trebuie serios cercetată şi soluţionată.
Organizarea lui este o necesitate urgentă. Bolile contagioase şi sociale au secerat
multe vieţi fără apărare. Scarlatina
şi difteria şi-au făcut de multe ori
apariţia în satul nostru, iar sifilisul,
tuberzuloza şi pelagra, sunt şi
astăzi la ordinea zilei. Un
dispensar există, cu numele în
comuna Găvăneşti, dar n-am auzit
până astăzi că ar fi avut vreo
întrebuinţare. Domnul medic de
circumscripţie vine din când în
când prin comună, dar numai la Primăria (1940).
primărie, unde îşi scrie procesul verbal, iar moaşă şi agent sanitar se văd mai rar
decât medicul. Cât priveşte medicamentele, bietul ţăran şi le procură din Balş sau
Craiova. Într-un cuvânt, serviciul sanitar se mărgineşte numai la comunicări de
născuţi şi morţi.
17. Stabilimente industriale şi comerciale: Comuna fiind săracă şi ocupaţia
locuitorilor fiind agricultura, nu avem niciun început de activitate industrială şi aş
putea spune, nici comercială. Singura moara d-nului Mardaloescu, cu valţ de grâu
se poate numi un stabiliment industrial. Două cooperative : ,, Isbânda" şi ,, Isbânda
nouă" ambele forestiere. Din cauza relei şi nepriceputei conduceri, una s-a
desfiinţat prin ridicarea capitalului social, iar a doua nu mai activează de 2-3 ani.
Acest fapt crează neajunsul, că gropşenarii nu mai pot avea încredere că aceste
societăţi de cooperaţie, singurele cu putinţă a ridica standardele de viaţă
economică.
Calendarul Memoriei Oltului- FEBRUARIE

.27 febr. 1590, m. Stanca Buzescu, cea de-a doua soţie a lui Radu Buzea armaş, tatăl
fraţilor Buzeşti. Înmormântată la m-rea Călui.
.17 febr. 1655, după cum atestă inscripţia crucii de la Patriarhie, este ucis de către seimenii
răsculaţi Papa Brâncoveanu postelnic, tatăl domnitorului Constantin Brâncoveanu.
.1 febr. 1699, moare Stanca Cantacuzino, mama domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Înmormântată la M-rea Brâncoveni.
.1 febr. 1735, m. Inochentie, Episcop de Râmnic, fost egumen al m-rii Brâncoveni.
.17 febr. 1810, Ctin Filipescu, fost vistier este exilat în Rusia. A fost epitrop al averii
Ionaşcu, protectorul poetului B. P. Mumuleanu (Memoria Oltului 1 (23)/2014) , şi a donat
Caracalului 12000 pogoane (1793).
.4 febr. 1823, m. la Braşov vornicul Iordache Slătineanu, traducător din greacă , nepotul lui
Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii ,,Maica Domnului” din Slatina.
.18 febr. 1852, m. Elena Aricescu (n. Chilişoiu), mama istoricului C.D.Aricescu . Era
născută la Slatina.
.15 febr. 1869, m. Sultana Jianu, soţia haiducului Iancu Jianu.
. 6 febr. 1870, Gh. Chiţu demisionează din Parlament împreună cu alţi 6 deputaţi liberali .
.15 febr. 1870, P.S. Aurelian scoate la Bucureşti ,,Revista Ştiinţifică”.
.7 febr. 1871, n. la Albeşti-Poboru institutorul Silvestru Spulbereanu, revizor şcolar de
Romanaţi şi autor de manuale şcolare.
.20 febr. 1873, n. la Caracal dramaturgul H.G.Lecca (Memoria Oltului12, 13/2013).
.4 febr. 1875, n. Osica de Jos D. Şuculescu, fost prefect şi deputat de Romanaţi.
.28 febr. 1883, n. la Caracal g-ralul Gh. Argeşanu, prim –ministru în 1939 (,,Memoria
Oltului” nr.4/iunie 2012).
.26 febr. 1888, inaugurarea Ateneului Român din Bucureşti graţie şi eforturilor lui
P.S.Aurelian.
.20 febr. 1889, n. la Slătioara Grigore (Nifon) Criveanu, mitropolit al Olteniei (,,Memoria
Oltului” 1/martie 2012).
.25 febr. 1889, n. la Slatina sculptorul Teodor Burcă .
.7 febr. 1891, n. la Caracal pictorul Gh. Teodorescu Romanaţi (,,Memoria Oltului”
nr.9/nov. 2012).
.19 febr. 1892, m. Elena, soţia filantropului Răducan Simonide (Memoria Oltului 7/2012).
.23 febr. 1892, n. la Caracal poetul şi epigramistul Tudor Măinescu .
.24 febr. 1894, n. Ioan Moroşanu, primul director al muzeului din Slatina.
.2 febr. 1895, n. I. Popescu Teiuşan, pedagog, fost director al Şcolii Normale din Craiova.
.26 febr. 1896, n. (Arceşti) Marin Gh. Popescu, dr. docent, profesor fiziologie la
Institutul de medicină din Timişoara.
.17 febr. 1898, m. D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi şi director general al Poştelor. Este
nepotul lui Dumitrache Jianu, fratele haiducului Iancu Jianu.
.7 febr. 1901. este asasinată la Bucureşti Iulia Iarcu, traducătoare, fiica lui Dimitrie Iarcu,
bibliograf, autorul primului manual şcolar prezentat la o expoziţie mondială (n. Slatina).
.15 febr. 1902, m. Eufrosina Poroineanu, sora lui C. Poroineanu (,,Memoria Oltului” nr.
9/nov. 2012).
.8 febr. 1904, n. Dejeşti-Olt prof. univ. Nicolae N. Apostolescu .
.febr. 1907, Pavlică Brătăşanu (Memoria Oltului 5,6/2012, 11/2013) devine vicepreşedinte
al Camerei Deputaţilor.
.26 febr. 1915, concertează la Slatina G. Enescu în sala mare a Primăriei (Memoria
Oltului14/2013).
.7 febr. 1917, n. la Chilia-Făgeţel meşterul popular Nicolae Nica.
.febr. 1917, dezertează de pe front col. Al. Sturdza. Este executat pe nedrept
sublocotenentul oltean C. Ciulei (n. Urluiasca). Ulterior a fost reabilitat.
.5 febr. 1918. Pavlică Brătăşanu şi un grup de români scot la Paris ziarul ,,La Roumanie”
luptând pentru realizarea României Mari (,,Memoria Oltului” nr.6/august 2012).
.1 febr. 1919, apare la Caracal ,,Voinţa Poporului”, organ P.N.L. Romanaţi.
.3 febr.1919, apare ,,Cuvântul Ţăranilor”, gazeta P. Ţărănesc Olt, redactor responsabil
Mill. Ionescu Berbecaru, cu un mobilizator apel al lui Ion Mihalache (,,Memoria Oltului
nr.5/iulie 2012).
.25 febr. 1919, apare la Caracal ,,Vot şi pământ”, ziarul P. Conservator Progresist din
Romanaţi, condus de Sebastian Radovici.
.8 febr. 1920, apare la Slatina ,,Liga Oltului”, director Vintilă Georoceanu, organ al Ligii
Poporului condusă de Al. Averescu.
.1 febr. 1921, apare la Slatina ,,Gazeta Oltului”, număr unic.
.26 febr. 1921, ia fiinţă la Slatina Societatea Văduvelor Eroilor de război condusă de Zoe
Milcoveanu.
.febr. 1925 apare la Caracal revista ,,Cultura”, revistă pedagogică-socială (Memoria Oltului
5/2012).
.15 febr. 1926, apare la Slatina ,,Vremea Nouă”, organ P.N.L.
.3 febr. 1927, G. Enescu concertează la Caracal (Memoria Oltului 15/2013).
.3 febr. 1929, are loc premiera filmului ,,Iancu Jianu” de Horia Iglioşanu.
.17 febr. 1929, Nifon Criveanu este hirotonit ca arhiereu la Catedrala Patriarhală şi devine
membru al Sfântului Sinod al B.O.R.
.23 febr. 1929, n. la Corabia Titu I. Georgescu, dr. în istorie.
.9 febr. 1934, N. Titulescu semnează Pactul Înţelegerii Balcanice.
.15 febr. 1936, apare la Slatina ,,Orizonturi”, ziarul organizaţiei locale P.N.Ţ.
.1 febr. 1937, apare la Slatina ,,Semne”, revistă de cultură (total 6 numere) condusă de
Stelian Tecuceanu. În primul nr. este recenzat romanul ,,Om” de Mircea Damian.
.2 febr. 1942, Mitropolitul Nifon Criveanu publică volumul ,,Mitropolia Olteniei în opera
misionară din Transnistria”.
.3 febr. 1942, m. profesorul Slătinean Spiru Pretorian.
.25 febr. 1943, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi) scoate la Bucureşti ziarul ,,Fapta” ce
apare până în martie 1948. Aici debutează scriitorul Eugen Barbu în dec. 1947 (Memoria
Oltului 14/2013).
.9 febr. 1949, n. pictorul Nicolae Truţă la Dobreţu.
.15 febr. 1956, n. la Caracal poetul Aurelian Titu Dumitrescu.
.17 febr. 1956, n. la Făgeţel- Olt poetul Petruţ Pârvescu.
.10 febr. 1960, m. la Caracal prof. Ilie Constantinescu, pasionat colecţionar, fost director al
Gimnaziului ,,I. Asan”.
.6 febr. 1965, n. la Cilieni solista de muzică populară Steliana Sima.
.18 febr. 1968, apare la Slatina (până la 22 decembrie 1989) ziarul ,,Oltul” (Memoria
Oltului 18/2013).
.8 febr. 1969, m. Mircea Tomescu , bibliograf (n.Alunişu 18 nov. 1916).
.18 febr. 1975, m. la Caracal Remus Scarlat, fost avocat şi ziarist.
.10 febr. 1978, m. g-ral Al. Dobriceanu (,,Memoria Oltului” nr.1/ian. 2013).
.14 febr. 1981, m. istoricul Vasile Maciu .
.27 febr. 1982, m. scriitorul Mihai Drumeş . A copilărit la Balş.
.6 febr. 1984, m. compozitorul Radu Şerban (n. Caracal).
.17 febr. 1999, la Stoeneşti lângă Caracal este oprită cea de-a VI-a mineriadă. Miron
Cozma este arestat.
.2 febr. 2003, m. scriitorul slătinean Nicolae Fulga.
Inscripţii
O CONTRIBUŢIE LA BIBLIOGRAFIA LUI DAMIAN STĂNOIU
DR. NICOLAE SCURTU
Poetul şi prozatorul Vasile Demetrius (1878-1942), pe când conducea arhicunoscuta

Biblioteca pentru toţi, a avut inspirata idee de a adresa o
întrebare tuturor scriitorilor şi cărturarilor români privitoare
la rolul şi semnificaţia acestei prestigioase colecţii în
formarea lor – Ce consideraţii au faţă de Biblioteca pentru
toţi? Acest fapt s-a întâmplat în anul 1935, când Vasile
Demetrius a publicat catalogul Bibliotecii pentru toţi, în
răstimpul a patruzeci de ani, în ordine alfabetică, după
autori, şi după materii. Iar ca prefaţă la acest catalog a
publicat toate răspunsurile pe care le-a primit până la data
fixată de conducerea Editurii „Universala“ Alcalay & Co. Se
remarcă, în chip deosebit, răspunsurile lui Ion Agârbiceanu,
George Bacovia, Constantin Banu, I.A. Bassarabescu, Petre
Dulfu, Mircea Eliade, Elena Farago, Artur Gorovei, N.I.
Herescu, Dimitrie
Iov, E. Lovinescu,
Ion Minulescu, Tudor Muşatescu, P.P. Negulescu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Cincinat Pavelescu,
Ion Petrovici, Dragoş Protopopescu, Mihail
Sebastian, Damian Stănoiu, Grigore Tăuşan,
Alexandru Tzigara-Samurcaş, I.C. Vissarion,
Dragoş Vrânceanu, George Mihail Zamfirescu şi
alţii.
Impresionează prin sinceritatea mărturiilor
şi răspunsul prozatorului Damian Stănoiu care, în
câteva propoziţii, evocă o stare de fapt caracteristică
unui intelectual provenit din mediul rural şi care era
fascinat de tainele şi frumuseţile pe care le conţin
cărţile. Şi mai ales cărţile acestea mici şi atât de
accesibile unora.
Microtextul acesta se constituie într-o
contribuţie la bibliografia lui Damian Stănoiu ce se
cuvine completată şi publicată cândva.
*
Drept răspuns la întrebarea domniei voastre, voi evoca o amintire de pe vremea
când hălăduiam în sfânta mănăstire Căldăruşani. Era înaintea războiului, se apropia
iarna şi nu mai aveam cărţi de citit. Le isprăvisem şi pe cele din biblioteca mănăstirii, şi
pe cele din biblioteca mitropolitului Ghenadie. Iar bani ca să cumpăr, nici pomeneală. Dă
Dumnezeu atunci şi se mărită o domnişoară din Ploieşti. Iar
protopopului de Prahova, îi dă tot Dumnezeu în gând să
poftească la cununie pe fostul primat al României, Ghenadie
Petrescu1. Iar fostul primat al României e îndemnat, tot de
Dumnezeu, fireşte, să mă ia cu el, în calitate de diacon,
lefteriu.
Pentru osteneala mea de a fi glăsuit două ectenii2 pe
de rost, naşul mă răsplăteşte cu suma enormă de 40 de lei.
Când m-am văzut cu atâta bănet, cel dintâi gând mi-a fost
Monografia Mănăstirii fireşte, să-mi iau un culion3 nou, şi al doilea să-mi fac rost de
Căldăruşani, de Damian cât mai multe cărţi. Cu 30 de lei mi-am ales eu atunci o sută de
Stănoiu (1924). numere din „Biblioteca pentru toţi“, de la clasici şi latini,
până la Camile Flammarion şi până la Budai-Deleanu.
Iarna aceea a fost poate cea mai plăcută din viaţa mea.
Damian Stănoiu
Note
• Transcrierea, aici, se face după cartea Biblioteca pentru toţi. 40 de ani de
cultură. Consideraţiile cărturarilor noştri asupra ei. [Bucureşti], Editura „Universala“,
Alcalay & Co, [1935], p. 29-30.
1. Ghenadie Petrescu (1836–1918), mitropolit primat, a contribuit la reabilitarea unor

biserici şi mănăstiri. Se remarcă prin o foarte importantă culegere de Documente privitoare
la istoria modernă a României (11 volume).
2. Cereri în formă de rugăciune, rostite de preot sau de diacon în cursul sfintei Liturghii şi
a altor slujbe bisericeşti.
3. Acoperământ de cap purtat de preoţi, călugări şi
călugăriţe.
*
ÎNTREGIRI LA BIBLIOGRAFIA LUI SM. M.

VIZIRESCU
Bibliografia prozatorului, poetului, eseistului şi

dramaturgului Sm. M. Vizirescu (29 martie 1902, Braneţ,
judeţul Olt – 8 septembrie 1981, Bucureşti) este insuficient
cunoscută chiar şi biografilor şi cercetătorilor literari care au
investigat viaţa şi opera literară a celor doi fraţi Vizirescu,
arhicunoscuţi într-un anumit perimetru cultural naţional.
Sm. M. Vizirescu a debutat ca poet, încă din timpul
Singurul volum al lui Sm.
anilor de liceu, în prestigioasa revistă Universul literar, în
M. Vizirescu.
1922, fiind stimulat şi îndrumat de poetul şi criticul literar
Ovid Densuşianu. Una dintre epistole, necunoscute, ce se publică acum întâia oară, e
trimisă profesorului şi poetului Ovid Densuşianu, căruia îi solicită o părere critică asupra
celor două lucrări pe care i le încredinţează, probabil, pentru revista Viaţa nouă, pe care o
conducea cel de al doilea teoretician al simbolismului românesc.
Însă trebuie să precizez că la data de 30 iunie 1925, când Sm. M. Vizirescu îi
trimite epistola din Craiova, revista Viaţa nouă îşi încetase apariţia încă din luna februarie
a aceluiaşi an. Probabil că Ovid Densuşianu se gândise la o altă publicaţie literară unde să i
se tipărească câteva poezii proaspătului absolvent al Colegiului Naţional Carol I din
Craiova.
A doua epistolă, de asemenea inedită, este trimisă lui Liviu Rebreanu, pe când
acesta conducea revista România literară (1932–1934) şi în paginile căreia am găsit o
singură colaborare1 a lui Sm. M. Vizirescu.
*
[1] Craiova, 30 iunie 1925
Mult stimate domnule profesor,

După o lipsă de o lună de zile din oraşul meu, revenind, am găsit mult preţiosul
domniei voastre răspuns prin care mă anunţaţi că vă pot trimite spre cercetare ceva din
producţiile mele literare. Acum găsind prilejul, îndrăznesc a vă trimite două lucrări,
pentru care vă cer mii de scuze, căci am întârziat la bunăvoinţa domniei voastre.
Primiţi, vă rog, cele mai respectuoase salutări.
Cu deosebit respect,
Sm. M. Vizirescu
N.B.
Manuscrisele şi scrisorile ce-mi veţi adresa, vă rog a le trimite în Slatina, unde voi
sta pe vară, pe adresa: Sm[arandache] Vizirescu, Str[ada] Bucureşti, nr. 53, Slatina.
*
[2] [Bucureşti], 15 dec[embrie] 1932

Str[ada] Sevastopol, nr. 1
Stimate domnule director,
În urma recomandării ce d[omnu]l prof[esor] Const. Rădulescu-Motru mi-a făcut
pentru distinsa d[umnea]v[oastră] revistă România literară, cu privire la publicarea unor
studii despre filosofia d[omniei]sale, am dorit să vă prezint personal manuscrisul.
Dar neputând avea această ocaziune, îmi permit să vă înmânez alăturatele
articole: 1. Tineretul în lumina „Personalismului energetic“ şi 2. Spre o redeşteptare
culturală, pe care vă rog respectuos să binevoiţi a le publica succesiv în paginile revistei
d[umnea]v[oastră].
Cu cele mai distinse sentimente,
Prof. Sm. M. Vizirescu
Note
• Originalele celor două epistole se găsesc la Biblioteca Academiei Române din

Bucureşti.
1. Sm. M. Vizirescu – Tineretul în lumina filosofiei „Personalismului energetic“ în

România literară, 1, nr. 48, 15 ianuarie 1933, p. 3.
*
O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI TEODOR BURCĂ
Un sculptor despre care nu se cunosc

prea multe informaţii de ordin biografic şi
cultural e, desigur, şi Teodor Burcă (n. 1889,
Slatina – m. 1950, Bucureşti), care s-a format
ca artist în două mari metropole europene,
Viena (1907–1910) şi Paris (1910–1913).
Reîntors în ţară s-a afirmat printre cei
mai buni şi mai talentaţi modelatori ai pietrei
şi ai fierului, proiectând şi realizând câteva
monumente impunătoare închinate Unirii şi
Eroilor în oraşele Cernăuţi, Chişinău,
Odobeşti şi Bucureşti. Remarcabilă, sub
multiple aspecte, este şi statuia lui Tudor
Vladimirescu, din Bucureşti, ce are menirea
de a eterniza chipul unui desăvârşit om politic
care a făcut epocă prin atitudinile şi faptele
sale. Anul 1931 este un an memorabil
pentru dobrogeni, întrucât fostul primar al
Constanţei, Ioan N. Roman (1866–1931), el
însuşi poet şi autentic cărturar, preşedinte al
Comitetului monumentului Eminescu, trebuie
să decidă pe cine va alege dintre sculptorii Ion Jalea, Oscar Han, Teodor Burcă şi, desigur,
alţii, să proiecteze şi să realizeze monumentul lui Eminescu.
În urma unor severe
consultări şi, evident, la sugestia
lui Tudor Vianu, este ales Oscar
Han, unul dintre cei mai
însemnaţi monumentalişti ai
artei noastre sculpturale.
Restitui, aici, întâia
oară, cererea de participare la
acest concurs a lui Teodor
Burcă, în cuprinsul căreia sunt
consemnate unele dintre
realizările sale în domeniul
artei. Impresionează, şi azi,
prin dezarmanta sinceritate şi,
mai ales, prin stilul epistolar, pe
care îl foloseşte.
TEODOR BURCĂ
Artist-Sculptor
Absolvent al Academiei
din
Paris şi Viena
Atelierul
Calea Moşilor, nr. 122
Bucureşti
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul, Teodor Burcă, artist-sculptor, autorul celor mai mari monumente care
s-au ridicat după război, ca de pildă: Monumentul Eroilor Medicilor Militari din
Bucureşti, Monumentul Eroilor din oraşele Cernăuţi, Chişinău, Odobeşti, etc., iar în
prezent execut statuia lui Tudor Vladimirescu, care urmează să fie aşezată în Bucureşti.
Am onoare a vă oferi şi d[umnea]v[oastră] serviciile mele artistice, pentru executarea
monumentului marelui Eminescu, despre care sunt informat că onor comitetul
monumentului a luat lăudabila iniţiativă să-l ridice în oraşul Constanţa.
În aşteptarea binevoitorului d[umnea]v[oastră] răspuns, vă rog să primiţi expresiunea
stimei ce vă păstrez.
Sculptorul Burcă
[Bucureşti], 15 aprilie 1931
D[omniei] sale d[omnu]lui avocat Ioan N. Roman, Preşedintele Comitetului monumentului
Eminescu
Constanţa
Notă
• Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu.
De la Spineni la Ierusalim. Călătoriile lui Badea Cireşeanu la Locurile Sfinte (V)

dr. Badea Cireşeanu
Dr. Badea Cireşeanu este autorul monumentalei lucrări ,,Tezaur Liturgic” apărut în trei
volume în anul 1910. Născut la 16 mai 1859 în satul Vineţi din comuna Spineni-Olt (m. 1919)
a fost un călător neobosit în scopul cunoaşterii vieţii monahale şi a vetrelor credinţei
ortodoxe, publicând în revista ,,Biserica Ortodoxă Română” (1906-1907) însemnările sale de
călătorie . Profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a condus ziarul ,,Vocea
Bisericii” (1894-1896) şi a fost redactor al publicaţiei ,,Biserica Ortodoxă Română”.
Mărturiile sale dovedesc pe lângă talent literar şi grija pentru detaliul istoric fiind utile
cercetătorilor de azi. Textul se reproduce cu grafia originală. Intervenţiile noastre au fost
încadrate între paranteze drepte. Titlul aparţine redacţiei noastre iar subtitlurile aparţin
autorului.
Pe mare de la insula Rodos şi până la Iafa. Vineri 6 August către seară depărtându-ne
cu vaporul de oraşul Rodos şi uitându-ne iarăşi înapoi la locuinţele de aci, îmi
trecură prin minte tot felul de cugetări asupra acestei localităţi. M-am gândit la
apostolul Pavel care a străbătut aceste ape în propoveduirea sfintei evanghelii
(Fap.Ap.21,1); apoi la cavalerii Teutoni care domniră în Rodos în veacul de mijloc,
până în ziua când insula căzu în mânele lui Soliman. Mi-am adus apoi aminte de
toate împrejurările bune ori rele, care învăluiră insula în timpul trecut; când liniştea
a domnit în insulă, locuitorii ei au fost fericiţi; iar când privirile răpitoare s-au oprit
asupra acestui colţ de pământ aruncat în mare, oamenii de aci au intrat în spaimă.
Primii locuitori ai insulei, veniţi de aiurea, erau încredinţaţi că aici îşi vor câştiga
pâinea în linişte şi se vor hrăni nesupăraţi de alte neamuri. Dar şi în această insulă
veniră cuceritorii rând pe rând, ca să tulbure liniştea paşnicilor locuitori şi să-i
treacă pe sub ascuţişul sabiei. Voiesc să arăt cu aceasta, că bietul om nu are pace
nici în cel mai părăsit colţ al pământului. Şi aici se luptă el cu fiarele sălbatice atât
de periculoase vieţii lui, iar mai pe urmă cu oamenii veniţi din depărtări pentru a-i
răpi micul său avut şi apoi libertatea atât de
scumpă fiecărei vietăţi. Aşa s-a întâmplat cu
aceşti insulari săraci, care s-au retras la
adăpost, ferindu-se de războaie şi lupte
omeneşti şi mulţumindu-se cu sărăcia.
1.Insula Samos. Este folositor pentru
tot omul să intre într-o insulă de acest fel şi
să studieze viaţa locuitorilor de aici, cum şi
aspiraţiunile lor mărginite şi patriarhale.
Aceste studii le-am făcut şi eu în vara anului
1899 în insula Samos, atât de vestită prin
leagănul unor mari oameni ai vechimei. În
Samos se crede că s-a
născut Pitagora filozoful ( m. 509 sau 472
î.Chr); se mai zice că tot în această insulă a
început Erodot (m. 407 î.Chr) să scrie istoria Dr. Badea Cireşeanu.
sa. Locuitorii din Samos mai cred că bogatul Cresus, regele Lidiei (m. 548 î.Chr), a
avut un palat pe această bucată de pământ. Chiar şi apostolul Pavel a cercetat insula
Samos în a III-a călătorie (Fapt.Ap. 20-15). Când am intrat în
orăşelul Wathy populat cu 10 000 de suflete, capitala insulei, am cunoscut îndată că
mă aflu într-un cerc de oameni izolaţi de restul lumii. Germanul Steinhauer care
locuia de mult timp în Whaty, mi-a dat toate desluşirile asupra obiceiurilor şi
traiului celor din insulă. Orăşelul este liniştit, oamenii blânzi şi traiul foarte ieftin.
Locuitorii privesc cu bună voinţă pe străini, căci aceştia aduc veste de cele ce se
întâmplă în lume, şi apoi cheltuiala lor adaugă cu ceva la puţinele venituri ale celor
din insulă. Cu germanul mai sus amintit, am cercetat oraşul, poşta franceză, un
local de fotografie, palatul guvernatorului, etc. Aici în Samos fu guvernator (beiu)
şi principele Ioan Ghica, renumitul scriitor român. Germanul mi-a spus că insula
Samos are peste tot 60 000 de locuitori de diferite naţiuni: turci, greci, armeni ş.a.
Al doilea oraş al insulei este Karlowassy, mai mic decât Wathy; dar sunt şi sate în
insulă. Această bucată de pământ stă sub suzeranitatea Turciei, căreia îi plăteşte
anual un tribut de 2 000 de lire turceşti; iar guvernatorul este plătit cu 300 de lire pe
lună; însă venitul acesta se mai împuţinează câteodată după împrejurări. Insula e
muntoasă, pietroasă şi nu are păduri cum nu au multe şi din celelalte insule. Ea e
cultivată mai mult pe lângă mare, unde cresc struguri în cantităţi mari şi frumoase
cum şi tot felul de poame gustoase. Acestea sunt produsele insulei, pe care le vând
neguţătorii ca să-şi cumpere grâu, porumb şi cele trebuitoare vieţii. Grâu şi porumb
nu se cultivă pe acest pământ, cum nu se cultivă nici în multe din insule. Clima e
foarte plăcută şi dulce. La sosirea vapoarelor în port, cea mai mare parte a
locuitorilor, ies întru întâmpinare, uitându-se sfioşi la călători. Piaţa din Whaty este
îmbelşugată mai ales în fructe ieftine şi gustoase. Cu 20 centime se vindea ocaua
turcească de struguri tămâioasă şi razachie, de un gust delicios; carnea, pâinea se
vând ieftine ca şi în oraşele noastre mai mici. Vinul renumit de Samos, se vindea cu
60 centime ocaua turcească. Acestea le arăt ca să ştie întru câtva cititorul, cum se
vând articolele de trai în insulele mărilor, şi cum vieţuiesc oamenii. În Whaty este
şcoală, biserică, grădină frumoasă şi alte îmbunătăţiri folositoare locuitorilor. Lux,
mode, cântece, jocuri, nu se întâmplă pe aici decât la ocaziuni rari; liniştea,
modestia şi mulţumirea sufletească, se văd zugrăvite pe faţa fiecărui insular.
Europeanul nemulţumit de zgomotul lumesc şi de luptele ce consumă viaţa lui, se
simte fericit în aceste insule retrase de centru lumii; el trăieşte aici liniştit
mulţumindu-se cu viaţa patriarhală a locuitorilor indigeni. Iată pentru ce bogătaşii
europeni şi americanii se retrag iarna şi mai ales vara, în aceste colţuri pierdute în
undele mării, ca să trăiască şi ei liniştiţi şi depărtaţi de zbuciumările omeneşti.
Acum înţelegem şi rostul acelor filozofi, pictori, medici şi istorici din
vechime, care se retrăgeau în insule şi aici pe marginea valurilor mării, lucrau
pentru folosul omenirei. Liniştea şi pacea sunt cele două izvoare de fericire ale
omului; unde lipsesc aceste daruri sfinte, omul este nefericit, chiar dacă ar avea el
bogăţiile lui Iov sau ale lui Cresu. Poamele culese din arbori şi apa izvoarelor
limpezi, erau în vechime hrana principală a locuitorilor insulari; şi astăzi aproape
tot în acest fel se hrăneşte populaţia de pe aici. Cei bogaţi însă, se deosebesc prin
viaţa lor împrumutată în mare parte de la Europeni şi Americani. Sărbătorile
creştine şi cultul religios, se păstrează în insule cu toată sfinţenia. Paştele,
Crăciunul şi alte zile mari, se serbează cu mai multă pietate în aceste locuri
singuratice decât în centrele lumeşti. Valurile mării, luciul nesfârşit al apelor,
liniştea tainică a locului, împuternicesc mult spiritul poetic şi religios. Asemenea şi
munţii stâncoşi, vânturile iuţi din timpul iernii, ca şi clima dulce din timpul verii,
grădinile îmbelşugate cu tot felul de bunătăţi, nu puţină variaţie de gândire aduc
omului trăitor în insule. Pentru aceea şi fantezia acestuia în toate timpurile a fost
bogată şi a făurit felurite împletituri poetice.
2) Insula Cipru. După ce m-am abătut puţin din calea istorisirei mele, acum mă
reîntorc iarăşi la drumul pe apă de la Rodos spre Tripoli. Am mers pe mare toată
noaptea şi chiar Sâmbătă 7 August până pe la ora 2 după amiaza, când trecurăm
prin dreptul insulei Cipru. În timp de 2-3 ore cât am plutit cu vaporul pe lângă
această insulă mi-am adus aminte de tot trecutul său istoric. Insula Cipru, cu multe
secole înainte de era creştină, era cunoscută lumii prin cultura sa. Ea era
străbătută de două şiruri de munţi cu izvoare de apă. Produce grâu, orz, ovăz,
bumbac, măsline, portocale, unt de lemn, fructe delicioase şi mai ales vinuri
excelente. Aici se cresc albine, se cresc oi şi tot felul de animale domestice.
Pământul este roditor şi conţine într-ânsul aur, argint şi mai ales aramă. În vechime
erau mai multe oraşe pe insulă; între toate se deosebeau aceste 3: Amathont ,
Pafos şi Idalia. Insula fiind supusă după mari lupte de către Fenicieni (an. 620 î.
Chr), de Egipteni (an. 550 î. Chr) şi de Perşi în timpul lui Artaxerxe, suferi jugul
cuceritorilor, dar totdeauna se ocârmui după legile sale pământene. De multe ori
însă scutură domnia străină cu ajutorul Grecilor şi atunci gustă cu plăcere dulceaţa
libertăţii. Pe la anul 410 ( î. Chr), găsim domnind în cetatea Salamina din Cipru pe
regele Evangoras, unul din cei mai mari şi războinici domnitori ai insulei. Acesta
scutură jugul persan şi se împotrivi mult timp acestor duşmani. Evangoras fu ucis
la anul 374 de un eunuc; locuitorii Ciprului au plâns mult timp pe viteazul lor; Iar
Isocrat i-a compus un prea frumos panigiric. După moartea lui Evangoras, insula
Cipru a căzut iarăşi în mânele cuceritorilor. Ea fu supusă de Alexandru cel Mare,
apoi de egipteni, după aceea de sirieni şi în fine de Romani în anul 65 (a. Chr.).
Apostolul Pavel în călătoria sa a III-a a trecut pe lângă Cipru cu corabia şi a
venit în Siria (Fapt. Ap. 21.2). La finele secolului al IV-lea şi începutul secolului al
V-lea aci în Salamina Ciprului aflăm pe învăţatul părinte bisericesc Epifanie,
păstorind biserica în timp de 36 de ani în calitate de mitropolit. Aci rosti el
frumoasele sale cuvântări bisericeşti din care ne-au rămas numai 7 ; şi tot în acest
colţ de pământ scrise Epifanie multe cărţi din care se deosebeşte scrierea sa în care
descrie şi combate vreo 80 de erezii, începătoare cu Simon Magul şi înlănţuite până
în secolul al V-lea. De aceeaşi valoare literară mai este şi cartea sa [...] , un manual
de învăţătură a credinţei spre a se apăra creştinul în contra valurilor ridicate de
eretici. Dar Epifanie era mai ales contrar al lui Origen, afirmându-se în felul acesta
faţă de Ioan, Episcopul Ierusalimului şi faţă de toţi cari nu intrau în polemice. Indus
în eroare de Teofil, episcopul Alexandriei, Epifanie a călătorit la Constantinopole şi
a lucrat chiar în contra lui Chrisostom. Mai pe urmă încredinţându-se de planurile
viclene viclene ale lui Teofil, s-a înapoiat umilit la Constantinopole şi a murit pe
cale la anul 403. În timpul împăraţilor bizantini, insul Cipru fu cuprinsă de arabi şi
apoi, după alţi cuceritori fu luată în stăpânire de regele Angliei Richard inimă de
leu în anul 1191. Acesta o dărui lui Lusignan, ultimul rege al Ierusalimului, care o
stăpâni până în anul 1194 şi apoi o dădu şi el urmaşilor săi. Sub urmaşii lui
Lusignan insula purtă titlul de Regatul Ciprului şi fu stăpânită de aceşti 18 regi
mici şi neînsemnaţi până în anul 1489 când fu vândută veneţienilor ; iar de la
aceştia o cumpărară turcii în anul 1570, sub a căror suzeranitate se află şi acum. În
vapor mi s-a spus că englezii şi-au întins nu de mult timp stăpânirea asupra insulei.
Capitala acestui ţinut este acum oraşul Levcosia populat cu vreo 30000 locuitori.
Astăzi insula Cipru numără abia vreo 80000 de locuitori cari se ocupă cu
cultura viilor, smochinilor, lămâilor şi a fructelor sudice. Starea micilor orăşele şi a
satelor din insulă este înapoiată cu totul. Iată în puţine cuvinte prin câte nevoi au
trecut locuitorii insulei şi cum ei au fost jucăria celor mai puternici. Aceştia
considerau Ciprul ca pe un obiect bum de vânzare sau de dăruială ; iar dacă cei din
insulă ar fi fost un popor numeros şi bine armat, duşmanii i-ar fi respectat şi s-ar fi
temut de dânşii. Dar pentrucă locuitorii insulei erau oameni săraci şi cuminţi, au
venit peste ei neamuri depărtate şi au înghiţit avutul şi munca lor.
Depărtându-ne de insula Cipru şi înaintând în Marea Mediterană, vaporul
brăzda cu putere apa întinsă şi fără margine. Ochii noştri nu mai întâlneau decât
valurile nesfârşite ale apelor ; iar vasul în care călătoream, fiind mare şi puternic,
mergea fără încetare. Părea că şi el obosise de atâta înotare, dar totuşi grăbea să
ajungă la limanul hotărât. Şi câte gânduri triste nu se deşteaptă în mintea călătorului
cu deosebire în timpul nopţei, când vasul înoată necontenit ! O cale greşită, o
ciocnire cu alt vas ori o izbitură de stâncă şi totul e pierdut ! Cele mai mari
bastimente ale lumii sunt ca o nimică în furia valurilor ! Totul se pierde şi se
sfârşeşte într-o clipă. Până la un moment dat lumina electrică străluceşte noaptea în
vasul lucrat cu lux şi destoinicie. Călătorii se deosebesc în clase şi ranguri după
starea şi puterea lor socială : cei din clasa mai înaltă privesc de sus pe săracii din
clasele de jos ale vasului. Iar la o nenorocire adusă de valuri sau de alte împrejurări
triste , dispar rangurile, clasele şi toţi sunt deopotrivă în faţa morţii. Această teamă
şi aceste gânduri stăpânesc pe călători mai ales când nopţile sunt urâte şi când
valurile mişcate de vânt izbesc vasul cu putere.
3. O întâmplare nenorocită pe Marea Baltică. În vara anului 1898 veneam cu vaporul pe
Marea Baltică de la oraşul Stocholm, capitala Suediei, la oraşul Helsingfors,
capitala Finlandei. Foarte multă lume era în acest vas. Marţi 4 august, pe la ora 4 şi
jumătate de dimineaţă, pe o ceaţă neagră şi îngrozitoare, vasul nostru a suferit o
puternică izbitură. Cine nu a călătorit pe mări, nu are idee de ceaţa deasă căzută
asupra apei. Atunci totul e invizibil pe bord : omul însuşi pe sine nu se mai vede .
În părţile nordice ale Europei ceaţa cu atât mai vârtos stă deasă şi plină de fiori ; ea
pătrunde în vapor şi întunecă toată lumina. Pe acest timp eu eram în odihnă în
cabina mea ; somnul îmi era însă tulburat şi păre acă instinctul îmi prevedea o
nenorocire. Nu puteam să prind un somn liniştit ca de obicei ; realitatea nenorocirei
sosise ! Simţesc apoi că vaporul odorogeşte ca o căruţă pe un drum pietros ; se aude
în vapor un sunet ca un trăsnet şi toţi am sărit pe bord într-o clipă ţipând şi
aşteptându-ne moartea îngrozitoare. Vaporul s-a oprit brusc pe loc. Luminile
vasului s-au stins toate de puterea acelui trăznet. Pe bord nu ne întâlneam unul cu
altul decât prin pipăire. Nu zăream nimic ci ne aflam într-un haos negru şi
nepătruns. Femeile ţipau cu mai multă putere şi aşteptam ca vreo spărtură a vasului
să aducă apa şi să fim aruncaţi în fundul mării. Nu mai era nici o speranţă de
scăpare căci bărcile şi colacii de salvare nu se mai zăreau ; şi apoi chiar dacă ar fi
apucat cineva vreo barcă ori vreun colac, ce i-ar fi folosit într-un întuneric ca de
iad ? Femeile, copiii, tinerii şi bătrânii urlau cu răcnete îngrozitoare adunaţi toţi în
mijlocul bordului. Eu de şi îmi zdrobisem piciorul
stâng când am sărit din cabină peste alţi călători, totuşi
nu mai simţeam lovitura ci ţipam împreună cu
tovarăşii mei de nenorocire. În aceste ţipete urlătoare
se distingeau glasurile tari şi răguşite de spaimă ale
bărbaţilor care îşi căutau soţiile lor, ale maicilor care
strigau pe copiii lor, ale amicilor care căutau pe
tovarăşii lor ; iar marinarii vaporului, mai viteji decât
nişte voinici cuprinşi în războaie, fugeau repede şi
curajoşi în toate părţile prin vapor cu semnalele lor
obişnuite ca să întâmpine nenorocirea şi să vină cu
ceva în ajutorul nostru. Căpitanul vasului, un brav şi
viguros bărbat, da comanda personalului său de la
locul de onoare, apoi striga necontenit încurajând pe călători şi spunând că vasul nu

se află în pericol. Se ştie însă că în asemenea împrejurări cuvintele căpitanului nu
mai sunt crezute, pentru că el îşi face datoria sfântă de a ţine ordinea în faţa
nenorocirei. Cu toate aceste îmbărbătări, lumea nu înceta de a urla mai tare,
părându-se fiecăruia că aude apa strecurându-se în vas. Faptul că marinarii nu
desprindeau nici o barcă de salvare ne întărâta şi mai mult. Şi bine a fost că nu s-a
desprins vreo barcă, căci multe cruzimi s-ar fi întâmplat atunci, luptând fiecare să
apuce barca, cum s-a întâmplat aceasta când s-a scufundat vaporul ,,Bourgogne’’.
După vreo jumătate de oră urletele mulţimii s-au mai astâmpărat, căci pe de
o parte ea obosise ; iar pe de altă parte ceaţa se mai înseninase şi vaporul nu se
scufunda. Înseninându-se pe deplin peste o oră, căpitanul a cercetat cu de-
amănuntul vasul său să vadă dacă i s-a întâmplat ceva şi apoi asigurând pe călători
despre tăria şi buna stare a vaporului, aceştia s-au liniştit deşi toţi erau negri la chip
căci văzuseră coasa tăioasă a morţii. Făcându-se ziuă, vasul a fost tras înapoi cu
multă băgare de seamă şi apoi încet-încet şi-a urmat drumul mai departe.
Ce se întâmplase şi care a fost cauza acestei nenorociri ? În Marea Baltică
sunt pretutindenea numai insule mai mari ori mai mici. Unele sunt locuite, altele
sunt pustii iar unele din insule nu se văd din din adâncul mării căci vârfurile lor
deşi se înalţă până aproape de suprafaţa apei, totuşi ele stau ascunse dedesubt. Apoi
Marea Baltică seamănă mai mult cu un lac fără fund dar presărat cu sute şi mii de
insule, cu păduri pe ele sau şi golaşe ; iar vaporul din cauza aceasta merge şerpuind
prin aceste colţuri periculoase. O mică greşeală aduce nenorocirea vasului şi a
călătorilor ; la nenorocire mai contribuise şi ceaţa deasă ce se întinde pe mările
nordice, nu numai iarna dar chiar şi în timpul verii. Pentru aceea căpitanii de
vapoare ce călătoresc pe Marea Baltică sunt căutaţi şi
încercaţi cu multă atenţiune. Peste vârful uneia din
aceste insule ascunse în apă călcase vaporul nostru ;
izbitura vasului de insulă a produs trosnitura,
stingerea luminilor orecum şi toate cele ce am arătat.
În ziua aceea, călătorii nu vorbeau decât de
nenorocirea întâmplată şi nici unul din ei nu mai da
semne de veselie. Dumnezeu însă ne-a ferit de
nenorocire, arătându-ne că El ocârmuieşte totul şi în
mâna lui sunt zilele noastre. Acum viu iarăşi la
călătoria de pe Marea Mediterană şi urmez cu cele
întâmplate pe această apă. (va urma)
Dr. Badea Cireşeanu.
Sculptorul slătinean Theodor Burcă

Floriana Tîlvănoiu
Sunt oameni printre oameni! Dumnezeu i-a hărăzit pe fiecare cu ceva. Unora le-a dat
hărnicia sau generozitatea, bunătatea sau dăruirea, puterea de a alina durerea altora,
durerea fizică, trupească. Pe alţii i-a hărăzit cu puterea de a alina sufletul şi le-a dăruit
talent. Ei sunt cei mai norocoşi! I-a presărat precum florile. Şi nu pe toţi într-un loc. I-a
risipit să bucure ochiul şi sufletul celor de rând, celor neputincioşi de a naşte frumosul.
Au fost aruncaţi, ca seminţele purtate de vânt, să înfrumuseţeze Pământul precum
curcubeul dă culoare, limpezire şi seninatate cerului răvăşit şi întunecat de furtună. Din
unele seminţe s-au înăltat versuri de jale, de dor, de iubire. Din altele cântece care îţi
înfioară simţămintele. Valuri de culori au înfrăţit omul cu natura în tablouri fascinante, vii şi
nepreţuite. Şi neclintite amintiri au fost scrise cu dalta în piatră.
Printre aceşti oameni iubiţi mai mult de Dumnezeu, se numără şi Teodor Burcă. Harul
şi l-a cioplit în piatră, bronz, ceară sau marmură. A modelat aceste materiale cu mintea , cu
sufletul şi prin această modelare a imortalizat în timp şi a înfăţişat celorlalţi, respectul,
aprecierea, suferinţa şi recunoştinţa sa faţă de compatrioţi în momentele de răscruce ale
istoriei!
Sculptorul oltean Teodor Burcă (grafiat şi Theodor Burcă) s-a născut la data de 25
februarie 1889, în oraşul Slatina, judetul Olt şi a decedat la 8 octombrie 1950. A fost fiul
protopopului Ioan Burcă şi al Ecaterinei,
domiciliaţi în strada Obrocari (azi Tudor
Vladimirescu). La D.J.A.N. Olt se
păstrează actul de naştere al artistului
,, din anul una mie opt sute opt deci şi
nouă luna februarie, diua douăzeci şi
cinci, ora două din zi. Act de naştere al lui
Theodor, ortodox, de sex masculin născut
astăzi în oraşu Slatina la casa părinţilor săi
din strada Obrocari, fiu Protopopului Ion
Burcă, vârsta treizeci şi opt ani şi al d-nei
Ecaterina Burcă vârsta treizeci ani ,
menajeră” (Registrul stării civile pentru
născuţi ai oraşului Slatina, inv. 233/1888-
1889, fila 30).
Act de naştere al lui Theodor Burcă.
Copilăria i-a fost canalizată tot
timpul către lucrurile frumoase, având o pronunţată orientare paşoptistă după afinităţile
tatălui său care îşi pune cu pregnanţă amprenta asupra educaţiei sale. Tot sub îndrumarea
atentă a acestuia găseşte pentru întâia oară cheia cu care desferecă tainele şi labirintul
buchiilor.
Ca oricare copil interesat de învăţătură, urmează clasele primare (între anii 1896-
1901) la şcoala ,,Ionaşcu” situată aproape de locuinţa părinţilor săi (casele moştenite de la
poetul slătinean Barbu Paris Mumuleanu după cum spune şi G. Poboran în ,,Istoria
oraşului Slatina” p. 459, aflate în strada Solomon, în faţa bisericii Ionaşcu). Se înscrie apoi,
şi frecventeză clasele I-III la Gimnaziul Real ,, Radu Greceanu” din Slatina (1900-1903).
Descoperindu-şi înclinaţiile artistice ,după terminarea liceului,îşi începe pregătirea
temeinică spre perfecţionarea tehnicilor sculpturale.Astfel că învaţă meseria cioplitului în
piatră de la diferiţi maeştri pricepuţi din Craiova ( unde temină Şcoala de Arte şi Meserii),
apoi din Bucureşti ( unde absolvă Şcoala de Arte Frumoase), având ca profesori pe
Wladimir Hegel şi Dimitrie Paciurea.
Din creaţia lui T. Burcă: ,,Regele

Ferdinand” (basorelief).
,,Maria, regina tuturor românilor”.
Pregătirea sa profesională nu se opreşte aici. Îl găsim ulterior la Viena, unde studiază

Şcoala de Arte Decorative iar între anii 1910-1913 se bucură de influenţa culturală
pariziană, unde studiază la Academia ,,Julian” cu profesorii Verlle şi Ernest Dubois, unde
se remarcă printre sculptorii cei mai talentaţi aflaţi la studiu.
Participă la primul război mondial. Atrocităţile, distrugerile şi morţile pricinuite
de război devin amintiri covârşitoare, viu întipărite în minte. Multe din aceste amintiri le
concretizează în numeroase sculpturi cu care participă la concursuri şi expoziţii organizate
în ţară şi în străinătate. Nu puţine dintre exponatele sale i-au adus aprecieri şi premii
importante. Aşa se face că în multe din operele sale sunt redate scene de barbaţi aflaţi în
tranşee sau în iureşul atacurilor.
Teodor Burcă a fost sculptorul care a conceput proiectul monumentului ridicat la
Cernăuţi după războiul de reîntregire şi unirea
Bucovinei cu patria mamă, la 28 noiembrie 1918.
Monumentul, în fapt, a fost opera mai multor
artişti ai vremii. Astăzi acest monument omagial
nu mai există. Mai apare doar descrierea lui în
diverse publicaţii de specialitate .
Acest monument a fost realizat în urma
constituirii unui comitet de initiativă al cărui
preşedinte a fost Principele Carol, iar membri:
academicianul Ion Nistor, generalul Ludovic
Mircescu (comandantul Diviziei a VIII-a) şi
doctorul Ion Jianu. Structural monumentul era
aşezat pe o platformă pătrată din apropierea
primăriei oraşului Cernăuţi la care se ajungea
urcând cinci trepte. Urcând alte şase trepte se
ajungea la o altă platformă, una circulară, pe care
era situat grupul statuar propiu-zis si un hemiciclu ( un fel de încăpere sub formă de
semicerc). La capetele hemiciclului, pe două borne de piatră, se aflau stemele provinciilor
româneşti. Pe brâul ce lega cele două borne, confecţionate din bronz erau efigiile lui
Grigore III Ghica (voievodul care a plătit cu viaţa refuzul de a ceda austriecilor o parte din
nordul Moldovei) şi cea a Regelui Ferdinand I, sub
a cărui domnie Bucovina revenise la Patria–Mamă.
Pe alte panouri din bronz erau reprezentate diferite
scene inspirate din istoria românilor. Elementul
alegoric, aşezat pe un soclu, în centru, era compus
dintr-un ostaş român în ţinută de luptă, care în mâna
stângă avea un steag, iar cu mâna dreaptă sprijinea o
fată care încerca să se ridice, fată ce simboliza
Bucovina dezrobită.
Pe peretele stâng al bazei, era sculptat un
basorelief care îl înfăţişa pe descălecătorul de ţară
Dragoş Vodă, în luptă cu zimbrul şi un medalion în
care era reprezentată scena uciderii domnitorului
Grigore al III-lea Ghica. Pe latura din partea dreaptă
erau imortalizate scene din luptele de la Mărăşti şi
Mărăşeşti şi de asemenea un medallion cu chipul
regelui Ferdinand I Întregitorul neamului. În spatele
arcului statuar, simbolic, zimbrul de bronz strivea cu
copita vulturul bicefal austriac, această concepţie
fiind opera sculptorului Spiridon Georgescu.
Dezvelirea monumentului a constituit un
Monumentul eroilor (Odobeşti).
moment emoţionant. La festivitatea din 11
noiembrie 1924, din Piaţa Unirii din Cernăuţi au participat suveranii României, Regele
Ferdinand şi Maria, Principele Carol şi Principesa Elena, primul ministru Ion I.C. Brătianu,
precum şi numeroase pesonalităţi politice (miniştrii A. Văitoianu, I.G. Duca, Ion Nistor,
Ion Inculeţ, Alexandru Lepedatu), reprezentanţi ai bisericii ( mitropolitul Miron Cristea,
Î.P.S.S. Vladimir Repta), precum şi ofiţeri superiori ai armatei române ( generalii Prezan,
Zadik, Coandă, Stratilescu, Ştefănescu, Mircescu).
Haina de sărbătoare pe care a
îmbrăcat-o întregul oraş a creat un
décor înălţător. Steagul tricolor flutura
triumfător pe toate clădirile oraşului,
balcoanele caselor erau împodobite cu
scoarţe ţesute de gospodine, iar Piaţa
Unirii un adevărat ostrov de frumuseţe
în care se înălţau obeliscuri cu decor de
brazi, steaguri, covoare, ghirlande
aşezate la intrările principale din Piaţă.
În centrul pieţii se înălţa monumentul
atât de sugestiv, iar în faţa
monumentului două tribune : una pentru
,,Mutarea graniţelor”.
familia regală şi cealaltă pentru înalţii
demnitari ai statului. Suveranul, cu suita sa, demnitarii şi oamenii politici au fost

întâmpinaţi cu muzică militară, dar şi cu traditionala pâine şi sare de către primarul
oraşului, Nicolae Gh. Flondor. După slujba religioasă oficiată în Catedrală de Mitropolitul
Bucovinei, Î.P.S.S. Nectarie Cotlarciuc (fostul episcop al Cetăţii Albe), întregul alai s-a
îndreptat spre Piaţa Unirii unde a fost dezvelit monumentul într-un cadru festiv şi
emoţionant. Monumentul a fost dezvelit de către mitropolit,Î.P.S.S. Nectarie Cotlarciuc.
Discursurile participanţilor, încărcate de emoţie, patriotism, respect şi recunoştinţă pentru
jertfele aduse, au fost urmate de reprezentaţiile artistice ale unui cor format din peste 1000
de elevi care printre altele a interpretat un imn festiv, prin care s-au transmis participanţilor
la acest eveniment puternice emoţii. Muzica imnului a fost compusă de Alexandru
Zavulovici, care mai era supranumit şi Schubert al Bucovinei. Nu mai puţin emoţionante
au fost şi reprezentaţiile militare. Astfel cu mândrie şi onor au defilat prin faţa Majestăţii
Sale, pe acorduri de fanfară, soldaţii regimentului 8 Vânători de munte, cohortele
cercetăşeşti, Uniunea foştilor voluntari, arcaşii din Bucovina, populaţia Bucovinei după
judeţe, invalizii de război şi mulţi alţii.
Din păcate monumentul nu a
rezistat vitregiilor istoriei. Mai întâi
el a fost demolat de trupele sovietice,
în vara anului 1940, când au ocupat
nordul Bucovinei. Mai apoi, ceea ce a
rămas după această demolare şi
anume elementul central- statuia
alegorică a Unirii- reamplasat pe
soclu, a fost din nou demolat în martie
1944 de către Armata Roşie. În felul
acesta monumentul a dispărut în
întregime, iar din măreţia lui
structurală nu a mai rămas nicio urmă.
Chiar dacă complexul monumental
din bronz a dispărut, s-a păstrat actul
de fundaţie purtând semnăturile Regelui Ferdinand
şi a Reginei Maria. Acest document se află în
patrimonial Muzeului de Istorie din cadrul
Complexului Muzeal Bucovina-Suceava. Conţinutul
documentului este următorul: ,, Strivită sub copita
răzbunătoare a zimbrului zace pajura cu două
capete , care, acu 150 de ani, a răpit din trupul
Moldovei partea cea mai frumoasă şi mai bogată în
scumpe amintiri, pentru a o ţine în cea mai neagră
şi asupritoare robie. Dar glasul străbunilor din
morminte n-a îngăduit ca acea robie să întunece şi
să înăbuşe conştiinţa românească. Noi, băştinaşii
acestei ţări, n-am renunţat niciodată la sfintele
noastre drepturi asupra acestei moşteniri. Din
vremurile evlaviosului Vlădică Dosoftei şi până în
zilele lui Ion Grămadă, eroul de la Cireşoaia, noi am luptat, am jertfit şi am crezut în
isbânda ce era să vină. Cu tot zăbranicul mohorât, care un veac şi jumătate a apăsat
asupra plaiurilor robite, noi n-am încetat o clipă a întrezări zorile libertăţii, cari se
arătară mai mândre şi mai luminoase la izbucnirea
marelui război de desrobire. De aceea, când sub glorioasa
domnie a marelui nostru rege Ferdinand I şi a prea
graţioasei Regine Maria, pronia cerească, vrednicia
poporului roman şi vitejia ostaşilor noştri ne-au adus
mult râvnita şi îndelung aşteptata realipire la Patria-
Mumă, întreaga populaţie a Bucovinei desrobite, a ţinut
să învrednicească printr-un măreţ monument , realizarea
visurilor şi dorinţelor noastre seculare.
Din dragoste şi recunoştinţă toţi locuitorii acestui
pământ desrobit s-au grăbit să ofere obolul lor pentru
înălţarea acestui monument amintitor. Astfel înălţatu-s-a
acest monument, simbol trainic al realizării străduinţelor
noastre, prin osârdia unui comitet de acţiune, având
preşedinte de onoare pe Alteţa Sa Regală Principele
Carol, Moştenitorul tronului, şi membri pe domnii Ion I.
Nistor, Nicolae Gh. Flondor, Primarul oraşului Cernăuţi,
cioplit fiind de sculptorii Teodor Burcă şi Spiridon
Georgescu, aşezat de arhitectul V. Ştefănescu şi desvelit în
al II-lea an de preaslăvită domnie al celui, după M.U.
Traian, al doilea stăpânitor al întregului pământ
românesc, M.S. Regele Ferdinand I, în anul mântuirii
1924, luna noiembrie 11, ziua când acu şase ani, ostaşul român eliberator, sub comanda
generalului Iacob Zadik a intrat în acest oraş, Ministru preşedinte al României fiind Ion
I.C. Brătianu, arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei I.P.S. Nectarie Cotlarciuc şi s-a dat în
seama primăriei oraşului Cernăuţi. S-a scris şi semnat de noi:Ferdinand, Maria, Carol,
Elena”.
Alături de semnăturile regale mai pot fi descifrate
semnăturile lui I.I.C. Brătianu, Nectarie-Mitropolitul
Bucovinei, Gurie –Arhiepiscopul Basarabiei, Lucian-
Episcop al Romanului, Ipolit-Episcop de Rădăuţi, Nicolae
Flondor - Mitropolitul Ardealului , Vasile Tarnavschi-
prorectorul Universităţii din Cernăuţi, Constantin Loghin –
preşedintele Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română
în Bucovina, dr. Ion Jianu, arhitect Victor Ştefănescu,
sculptorul T. Burcă, generalii Prezan, Mircescu şi
Strătulescu.
Merită reţinut şi faptul că, tot cu această ocazie a
dezvelirii monumentului ridicat spre cinstirea celor care
s-au jertfit pentru împlinirea idealului de unire, în cimitirul
din Cernăuţi, familia regală şi toţi însoţitorii au inaugurat
un Monument al Eroilor.
,,Cap de copil”. Perioada scurtă de timp pe care a trăit-o nu i-a permis
sculptorului TEODOR BURCĂ să îşi exprime cu desăvârşire talentul şi priceperile

artistice. Cu toate regretele că viaţa nu i-a hărăzit un drum mai lung de parcurs,în urma sa
au rămas lucrări durabile , apreciate şi remarcate de specialişti. Iată prezentată mai jos o
listă de lucrări ale sale:
-Bustul lui Vasile Alecsandri, amplasat în Rotonda scriitorilor din parcul Cişmigiu, din
Bucureşti, în anul 1943;
- Bustul ,, Poetului Macedonsky”, expus la expoziţia personală din 1919, când Teodor
Burcă a solicitat primăriei Municipiului Bucureşti acordarea unui bust ,,Alexandru
Macedonski” pentru a fi inclus în dotările cu artă plastică ale grădinii Icoanei;
- Monumentul Eroilor din 1916-1918 din Drobeta Turnu-Severin, dedicat eroilor Primului
Război Mondial, inaugurat la 4 iunie 1933. În cripta lui sunt osemintele a 380 de eroi care
şi-au jertfit viaţa pentru apărarea gliei străbune;
- Monumentul Vânătorilor de Munte din Târgu Neamţ, construit din piatră şi bronz şi
adăposteşte osemintele a 196 de eroi ai Batalionului de vânători de munte din Târgu Neamţ
căzuţi în primul război mondial. A fost inaugurat la 28 iunie 1939, în prezenţa Regelui
Carol al II-lea al României şi a primului ministru Armand Călinescu;
-Mausoleul generalului Ioan Dragalina, înălţat în 1921 la cimitirul Bellu-Militar din
Bucureşti în colaborare cu sculptorul I. Buiuc;
-Monumentul eroilor din Războiul de Independenţă, de reîntregire naţională, amplasat la
marginea localităţii Lacul Turcului, din iniţiativa unor cetăţeni din comună şi inaugurat în
anul 1920. Lucrarea este din beton şi are înălţimea de 3,70m. Soclu pătrat , în trei trepte,
surmontat de un piedestral paralelipipedic, având în terminaţie o coloană obeliscoidală, cu
o pajură aşezată pe un glob. La baza piedestalului, pe laturile din dreapta şi din stânga, sunt
montate basoreliefuri din bronz care redau scene de luptă. Pe câteva plăci de marmură
fixate pe monument sunt înscrise numele a 107 militari căzuţi eroic în luptele din timpul
primului razboi mondial;
- Bustul amiralului Vasile Urseanu din cimitirul Bellu. Monumentul este înscris pe ,, Lista
monumentelor istorice” a Institutului Naţional al monumentelor Istorice ;
- Monumentul Unirii din Cernăuţi a cărui descriere am prezentat-o în rândurile de mai sus;
- Monumentul lui Tudor Vladimirescu din Bucureşti, are 2,5 m. Statuia lui T. Vladimirescu
este plasată pe un soclu înalt de 5 m, fiind situată lângă Biserica Precupeţii Vechi-
Biserica Tuturor Sfinţilor, pe strada Mihai Eminescu. Statuia este din bronz şi a fost
realizată în anul 1934;
- Statuia Grănicerului din Fălticeni, construită în întregime de T. Burcă, din beton şi
bronz, în anul 1948. ,,Grănicerul de veghe” le aminteşte locuitorilor din Fălticeni de lupta
de la Spătăreşti din 14-15 ianuarie 1918, luptă dusă de ostaşii Regimentului 2 Grăniceri
împotriva Corpului 2 de Armată rus pentru ocuparea Fălticeniului. Note informative despre
semnificaţia acestui monument apar în numărul festiv al revistei ,,Grănicerul” din 3 martie
1934.
În judeţul Olt avem un frumos monument al eroilor la Crăciuneii de Jos-
Radomireşti, opera lui Teodor Burcă, despre care am vorbit cu altă ocazie (Memoria
Oltului 12 (22)/dec. 2013).
Din anul 1934, Teodor Burcă îndeplineşte funcţiile de conservator şi custode al
Pinacotecii Municipale Bucureşti
Pe lângă această succintă prezentare a operei creative, este mult mai concludentă
trecerea în revistă, în toată amploarea ei, a activităţii artistice pe care o face însuşi autorul:
,,În urma studiilor făcute în Austria , mi s-a încredinţat un post de profesor la Târgu-
Jiu, unde am şi expus primele mele lucrări. Un portret în basorelief al regretatului om
politic Take Ionescu, expus la vitrina librăriei din acel oraş, atrase asupra mea atenţia şi
bunăvoinţa acestui suflet de elită.
I-a plăcut portretul şi l-a reţinut, oricine-l putea vedea în biroul său până când a fost
devastată casa sa în timpul ocupaţiunii. Îndemnul şi ajutorul discret primit de la el
datoresc plecarea mea la Paris.
Nu mă pierdea din vedere şi, cu toate multiplele sale ocupaţiuni, găsea totuşi
reculegerea de a-mi trimite un cuvânt de încurajare în străinătate .
La Paris, ca student, am expus prima oară în anul 1911, la Salonul ,,Artiştilor
Sculptori” de la Academia Julien şi am obţinut pentru
lucrarea mea intitulată ,,Cain” prima mea distincţiune. În
,,Neamul Românesc Literar” de la 27 martie 1911, se
strecoară pentru publicul din ţară primul articol în care i se
aducea la cunoştinţă că un tânăr sculptor român eşise la
lumină în marele oraş.
Întors în ţară, am expus pentru prima oară la ,, Salonul
Oficial”, în 1915, lucrarea intitulată ,, Un Werther”.
Campania din 1916 întrerupe pentru un moment activitatea
mea , fiind mobilizat, dar conştient că munca şi perseverenţa
în studii sunt singura cale de a forma pe artist, am lucrat în
umbră în epoca de neutralitate în care societatea noastră îşi
trăia zilele cele mai înfrigurate .
Pentru a doua oară la Ateneul Român, am expus la ,,
Salonul Oficial” unde am obţinut premiul pentru lucrarea
,,Moş Martin”. Monumentul funerar al
Războiul pentru întregirea neamului m-a apucat în amiralului Urseanu (Bellu).
vârtejul său şi, după lungi şi grele peripeţii, în primăvara
refacerei am trecut pe frontul Armatei a II-a, la Divizia XII-a, ca ofiţer.
Când am putut relua lucrul, m-am simţit ca şi când rămăsesem în urmă pe când toţi
ceilalţi colegi bătuse calea ce-şi croise în viaţă. Şi atunci cu un fel de înfrigurare, m-am
aşezat la lucru ca să ajung pe alţii, ca să mă ajung pe mine, ca să realizez ceea ce purtam
în suflet.
În pulsarea generală a vieţii de după război îmi părea că toate trebuie să capete un
ritm nou şi pentru arta sculpturiei, în special, am găsit că se cade a arăta publicului
românesc o manifestare viguroasă.
Ca ofiţer am fost din nou mobilizat în timpul retrageriei trupelor germane la lagărul
de prizionieri Pitar-Moş Bucureşti; am avut răgazul să lucrez şi să studiez. Printre
prizionieri am găsit modele vii de energie şi bărbăţie; o maică expresivă din căminul
călugăresc al acestei instituţii, mi-a fost model la lucrarea mea ,,Fără popas” şi
,,Adolescent”. În fine, în orele când era îngenunchiat la rugăciune, în biserica Pitar-Moş,
am modelat pe Majestatea Sa Regele, în madalion şi i-am oferit în madalion şi i-am oferit
un exemplar din această lucrare care azi este aşa de răspândită.
Următoarele lucrări, rod al acestei epoci de muncă şi încordare, au fost expuse în
această primă expoziţie personală: ,,Fără popas”; ,,Voi învinge”; ,,Pasiunea”; ,, Copil
râzând”; ,,Moş Martin”; ,,Adolescent”; ,,Poetul Macedonsky” şi alte diverse lucrări.
Ziarul ,, Universul” de la 9 octombrie 1919; ,,Rampa” de la 14 noiembrie 1919 şi celelalte

ziare se ocupă de această manifestare în mod elogios, iar în ziarul ,,Neamul Românesc”
de la 14 octombrie 1919, într-un articol de fond intitulat ,,Cei care muncesc”, dl. Profesor
Nicolae Iorga mă prezintă publicului cu autoritatea sa necontestată.
În primăvara anului 1920, la ,,Cercul Militar” contribuii la organizarea unei expoziţii
colective a tuturor sculptorilor din România întregită şi am avut satisfacţia că am reuşit cu
acest prilej să ofer publicului o impresionantă manifestare de sculptură, fără a mai urma
obiceiul vechiu de a figura în expoziţie alături de pictură.
În toamna anului 1920, când Maison d’Art deschide elegantele sale saloane, sunt
solicitat să expun din nou şi am făcut o selecţie de lucrări anterioare la care am adăogat
,,Satirul şi nimfa”; ,,Profil de Femee”; ,,Cap de fetiţă şi băiat”; ,,Portretul decanului
baroului de Ilfov”.
Ziarul ,,Universul”, la 15 noiembrie 1920 ,şi ,,Viitorul”, la 15 noiembrie 1920, se
ocupă ca şi celelalte ziare în cronicele lor artistice, de expoziţia mea.
În urma acestor manifestări, am primit din numeroase părţi solicitări în vederea
monumentelor eroilor căzuţi în război.
La 27 ianuarie 1920, am contractat cu Comitetul Institutului în acest scop ridicarea
,,Monumentului Medicilor Militari” din Bucureşti preşedinte fiind dl. general dr. A.
Vasilescu ,monument care se află în curtea Institutului Medico-Militar şi care a fost
inaugurat în octombrie 1924.
La 25 februarie 1920, am contractat ridicarea Monumentului Eroilor din Odobeşti, a
cărui inaugurare a avut loc la 9 mai 1921, preşedinte al Comitetului fiind domnul jude-
preşedinte Bărănescu. Monumentul de la Odobeşti l-am câştigat prin concurs.
Din partea societăţii ,,Mormintele Eroilor” (Ministerul de Război), am primit
însărcinarea de a ridica la cimitirul militar Bellu monumentul marelui erou ,,General
Dragalina”, lucrare executată în cursul anului 1921, arhitect fiind dl. I. Busuioc,
preşedinte al acestui monument fiind dl. general Amza şi colonel Macarovici,
vicepreşedinte.
În cursul aceluiaşi an, am executat
monumentul în amintirea regimentului 2
grăniceri din Fălticeni, luându-l prin
concurs şi care s-a inaugurat la 24
septembrie 1922, preşedintele comitetului
de iniţiativă fiind domnul Octav Lovinescu
şi domnul I. Dragoslav, scriitor, iar
arhitect Victor Ştefănescu.
În acelaşi an, am lucrat
monumentul ridicat de domnul Stelian
Popescu, directorul ziarului ,,Universul”
la satul său natal, în memoria eroilor din
război.
Deşi absorbit de lucrările
monumentelor ce mi s-au încredinţat, totuşi
am lucrat în vederea expoziţiei ce a avut
Bustul lui V. Alecsandri (parcul Cişmigiu) loc în 1922 la ,,Salonul de Toamnă”, unde
cu semnătura artistului. am prezentat următoarele lucrări:
,,Dezolarea” ; ,,Pocăinţa” ; ,,Prăbuşirea” şi diverse portrete.

În primăvara anului 1922, am concurat la monumentul Unirei din Cernăuţi, iar
juriul, în frunte cu Alteţa Sa Regală Carol şi general Mircescu au ales macheta prezentată
de mine.
Acest monument s-a inaugurat cu mult fast, la Cernăuţi, în ziua de 11 noiembrie
1924, în prezenţa Majestăţilor Regele şi Regina, a
Alteţele Lor Regale, Principii moştenitori. Pentru
această lucrare am fost distins cu o înaltă decoraţie.
La 25 februarie 1925, am prezentat la concursul
monumentului ,,Unirii” Basarabiei două proiecte :
,,Sub scutul Mamei” şi ,,Mutarea graniţei”(Zimbru),
pentru care am obţinut premiul I-ul.
În prezent ,în atelierul meu , din Str. Romană
20, lucrez la monumentul Eroilor din oraşul
Călăraşi, precum şi la diverse lucrări şi portrete.”
Multe din Presa timpului despre inaugurarea
lucrări le monumentului de la Cernăuţi.
concepe şi le
realizează în atelierul său din Bucureşti de pe Strada
Romană, nr. 20, prin Calea Victoriei iar mai târziu în
atelierul din Calea Moşilor 122, când participă la
concursul pentru realizarea monumentului ,,Eminescu”
de la Constanţa, lucrare realizată însă de Oscar Han.
A fost căsătorit cu Eugenia Burcă (1897-1993).
Deşi scurt ca existenţă fizică, destinul lui Teodor
Burcă este unul nepieritor, încărcat de semnificaţii şi
simboluri, asemenea destinelor marilor sculptori
români şi chiar universali care au lăsat efigii
nepreţuite, care îşi
găsesc locul de
Teodor Burcă în două ipostaze. cinste în muzee.
Nu pot să nu
amintesc, cu părere de rău, faptul că după toată
contribuţia adusă de sculptorul slătinean Teodor Burcă
la dezvoltarea sculpturii româneşti, la Muzeul Naţional
de Artă din Bucureşti, nu se află expusă niciuna din
lucrările sale.
Moare la 8 octombrie 1950 şi este înmormântat
în cimitirul Sf.Vineri, la data de 11 octombrie după
cum pomeneşte Registrul Administraţiei cimitirului,
locul său de veci se găseşte în figura 10, locul 32-33.
Pe cruce este ataşată o ramură de laur din metal negru
şi o placă cu numele celor decedaţi.
Prin tot ceea ce a realizat, Teodor Burcă este de
necontestat valoric, creaţiile sale îmbogăţind
considerabil patrimoniul artistic românesc.
A murit Traian Zorzoliu
Luni 26 ianuarie 2015 încetat să mai bată inima lui

Train Zorzoliu. Născut la 15 decembrie 1936 la
Stoicăneşti-Olt într-o familie de ţărani, Traian
Zorzoliu a urmat cursurile şcolii primare din satul
natal iar în 1954 a absolvit Liceul ,,Sf. Sava” din
Bucureşti. Între anii 1956-1958 a urmat o şcoală
de contabilitate la Lugoj iar în paralel a frecventat
şi cursurile Şcolii Populare de Artă ,,Ion Vidu”,
secţia pictură. În 1974 a absolvit Facultatea de
desen din cadrul Universităţii Timişoara iar în
1985 Secţia de Muzeologie din cadrul institutului
de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” din
Bucureşti. A funcţionat 22 de ani în învăţământ
având rezultate remarcabile ca profesor de desen la Liceul Teoretic ,,Tudor Vladimirescu”
din Drăgăneşti-Olt. Donaţia sa din 1980 făcută primăriei din Drăgăneşti a stat la baza
constituirii Muzeului Câmpiei Boianului de la Drăgăneşti, muzeu inaugurat la 5 iulie 1980
pe care l-a condus cu pricepere şi care ar merita să-i poarte numele. Traian Zorzoliu a
participat la numeroase campanii arheologice, a susţinut numeroase comunicări la
simpozioane naţionale şi internaţionale pledând pentru păstrarea şi punerea în valoare a
patrimoniului cultural local. A publicat 15 lucrări pe teme de istorie locală iar ca artist
plastic a avut 25 de expoziţii personale şi a participat la 40 de expoziţii de grup în ţară şi în
străinătate. După amenajarea în cadrul Muzeului Câmpiei Boianului a satului neolitic
specific culturii Gumelniţa, Traian Zorzoliu şi-a dedicat ultimii ani din viaţă reconstituirii
unei cetăţi dacice cu materiale specifice acelei epoci la marginea oraşului Drăgăneşti-Olt.
Traian Zorzoliu moare la 78 de ani învins de o maladie necruţătoare pe care a
suportat-o cu discreţie şi decenţă, dar rămâne un învingător.
Dumnezeu să-l odihnească!
Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
VREMEA NOASTRĂ, gazetă de luptă spirituală, documentare economico-socială şi orientare
literară. Apare la Caracal de la 1 apr. 1937 până la 20 febr. 1938, în total 8 numere.
Director, avocat Remus Scarlat, prim-redactor Marin Vlăducu. Redacţia şi administraţia
str. Pictor Grigorescu, nr.6. Apare în 4 pagini, 2 lei exemplarul. Articolul program
intitulat ,,Rostul nostru” este semnat de Remus Scarlat: ,,Pornim pe o cale spinoasă,
ironizată de toţi , invidiată de puţini, e calea slovei, de despicare din adâncul sufletelor
noastre’’. Ziarul conţine o pagină literară intitulată ,,Vremea noastră literară” ce găzduieşte
poezii semnate de : I. Potopin, Nellu Cristescu, Traian Neaţu, Vasile Dumitrescu, Bebe
Stanciu –Dolj , sau studii de teorie literară cum este ,,Între clasicism şi modernism”, de
Nellu Cristescu. În nr. 2 găsim necrologul poetului G. Topârceanu iar în nr 4/15 iul. 1927
sub titlul ,,A murit Gest” se informează despre dispariţia înzestratului artist. Alţi
colaboratori: Marin Vlăducu, N. Cristescu, Vasile Dumitrescu, St.N.Prună, N. Ciocănescu,
S. Mardaloescu. La 25 nov. 1937 (nr.6), este recenzat volumul de poezii ,,Poezia
anotimpurilor” de Nellu Cristescu iar Ion Potopin traduce poezia ,,Cântecul şoimului” de
Christian Morgenstern. Este recenzet de asemenea volumul ,,Gânduri prăfuite” de Mişu
Const. Dragomirescu.
La Arhivele Statului Slatina se găsesc 7 numere din colecţia ziarului. De asemenea
s-a păstrat cererea aresată Primăriei Caracal de către directorul gazetei- Remus Scarlat,
prin care solicita ,,un ajutor bănesc din fondurile disponibile, necesar scoaterii şi menţinerii
susnumitei gazete” (Arhivele Statului Slatina, Fond
Primăria Oraşului Caracal, dos. 24/1937-foi volante).
(B.A.R. P.III.17158)
VREMEA NOUĂ, organ independent. Apare la Slatina de

la 1 nov. 1913 până la 15 ian. 1914 bilunar. Apare sub
direcţia unui comitet. Secretar de redacţie Ion Leţu
(Letzu). Abonamentul 4 lei pe an, numărul 10 bani.
Tipografia C. Constantinescu. Într-un ,,Cuvânt înainte”
semnat de Ion Leţu acesta precizează: ,,În actuala
noastră organizaţie politico-socială, judeţul e o parte
componentă distinctă. El reprezintă o circumscripţie
administrativă şi una judecătorească, el e o
circumscripţie electorală cu reprezentanţi în parlament şi
cu organizaţiuni de partide politice. Într-o capitală de
judeţ se agită în mic mişcările şi curentele care circulă în întreaga ţară, curente căror li se
imprimă caracteristica localnicilor. În fine, în toate ramurile de activitate publică sau
privată sunt atitudini care trebuiesc date la iveală pentru a se putea forma o opinie publică
conştientă; sunt fapte care trebuiesc controlate, răspunderi care trebuiesc stabilite.
Cetăţeanul are dreptul şi datoria de a controla pe acela căruia el şi numai el i-a dat o
autoritate în stat. Are dreptul pentru că în numele lui se lucrează; are datoria pentru că
votul lui e mai degrabă o funcţie socială decât un drept individual şi el e răspunzător în faţa
istoriei şi a urmaşilor de felul cum şi-a îndeplinit funcţiunea. De ce gazeta noastră se
cheamă VREMEA NOUĂ? Pentru că într-adevăr suntem la o cotitură a vieţii noastre
publice, la începutul unei epoci de prefaceri pe care generaţiile de azi au norocul s-o
inaugureze. [...] Credinţa noastră e că chirurgii suferinţelor noastre sociale vor fi generaţiile
care de acum încolo se ridică, generaţii care vor avea greaua sarcină de a suferi şi de a
îndrepta greşelile înaintaşilor lor , generaţii care vor lucra în virtutea legii reacţiunii. Cu
ochii aţintiţi spre lumina care se iveşte timid... scoatem acest ziar. Şi toţi care au cugetul
curat şi dorul de muncă să vie cu noi”.
Articolele din cuprinsul ziarului oglindesc activitatea Băncilor Populare de la sate,
oferă date despre situaţia învăţământului rural, serbări populare, spectacole, anunţuri. În
chiar primul număr găsim informaţia conform căreia artiştii Teatrului Naţional din
Bucureşti (d-ra Filoti, dl. Sturza) au prezentat la Slatina piesa ,,Dolorosa”. Cronicarul
gazetei mai aminteşte că ,,La data de 13 dec. 1913 s-a prezentat în sala de teatru şi
cinematograf Martinescu– Slatina piesa ,,O scrisoare pierdută”, susţinută de o echipă a
Teatrului Naţional din Bucureşti sub conducerea renumitului artist veteran I. Niculescu”.
Aceeaşi trupă a prezentat la 14 decembrie piesa ,,Bolnavul închipuit” de Moliere.
(B.A.R. P.IV.3961).
Bibl. ,,I.L.Caragiale la Slatina”, de prof. Gh.Mihai, în OLTPRESS, an IX,
nr.1829/14 febr. 1997, p.2.
Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi
Monumentul eroilor din localitatea Gropşani
Vasile Radian, I.D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu
Monumentul eroilor din Primul Război

Mondial din fosta comună Gropşani este aşezat cu
faţa spre vest, având incinta împrejmuită cu un
gard de fier. Cele două corpuri ale monumentului
se înalţă pe un suport în trei trepte. Primul segment
este mai lat, în secţiune dreptunghiulară şi prezintă
pe cele 4 laturi sculpturi ce reprezintă în miniatură
coloanele unui templu. Pe partea dinspre apus, între
coloane, se află o placă de marmură pe care este
incizată harta României Mari sub care este scris:
Hotarele sunt sfinte din scumpa patrie întregită, o
unghie să nu lăsaţi, iar deasupra: România
întregită 1916-1919. Tot pe acest bloc se găsesc şi
alte inscripţii: Patria recunoscătoare. Eroi au fost/
Eroi sunt încă/Şi or fi în neamul românesc. 10
Monumentul în 1940. Octombrie 1937- latura de la nord, Comitetul de
iniţiativă: Ionel Veleanu, preşedinte de onoare, Zissu M. Teodorescu, Primar, Pr. Activ., I.
Popescu, Preot, membru, N. Petrescu învăţător, D.F. Trană, Ştefan Florescu, Toma
Armăşelu, Ilie Gr. Stanca, Ion F. Manea, Ilie P. Nicu, Eleodor Dănete, Ştefan Mitran, Ion
P. Calangiu, Ştefan Predeanu, Ilie Gh. Viezure, Ion N. Armăşelu, N. Borşulescu, Notar-
latura de sud, Veşnică pomenire şi adâncă închinăciune celor ce au cinstea de a-şi fi săpat
numele în piatră.-latura de la răsărit. Al doilea segment prezintă pe două laturi
inscripţionate numele eroilor, iar pe partea principală se află sculptat un soldat cu
echipament de război şi drapelul în mâna stângă. Deasupra soldatului este scris în piatră:
Slavă şi recunoştinţă eroilor com. Gropşani, jud. Romanaţi. Vulturul care până nu demult
împodobea şi completa simbolistica monumentului a dispărut. Este regretabil că
monumentele din spaţiul românesc, fie ele laice sau religioase, au suferit de-a lungul
timpului vandalizări repetate (schimbările de regimuri politice din ultimele 6 decenii şi
inconştienţa unor semeni au contribuit la distrugerea sau mutilarea multora dintre acestea).
Dacă în timpul Primului Război Mondial putem vorbi de o „tragedie a clopotelor”,
după al doilea război mondial şi, inexplicabil, imediat după 1989 a avut loc o altă tragedie,
cea a monumentelor închinate eroilor din cele două mari războaie mondiale. Merită
menţionate în acest context versurile poetului Adrian Păunescu, mai mult decât actuale
(1995): Supuşi torturii indecente,/ A terapiilor de şoc,/ Români veniţi la monumente/ Să
punem vulturii la loc.
În comuna Gropşani din fostul judeţ Romanaţi la 10 octombrie 1937 a avut loc o
înălţătoare sărbătoare pentru dezvelirea şi inaugurarea unui frumos monument al eroilor
din primul război mondial. Monumentul instalat în faţa fostei primării din Gropşani, a fost
realizat cu multă trudă de un comitet de iniţiativă alcătuit din câţiva oameni de bine: preoţi,
învăţători etc., având în frunte pe primarul comunei, Zissu M. Teodorescu. La ceremonie
cu toată vremea nefavorabilă, a venit în localitate un număr important de oficialităţi ale
judeţului pentru a participa la această importantă solemnitate: Ionel Veleanu, prefectul
judeţului Romanaţi, senatorul Băleanu, Şt. Bibian, primarul oraşului Caracal, Şt. Ionescu,
inspector şcolar, dr. Ţurlui, primarul oraşului Balş, G. Stăncescu, preşedintele delegaţiei şi
consiliului judeţean şi alte 12 persoane din Caracal şi Balş.
Un sobor de preoţi din localitate şi comunele învecinate, a
oficiat serviciul divin pentru sfinţirea monumentului, după
care a urmat dezvelirea lui de către prefectul judeţului şi
primarul din Gropşani. Cu această ocazie au luat cuvântul:
preotul Ştefan C. Buzgurescu, născut în această comună şi
slujitor al bisericii din localitate din anul 1924, a menţionat
ziua ceremoniei ca fiind o zi de rugăciune pentru odihna
sufletului eroilor din comuna Gropşani, preotul Ionel
Popescu care a subliniat că jertfa eroilor nu trebuie uitată, iar
amintirea lor trebuie să rămână veşnică. Zissu M. Articol din ziarul ,,Roma-
Theodorescu, primar al comunei, a ţinut un discurs naţiul” (1 nov. 1937).
înflăcărat, plin de entuziasm, vorbind despre imperativul prăznuirii eroilor, care reprezintă
imperativul însuşi al vieţii noastre naţionale, iar proslăvirea acelora care i-a imprimat
ritmul adevărat spre a o călăuzi către atingerea destinelor ei, reprezintă o adevărată
mulţumire, căci o viaţă naţională nu-i decât aluatul sângelui şi al avânturilor, continua
frământare a generaţiilor întrecându-se unele pe altele în spiritul abnegaţiei şi jertfei. ,,A
trebuit- a continuat primarul localităţii- să moară 800000 de eroi, să se înalţe la ceruri
pentru ca aici pe pământ să se împlinească destinul
neamului nostru. Unirea tuturor românilor din
văile albastre ale Dunării, din răsăritul luminos al
Nistrului şi din apusul aureolat al Tisei, reprezintă
strălucitul rezultat al jertfei lor, pentru neatârnarea
veşnică a neamului nostru, care însă nu s-a putut
face numai cu forţa armelor ci şi cu forţa morală a
armatei române, freamătul de biruinţă al
Mărăştilor, Mărăşeştilor, Oituz, Tisa bătând
continuu în inima poporului român, pentru că
acolo pe câmpurile de luptă s-a pecetluit pentru
totdeauna documentul etern al întregirii neamului
românesc”. Despre primarul Zissu Teodorescu are
cuvinte de laudă şi învăţătorul Nicolae Geapana în
Monumentul la inaugurare.
Monografia comunei Gropşani : “După război
însă [primul război mondial], numărul prea mare al partidelor politice a împărţit comuna
în tot atâtea tabere, fiecare cu şeful şi aspiraţiile ei. În loc să înfăptuiască însă ceva, mai
mult au păgubit comuna. Întreţinerea proastă a drumurilor, a şcoalei, a higienei în
comună, a fost rezultatul administraţii unor nepricepuţi, inculţi şi derbedei, care căutau
să-şi croiască resurse de existenţă, din politică şi primărie. S-a găsit însă şi printre aceştia
câte unul care să înfăptuiească câte ceva. De exemplu, Zissu Teodorescu a depus multă
sârguinţă pentru construirea actualului local al primăriei şi monumentul eroilor”(
Monografia comunei Gropşani-Romanaţi, 1940, manuscris, fila 5).
Prefectul Ionel Veleanu a adus laude iniţiatorilor şi realizatorilor monumentului în
care au imortalizat virtuţile eroilor din Gropşani şi a mulţumit tuturor celor care au
contribuit la ridicarea acestui monument care reprezintă simbolul virtuţii şi vitejiei
ostăşeşti, o flacără de credinţă pentru generaţiile viitoare. Ionel Veleanu considera
monumentul eroilor din Gropşani ca şi pe celelalte din toată ţara, altare de rugăciune
pentru văduve şi orfani care îşi găsesc aici mormântul celor pierduţi în locuri neştiute.
Pe monument sunt dăltuite în piatră numele eroilor.
Eroi din localitatea Gropşani 2. Preda Grigorie, caporal

3. Vivoran Nicolae, soldat
1. Teodorescu Vasile 4. Vătăşelu Florea
5. Mâzganu Ştefan 32. Şerban Marin

6. Călina Marin 33. Viezure Nicolae
7. Olteanu Ion
8. Olteanu Gheorghe Latura dinspre nord
9. Preda Ion 1. Ştefana Florea
10. Popa Petre 2. Ştefana Gheorghe
11. Truşcă Gheorghe 3. Popescu Ion
12. Alexandru Tudor 4. Ivan Ilie
13. Stanciu Gheorghe 5. Ivan Grigorie
14. Stână Petre 6. Tabacu Ilie
15. Truşcă Pavel 7. Velişcoiu Iancu
16. Dănete Petre 8. Manea Ion
17. Stână Dumitru 9. Călina Dumitru
18. Truşcă Pavel 10. Călina Ştefan
19. Mirea Gheorghe 11. Gheorghe Florea
20. Lupu Ştefan 12. Mardaloescu F.
21. Stână Ştefan 13. Gheorghe Ilie
22. Stână Florea 14. Catana Alex
23. Mitran Ion 15. Matei Ion
24. Viezure Dumitru 16. Bodulan Sabin
25. Sticlea Petre 17. Stănciuleasa Marin
26. Sticlea Gheorghe 18. Ilie Radu
27. Sticlea Simion 19. Pârjol Marin
28. Ceaoce Ilie 20. Răduţ Ion
29. Nisipeanu Florea 21. Popescu Ion
30. Călina Ion 22. Mirea Florea
31. Şerban Ion 23. Vasile Nicolae
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului ’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.
28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro .
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.
Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925, 0728057172; e-mail tilvanoiu.ionel@yahoo.com

Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Memoria Oltului: Şi Romanaţilor

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

An. IV, nr.

2 (36), FEBRUARIE 2015 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

ISSN 2284 – 7766

Măria Ta, Ţăran Român (VI)

N-ai învăţat muzică în universităţi şi conservatoare. Ai auzit pe mama ta suspinând, pe

Lui Ilie Purcaru, in memoriam

Trebuia lămurită, odată, şi această nenorocită şi controversată întâmplare, care a

Jurnal lapidar- perioada slătineană (V)

Prozatorul Viorel Dianu a funcţionat o perioadă ca profesor de limba română la licee de

contractului. Încă o veste bună pe acest an.

24-30 iunie Bacalaureat 1991. În

Mănăstirea Cozia. Cumpărat Gabi o bluză frumoasă.

25 Decembrie (miercuri) Ziua sfântă de Crăciun. Vineri 20 (Nora), sâmbătă 21

6 iulie (luni) La Bucureşti cu Nora şi

- Grădina publică din faţa palatului administrativ,

1. Definitivarea planului de sistematizare şi înfrumuseţare a oraşului.

D-l Primar delegate şi le dă pentru buna gospodărire a oraşului.’’

( Din lucrarea ,,Conducătorii oraşului

Al. Alimăneşteanu, liderul organizaţiei Olt a

OAMENI, FAPTE, ÎNTÂMPLĂRI DIN ROMANAŢIUL DE ALTĂDATĂ

În perioada interbelică pe lângă oamenii politici, negustorii sau patronii de restaurante au

gospodărească, fie profesională, presa vremii reţinându-le numele şi faptele.

În anul 1939, se stinge din viaţă în satul său,

Din zona învăţământului

în disciplina şcolară. Şi-a onorat cu demnitate funcţia şi

De la Studiniţa plecăm spre Brastavăţu la primarul

Are-n scumpul lui tezaur Unui profesor biblioman

Moşia Brebeni în anul 1900

Un document important pentru cunoaşterea trecutului comunei Brebeni este şi Cartea de

În anul 1900, moşia Brebeni se învecina cu următoarele proprietăţi: 1. moşia Perieţi,

de moştenire, domiciliat în Bucureşti; b. Mitu Dumitrescu, pentru partea sa de moştenire,

Pentru stabilirea vecinătăţii dintre locuitorii împroprietăriţi la 1864 pe moşia

a. Moşia Brebeni: 3971,4270 ha;

Frumoasele fete ale Caracalului

că eu o voi depăşi profesional!

Documente din fondul Poroineanu (VI)

scrisorile trimise lui Constantin

[1] Judecatoria judeţului Romanaţi

Sfânta Episcopie Râmnicu prin vechilul D[umnea]lui Serdaru Nicolae Vladimirescu pe

se şi dea legiuitulu cursu.

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu,dosar 117, fila 7]

[2] 15 august 1885

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 101, filele 1-2].

[3] 22 Septembrie 1885

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 101, filele 3-4].

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 101, filele 5-6].

[5] [De la Elena Poroineanu] [Nedatată]

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 101, filele 8-9].

D-lui Costandin Poroineanu, Bucureşti

Scopul prezentei este de a vă înştiinţa că un amator de moşie vrea să ia în arendă moşia

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 1].

[8] Corabia 27/9 Noiembrie 1884

a. Cât este totă întinderea moşiei

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 2].

[9] Domnului Constandin Poroineanu-Bucureşti

I. Moşia are 150 pogoane Islasi

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 3-4].

[10] Corabia 19/31 Decembrie 1884

Domnului Costandin Poroineanu-Bucuresci

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 5].

[11] Corabia 28/9 Ianuarie 1884

[Arh. Naţ. Fond Poroineanu , Dosar 97, fila 6].

[12] Corabia 8-20 Martie 1885