CATEGORII DE ARN CELULAR

CODUL GENETIC
CATEGORII DE ARN CELULAR
Prin transcriere sunt sintetizate mai multe tipuri de ARN (atat la PK cat si la EK):
 ARN mesager (ARNm);
 ARN solubil sau de transfer (ARNt) şi
 ARN ribozomal (ARNr).
La acestea, în cazul eucariotelor, se mai adaugă ARN nuclear heterogen, ARN cromozomal şi
ARNsn (“small nuclear”= nuclear mic).
Majoritatea moleculelor de ARN rezultate în urma transcrierii sunt supuse unor modificări
specifice în urma cărora, moleculele respective devin biologic active.
Formarea moleculelor de ARN matur implică adiţia, deleţia sau modificarea unor nucleotide.
 ARN mesager (ARNm)
 ARNm este singurul tip de ARN celular tradus în structura proteinelor, el reprezentând circa 5% din
ARN total.

 ARNm este în acelaşi timp singura categorie de ARN celular care prezintă o structură integral
monocatenară, cel puţin în momentul traducerii mesajului genetic la nivelul ribozomilor.

 Fiind purtătoare de mesaj genetic, moleculele de ARNm au lungimi variabile deoarece şi mărimea
genelor de la care preiau informaţia sunt variate ca dimensiune.

 De aceea, constanta de sedimentare a diferitelor molecule de ARNm variază foarte mult, de la 8S la

54S.
• ARNm funcționeaza ca matriță pentru sinteza proteinelor, transportă informații genetice de la ADN la un
ribozom și ajută la asamblarea aminoacizilor în ordinea lor corectă.

• Fiecare aminoacid dintr-o proteină este specificat printr-un set de trei nucleotide în ARNm, numit CODON.

• La procariote, cu excepţia arhebacteriilor, ARNm matur corespunde ca lungime secvenţei genice pe care a
transcris-o, fenomen denumit colinearitate.
In timpul traducerii, ARNm este “citit” conform unui cod genetic in care un grup de 3 nucleotide din ARNm
formeaza un codon, fiecare codon specificand pentru un tip particular de aminoacid.
Astfel, o secventa de ARNm este utilizata ca matrita pentru asamblarea aminoacizilor intr-o catena polipeptidica
(proteina).
Din punct de vedere structural, ARNm prezintă trei regiuni distincte:
 secvenţa “leader” de la capătul 5’ al moleculei;
 secvenţa codificatoare şi
 regiunea 3’ terminală.

Regiunea “leader” - este o secvență de nucleotide localizate la capătul 5’ al moleculei de ARNm; această secvenţă nu
este tradusă; este importantă pentru iniţierea traducerii.
 În ARNm bacterian, această regiune conține o secvență consens numită secvența Shine-Dalgarno, care servește ca situs
de legare la ribozom în timpul traducerii – (este complementară cu o secvenţă formată din 3–7 nucleotide aflată la capătul 3'
al moleculei ARNr).
 Secvența Shine-Dalgarno se găsește la aproximativ șapte nucleotide în amonte de primul codon tradus într-un
aminoacid (codon start).
La eucariote, ARNm nu are o secvență consens echivalentă în regiunea 5’ netradusă.
 În celulele eucariote, ribozomii se leagă la capatul 5’ al ARNm (secventa CAP).
Secvenţa codificatoare determină structura primară a unei catene polipeptidice - constituie matriţa pentru sinteza
unei catene polipeptidice);
 Regiunea de codificare a proteinei începe cu un codon start și se termină cu un codon stop.
Regiunea terminală este o secventa de nucleotide care nu vor fi traduse în proteina
 rolul său fiind legat de asigurarea stabilităţii moleculei de ARNm.
La procariote ARNm este policistronic (cistron= temen utilizat pentru a specifica o secventa ce codifica o singura
catena polipeptidica) pentru că el contine informatia pentru secventele de aminoacizi ale mai multor catene
polipeptidice diferite.
• Utilizarea ARNm policistronic la procariote reprezintă o cale economică de a regla sinteza unor proteine în mod
coordonat, cu ajutorul unui singur semnal de reglare.
La eucariote de regulă ARNm este monocistronic (copiază o singură genă), el este sintetizat sub forma unui precursor
numit ARN pre-mesager (e) care este supus prelucrărilor post-transcripţionale în urma cărora se obţine ARNm matur
Durata de “viaţă” a unei molecule de ARNm

 variază în funcţie de tipul ce celulă în care se găseşte.

 Stabilitatea moleculelor de ARNm presupune rezistenţa acestora faţă de acţiunea nucleazelor
citoplasmatice.
 La procariote moleculele de ARNm sunt menţinute funcţionale doar 2-4 minute deoarece, după ce
au fost utilizate pentru traducere, ele sunt degradate de către RN-aze.
 Se evită în acest fel alterările structurale şi implicit ale mesajului conţinut de ele, fenomenul fiind
o consecinţă a adaptării rapide a metabolismului bacterian la condiţiile de mediu.

• La eucariote durata de viaţă a unei celule este mai mare decât la procariote şi deci ARNm este mai
stabil.
Aceasta se datorează faptului că, la organismele pluricelulare, celulele se găsesc într-un mediu intern
mult mai stabil în privinţa parametrilor săi.
ARN ribozomal (ARNr)
• ARNr reprezintă aproximativ 80-85% din cantitatea totală de ARN celular, intrând în structura
ribozomilor.
• Ribozomii sunt particule nucleoproteice citoplasmatice implicate în sinteza proteinelor, respectiv în
traducerea mesajului genetic dintr-o secvenţă de nucleotide din ARNm într-o secvenţă de aminoacizi din
catena polipeptidică.
• Ribozomii joacă un rol esențial în transferul informațiilor genetice.
• Ribozomul este una dintre particulele cele mai abundente din celulă: o singură celulă bacteriană poate conține
până la 20.000 de ribozomi, iar celulele eucariote posedă și mai mult.
• In medie, diametrul unei particule ribozomale mature este de 12-23 nm.
• Ribozomii conțin de obicei circa 80% din ARN celular total.
• Un ribozom funcțional constă din două subunități: o subunitate mare și o subunitate mică, fiecare dintre
ele fiind constituita din una sau mai multe molecule de ARNr și un număr din proteine.
• Dimensiunile ribozomilor și componentele
lor moleculare de ARN sunt masurate în
unități Svedberg (S) (o unitate de timp egală cu
10-13 secunde ce măsoara coeficientul de
sedimentare a unei substante într-un câmp
centrifugal).
• Unitățile Svedberg nu sunt aditive; cu alte
cuvinte, combinarea unei structurii de 10 S și a
unei structurii de 20 S nu produce neapărat o
structură de 30 S, deoarece rata de
sedimentare este afectată atat de structura
tridimensională, precum și de masa particulei
respective.
• La procariote - particula ribozomală prezintă o
constantă de sedimentare de 70S si este formată din două
subunităţi:
 o subunitate mică de 30S şi o subunitate mare de 50S.
 În subunitatea ribozomală mică intră o moleculă de ARNr
de 16S asociată cu 21 de tipuri de proteine ribozomale
caracteristice subunităţii mici, notate de la S1 la S21
(S = small).
 În subunitatea mare intră o moleculă de ARNr de 23S şi 34
tipuri diferite de proteine ribozomale notate de la L1 - L34
(L = large).
• La eucariote - ribozomii au o constantă de sedimentare
de 80S, cu o subunitate mică de 40S şi o subunitate mare de
60S. Subunitatea ribozomală mică conţine o moleculă de
ARNr 18 S şi 33 tipuri de proteine ribosomale, iar
• în subunitatea mare se găsesc 3 tipuri de ARNr (28 S;
5,8 S şi 5 S) si 50 tipuri de proteine ribozomale.
• Proteinele ribozomale sunt sintetizate în citoplasmă şi apoi transportate în nucleu, unde sunt
asamblate în subunităţile ribozomale prin ataşarea lor la precursorii ARNr.
• După asamblare la nivelul nucleolului, subunităţile ribozomale sunt transferate în citoplasmă.
Proteinele ribozomale sunt bogate în arginină şi lizină (70% din resturile de aminoacizi) ceea ce le conferă un
caracter bazic (pH 8.5 – 10) cerut la complexarea cu moleculele de ARN acide spre a constitui ribozomii.
Proteinele respective se dispun la suprafaţa ribozomilor împachetând ARNr.
• Ribozomii din organitele celulelor eucariote (mitocondrii şi cloroplaste) sunt de tip procariot cu o
constanta de sedimentare 70S.
• Moleculele de ARNr au o conformaţie complexă, în care alternează regiuni mono-catenare cu regiuni
bicatenare (acolo unde se realizează împerecheri de baze azotate complementare).
• Genele pentru sinteza ARNr sunt localizate în regiunea organizatorului nucleolar (NOR) situată la
nivelul constricţiilor secundare ale unor cromozomi ai complementului cromozomal denumiţi cromozomi
organizatori nucleolari.
ARN de transfer (ARNt)

• ARN de transfer este o moleculă specializată pentru acceptarea în citoplasmă a aminoacizilor şi

transferul lor la ribozomi.
• Reprezintă aproximativ 10-20% din totalul de ARN celular.
• Toate tipurile de ARN au cele patru categorii de baze standard (adenină, citozină, guanină și uracil)
specificate de ADN.
• O caracteristică unică a ARNt este apariția unor baze rare, modificate, suplimentare, precum:
ribotimina si pseudouridina.
• Moleculele de ARNt sunt de dimensiuni mici, fiind alcătuite din 73 - 93 de ribonucleotide si au
regiuni monocatenare ce alterneaza cu portiuni bicatenare fapt ce ii confera FORMA UNEI FRUNZE DE
TRIFOI.
• Aceasta forma caracteristica determina ca diferitele sale regiuni sa aiba functii diferite.
• Astfel, regiunile monocatenare din cadrul structurii secundare
apar sub forma unor bucle:
 Bucla timinei (sau TΨGC) formată din 7 baze (între care şi timina
T şi pseudouridina Ψ) este prima bucla dinspre capătul 3’;
 Bucla anticodonului – o tripleta de nucleotide din bucla
centrală, care recunoaşte (pe principiul complementarităţii) si
se leagă de un codon corespunzător din molecula de ARNm.
 Bucla variabila - are rolul de fixare a ARNt la ribozom; şi
 Bucla D (a dihidrouracilului) - formată din 8 – 12 baze semi –
împerecheate, implicată în recunoaşterea, de către enzimele
numite aminoacil – ARNt – ligaze, a ARNt corespunzător
aminoacidului pe care acesta l-au activat.
 Capătul 5’ al ARNt se termină cu guanină, nucleotidă ce este
adăugată post-transcripţional, iar
 capătul 3’ al ARNt reprezintă situsul aminoacil 3’ACC 5’, de
legare a aminoacizilor la ARNt.
 Genele ce codifică ARNt sunt, de obicei, grupate pe cromozomi.
 ARNt este sintetizat sub forma unei monocatene de pre–ARNt;
 În urma unor prelucrări post-transcripţionale are loc excizia unor ribonucleotide şi modificarea
chimică a altora.
 După transcriere, la capătul 3’ al ARNt este adăugată secvenţa CCA la nivelul căreia se va ataşa
aminoacidul activat în vederea transferului său la ribozom.
 Teoretic, în natură ar trebui să existe 61 de tipuri de molecule de ARNt, corespunzător codonilor din
codul genetic.
 ARN de transfer (ARNt) servește ca o molecula de legătură între codul genetic în ARNm și aminoacizii
care alcătuiesc o proteină.
 La fiecare ARNt se atașează un anumit aminoacid pe care ARNt îl duce la ribozom, il adaugă la lanțul
polipeptidic în creștere în poziția specificată prin instrucțiunile genetice din ARNm.
 CODUL GENETIC SI SINTEZA PROTEINELOR
 Informaţia genetică se află înscrisă în structura acizilor nucleici (în gene) în mod codificat (codul genetic),
corespunzând succesiunii specifice a celor patru tipuri de baze azotate (ATCG pentru ADN sau AUCG
pentru ARN).
 Codul genetic reprezintă un set de relatii dintre secventele a 3 nucleotide adiacente dintr-o molecula de
ARNm si un anumit aminoacid din catena polipeptidica.
 Unitatea functionala a codului genetic este CODONUL care reprezinta combinatia de cate 3 baze azotate (o
tripleta) care specifica sau codifica, respectiv determina, pozitia unui aminoacid in catena polipeptidica.

 Structura codului genetic este determinată de secvenţa specifică a celor 4 baze (ATCG).

 Presupunând că toate unităţile fundamentale de codificare, denumite codoni, au aceeaşi lungime, s-a emis
ipoteza că cea mai scurtă secvenţă nucleotidică necesară pentru a codifica un aminoacid constă din trei
baze (cod triplet), ceea ce permite formarea a 64 de combinaţii.

 Astfel, potrivit relatiei 43 = 64 rezulta un numar de combinatii a cate 3 baze care nu numai ca asigura
codificarea celor 20 de aminoacizi, dar asigura si posibilitati suplimentare de codificare.
• Ca urmare, codul genetic reprezinta totalitatea celor
64 de codoni care este forma cea mai simplă ce asigură
codificarea celor 20 de aminoacizi naturali.
 Ansamblul codonilor determina ordinea
succesiunii aminoacizilor in catena polipeptidica.
 Fiecare codon codifica un singur aminoacid – de
ex. Codonul UUU codifică fenilalanina.
 Codonii sunt scrisi in directia 5’ – 3’, așa cum apar
în ARNm.
 Codonul AUG, pe lângă funcţia de a specifica
metionina, îndeplineşte şi rolul universal de codon
iniţiator în sinteza proteică (este semnalul de start al
traducerii).codonii: UAA, UAG și UGA sunt codoni
stop – de terminare a traducerii.
 Astfel, din cei 64 de codoni, 61 codoni, numiți codoni
sens, codifică aminoacizii.
CARACTERISTICILE CODULUI GENETIC

1. codul genetic este nesuprapus, în sensul că 2 codoni succesivi, nu au nici o nucleotida comuna.
Nesuprapunerea codonilor determină trei posibilităţi de traducere a aceleiaşi secvenţe de nucleotide, în funcţie de
punctul de start, acestea fiind denumite “cadre de citire” (“reading frames”).

De exemplu, pentru secvenţa A C G A C G A C G A C G A C G A C G există trei “cadre de citire”:

 ACG ACG ACG ACG ACG ACG

 CGA CGA CGA CGA CGA CGA
 GAC GAC GAC GAC GAC GAC

Orice modificare a secvenţei de nucleotide prin adăugarea sau eliminarea (deleţia) unei nucleotide determină
modificarea cadrului de citire corect, începând de la nivelul nucleotidei modificate (mutaţiile fiind de tip
“frameshift”)
 Într-un codon suprapus, unele nucleotide
aparțin mai multor codoni.
 Într-un codon nesuprapus, fiecare
nucleotidă aparține unui singur codon.
 Codul genetic folosit în aproape toate
organismele vii nu este suprapus.
2. Codul genetic este "degenerat", această caracteristică decurgând din faptul că mai mulţi codoni
diferiţi specifică acelaşi aminoacid si sunt numiţi CODONI SINONIMI.

Caracterul degenerat al codului genetic nu este uniform: unii aminoacizi cum ar fi serina, arginina, leucina sunt
codificaţi de câte 6 codoni; alţi aminoacizi ca alanina, glicocolul, prolina, treonina şi valina sunt codificaţi
de câte 4 codoni diferiţi, în timp ce alţi nouă aminoacizi sunt specificaţi de câte 2 codoni.

Excepţie fac aminoacizii metionină şi triptofan care sunt codificaţi de câte un singur codon: AUG ptr.
Metionina si UGG ptr. Triptofan

 Codonul AUG, pe lângă funcţia de a specifica metionina, îndeplineşte şi rolul universal de codon iniţiator
în sinteza proteică (este semnalul de start al traducerii).

 Esenţial este faptul că fiecare aminoacid este desemnat numai de codoni specifici, respectiv că nici un
cuvânt de cod nu codifică mai mult de un aminoacid.

3. Flexibilitatea codului genetic se referă la codonii sinonimi la care primele două baze ale tripletei
sunt constante, în timp ce a treia poate varia, deci această poziţie este variabilă sau oscilantă
• Semnificaţia acestui fenomen se referă la faptul că aceeaşi moleculă de ARNt asigură traducerea mai
multor codoni ceea ce permite celulei să sintetizeze mai puţine tipuri de ARNt.

4. Codul genetic este” fără virgule”, ceea ce însemnă că între sfârşitul unui codon şi începutul
celui următor nu există nici un semn de punctuaţie.

5. Ambiguitatea codului genetic este caracteristica prin care anticodonul din ARNt recunoaşte doi
codoni diferiţi din ARNm.

Ordinea succesiunii aminioacizilor in catena polipeptidica este dirijata de ARNm. Fiecarui codon din
ARNm ii corespunde un anticodon din ARNt.

De exemplu, codonul GUG aflat la începutul mesajului genetic (în molecula de ARNm) este recunoscut de
ARNt pentru formil metionină, pe când acelaşi codon aflat în interiorul moleculei de ARNm este
recunoscut de ARNt pentru valină.
6. Utilizarea preferenţială a unor codoni. Faptul că există mai mulţi codoni pentru un acelaşi
aminoacid a pus problema dacă aceşti codoni sinonimi sunt folosiţi mai frecvent decât alţii.

Folosirea unuia sau altuia dintre codonii sinonimi se datorează întâmplării dar este cert că, în cadrul
grupelor taxonomice mari,există o anumită preferinţă pentru anumiţi codoni sinonimi.

7. Universalitatea codului genetic evidenţiază faptul că aceleaşi unităţi de codificare (codonii)

specifică aceiaşi aminoacizi la toate organismele, indiferent de poziţia lor taxonomică.