Luceafărul

„Luceafărul” de Mihai Eminescu

Poem romantic

Romantismul este un curent care s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului al 18-lea si în
prima jumătate a secolului al 19-lea. Este o literatură subiectivă, retorică, exaltată, bazată pe antiteze
și care prezintă omul ca un inadaptat al timpului în care trăiește. În consecință, individul romantic
evadează în istorie, în natură și în vis, unde găsește un spațiu ideal pentru trăirile sale puternice.
Romanticilor le plac antitezele, folclorul, mitologia, fantasticul. Personajul romantic este individul
excepțional în împrejurări excepționale. El este prezentat adesea în ipostaza demonică sau angelică,
niciodată însă ca un om obișnuit.

Una dintre temele favorite ale romanticilor este condiția omului de geniu. Eminescu a fost
interesat de această problematică și s-a inspirat din „Lumea ca voință și reprezentare” a lui Arthur
Schopenhauer, care prezintă în această lucrare diferențele dintre omul de geniu și omul de rând.

Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883 și este considerat o capodoperă a literaturii

eminesciene, o operă de 98 de strofe, asupra cărora Eminescu a revenit de nenumărate ori până le-a
dat forma finală. Este un text care îmbină în mod ingenios elemente lirice, epice și dramatice și care
este considerat de criticul Nicolae Manolescu, un poem scris pe mai multe voci lirice. Tudor Vianu l-
a definit ca „poem al contrariilor reunite sub semnul universalității”.

La baza scrierii acestui poem au stat mai multe surse de inspirație – din folclorul românesc,
Eminescu a valorificat mitul zburătorului și basmul „Fata din grădina de aur”; din filosofia orientală
a valorificat elemente privind cosmogonia, din creștinism a preluat motivul nașterii omului din țărână
iar din mitologia greacă a ales să prezinte ivirea lui Poseidon din ape și valorificarea numelui tainic
al Luceafărului, Hyperion, care în greacă înseamnă „cel care veghează asupra destinelor oamenilor”;
din propria biografie, a valorificat starea de tristețe și melancolie pe care o produce singurătatea
omului de geniu, conștient că „aici pe pământ nu poate fi fericit, și nici nu poate ferici pe cineva. El
nu are moarte, dar nu are nici noroc.”

Eminescu creează cu acest poem un mit, cel al luceafărului, viziunea poetică fiind focalizată
acum asupra personajului masculin. Spațiile fabuloase din basmul „Fata din grădina de aur” vor fi
înlocuite cu toposuri romantice iar numele „luceafăr” din titlu, reluat în poem cu literă mică face
trimitere la natura supraindividuală a protagonistului. Identitatea lui, de ființă celestă cu un destin
specific, cu numele de Hyperion, se definește numai în raport cu Demiurgul, adică în categoria
universaliilor. Lectura critică a cestui poemtrebuie să aibă în vedere atât sensurile alegorice ale
textului, cât și sensurile filosofice. Versurile pot fi citite ca un basm cult, un „basm cult al
ființei”(Constantin Noica), ca un poem alegoric al condiției omului de geniu sau ca un poem de
meditație filosofică asupra condiției umane. Din acest punct de vedere, Mircea Cărtărescu spunea că
în adâncul operei eminesciene „nu există decât doua <<personaje>> care se caută și se înfruntă într-
un joc tragic, eroul și dublul său, partea pieritoare și cea eternă a eului scindat.”

Poemul este scris în patru tablouri, echilibrate ca întindere și ilustrează deci, în planul cel mai
vizibil, viziunea romantică a poetului asupra destinului omului de geniu. Ele sunt structurate pe două
dimensiuni: terestru-uman și cosmic-universal, alcătuind un model aproape sferic al operei. În primul
tablou este prezentată întâlnirea fetei de împărat cu luceafărul. Este subliniată unicitatea fetei, pentru
evidențierea ideii că numai o ființă deosebită putea aspira la o dragoste neobișnuită: „Si era una la
părinți/ Si mândră în toate cele/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Cadrul este de basm,
atemporal, pentru a se sugera generalitatea poveștii. Fata și luceafărul se întâlnesc prin intermediul
ferestrei, a oglinzii și apoi în visul fetei, trepte ale unei întâlniri tot mai profunde a celor doi. Visul,
element romantic, simbolizează pătrunderea luceafărului în subconștientul fetei. Dragostea lor crește,
progresiv și, pentru ca întâlnirea lor să aibă loc, luceafărul se va întrupa în două ființe, specifice
imaginarului romantic, în înger și în demon. Cele două invocații ale fetei au rezonanțele unui
descântec emoționant. Obsedanta chemare „cobori în jos” nu e o structură pleonastică, ci e o formulă
magică prin care se forțează desprinderea „luminii din lumină” și coborârea ei în planul inferior al
materiei. Întruparea stelei va avea loc din elementele primordiale ale universului – din apa și din
pământ, din foc și din aer. Luceafărul își cheamă iubita în spații absolute, unde nu există viață
omenească – în lumea oceanelor și în împărăția stelelor. Deși privirea luceafărului îi transmite fetei o
dragoste uriașă, nepământeană, ea se sperie, pentru că intuiește că în spatele acestei priviri care „o
îngheață” , mai întâi, și apoi o „arde”, se află o ființă total diferită de ea, o ființă nemuritoare. În cele
din urmă, fata îi cere luceafărului să renunțe la nemurirea sa, lucru pe care acesta îl acceptă, deși își
dă seama de disproporția sacrificiului lui, față de ceea ce va primi în schimb: „Tu-mi ceri chiar
nemurirea mea, în schimb pe-o sărutare/ Dar voi să știi asemenea, cât te iubesc de tare.”

În tabloul al II-lea, este prezentată idila dintre fata de împărat și un paj de la curtea tatălui ei.
Cei doi primesc același nume, Cătălin și Cătălina, pentru sublinierea asemănării dintre ei. Portretul
pajului este construit în antiteză cu portretul luceafărului. Profunzimii sentimentului de iubire al celui
dintâi i se opune o iubire ludică, a gesturilor senzuale ale celui de-al doilea, iar miza ultimă este ca
fata de împărat să uite „dorul de părinți și visul de luceferi”. Pendularea eroinei între ideal și real se
reflectă în structura poetică prin alăturarea a două specii lirice idila și elegia. Tabloul este scris într-
un limbaj popular, pentru ca, în prim-plan să apară simplitatea iubirii celor doi. De altfel, ultima
replică a lui Cătălin proiectează în viitor un model existențial lipsit de strălucire și de vocația
idealului „Căci amândoi vom fi cuminți/vom fi voioși și teferi/ Vei pierde dorul de părinți? Si visul
de luceferi.”

Tabloul al treilea este considerat una dintre cele mai frumoase pagini ale literaturii române,
un adevărat pastel cosmic. Călătoria intergalactică a luceafărului spre Demiurg, pentru a fi dezlegat
de nemurire, reușește să uimească cititorul prin imagini poetice de o frumusețe rară. În versuri fără
prea multe expresii artistice, poetul reușește să comprime spațiul și timpul prin zborul luceafărului, a
cărui făptură devine doar un „gând purtat de dor”. Luceafărul ajunge la Demiurg în punctul Alfa al
nașterii Universului, acolo, unde nu există nici spațiu, nici timp și „Vremea încearcă în zadar / Din
goluri a se naște”. Pentru a sugera increatul și, totuși, existența unei voințe și puteri demiurgice,
Eminescu se folosește de antiteză: „Nu e nimic și totuși e / O sete care-l soarbe/ E un adânc asemene
uitării celei oarbe”. Hyperion i se adresează Creatorului, pătimaș, , rugându-l să-l dezlege „de greul
negrei veșnicii, în schimbul unui singur ceas de trăire adevărată omenească. Expresie a limitării, „ora
de iubire” definește condiția umană sub semnul efemerității, dar și al pasionalității compensatorii..
Istovit de povara eternității, luceafărul năzuiește spre mistuirea într-o clipă de iubire, apoi spre
repaosul veșnic. Demiurgul îi oferă însă înțelepciune, putere infinită, dar refuză să-i schimbe statutul
ontologic, de ființă nemuritoare. Stelele au un destin cosmic, etern, pe când oamenii stau sub semnul
hazardului, al norocului. Argumentul ultim este însă legat de inutilitatea sacrificiului pe care ar trebui
să-l facă luceafărul: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ spre acel pământ rătăcitor
și vezi ce te așteaptă.”

Tabloul al patrulea ne prezintă resemnarea luceafărului în fața alegerii pe care o face fata de
împărat. Imaginea celor doi tineri este plasată într-un cadru natural, feeric, nocturn, un pastel
terestru, în care luceafărul și-a reluat „locul lui menit din cer”. Ei își declară iubirea, la lumina lunii,
astru îndrăgit de romantici. Cea de-a treia invocație a fetei nu mai este o chemare a unei iubiri peste
fire, ci este o încercare de a-și proteja fragila fericire, încredințându-și norocul unui astru favorabil.
Luceafărul devine acum doar o stea norocoasă, căreia, iată ironia, fata îi încredințează noua sa iubire.
Astrul se resemnează, dar starea lui rămâne una de melancolie – amară, pentru că abia acum
sesizează diferențele uriașe între lumea pământenilor, „cercul vostru strâmt”, și lumea stelelor
nemuritoare care au de partea lor nemărginirea unui spațiu, în care omul de geniu se va simți
„nemuritor și rece”, expresie care, după cum spune Petru Creția, închide în ea „toată durerea dintre
pământ și cer”. Luceafărul își cheamă iubita în spații absolute, unde nu există viață omenească – în
lumea oceanelor și în împărăția stelelor. Fata de împărat nu mai este acum ființa deosebită care a
aspirat la o dragoste imposibilă, ci a devenit o fată oarecare, numită de luceafăr cu dispreț și durere
„chip de lut”, o aluzie la natura ei de ființă muritoare, căzută în păcat, a cărei substanță este chiar
lutul, elementul din care a fost creată și care o plasează în comun și în banalitate.

Așa cum spune și Nicolae Manolescu, luceafărul a devenit un mit. In spatele vocilor
Cătălinei, a lui Cătălin sau a Demiurgului, recunoaștem vocea poetului, cea care poate fi recunoscută
în poezia erotică sau filosofică. Desăvârșit prin forma dată de ritmul iambic, măsura de7-8 silabe și
de rima încrucișată, poemul aduce în prim-plan viziunea eminesciană melancolică și tristă asupra
destinului pe care-l au în iubire ființele a căror natură ontologică este ireconciliabilă.