Plumb

George Bacovia

George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al simbolismului din
literatura română. Poet interbelic, apreciat pentru originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism
exacerbat cu care trăieşte, claustrarea într-un mediu ostil şi spaima de moarte, creează o lirică a tristeţii
ireparabile.

Simbolismul este un curent literar de circulaţie universală, apărut în Franta, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian, promovând
emoţia şi muzicalitatea interioară a ideii. Acesta şi-a creat o individualitate proprie prin lansarea a două
deziderate principale: folosirea simbolului şi perceptia sinestezică asupra universului. Promovează o
nouă viziune asupra poeziei, considerată arta de a simți, fundamentată pe imagini artistice, ca mijloc de
exprimare a corespondentelor între elementele universului, prin sugestie. Simbolul admite o multitudine
de sensuri, specific fiind cel plurivoc, la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul. Alte
particularitati ale liricii simboliste sunt: crearea stării de spleen, muzicalitatea interioară a versurilor,
deschiderea față de inovațiile formale, utilizarea sinesteziei.

Poezia „Plumb" apare în volumul omonim de debut, în 1916. Creație de factură simbolistă, această
operă lirică este o artă poetică, în care se dezvăluie principalele concepţii ale artistului despre lume şi
viață, despre menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.

Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră, îngrădindu-i
aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale existenței
umane: iubirea și moartea.

Imaginarul poetic bacovian se concentrează pregnant asupra semnelor implacabile ale morţii, sugerate
prin simboluri specifice de-a lungul întregii sale creații. Poezia „Plumb" concentrează datele esențiale ale
liricii bacoviene dominată de pesimism. Procedeele artistice simboliste prin care se conturează
atmosfera generală a poeziei sunt: folosirea simbolului, simetria, sugestia, utilizarea elementelor
recurente, muzicalitatea versurilor, cromatica, percepţia sinestezică a universului.

Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, "Plumb", simbol recurent, repetat de şase ori simetric, ceea ce
conferă muzicalitate textului, exprimă corespondenţa dintre un element al naturii şi stările sufleteşti
exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului. În sens denotativ „plumbul" este un element
chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare cenuşiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel
propriu şi sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, claustrarea, angoasa.

Din punctul de vedere al construcţiei, se remarcă două secvențe poetice (catrene) structurate pe două
planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător, şi microcosmic, sufletesc. Subiectivitatea lirismului este
evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale prezenţei eului liric, anume: verbele ,,stam", „am
început" şi adjectivul posesiv ,,meu", la persoana I.
Prima secvenţă poetică îşi bazează semnificaţia pe metafora-simbol "cavou", legată indestructibil de
cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică. Aceasta poate avea două accepțiuni: universal
închis al târgului de provincie, incapabil de a discerne valoarea de nonvaloare, sau propriul trup
perisabil, o temniţă pentru sufletul dornic de înălţare spirituală.

Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ, timpul imperfect: “dormeau", ceea ce
sugerează o acţiune începută în trecut şi neterminată, de aici derivând o permanentizare a stării
generale apăsătoare, evidentă prin simbolurile ,,sicrie de plumb", „vestmânt funerar", ,,flori de
plumb", ,,coroanele de plumb". Epitetul metaforic ,,de plumb" are menirea de a reliefa greutatea,
apăsarea, atracția pământului, starea liminală dintre viaţă şi moarte. Florile, care sunt asociate, de
obicei, frumuseții, gingăşiei, sunt alăturate oximoronic plumbului, pierzându-şi farmecul şi devenind
artificiale.

Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea unui întreg univers, simbolizat de „sicriu", cuprins de
moarte, prin îmbrăcarea lui într-un ,,funerar vestmânt". Existenţa umană este marcată de constrângerea
socială, dar mai ales de cea a iminenţei morții. Interiorizarea discursului liric este evidentă prin folosirea
mărcii specifice prezenţei eului liric în text, verbul la persoana I „stam", dar şi prin apariţia motivului
singurătății. Mediul claustrant al cavoului simbolizează neputinţa depăşirii propriei condiții, conturată ca
o sursă de suferinţă ce străbate întreaga lirică bacoviană. În peisajul macabru al cavoului şi al
singurătății, îşi face apariţia vântul, sugerând o percepţie tactilă, resimţită organic, completată de o
imagine auditivă prin prezenţa verbului onomatopeic „scârţâiau", sunet funebru produs de mişcarea
"coroanelor de plumb", care amplifică presimţirea unui inevitabil sfârşit.

In secvenţa a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul ,,sicrielor de plumb", din planul
exterior, este amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morţii, prin poziţia nefirească în care se află:
,,Dormea întors amorul meu de plumb". Lirismul se interiorizează, aflându-se din ce în ce mai pregnant
sub semnul tragismului. Sentimentul cel mai profund uman îşi anunţă dispariţia, ceea ce echivalează cu
"întoarcerea cu fața spre apus", aşa cum definea metaforic Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune.

Strigătul de invocare a celui decedat îşi are originea în credinţa populară, unde marchează în mod dual
durerea sfâşietoare, dar şi speranţa unei reveniri; în filosofia creştină, cuvântul are valenţe demiurgice,
ca şi logosul dintâi, fundamentând întreg universul. Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt sugerat
de o nouă percepţie tactilă: ,,Era frig", care amplifică obsesia sfârşitului. ,,Aripile de plumb", atribuite
amorului, nu conduc către un zbor, ci către o iminentă prăbuşire în moarte.

Parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe arta de a simţi, prin folosirea
sugestiei, care să exprime fidel corespondenţa dintre elementele naturii şi stările sufleteşti. Universul
este perceput sinestezic: vizual ("funerar vestmânt", ,,flori de plumb", "coroane de plumb"), tactil („era
vânt", „era frig"), auditiv ("scârţâiau", „am început să-l strig"). Atmosfera poetică se țese cu ajutorul
simbolului recurent „plumb", care sugerează moartea, printr-o cromatică apăsătoare. De altfel, la nivel
fonetic, cuvântul este alcătuit predominant din consoane, ceea ce induce ideea apăsătoare de
claustrare. Repetițiile conferă muzicalitate întregii poezii, accentuând ideile poetice enunţate, la fel ca şi
prozodia, (două catrene, cu rimă îmbrăţişată, măsură de zece silabe).

Pornind de la definiţia creației simboliste, formulată de criticul literar Eugen Lovinescu, anume
că ,,Simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconştient, prin exprimarea mai mult de sugestie a
fondului muzical al sufletului omenesc", putem afirma că universul poetic bacovian şi-a găsit pe deplin
forma de manifestare artistică a eului creator în ideologia acestui curent literar.

Poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte, Bacovia creionează un univers trist,
apăsător, deprimant, a cărui artă poetică, poezia „Plumb", îl reprezintă pe deplin, constituindu-se ca un
crez existenţial original.